Romane de dragoste pdf

Primavara in septembrie de Essie Summers CAPITOLUL I Suzan Carew se plimba prin Canterbury. Asculta fascinată clopotele vechii catedrale în atmosfera liniștită a amurgului. Vara fusese minunată, însă zilele începuseră deja să se scurteze, iar dealurile verzi erau acoperite de brumă. Venea toamna. În curând câmpia înconjurătoare avea să devină o simfonie arămie. Gândul o purtă deodată la un alt Canterbury, departe, în emisfera sudică; o așezare întemeiată în secolul al XIX‑lea de coloniștii englezi. Acolo, în Noua Zeelandă, luna septembrie era cu totul altfel. La Christchurch, la vremea asta, malurile râului Avon se împodobeau cu narcise; apoi era rândul cireșilor să înflorească. Pajiștea se acoperea cu flori albe, galbene, albastre… În zona de deal, vițeii de curând născuți trebuie că zburdau deja pe pășuni. Vacile fătau întotdeauna mai târziu la Christchurch. Zăpezile munților erau atât de aproape! Dar mai mult ca orice, Suzanei îi plăcea Larchwood Vale. Toți cei dragi ei erau stabiliți acolo, în afară de părinții ei, firește. Era un adevărat leagăn al familiei lor. Pentru moment părinții ei locuiau pe alte meleaguri. Dar curând, când vor ieși la pensie, se vor întoarce acasă. Copilă fiind, îi urmase peste tot în peregrinările lor. Mare om de afaceri, tatăl ei călătorea fără încetare. Faptul acesta îi întărise și mai mult fetei dragostea pentru Larchwood. Din fericire, o dată la doi sau la trei ani făceau un popas mai îndelungat acolo. De curând, Chris Carew fusese trimis în Canada. Cu siguranță că acesta va fi ultimul lui post. Până acum, Suzan îl însoțise mereu. Îi fusese secretară. Dar dintr‑odată fusese cuprinsă de dorința de a zbura cu propriile ei aripi. Și în plus, Stephanie și Brent Morley, niște prieteni din Noua Zeelandă, trebuiau să vină să‑și petreacă concediul în Anglia. Atunci, părinții îi sugeraseră Suzanei să rămână cu ei să le arate regiunea. Fata trăise două luni minunate. Se îndrăgostise de câmpia englezească. Se înțeleseseră foarte bine toți trei. Dar, când Stephanie aducea veselă vorba despre celălalt Canterbury și despre prietenii lor comuni, Suzan se simțea cuprinsă de o ciudată melancolie. Fără să vrea, prietena ei deschidea o rană veche, ascunsă cu grijă, însă atât de sensibilă încă… Pe nesimțite se întunecă. Stelele începură să strălucească pe cerul senin. Era timpul să se întoarcă la hotel. Fără să se grăbească, se opri o clipă în fața unei biserici care îi era deja familiară… Aici fusese botezat, în secolul al XVI‑lea, marele scriitor Christopher Marlowe. Altădată, Suzan îi citea poeziile înfiorată. Mai ales una o tulburase profund: Poetul vorbea despre iubirea dintre o fată și un păstor în munții Noii Zeelande… Dar asta era o poveste veche! De atunci Suzan încercase să uite emoționanta poezie. Străbătuse multe drumuri și cunoscuse mulți bărbați. Dar nici unul nu o tulburase ca acel păstor, de acolo, din emisfera sudică… Clătină din cap iritată. De ce să se lase cuprinsă de nostalgie? Nu mai era fetița fragilă de atunci. Acum avea douăzeci și patru de ani și mult mai multă experiență. Ridică din umeri și grăbi pasul Stephanie și Brent răsuflară ușurați când o văzură, în sfârșit, venind. — Ne‑ai dat ceva emoții, interveni Brent. Știindu‑te singură pe străduțele astea după lăsarea serii… Vino o clipă în camera noastră. Vrem să‑ți facem o propunere. Am comandat ceai și sandvișuri. Cred că ți‑e foame! Suzan, sau Shanna, cum o chemau prietenii ei, se gândea la o schimbare de program. Fără îndoială că însoțitorii ei se hotărâseră să viziteze un alt oraș… Dar nu despre asta era vorba. Stephanie intră direct în subiect. — Ascultă, draga mea. Peste câteva zile ar trebui să pleci în Canada. Însă tatăl tău pare foarte mulțumit de noua lui secretară. De ce nu ai veni împreună cu noi în Noua Zeelandă? Bunica ta, Clotilde, se pare că organizează o mare reuniune de familie. Vor fi acolo toate rudele, toți prietenii și i‑ar place mult să fii și tu acolo ca s‑o ajuți la organizare, ca de obicei. Suzan nu își crezu urechilor. — Dar ultima reuniune a fost abia acum cinci ani! Din câte știu, adunările astea au loc o dată la zece ani, nu‑i așa? — Din păcate, murmură Brent, Clotilde ar putea să ne părăsească până atunci… E foarte bătrână. Doar ea își mai aduce aminte de vechile legende, de povestea pionierilor. Știi cum se întâmplă: de fiecare dată se găsește cineva care nu a fost la adunările precedente și toți vor să asculte povestea trecutului. De data asta e vorba de o rudă îndepărtată care scrie o carte despre Alaska. Se află în Noua Zeelandă cu niște afaceri și vrea să profite de ocazie ca s‑o întâlnească. Atunci, Clotilde s‑a gândit… Vocea i se stinse. Urmă o lungă tăcere. Bându‑și ceaiul, Suzan își amintea de ultima adunare a „prietenilor pionierilor”, cum zicea bunica. Câtă muncă pentru a pregăti totul! Din fericire, Morgan, fratele Stephaniei, pusese umărul alături de ea. În timpul ăsta, John, simțindu‑se neglijat, se consolase cu verișoara ei din Tahiti. Au fost văzuți deseori împreună. Situația devenea din ce în ce mai jenantă. Morgan, cu gentilețea lui obișnuită, o ajutase să iasă din acest impas. Îi permisese să se despartă de John salvând în același timp aparențele iar mica comunitate își regăsise liniștea. În ciuda imensității proprietăților și a distanțelor enorme care despărțeau locuințele între ele, izolarea întărise legăturile dintre cei trei vecini: Larchwood, Forester și Hervington‑Blair. Trei familii întemeiate de trei bărbați întreprinzători care se împrieteniseră pe vapor în timpul îndelungatei călătorii. Wilfrid Hervington‑Blair era la al doilea voiaj către Noua Zeelandă. Se întorsese în Anglia să‑și caute iubita. Dar avusese o cruntă dezamăgire. În lipsa lui, aleasa inimii se măritase cu altul… Suferise enorm. În disperarea lui hotărâse să se stabilească departe de orice așezare omenească și pentru aceasta alesese ținutul inaccesibil de dincolo de munți. Se stabilise pe câmpia inospitalieră de la Canterbury, urmat de tovarășii de călătorie, Eldread Forester și Gerard Larchwood. Toți trei reușiseră să dea acestei câmpii aride o frumusețe pastorală. Au urmat alte generații urmărind același scop. Puțin câte puțin, bunăstarea înlocuise cumpătarea și chibzuință de altădată. Dar cele trei familii au rămas unite prin legături indestructibile. John era un Forester, Stephanie și fratele ei erau Hervington‑Blair. În curând Suzan avea să întâlnească din nou toate aceste chipuri familiare. Se hotărî să joace deschis. — Aș veni. Dar mi‑e frică. Toată lumea va crede că m‑am întors pentru că… Fran nu mai este. Stephanie păru surprinsă. — Nici nu m‑am gândit la asta. În definitiv, tu l‑ai părăsit pe John și nu invers. Nu el te‑a lăsat pentru Fran. Tu l‑ai abandonat pentru Morgan. Este cu totul altceva! Păcat însă că povestea voastră n‑a durat. Mi‑ar fi plăcut să‑mi fii cumnată. Evident, te înțeleg. Între tine și Morgan totul s‑a terminat, John este văduv… Oamenii s‑ar putea să interpreteze greșit întoarcerea ta. Nu‑ți face probleme. N‑o să‑ți fie greu să pui lucrurile la punct Și va fi cu atât mai rău pentru gurile rele. Suzan pufni în râs. Dar, imediat, chipul i se înnegură din nou. — Să nu‑i scrii chiar acum mamei tale. Aș vrea să mă mai gândesc. — Haide, o rugă Stephanie, doar n‑ai intenția să te răzgândești? Te rog, vino cu noi! Ar fi formidabil, nu‑i așa, dragul meu? Soțul ei aprobă călduros. Suzan nu răspunse nimic. — Dă‑ți seama, continuă Stephanie. Într‑o săptămână suntem acolo. Din păcate, Morgan nu va fi acolo ca să ne întâmpine… — …Și de ce, mă rog? întrebă Suzan într‑o doară. — Lucrează în insulele Noile‑Hebride. Însoțitoarei nu‑i veni să creadă. — Morgan! În mijlocul Pacificului? Ce naiba face acolo? Și de ce nu mi‑ai vorbit despre asta? — Pentru că nu m‑ai întrebat. Nu prea îți place să vorbești despre el! — Ai dreptate. În orice caz, vestea este uimitoare. Și bunica nu mi‑a spus nimic! — Draga noastră mătușă Clotilde nu prea stă bine cu memoria. De la o vreme cam uită. Shanna acceptase formal explicația, dar nu crezu un cuvânt. Bătrâna doamnă fusese întotdeauna o femeie cu capul pe umeri. — Cu ce se ocupă Morgan acolo? — Predă agronomia într‑un colegiu. Dan Cairns îi ține locul pe domeniu. Lucrează acolo de atâta vreme! Expresia încordată a lui Brent nu îi scăpă Suzanei. Părea foarte stingherit. De ce? Cei doi îi ascundeau oare ceva? Nu era posibil! Se hotărî să schimbe subiectul. — Ce mai face John Forester? Trebuie să‑i fie greu după moartea lui Fran. Din fericire nu aveau copii… O mai păstrează pe bătrâna bonă, nu‑i așa? — Da, ea are grijă de casă. E o comoară, să știi! Bărbatul ei se ocupă de grădină și ajută și la fermă. John pare să‑și fi revenit după nenorocire. În sfârșit, e greu să știi adevărul. Este atât de închis în el! Vrea să se lanseze în politică. Era clar că lucrurile se schimbaseră. Altădată John nu se gândea decât la ținutul lui… Își aducea aminte de zilele fericite din copilărie. De mai multe ori tatăl ei fusese trimis în țări îndepărtate în care nu existau școli englezești. Atunci micuța Shanna fusese încredințată bunicii, unde petrecuse sejururi îndelungate. De atunci însă se schimbase mult, așa cum se pare că se întâmplase și cu John. Își aminti de Fran. Într‑o străfulgerare îi revăzu părul auriu, ochii albaștri care păreau să reflecte imensitatea cerului… Erau doi ani de când murise… Într‑o zi Martine Griffiths îi spusese: — E formidabil cât de bine te înțelegi cu Fran. Evident, nu ai ce să‑i reproșezi: l‑ai părăsit pe John și era liber să facă ce vrea. Dar ai fi putut să te simți ofensată văzându‑l că se consolează atât de repede, și tocmai în brațele verișoarei tale. Shanna izbucnise în hohote de râs. Se simțea ușurată. Nimeni nu ghicise adevărul. Toți crezuseră în dragostea ei subită pentru Morgan… Morgan știa că John și Shanna erau totul unul pentru celălalt. Dar, văzând nefericirea fetei când iubitul ei se îndreptase către alta, nu șovăise. Doar din cavalerism îi propusese Shannei să simuleze o legătură între ei. În felul ăsta putea să se despartă de John și să‑și păstreze orgoliul. Ea acceptase recunoscătoare. John reacționase așa cum trebuia. A avut tactul să nu‑și manifeste bucuria când Shanna i‑a dat vestea. Nu prea a pus la inimă rolul îndrăgostitului părăsit și a așteptat plecarea „prietenilor pionierilor” ca să facă publică logodna cu Fran. În felul ăsta, onoarea era salvată pentru toți. Tatăl lui Fran venise din Tahiti pentru reuniune. Așa se face că tinerii au grăbit căsătoria pentru a profita de prezența lui. Shanna a rămas mai multe luni la Larchwood. Părinții erau plecați în Asia într‑o misiune complicată. Au preferat să o știe acasă în siguranță. Apoi buna Clotilde încurcase lucrurile fără să vrea: îi încredințase administrarea proprietății lui Morgan. Era convinsă că acesta o va lua în căsătorie pe Shanna. Era deci firesc ca el să preia conducerea treburilor. Suzan sperase ca el să refuze. La urma urmei, logodna lor nu era decât o fațadă. Dar spre marea ei surprindere, Morgan nu a procedat așa cum se așteptase, ci și‑a scos la vânzare cabinetul veterinar și a venit să se instaleze la Larchwood Vale. Când Suzan i‑a făcut cunoscută mirarea ei, el nu i‑a răspuns imediat. Apoi a privit cu o expresie cinică. — Și de ce aș fi refuzat, Suzan Carew? Postul ăsta îmi convine de minune. — Dar… Păreai atât de preocupat de meseria ta… — Am fost. Apoi am simțit chemarea pământului. E minunat să fiu pe domeniul meu… Suzan a tresărit contrariată. Spusese „domeniul meu”… — Ai devenit atât de calculat? l‑a întrebat încet. Nu te știam în felul ăsta. Morgan a schițat un zâmbet rece. — Nu mă cunoști prea bine. — Acum îmi dau seama. Totuși, ce se va întâmpla cu Blair Peaks? Tatăl tău s‑a gândit mereu că tu îi vei lua locul. Dar acum, dacă vrei să te întorci la pământ… — Brent se ocupă de Blair Peaks de multă vreme. Acolo se simte ca acasă. Și Stephanie la fel. Nu‑ți face griji! Nu renunț la partea mea din domeniu. Ce este al meu, rămâne al meu! Dar de vreme ce Brent și Stephanie s‑au instalat acolo, oferta bunicii tale a picat la țanc. La Larchwood Vale nu voi fi departe de pământul strămoșilor mei. Suzan era tulburată. Întotdeauna îl crezuse pe Morgan un om sincer. Când acesta îi propusese logodna „de ochii lumii” fusese convinsă că procedase așa doar din gentilețe. Se înșelase oare? Era vorba de un plan pus la punct cu minuțiozitate? Să se fi gândit că luând‑o în căsătorie va deveni stăpânul domeniului? Se hotărâse să se lămurească cât mai repede. După puțin timp a rupt logodna și a plecat să‑și întâlnească părinții la Bangkok. Totuși, Morgan nu și‑a reluat lucrul la cabinetul veterinar. S‑a instalat la Larchwood Vale… În sfârșit, până la urmă s‑a lăsat păgubaș. Însă de ce nu i‑a scris bunica nimic despre el? Dar asta nu mai avea nici o importanță acum. Dimpotrivă, chiar în felul ăsta îi va fi mai ușor când se va întoarce. Poate că Morgan avea de gând să rămână acolo mai departe. Suzan nu vorbise încă cu nimeni despre asta. Nu îndrăznise. Dar acum, totul se schimbase. — Iată o problemă mai puțin, spuse ea ușurată. N‑aș putea suferi să ne observe lumea pe toți trei, întrebându‑se pe cine voi alege: pe Morgan sau pe John. Voi putea în sfârșit să trăiesc așa cum vreau și să mă instalez liniștită acasă la mine, la Larchwood Vale. De multă vreme visez să mă ocup de domeniu așa cum a făcut‑o bunica atâta vreme. Mama va fi încântată! Dintotdeauna ea a vrut să mă vadă așezată acolo. O privi pe Stephanie, dar aceasta își întoarse ochii. Din nou, avea un simțământ ciudat: prietena ei îi ascundea ceva. Era tot în septembrie. Dar toamna lăsase locul primăverii. Călătoria lor de la capătul lumii era pe terminate. Prin geamul avionului, priveau câmpia Canterbury care semăna cu un eșichier de verdeață mărginit de apele albastre ale Pacificului. În depărtare, munții păreau minusculi. Avionul alunecă ușor către pista de aterizare. Un impact ușor și roțile atinseră pământul. Suzan era nespus de fericită: se întorsese în sfârșit acasă! Era dimineață devreme. Trebuiră să mai zăbovească în oraș câtva timp. Înainte de plecare Brent comandase o mașină nouă și trebuia să meargă la garaj să o ridice. Nu mult după ce intră în posesia ei se angajară pe autostrada Sudului. Trecură de râul Rakaia și o luară spre vest, către întinsele pășuni. Șoseaua asfaltată făcu loc drumului de țară care îi învălui într‑un nor de praf. Dar acest neajuns era din plin compensat de pitorescul peisajului. Departe în zare, vârfurile înzăpezite ale munților parcă îi chemau într‑un chip tainic și făceau ca dealurile înverzite care se înălțau la poalele lor să pară niște miniaturi. Pe pășuni, vițeii zburdau plini de viață. Acum nu mai era nici un risc de vreo ninsoare întârziată care, întinzându‑și peste tot nuanța albă, să le pună viețile în primejdie. Soarele primăvăratic făcea să scânteieze canalele de irigație care aveau să înlăture seceta din perioada de vară. Peste tot era o orgie de flori multicolore: zambile cu parfum îmbătător, narcise cu petale aurii. În livezi merii în floare semănau cu niște uriașe buchete de mireasă. Văzură trecând un majestuos cârd de gâște albe, mergând legănat către râu. Shanna privea Încântată munții pe care ti iubea, ca și când și‑ar fi regăsit niște prieteni vechi: muntele Hutt, muntele Somers, cele două piscuri Ponces… Drumul urca pe coline. Se apropiau de cele trei domenii. În curând aveau să vadă colinele albe ale reședinței de la Larchwood Vale. Casa lui Blair Hill era cea mai îndepărtată dintre cele trei. Dar deja copacii plantați de mâna omului se deosebeau de cei din pădure. Străbăteau acum Forester Gorge. O luară pe drumul care ducea la conac. Shanna văzu cum apare încet marea poartă de piatră. Rămase înmărmurită. Altădată nu putea să o privească fără emoție. Acum, viitorul ei era legat de Forester Gorge, de această locuință idilică, alături de bunica ei dragă. Dar toate astea erau acum de domeniul trecutului. Intrară pe poartă. Pe un cal negru îi aștepta un călăreț sobru: era John. Brent încetini, apoi opri mașina în timp ce John descăleca. El deschise portiera din spate, o ajută pe Shanna să coboare din mașină și o îmbrățișă sărutând‑o pe obraz, șoptindu‑i: — Bine ai venit acasă, frumoasă aventurieră! Îi sărută și pe Stephanie și pe Brent. — Am văzut mașina când eram pe culmea dealului, explică el vesel. Clotilde este foarte emoționată. M‑a rugat să vă întâmpin. De când a primit scrisoarea care anunța întoarcerea Shannei nu‑și mai găsește astâmpărul. Scrisoarea fusese o idee a Stephaniei. Se gândise că în felul ăsta ar putea să evite un șoc prea puternic pentru bunica. Sau voise în primul rând să‑l anunțe pe John despre întoarcerea fostei lui logodnice? Gândul acesta nu îi surâdea Suzanei. — Nu vreau s‑o facem să aștepte, spuse ea sec. La drum! Sper să te revăd în curând, John! — Voi veni la voi astă seară. E o reuniune a clanurilor. Părinții tăi sunt deja acolo, Stephanie. Abia așteaptă să le povestești cum a fost călătoria. Vestea asta îi făcu plăcere Shannei. Îi iubea pe Stephen și Maria Hervington‑Blair. Rămăseseră atât de tineri! Și totuși aveau cel puțin șaptezeci de ani. Maria avusese copii foarte târziu. Pentru cuplu, nașterea primului copil însemnase începutul unei noi tinereți. Trecură pe sub arcul de piatră sculptată care își întindea umbra ca o binecuvântare asupra domeniului. În stânga casei fagul cel bătrân începea să‑și etaleze frunzele proaspete. Un salcâm de un soi deosebit, din Australia, îi ținea companie. Încărcat cu flori mari, galbene, semăna cu un glob de aur. Shanna fu copleșită de amintiri. Într‑o zi, în timpul scurtei logodne, Morgan ii spusese: — Florile astea au culoarea ochilor tăi, Suzan. Nu sunt nici brune, nici verzi, ci sunt… John nu îi făcuse niciodată un asemenea compliment. Însă pentru ca să descrie ochii lui Fran, părul lui Fran, avea un repertoriu imprevizibil… Fran era atât de frumoasă! Ochii ei erau de albastrul safirelor, părul îi era de aur roșu… În rest, cele două fete se asemănau mult. Erau asemenea a două fotografii identice din care una, expusă prea mult la soare, își pierduse prospețimea. Dar ce rost avea să răscolească trecutul? Shanna era acum mult mai călită. Timp de cinci ani dusese o viață veselă și plină de evenimente, acumulând multă experiență. Fusese curtată de mulți bărbați. Singura pată întunecată în acest tablou, în timpul acestor ani, fusese îndepărtarea de pământul natal. Nu, nimic nu se schimbase! Parcul era la fel de frumos. Pârâul îngâna același refren zglobiu pe pietrele lui șlefuite. Salcia plângătoare semăna și acum cu o colibă mică. Găinile cotcodăceau grave la fel ca odinioară… Dincolo de plopi, se întindea un somptuos covor viu colorat: rondul cu violete al Clotildei era tot acolo, înmiresmând aerul primăvăratic. Cameliile erau și ele înflorite. Mașina înconjură casa și se opri lângă terasă. O siluetă fragilă și împovărată de ani îi aștepta în capul scărilor. Suzan coborî din mașină și se grăbi spre Clotilde care o cuprinse în brațe. — Ce frumoasă ești, draga mea! Ai învățat toate secretele eleganței europene. Dacă mă gândesc bine tu întotdeauna ai avut atâta șic! Chiar și în blue jeans tu pari a fi o regină Simt cum inima mea bătrână bate mai repede. Sunt atât de fericită să te văd din nou! Și taiorul ăsta îți vine minunat! Are aceeași culoare ca frunzele fagului. Culoarea misterioasă a ochilor tăi, copila mea. — Haide, bunico! Mă faci să roșesc, protestă timid fata. Am îmbrăcat taiorul ăsta ca să‑ți fac o plăcere, să știi! Dar să nu te amăgești așa ușor, adăugă zâmbind ștrengărește. Nu va dura prea mult până să trec la ținuta obișnuită: jeans. Ochii bătrânei se umpluseră de lacrimi. Și Shanna și‑i simțea pe ai ei umezi de emoție. — Mor de foame, spuse fata pe un ton vesel, ca să alunge stânjeneala. Ceaiul e gata? — Bineînțeles, draga mea. Să mergem în sufragerie! Fata o luă de braț pe bătrână și porniră împreună. Camera mare era la fel de primitoare. Ferestrele mari cu vitralii erau deschise. O briză ușoară umfla perdelele mov. În contrast cu exteriorul, camera era destul de întunecoasă. Astfel încât Shanna nu îi văzu la început decât pe Stephen și Maria. Apoi, când ochii i se obișnuiră cu penumbra îl descoperi pe Morgan. Triunghiul de odinioară era adunat din nou. El veni spre Suzan și îi mângâie obrazul proaspăt. — Doamne! exclamă fata surprinsă. Am avut impresia că am vedenii. Te credeam în Noile Hebride. — Am stat acolo două luni. Dar m‑am întors pentru perioada de fătare a mieilor. Știi bine că nu aș lipsi de la asta pentru nimic în lume. — Cum așa, Stephanie, reluă Suzan, n‑ai spus tu că Morgan a plecat de la Larchwood pentru totdeauna? — Nicidecum. M‑ai înțeles greșit. Știam că e tot aici, însă… Neștiind ce să mai creadă, Suzan se întoarse către Brent. El asistase la discuția lor din Anglia. Dar el întări spusele soției lui. — Doar îl cunoști pe Morgan. N‑a putut să rămână mult timp în insulele Pacificului. Acolo nu sunt oi! — Nu îl știam pe prietenul nostru atât de pasionat de creșterea oilor, replică tânăra cu nonșalanță. La urma urmei, timp de mai mulți ani a preferat meseria lui de veterinar; John în schimb, a trăit mereu pe pășunile alpine… — John a început să se schimbe, reluă cu răceală Morgan. Și‑a părăsit oile ca să intre în politică. Și să nu mai punem la socoteală alte preocupări… mai frivole… Maria servi ceaiul. Bătrânul Stephen își privea fiica cu atenție. — Călătoria asta cred că ți‑a priit, spuse bătrânul admirativ. Te găsesc foarte frumoasă. Și parcă te‑ai mai împlinit și îți stă bine. — Și încă o să mă mai împlinesc, tată, răspunse femeia roșind. Pentru că aștept un copil. Toți erau încântați de această veste. Stephanie deveni centrul atenției, spre marea ușurare a Suzanei. Tânăra se apropie și se așeză lângă bunica Clotilde. Bătrâna doamnă părea că nu mai îmbătrânise deloc în acești cinci ani de când nu se mai văzuseră. Morgan îi oferi Shannei o farfurie cu fursecuri. Ea îi refuză politicos. — Haide, nu face mofturi, spuse el cu asprime. Am tăiat vițelul cel gras pentru întoarcerea copilului risipitor. Nu ne dezamăgi. Apreciază meniul! De altfel, ai nevoie să te mai împlinești. Ești slabă ca un țâr! — Nu‑ți face griji, nu sunt la regim. Dar prefer prăjiturile mamei tale. Gând le gust, parcă mă simt din nou copil. Vrei să‑mi dai una, te rog? — Ca plăcere, dar te rog să rămâi așa cum ești. Copil, erai o adevărată pacoste. Toată ziua trebuia să alerg după tine; să te pescuiesc din scăldătoarea rațelor și să mă urc după tine până în vârful bătrânului fag. Tu și Louis erați niște diavoli. Și de fiecare dată când făceai vreo poznă, la mine veneai să ceri ajutor. — Aveam o slăbiciune pentru tine, răspunse Suzan roșind. Eram atât de fericită când veneai să mă salvezi. Erai cavalerul meu. Aș fi vrut să‑ți îndeplinesc dorințele cele mai tainice și să ți le ofer pe o tavă de argint… — Dorințele mele cele mai tainice? Care de exemplu? — De exemplu să o conving pe Martine Reddington că ești bărbatul cel mai seducător din lume. Să o conving să‑l părăsească pe Philip Griffiths… Morgan rămase cu gura căscată. — Martine Reddington, dorința mea cea mai tainică? De unde ai scos‑o și pe asta? M‑am întâlnit cu ea o dată sau de două ori dar mi s‑a părut toarte plictisitoare. Cât despre tine, când ai venit la ultima reuniune a trebuit să te îndrăgostești de John! Ai fi făcut mai bine să mă consideri pe mine cavalerul tău, adăugă răutăcios. Asta te‑ar fi făcut să eviți deziluziile. Maria îi oferi fetei încă o ceașcă de ceai și asta îi dădu un răgaz până să răspundă. — Iubirile din copilărie nu durează toată viața, replică Suzan cu o împunsătură cinică. Înțelege, eu și John avem aceeași vârstă. Copil fiind, îl consideram un puști, iar tu erai deja un tânăr. Însă la ultima reuniune… — …La ultima reuniune, te‑ai lăsat mânată de o pornire prostească! Se înfruntară din priviri. Glasurile li se înăspriră. — Cum poți să gândești în felul ăsta? John este un băiat foarte serios, foarte ponderat. — Nu e făcut pentru tine. Mă mir că nu ți‑ai dat încă seama de lucrul ăsta. — De ce? Pentru că s‑a îndrăgostit de Fran? În definitiv, logodna noastră nu era… oficială. Morgan o cercetă cu ochii lui negri, încercând parcă să‑i ghicească gândurile. — Te‑am făcut atentă înainte de întâmplarea asta. Adu‑ți aminte de seara când am citit scrisorile lui Gerard către Victorine… Suzan prefera să nu‑și mai amintească seara aceea. — M‑ai întrebat dacă eu și John avem gusturi comune. Dar nu ai spus nimic rău despre el. — Atunci nu aveam nici un motiv s‑o fac. Dar mi se părea că îi cazi în brațe prea ușor. Poate eram gelos! adăugă cu acreală Morgan. Suzan își plecă ochii. Prin urmare, John se îndrăgostise de Fran, și Morgan jucase rolul salvatorului mărinimos. O făcuse oare doar din generozitate? În definitiv, ea era unica moștenitoare a unei mari proprietăți… Încet, își ridică privirea și reuși să‑și ascundă tulburarea. Avea deja experiență! — Uneori, murmură ea cu o voce egală, mă întreb dacă propunerea ta era pornită pur și simplu din generozitate. Când mi‑ai propus să anunțăm logodna ca să salvăm aparențele, nu aveai și un gând ascuns în minte? Erai într‑adevăr complet… dezinteresat? — Ești mai răutăcioasă ca altădată. În sfârșit, ai înțeles că nu sunt Ivanhoe! Pur și simplu am știut să prind din zbor o ocazie interesantă. Dar tu nu ai jucat sincer! Te‑ai folosit de mine și pe urmă ai plecat. Shanna, care își sorbea ceaiul, simți cum furia o strânge de gât. — Îți admir marea sinceritate, replică ea sec Și… chiar credeai că planul îți va reuși? De ce? De data asta, Morgan păru încurcat. Șovăia… — Dacă ar fi mers, spuse el în sfârșit, ți‑ai fi realizat vechiul tău vis: să‑mi oferi pe o tavă de argint visul meu cel tainic… Shanna fierbea de furie. Dacă ar fi fost singuri ar fi sărit în sus. Își dorea chiar atât de mult să pună mâna pe Larchwood Vale? Evident, Brent îi luase locul la Blair Hill, dar nu cu gândul să‑l spolieze. Când acesta se însurase cu Stephanie, Morgan era de multă vreme hotărât să devină veterinar. Tatăl lui îl văzuse bucuros pe ginerele său luând locul fiului rătăcitor. Pentru Morgan nu mai rămânea decât o singură soluție: să se îndrepte către Larchwood Vale! Glasul bărbatului o făcu să revină la realitate. — Te‑ai întors, în sfârșit. Multă apă a curs pe râu, și, ironia soartei, John este din nou liber! Atenție, Shanna! Nu mai repeta greșeala de odinioară! Nu sunt pregătit să joc încă o dată rolul de salvator. Când vei înceta oare să‑l vezi în roz pe acest Don Juan? N‑ai ajunge nicăieri căsătorindu‑te cu John! Fii înțeleaptă, frumoasa mea! — Înțelepciunea nu are nici o legătură cu asta — Te înșeli. Aliindu‑te cu mine ai câștiga mult. Avem multe în comun. Avem aceleași gusturi, aceleași idei. Pe asemenea bază se construiește o căsnicie solidă, nu pe o admirație romantică și trecătoare. Shannei îi îngheță sângele în vine, dar nu lăsă să se vadă nimic. — Uită‑te la părinții mei, continuă Morgan… — Nu ai ales un exemplu potrivit, i‑o tăie scurt. Părinții tăi sunt legați unul de altul de un atașament solid. Dar au păstrat toată dragostea din tinerețe. Asta face minunată legătura lor. Când eram doar o fetiță îmi amintesc că am văzut‑o pe mama ta aruncându‑se în brațele tatălui tău ca o adolescentă. Asta m‑a uimit la vremea aceea. — La doisprezece ani erai foarte perspicace. Dar la nouăsprezece unde ți‑a fost mintea? Cum ai putut să te îndrăgostești de un palavragiu frumos ca John? — În orice caz, am avut destulă judecată să rup foarte repede așa‑zisa logodnă cu tine! Așeză ceașca și se ridică brusc. — Haide, bunico, spuse Suzan zâmbitoare, hai să‑mi arăți casa! Vreau să explorez flecare colțișor și să văd dacă s‑a schimbat ceva! Spera că îi închisese gura lui Morgan. Dar el nu părea deloc afectat de discuție. Părăsind încăperea tânăra îl auzi spunând cu tonul cel mai firesc din lume: — Hai, bătrâne Brent, povestește‑ne amintirile din călătorie. Ești un scriitor foarte nepriceput. În scrisorile tale nici măcar nu ne spuneai dacă era vreme frumoasă sau nu. Toată lumea izbucni în râs. Shanna își mușcă buzele. De ce nu rămăsese omul ăsta diabolic în Noile Hebride?

Capitolul 1 — Londra în august e un iad, anunţă Cherry O’Shann. Îi făcu acest anunţ lui Rupert, motanul negru al restaurantului, care stătea în faţa ei, lingându-şi labele. Era o zi toridă, asfaltul sfârâia de căldură, vântul era uscat şi toţi, în afară de ea, erau la ţară sau la mare. — Aş dori să fiu şi eu mulţumită ca tine, i se adresă ea lui Rupert. Îl botezase Rupert pentru că semăna în mod comic cu un unchi de-al ei. Mi-aş dori să savurez statul aici până la prânz, văzând aceleaşi feţe cunoscute, alegând din meniu ce e mai ieftin, nu ceea ce aş dori să mănânc. Aş fi vrut să consider vechiul birou de avocatură unde lucrez ca fiind Paradisul, cum crede angajatorul meu, domnul Julian Wright. Aş dori să nu-mi doresc tot timpul să scap de toate. Se spune că mulţumirea e o virtute, dar nu e mai degrabă un fel plăcut de a masca înfrângerea? Rupert nu răspunse. Se întinse, dădu mânios din coadă şi se aşeză la loc. Cherry oftă şi deschise ziarul. Nu era nimeni la ora aceea în restaurant să o admire, ceea ce era păcat. Cherry O’Shann arăta bine. Părul ei era roşcat-arămiu. Fruntea ei era largă, ochii mari şi depărtaţi erau căprui, buzele pline, bărbia frumos conturată dând impresia de voinţă. Era o faţă atrăgătoare: vie şi expresivă. Era de înălţime medie, suplă şi avea haine elegante, cât îi permitea salariul. Cherry citea mereu anunţurile de oferte de serviciu, mai întâi. Nu stiai ce poţi găsi acolo. Vreun fost prinţ misterios putea căuta o secretară. Soţia unui milionar poate dorea o tânără însoţitoare să meargă cu ea în jurul lumii. Acum optsprezece luni, Cherry se gândea că terminase cu dragostea. Inima i se împietrise. Nu mai putea citi un roman de dragoste cu final fericit fără să vrea să-l arunce în foc. Dacă ai fi întrebat-o ce gândea despre prietenie, ar fi răspuns: — Nu există prietenie între două femei, cea mai bună prietenă îţi va fura bărbatul. Sau dacă ai fi întrebat-o care era părerea ei despre dragoste, ar fi zâmbit misterios şi ar fi răspuns: — Ce ştiu bărbaţii despre dragoste? Imediat ce pleacă de lângă tine, încep să flirteze cu prima fată frumoasă care le iese în cale. Cherry fusese părăsită. Probabil cel mai rău lucru care i se putea întâmpla unei fete sensibile. Aruncată ca un palton purtat. Dată la o parte de o inimă care alădată bătea nebuneşte pentru ea. Cherry crezuse că toată lumea îi cunoştea ruşinea. Dar în cele din urmă simţul umorului o salvase. Acum se gândea că dacă ar fi putut evada din Londra un timp s-ar fi vindecat complet. Să schimbe privelistea, slujba şi oamenii. Deodată, citind anunţurile, scoase un mic ţipăt. Nu-şi putea lua ochii de la un anunţ. „Scriitor, călătorind spre Insula Locus în căutarea culorii locale, caută pentru angajare tânără secretară. Trebuie să fie inteligentă şi educată. Prezentaţi-vă la camera 24, Hotel Ritz”. Numele Insulei Locus o făcuse pe Cherry să tresară. Insula Locus... locul unde cândva credea că îşi va întemeia o familie. Cât de des îşi imaginase asta! Nu doar din descrierile din scrisorile lui Simon, ci şi din propria imaginaţie. Insula Locus, unde el o aşteptase să-i fie mireasă. Acum optsprezece luni, scrisoarea lui îi spusese că se căsătorise cu altă fată. Cu cea mai bună prietenă a lui Cherry, căreia însăşi Cherry îi dăduse o scrisoare de recomandare pentru Simon! Nina Morris, drăguţă, delicată, înşelătoare. Nina, care era acum soţia lui Simon. Închise ochii şi şi-l imagină, cu părul lui blond, ochii lui veseli, înalt, lat în umeri. Nu e de mirare că i-a plăcut Ninei! Cherry se hotărâse să nu se mai gândească la ei. Totuşi, văzând numele de Insulei Locus, toată tristeţea îi reveni şi-i venea să se răzbune. Îşi strânse pumnii şi în ochii ei se oglindi mânia şi hotărârea. Voi obţine neapărat slujba asta, se gândi ea hotărâtă. Voi merge acolo cu acest scriitor şi voi vedea ce au de spus. Nu va fi o zi plăcută pentru Nina când voi sosi! Puse ziarul sub braţ, ceru nota de plată, se duse la oglinda din partea cealaltă a sălii şi îşi aranjă pălăria. Se va prezenta la interviu imediat. Ce dacă întârzia la biroul de avocatură. Zece minute mai târziu se prezenta la recepţia hotelului. Se gândea că acela care dăduse anunţul trebuia să fie bogat. Acest hotel era scump. Cherry crezuse că scriitorii locuiau în mansarde. Sau dacă trecuseră de faza asta, aveau vile la ţară, cu mobilă din stejar şi seminee. Dar nu în cel mai scump hotel din Londra. Avu o presimţire rea. Dacă e un anunţ fals? se gândi ea. Poate că nu e scriitor. Voi afla curând şi dacă se dă la mine, vede el. Ochii ei căprui aveau o strălucire periculoasă. Ciocăni la uşă şi se auzi o voce bărbătească plăcută. — Intră. O clipă mai târziu se afla într-un living modern, în faţa unui birou negru la care stătea un tânăr înalt şi suplu cu părul saten, ochi cenuşii şi ochelari cu rame de baga. — Aş dori să vorbesc cu domnul... Am venit pentru anunţ. Tânărul zâmbi. Avea un zâmbet fermecătoar. Prea fermecător, având în vedere că nu se cunoşteau, se gândi Cherry. — Da, spuse el. Ia loc. Eu am dat anunţul. Îl privi atentă. — Dar am crezut... spunea că e vorba despre un scriitor. — Ei bine, de ce n-aş fi un scriitor? Nu ştia ce să spună, dar îşi imaginase scriitorii fiind bătrâni, cel puţin scriitorii care aveau bani să călătorească în Indiile de Vest cu o secretară. — Numele meu, spuse tânărul, e Nicolas Fitzgerald. Se scrie N-I-C-O-L-A-S, nu N-I-C-H-O-L-A-S. Vei ţine minte? Murmură ceva. Cu greu îşi reveni din uimire. — Iar numele meu e Cherry O’Shann. — Un nume frumos, comentă el. Parcă ar fi luat dintr-o comedie muzicală. Eşti secretară? — De ce n-aş fi? O irita. Nu numai că se purta familiar, dar era şi puţin ironic. — Ai dreptate. Dar m-am gândit că eşti prea dominantă ca să fii o secretară bună. În plus, arăţi bine. Asta nu distrage atenţia celor pentru care lucrezi? Cherry se rosi, mânioasă. Era gata să se ridice şi să plece, dar îşi aminti ce însemna slujba pentru ea. Voia să se răzbune pe Simon şi Nina. Răspunse rece: — Mulţumesc pentru compliment, dar am ştiut întotdeauna să-mi port de grijă. Tânărul îşi dădu capul pe spate şi râse. — Aşa deci. Ştii câte candidate am văzut în dimineaţa asta? Cam cincizeci. Probabil că era adevărat, se gândi ea. Era o slujbă atrăgătoare. Călătorie, aventură. Plus posibilitatea unei povesti de dragoste. Dar Cherry nu voia o poveste de dragoste, ci răzbunare. — Poate că ai văzut cincizeci, dar până acum n-ai angajat niciuna, nu-i aşa? — Nu, admise el. N-am angajat niciuna până acum. Aşteptam să... — Ce aşteptai? întrebă ea. Zâmbi. — Poate te aşteptam pe tine. Îi venea să-l pălmuiască, ar fi meritat. Era un tânăr insuportabil. Dacă obţinea slujba, va fi o plăcere să-l pună la locul lui. Se controlă şi răspunse: — De ce să mă aştepţi pe mine? Întinse picioarele lungi şi privi tavanul. — Când m-am hotărât să angajez o secretară să mă însoţească la Insula Locus, îmi imaginam cam cum ar arăta. Niciuna dintre celelalte candidate nu s-a potrivit cu ce-mi imaginasem, în afară de tine. Cherry se ridică în picioare. — Evident, anunţul a fost o glumă şi dacă pe tine te amuză, te asigur că pe mine sau pe celelalte fete care şi-au irosit timpul şi au dat banii pe autobuz, nu. Vezi, te rog, să-mi dai doi silingi pe care i-am dat pe bilete şi mă voi întoarce la biroul unde lucrez. — Hei, se ridică şi el, ce tot spui? Îşi vârî mâinile în buznare şi o privi enigmatic. Era foarte înalt, cam un metru nouăzeci. Era suplu. Nu te pripesti cu concluziile? Postul există. Merg în Indiile de Vest pentru culoarea locală şi doresc o secretară. E aşa de ciudat? — Nu, răspunse ea. — Salariul este de douăzeci de mii de lire pe an plus cheltuielile. Ce ai de spus? — Nimic, spuse Cherry. Să-ţi trimit recomandările? — Recomandări? Nu-mi pierd timpul cu aşa ceva. Dacă sunt prea bune s-ar putea să fie false şi dacă nu sunt prea bune nu mi le-ai arăta, nu-i aşa? Mânia o cuprinse din nou. — Sugerezi că as falsifica recomandările? întrebă ea. — Nu înţeleg de ce n-ai face-o dacă nu le-ai obţine altfel. Dar cum văd că te superi, nu insist. Întotdeauna cântăresc oamenii după înfăţişare. Ce bun să fii scriitor dacă nu poţi aprecia caracterul unui om? — Vrei să-mi dai o probă de dictare? — O, sunt sigur că poţi stenografia. Nu gândesc prea repede, se scuză el zâmbind. Se întrebă cu cinism dacă totuşi gândea. — Ce fel de cărţi scrii? întrebă ea. — Romane de dragoste. Plaje luminate de lună, palmieri, săruturi pasionate. Cred că-ţi dai seama despre ce e vorba. — Pare ciudat că un bărbat vrea să scrie aşa ceva, nu se putu ea opri să remarce. — De ce? întrebă el. La urma urmelor, şi bărbaţii pot fi romantici, nu numai fetele. Dragostea e un subiect plăcut, eşti de acord? Buzele ei se strânseră. — Nu ştiu la ce foloseşte, răspunse ea. — Păcat, oftă el. Am auzit că Insula Locus e plină de romantism. Dar dacă nu eşti romantică, degeaba. Poate că mă vei tempera. *** Un sfert de oră mai târziu, când Cherry părăsi hotelul, acceptase slujba. Va călători cu el spre Insula Locus pe vaporul Oceanic, peste zece zile. Nu-şi schimbase părerea despre el, dar voia să meargă acolo. E un prost, se gândi ea, dar pare inofensiv şi ar trebui să-mi pară bine. Ar fi fost surprinsă să-l vadă după ce plecase ea. Începu să râdă. Râdea din tot sufletul. Îşi scoase ochelarii şi-i aruncă într-un sertar al biroului. Îşi trecu mâna prin păr şi redeveni vioi. Luă telefonul şi formă un număr. — Totul e în regulă, spune el pe un ton de om de afaceri. Mi-am luat o secretară. E frumoasă. Crede că sunt scriitor, deşi nu are o părere prea bună despre inteligenţa mea. Sper să nu-şi dea seama, asta ar strica tot. Cherry îl anunţă în acea seară pe patronul ei, domnul Julian Wright, că pleacă. — Dar draga mea, nu-ţi dai seama ce faci. Citise dintr-o carte juridică groasă, pe care o lăsă pe masă. — Ba da, îl asigură ea. E genul de slujbă pe care mi-o doream. Am ocazia să călătoresc, să văd locuri noi, să ies din rutină. — Dar rutina e plăcută, remarcă el serios. Era un avocat slab, cu părul de culoarea nisipului, cu trăsături regulate, o frunte înaltă, o gură binevoitoare şi ochi căprui. — Urăsc rutina, protestă Cherry vehement. Această nouă slujbă e aventuroasă. — Aventuroasă, spuse domnul Wright. Şi cum rămâne cu siguranţa ta? Nu-ţi dai seama că siguranţa e cel mai important lucru în viaţă? — Nu cred, obiectă ea. Cred că majoritatea oamenilor lasă viaţa să treacă pe lângă ei pentru că se ţin cu unghiile de siguranţă. — A, oftă el, eşti tânără! — Nici dumneavoastră nu sunteţi prea bătrân. Aveţi doar douăzeci şi şapte de ani! Era uimită că spusese asta. Ieri nu i-ar fi vorbit aşa. Dar de când primise noua slujbă, parcă era alta. Simţea că Soarta intervenise în viaţa ei. Soarta o trimitea spre Insula Locus ca să se poată răzbuna pe cei care-i distruseseră viaţa. Julian o privi gânditor. — Îmi pare rău, spuse ea. Dar plec. De fapt, am acceptat deja cealaltă slujbă. Vă sunt recunoscătoare, domnule Wright, pentru că aţi fost bun cu mine cât am lucrat pentru dumneavoastră. — Presupun că nu mai e nimic de spus, remarcă el trist. Se mai înveseli. Ce-ai zice să luăm cina diseară? Cherry era atât de surprinsă încât acceptă. Se întrebase adesea ce făcea el seara. Până acum şi-l închipuise petrecându-şi serile în vreun club. Dar în seara aceasta, Julian Wright se purtă neaşteptat. Nu numai că o duse la un restaurant scump, dar comandă sampanie. Ca efect al băuturii, vorbi despre el însuşi. Îi povesti când locuise la ţară, de studenţia de la Cambridge, de lunile când aşteptase să fie angajat prima oară. — Mi-e teamă că nu sunt chiar un avocat de succes, admise el. Dispreţuiesti pe cei care n-au succes, Cherry? Era prima dată când îi spunea Cherry. — Nu ştiu, spuse ea. Cred că majoritatea fetelor aşa fac. Dar e ridicol să spui că eşti un ratat. Eşti abia la început. — Cred că aş avea succes dacă... Lovi cu pumnul în masă. Dacă aş putea să-mi depăşesc timiditatea asta absurdă, acest complex. Când sunt singur ţin pledoarii strălucite, dar imediat ce am public, chiar şi o singură persoană, nu pot să mai spun nimic. — Ai un singur ascultător în seara asta şi pari elocvent, remarcă ea zâmbind. — Da, dar în seara asta e prima dată în viaţa mea când am putut spune ce voiam. As putea să-mi depăşesc emoţiile stupide dacă... Făcu o pauză, fărâmiţă o felie de pâine şi spuse: dar tu pleci. — Ce legătură are cu mine? întrebă ea, surprinsă. — Nu ştiu. Dar cred că ar trebui să mă îndrăgostesc de tine, Cherry. Asta m-ar ajuta, nu-i aşa? Să mă facă să am încredere în mine şi să spun ce am în minte în sala de judecată. Se schimbase atât de brusc încât nu putea decât să-l privească. Era jenată că şi ceilalţi oameni din sală îl priveau. Vocea lui, de obicei blândă, răsuna în restaurant. — E ridicol, spuse ea. Dacă voiai să te îndrăgostesti de mine, o făceai până acum. — Poate, fu el de acord. Îşi dădu capul pe spate şi râse. Vorbim prostii! M-am îndrăgostit de tine acum un an, dar timiditatea mea blestemată m-a oprit să-ţi spun, presupun că n-are sens să-ţi cer să te măriţi cu mine şi să rămâi în Anglia? — Să mă mărit cu tine? La fel de bine şi-ar fi închipuit că era soţia chelnerului! Să mă mărit cu tine? repetă ea. E ridicol. — De ce ar fi ridicol? întrebă el mânios. Eşti logodită cu altcineva? Dădu din cap că nu. Lampa de pe masă îi făcea părul să arate ca arama. — Nu, sigur că nu! spuse ea. Dar e absurd să mă ceri aşa în căsătorie. Nu avem nicio poveste de dragoste... — Dar ţi-am spus că sunt îndrăgostit de tine. Poveştile de dragoste sunt prostii. — Nu cred, răspunse ea rece. Uita că în ultimele otsprezece luni avusese acelaşi punct de vedere. — Poveştile de dragoste, spuse Julian sunt refugiul celor slabi cărora le e teamă să dea piept cu viaţa. De acea, îşi fac visuri. Nu credeam că eşti aşa, Cherry. Credeam că eşti curajoasă, de aceea aveam nevoie de tine. Îi venea să râdă. — Sunt flatată de cele ce ai spus, domnule Wright, dar nu te iubesc. Se lăsă tăcerea. Cherry se simţea jenată. Julian încercă să prindă în furculiţă o bucată de brânză, apoi o privi. — Poate mă vei iubi într-o zi, s-au întâmplat şi lucruri mai puţin probabile. — N-aş vrea să-ţi faci speranţe, spuse ea. — Prostii! exclamă el. Toţi îndrăgostiţii speră, degeaba îi previi. Speră până se satură. Cât timp vei fi plecată? — Domnul Fitzgerald e scriitor. Intenţionează să se stabilească pe Insula Locus un timp, pentru a scrie un roman despre ea. — Ce cărţi a mai publicat până acum? Întrebarea o luă pe nepregătite. — Nu ştiu. — Care e numele lui complet? — Nicolas Fitzgerald. Nicolas fără h. Julian se încruntă. — N-am auzit de el şi am citit toate recenziile de carte. O privi. De unde ştii că e un scriitor adevărat? N-avea de unde să ştie, de fapt bănuia că nu era scriitor, dar nu voia să-i vorbească domnului Wright despre suspiciunile ei. Ar fi putut s-o convingă să nu plece. Dar ea voia să plece. Se întrebă cum ar fi să-l reîntâlnească pe Simon. Pasiunea cu care făcea dragoste cu ea o vrăjise. Probabil şi pe Nina! sau Nina îl vrăjise pe Simon? Oare ce va simţi când îl va revedea? îl va mai iubi? Dacă îl voi reîntâlni nu voi simţi decă ură. Sau mai curând indiferenţă, se gândi ea. Julian o readuse cu picioarele pe pământ: — Cherry, de unde ştii că bărbatul ăsta e cinstit? Ai făcut cercetări? De unde ştii că nu e un impostor, sau chiar mai rău? — Ce ar putea fi mai rău? Vocea ei era slabă. — Ar putea fi un infractor. Circumstanţele în care te-a angajat par dubioase. Izbucni în râs. — Te asigur că n-are destulă minte să fie infractor! — N-aş fi atât de sigur. Chiar trebuie să pleci? Dădu din cap că da. — Nu înţelegi. De un an de zile visez să vizitez Insula Locus. Acum am această şansă şi n-o voi pierde pentru nimic în lume! O privi ciudat. Atunci, nu mai am ce spune. Dar dacă vei fi în necaz şi vei avea nevoie de un prieten, contează pe mine. Ştiu că sunt un om şters, că nu sunt romantic, dar te voi putea ajuta. Promiţi că mă vei anunţa dacă vei avea nevoie de mine? Vocea ei tremura. — Sigur, domnule Wright. Îţi sunt recunoscătoare. — Julian, o corectă el solemn. Hai să batem palma. Bătu palma cu el, gândindu-se că situaţia era comică. Totuşi, când să adoarmă, se gândi că asta o lin

Capitolul 1 Calico se trezi fără să ştie cât timp aţipise. Furtuna care o obliga să rămână închisă în casă făcea întotdeauna ravagii pe Muntele Stâncii Vorbitoare. Pentru a-i spori starea de neliniş te şi proastă dispoziţie, fulgerul căzu pe undeva prin apropiere şi lumină o clipă interiorul cabanei. Tunetul care urmă fu îndelung repercutat de pereţii stâncoşi şi de zecile de trecători ale muntelui. Pentru un motiv pe care nu reuşea să-l înţeleagă, furtunile o afectau, o umpleau de nelinişte, şi o dorinţă vagă îi cuprindea întreaga fiinţă. Detesta această senzaţie şi furtuna o obliga să se adăpostească atunci când ea ar fi dorit să scape de acest surplus de energie. Se ridică de pe canapea, mai aruncă o buturugă pe focul care abia mai pâlpâia şi făcu înconjurul încăperii pentru a aprinde toate lămpile, ca să alunge întunericul apăsător. Când o să moară bunicul ei, o să instaleze electricitate şi o să construiască o sală de baie. Bineînţeles că nu-i dorea moartea, departe de ea gândul, dar nu mai putea suporta condiţiile astea rudimentare de viaţă. Bunicul ei, spre deosebire de bătrânii din comitatul Lumpkin, nu se plângea niciodată de nimic, pentru simplul motiv că el trăia în trecut. Cabana era exact aşa cum o ştia el de când fusese construită, cu mult timp înainte de naşterea ei. Calico îi înţelegea motivele şi le respecta. Nimic nu se schimbase în această cabană care mai vibra încă de prezenţa bunicii ei, Lukcy, şi a mamei ei, Ellen. Calico dormea pe o saltea de puf făcută de bunica ei, acoperită cu nişte cuverturi ţesute de mâna mamei sale, şi când pompa apă lângă spălătorul mare de piatră, făcea aceleaş i gesturi ca şi cele două femei care o precedaseră în această locuinţă. Calico nu se simţea niciodată singură în cabana ei. Un strămoş prevăzător o construise din trunchiuri lungi de pin, tăiaţi de pe versantul muntelui. Acoperişul era înalt, plafoanele susţinute de grinzi groase înnegrite de vreme şi, de fiecare parte a încăperii principale, se aflau dormitoarele. O construcţie solidă, făcută să dăinuie în timp. Căminul ei. Aici voia Calico să-şi crească odraslele, bineînţeles cu condiţia să le aibă vreodată. Se duse să se aşeze pe scaunul din faţa biroului şi se jucă o clipă cu rocile aurifere extrem de promiţătoare, dar fără să le dea prea mare atenţie, fiindcă se simţea atât de nervoasă încât nu se putea concentra. Aşa că oftă şi începu să se uite pe fereastră, fără să vadă nimic în afară de ploaia care răpăia în geamuri. Îşi sprijini bărbia în palmă şi aplecă puţin capul ca să poată asculta mai bine vaietul vântului. Chipul ei îşi mai pierdu din expresia impasibilă şi lăsă să se întrevadă o anumită vulnerabilitate. Apoi urmă un zgomot neaşteptat, ciudat şi neobişnuit în mijlocul celor care însoţeau furtuna. Primul ei gând se îndreptă spre bunicul său. La optzeci şi doi de ani... pierdut în munţi... prăbuşit în vreo prăpastie... Dar alungă această idee. Calico ştia exact unde se afla bunicul ei. Căzuse lat în hambarul din spatele cabanei, ignorând furtuna, preocupat doar să dea gata o sticlă de băutură. Găina prietenoasă care-şi făcuse cuibul în sofaua veche ce se găsea pe cerdac începu să cotcodăcească pe un ton alarmat. Calico scutură din cap. Se părea că în această noapte totul merge de-a-ndoaselea în munţi. Până şi proasta asta de găină confunda un zgomot obişnuit cu cine ştie ce primejdie. Dar zgomotul reveni şi Calico deveni brusc atentă la el. Slab la început, crescu brusc în intensitate şi Calico recunoscu lătratul unui câine, deşi era înăbuşit de rafalele de ploaie. Oftând uşurată, încercă să vadă ce se petrecea afară dar nu zări în geamuri decât propria ei imagine, luminată din spate de lămpile cu petrol. Chipul ei avea o expresie de nedescifrat, care sugera nişte gânduri secrete. Fără îndoială că impresia se datora prestanţei ei înnăscute şi obiceiului de a privi oamenii drept în ochi. Indiferent care ar fi fost motivul, acest lucru îi obliga pe ceilalţi s-o fixeze. Dar acum nu se uita nimeni la ea, aşa că se ridică şi-şi puse impermeabilul vechi de culoare galbenă. Era atât de uzat încât căpătase aspectul mătăsii. Afară, Calico fu întâmpinată de vântul sălbatic, specific munţilor din nordul Georgiei, unde se născuse şi trăise întotdeauna. Cu mâinile înfundate în buzunarele impermeabilului, îmbrăcată în nişte blugi mulaţi pe picioarele lungi, cu părul roşcat şi bogat prins într-o coadă de cal, încercă să facă faţă vijeliei. Imaginea ei ar fi putut corespunde cu cea a unei fete oarecare de la munte, dacă n-ar fi fost ochii. Expresia lor lăsa să se ghicească o profunzime cel puţin la fel de misterioasă ca tainele munţilor. Erau cenuşii, cu sclipiri de argint, şi împodobeau un chip cu trăsături ferme, care sugera siguranţă şi voinţă. Contururile gurii indicau un caracter hotătât şi senzual. După ochi, imediat îţi atrăgeau atenţia buzele ei. Dar era frumoasă? Calico nu ştia şi nimeni nu-i spusese vreodată asta. Deci ajunsese la concluzia că nu era, lucru normal când nu primeşti niciun compliment în treizeci de ani de existenţă. De fapt era diferită, aproape o străină şi printre ei. Nu semăna nici cu bunicul ei. Christian, nici cu verii ei Jebediah şi Winnie, care erau aproape de vârsta bunicului. Lătrăturile deveniră mai puternice şi o smulseră din apatia ei. Un căţel apăru brusc prin rafalele de ploaie şi se repezi la ea făcând salturi dezordonate. Purta o plăcuţă la zgardă, ceea ce o linişti pe Calico. Se temuse la început că e vreunul din acei câini sălbatici care aleargă în haite prin munţi. Dar acesta sărise probabil din maşina unor turişti. Zărind-o, câinele fugi până în prag, mai surescitat ca înainte, îmbrâncind-o în trecere pe găina excentrică, lucru care atrase proteste violente din partea acesteia. După ce scoase nişte gemete aproape omeneşti, fugi până la râul care ieşise din albie, apoi reveni lătrând şi mai tare. Calico clătină din cap, întrebându-se cum o să reuşească să prindă câinele. Dacă va reuşi, mâine va porni în căutarea stăpânului lui. Dar căţelul fugi din nou spre râu şi Calico îl urmări din ochi. Abia atunci zări arborele ale cărui rădăcini uriaşe mişcate de valuri te făceau să te gândeşti la o balenă eşuată pe nisip. În acel loc, deşi foarte agitată, apa nu era deloc adâncă. Căţelul se aruncă în râu şi dispăru printre crengile copacului dezrădăcinat. O găină nebună şi acum un câine nebun. Ce noapte! Chiar castorii care trăiau în amonte părăsiseră barajul când apele începuseră să se umfle. Şi uite, patrupedul ăsta mititel voia să se joace de-a peştele! Câinele reapăru brusc şi începu să se învârtă de colo-colo pe malul alunecos. Scotea nişte gemete care-ţi rupeau inima. Calico nu mai rezistă. Comportamentul animalului era prea ciudat ca să-l mai ignore mult timp. Punându-şi mâna streaşină la ochi ca să-i ferească de ploaie, o luă pe cărarea care cobora spre râu. Calico îl auzi din nou gemând pe căţeluş şi fu gata să scoată un strigăt. Printre rădăcini zărise un picior gol. Un picior, două, un tors... Fără să se mai gândească, intră în apa vijelioasă şi începu să degajeze corpul bărbatului cu păr negru, care era prizonierul crengilor de jos ale uriaşului doborât. Îi trebui un oarecare timp ca să reuşească. În timp ce se lupta cu natura, trunchiul arborelui începu să se mişte periculos. Dacă ea nu se grăbea, îşi va continua drumul împreună cu prada lui. Adunându-şi toate forţele, îl înhăţă pe bărbat de poalele cămăşii şi-l trase pe mal. În apă nu cântărea nimic, dar ajunşi pe pământ, lucrurile se schimbară. Îl târî cât putu de departe şi se opri ca să-şi tragă răsuflarea. Bărbatul părea mort. Simţi că o trece un fior de spaimă şi-şi lipi palma de pieptul lui. Inima bătea încă, slab, dar bătea. Necunoscutul avea o tăietură adâncă la ceafă. — Mă auzi? strigă ea scuturându-l. Erai singur? Poate că mai fuseseră cu el şi o femeie, nişte copii. Oftă. La ora asta erau în mod sigur înecaţi. Se aşeză pe vine şi-i scotoci prin buzunare. Nimic! Nici acte, nici chei, nici bani. Calico era epuizată şi udă leoarcă, dar în mod sigur necunoscutul nu se va ridica să meargă pe picioarele lui până la cabană. Aşa că îl lăsă în grija căţeluşului şi se repezi spre hambar, rugându-se la toţi sfinţii ca bunicul ei să nu fie prea beat şi să-i poată da o mână de ajutor. În hambar, o lampă de petrol agăţată de o grindă lumina slab uneltele şi tot felul de lucruri răspândite peste tot. Bătrânul se prăbuşise lângă butucul pe care spărgea lemne. — Bunicule, trebuie să mă ajuţi! Am găsit un necunoscut în râu. E rănit şi nu-l pot duce singură până în casă. Christian gemu. Era beat. Chiar mai beat decât crezuse ea. Se apropie de el. — Bunicule? — Te-am strigat, bolborosi el. Sunetul acestei voci slabe o alarmă. — Bunicule, eşti bolnav? Unul din picioarele lui făcea un unghi ciudat în raport cu corpul. — Ai căzut? Părea să sufere îngrozitor şi-i venea greu să vorbească. — Tăiam lemne... toporul... a alunecat. Mi-am tăiat degetele de la picior. Calico înghiţi în sec şi se aplecă spre el. Reuşise să-şi scoată singur cizma şi să-şi facă un garou cu cureaua. Văzând ce-i mai rămăsese din picior, crezu că-i vine rău. — Mă duc după ajutor, spuse ea. — O să se scurgă tot sângele din mine până te întorci. Trebuie să-mi cauterizezi rănile. De data asta, Calico fu gata să vomite. — Dar nu ştiu! — Ori mă ajuţi ori mă laşi să mor în linişte, şopti bătrânul clătinându-şi capul albit de vreme. Ora care urmă fu un adevărat coşmar. Când ieşi din camera lui Christian, lui Calico îi tremurau şi mâinile şi picioarele. Niciodată n-o să poată uita mirosul ăsta de carne arsă! Străinul! Îl lăsase pe mal şi acum poate că murise deja. Îngrijorată, ieşi în fugă. Copacul uriaş dispăruse, luat de curent. Apa care urca în continuare ajunsese deja la umerii înecatului. Nu-l lăsaţi să moară, se rugă ea adresându-se spiritelor muntelui. De mult timp renunţase să se adreseze lui Dumnezu în care nu mai avea încredere. Încă o oră de luptă în perspectivă! La sfârşitul ei, Calico privi bărbatul care zăcea pe podea. Căţeluşul se strecurase şi el în cameră şi dormea lângă foc. Calico oftă din adâncul pieptului şi-l studie pe necunoscut. Cine era? Îl scosese din râu, îi salvase viaţa, deci acum îi aparţinea. Un sentiment de posesie puse stăpânire pe ea. Mai mult decât orice, Calico îşi dorea un soţ şi copii. Voia să iubească. Şi aceste lucruri îi fuseseră interzise de o pată care-i murdărea trecutul, un secret pe care nu-l ştia nimeni. În munţii Apalaşi exista un lucru pe care orice bărbat îl pretindea de la viitoarea lui soţie. Ajunsă în intimitatea patului conjugal, secretul ei ar fi fost descoperit. Aşa că pretinsese tot timpul că dispreţuieşte căsătoria. Pentru început, trebuia să-l menţină în viaţă pe străin. Era un bărbat puternic, care reuşise să supravieţuiască. Deşi epuizată, Calico mai găsi în ea destulă energie pentru a se ocupa şi de el. Şi trebuia să se grăbească fiindcă bunicul avea mare nevoie de un doctor şi ea trebuia să-i lase pe amândoi singuri ca să se ducă după el. După ce bandajă capul necunoscutului, Calico aţâţă focul, apoi, înarmată cu o foarfecă mare începu să-i taie hainele, singurul mijloc de a-l dezbrăca fără să-l mai deplaseze. Nici n-ar mai fi avut puterea necesară şi mai exista şi riscul de a-i agrava rănile, dacă mai avea şi altele. Încercă să nu-l privească prea de aproape, dar nu rezistă tentaţiei. I se făcu pielea ca de găină şi se înroşi ca focul la faţă. Ce ruşine! Pierduse timpul cu asta, în loc să fie deja pe drum! Îl acoperi repede pe frumosul străin cu o cuvertură, îi băgă o pernuţă sub cap şi se duse să se schimbe. Când ieşi din cameră, se apropie de el. Nu se mişcase şi nu-şi recăpătase cunoştinţa. Mâna ei, ca atrasă de un magnet, se lipi de pieptul lui. Ce piele catifelată avea! Această atingere o şocă, o făcu să simtă nevoia unui lucru pe care nu-l înţelegea. — E cineva aici? Calico îşi retrase brusc mâna şi sări în picioare. În uşă, dădu nas în nas cu Gabe Tarrant, fiul cel mare al prietenei ei Jobeth. La paisprezece ani era înalt şi voinic, la fel ca tatăl lui, Judalon, dar avea părul şi chipul angelic al mamei lui. Calico ţinea foarte mult la el, deşi era fiul bărbatului pe care-l ura. — Gabe! Nu te-ai dus la şcoală? Ce cauţi afară pe o asemenea vreme? Ochii albaştri ai puştiului se măriră de uimire când îl zări pe bărbatul care zăcea pe podea. — Tu l-ai omorât? Voia să-ţi fure aurul? Doamne, când se va afla asta în sat! — Gabe! Calmează-te! L-am scos din râu. N-am auzit sosind camionul. Cine e cu tine? Cu regret, Gabe renunţă să-l mai privească pe necunoscut. — Mama. Ne-am blocat la podul vechi. Râul l-a depăşit şi mamei i-a fost frică să treacă. Vrea să afle dacă nu cumva l-ai văzut pe tata. Îşi plecă ochii, încurcat. — N-a venit aseară acasă şi mama cu mine îl căutăm. Exista un resentiment în vocea lui, dar făcea eforturi să-l ascundă. — Nu l-am văzut, îi răspunse Calico. Tarrant nu s-ar fi aventurat niciodată până la Stânca Vorbitoare, era prea prudent pentru asta. — Ascultă-mă bine, Gabe. Bunicul a avut un accident. Are nevoie de un doctor, ca şi bărbatul ăsta. Vreau să te duci după ajutoare. Spune-i mamei tale să se îndrepte imediat spre doctorul Willis şi să mi-l trimită urgent. Îl împinse pe băiat spre uşă, fără a-i mai da timp să-i pună şi alte întrebări. — Fuga! îi porunci ea. Băiatul fugi prin ploaie, împroşcând cu noroi în jurul lui la fiecare pas, cu gulerul ridicat, încercând să se apere de urgia furtunii de toamnă. După plecarea lui, Calico intră în cabană şi se duse în camera ei ca să pregătească un pat pentru necunoscut

Dimineata de dupa de Sandra Chastain   Unu   Femeia, o siluetă învăluită în auriu, stătea în uşă. Lumina strălucitoare din spatele ei contura o prezenţă eterică, coborîtă parcă dintr-un basm.      . El nu sunase la uşă. De fapt, Razor Cody nici nu era sigur că nimerise la adresa exactă, în locul conacului victorian trufaş şi renovat la care se aşteptase, găsi o casa mică, decrepită, strivită de clădirile alăturate, retrasă puţin de parcă i-ar fi fost ruşine cu aspectul ei jerpelit.Dar nu casa îi reţinuse privirile, ci femeia, Era un vis, o zînă cu părul cîrlionţat, de culoa­rea aurului, încadrînd o faţă misterioasă, as­cunsă de umbre. Bărbatul nu se aşteptase la asta. Nu se aş­teptase nici la gheara din piept, care-l făcea să respire precipitat. Sînteţi domnişoara Rachel Kimble? Ai venit, se auzi o voce înceată, iar fan­tasma prinse viaţă. Te-am aşteptat. Cum adică? Cînd a plecat, Harry mi-a spus că vei veni. Harry? O găsise. Cel puţin găsise femeia pe care o căuta. Nu mă îndoiesc de asta, spuse Razor tă­ios. Cunoscîndu-I pe Harry nu mă îndoiesc de­loc. Ea nu-i răspunse, dar plecarea bărbiei arăta o acceptare calmă a tensiunii apărute brusc în aer.        Unde e? întrebă în sfîrşit Razor, la fel de nemişcat ca şi fata. Prin uşa deschisă el inhală mirosul unui par­fum subtil, înşelător, care în alte condiţii ar fi incitat chiar şi simţurile unui bărbat considerat prea dur ca să observe astfel de lucruri. Mirosul amintea poate de Orient, sau poate de o aromă demult uitată, o aromă din Mările Sudului. Unde e, cine? Harry, escrocul ăla ordinar. Te previn, du­duie, îl vreau. Dacă nu e aici, am să-l aştept. Vreau să mă răzbun. De ce ai vrea să-i faci vreun rău lui Harry? Pentru că m-am lăsat fraierit de cuvintele lui mieroase şi l-am luat ca partener. Rezul­tatul? Mi-am pierdut compania de construcţii, reputaţia şi cea mai mare parte ş averii. O, Doamne! murmură Rachel. Ce a făcut? A folosit materiale de calitate inferioară şi nu a respectat proiectul de construcţie. Apoi, cînd hotelul pe care îl ridicam s-a prăbuşit, a dispărut, lăsîndu-mă să plătesc toate oalele sparte. Rachel Kimble ştiuse că bărbatul acesta avea să vină. Figura lui îi apărea foarte clar, acum, cînd stătea în faţa ei în întuneric. Era prima dată cînd se întîlneau, deşi în ultimile săptămîni el ocupase un loc aparte în visurile ei. Nu-i ştia numele, nici cînd avea să vină. Ştia numai atît - că avea să vină. O picătură de transpiraţie i se prelinse între sîni şi realiză că întregul ei corp răspundea pre­zenţei lui. Ştiuse ce avea să se întîmple, dar nu şi cît de puternic avea să fie sentimentul. Era înalt, puternic, periculos chiar. îi simţea emoţia reţinută vibrîndu-i prin toate fibrele, ca o muzică pierzîndu-se în noapte. Da, se gîndi ea, era întunecat atît în interior cît şi pe dinafară şi avea nişte ochi puternici şi pătrunzători, care o tăiau ca o lamă, înteţindu-i vîlvătaia care-i ar­dea stomacul. îl veţi aştepta, desigur, murmură ea, dîn- du-se la o parte, ca să-i facă loc să intre. Nu eram sigură cum mă veţi găsi, dar ştiam că o veţi face. Acum înţeleg: Harry v-a trimis la mi­ne. Să mă trimită? Nici vorbă, domnişoară Ra­chel. De fapt, sînt aproape sigur că Harry nu ar vrea ca eu să mă aflu aici. Asta în cazul în care nu doreşte să rămînă fără claia aia de păr roşcat şi fără mustăţile de care e atît de mîn- dru. Cînd voi pune mîna pe el, am să i le rad pe amîndouă şi, apoi, am să-l strîng de gît. Pe Rachel n-o îngrijora ameninţarea lui. Furia era de înţeles, întrucît pornea din aceeaşi forţă puternică ce înteţea focul dintre ei. în vocea încordată a bărbatului era însă ceva imperios, care făcea aerul să vibreze, atin- gîndu-i obrajii ca o ameninţare. Se cutremură. Pisica, Witchy, i se freca de glezne pe sub fusta lungă, torcînd. Rachel încă aştepta. Nu se putea să fi interpretat greşit viziunea pe care o avusese. Chiar dacă nu i-ar fi apărut In mod repetat în vise, cărţile ei speciale îi preziseseră sosirea, singura dată cînd îndrăznise să le consulte. Nu putea fi vorba de o greşeală. El nu putea fi altul. Nu-i trecuse însă niciodată prin cap că el s-ar putea să nu înţeleagă. Domnişoară Kimble... acesta e numele dumneavoastră, nu? Ea dădu din cap afirmativ. Nu înţelesese. Asta avea să facă situaţia şi mai dificilă, dar o va scoate la capăt. Pentru moment, cel mai bun lucru era să aibă răbdare cu el. Da, eu sînt Rachel Kimble. Aveţi însă un avantaj asupra mea - eu nu vă ştiu numele. Adevărat, nu-1 ştiţi. Invitaţi întotdeauna în casă străinii, necunoscuţii? Necunoscuţii? Rîse scurt, dînd capul pe spate. Da, el era într-adevăr omul pe care îj aştepta. Tu eşti bărbatul care mi-a apărut în viziunile pe care le-am avut. Nu ştiu prea multe despre tine, dar mă îndoiesc că putem spune „necunoscut", şi, dacă ai fi şi perfect, atunci nu ne-am potrivi. în momentul în care faţa femeii se lumină, Razor simţi o căldură neaşteptată în zona sto­macului. îmbrăcată cu o fustă înflorată, lungă pînă la glezne, şi purtînd un fel de bluză de culoare albastru-vineţiu, care îi lăsa umerii goi, era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. I se tăie respiraţia privindu-i ochii mari, aproape violeţi şi părul blond ciufulit, care-i acoperea umerii drepţi, ca într-o mantie aurie. Nu era nici pe departe ceea ce se aştep­tase să găsească. Iar ea greşea. Era perfectă. Era de o pasiune şi de o sinceritate, care pă­reau să se împletească într-un fel de inocenţă spirituală. îl privea lung, nu cu teamă, ci cu o întrebare mută în ridicarea capului, cu ochii larg deschişi, trădînd mirarea. Mai mult decît atît, avea un calm ciudat. în faţa ameninţărilor rămăsese neclintită, cu bu­zele întredeschise, cu respiraţia uşoară şi iute. De-a lungul anilor, cunoscuse multe femei, suficient de multe încît să le poată face faţă în orice situaţie. însă cea din faţa lui nu se po­trivea tiparului. Nu putea defini ce avea deo­sebit, dar vocea şoptită, liniştitoare, îl atingea ca o mîngîiere fizică. Domnişoară Kimble, numai mama a mai văzut ceva perfecţiune în mine, spuse el cu vo­cea mai puţin încordată. Şi a avut de suferit. Mă bucur că a văzut. Mamele ar trebui să-şi închipuie copiii ca fiind perfecţi. Şi de cele mai multe ori, sînt oarbe. Rachel păli, luă mîna de pe uşă şi făcu un pas înapoi. Ea nu-şi cunoscuse mama. Fusese crescută de maici, într-un orfelinat. Nu avusese niciodată o familie - pînă la Harry. Uneori este un dar să vezi în locul ade­vărului ceea ce vrei de fapt să vezi , spuse ea moale. Cînd nu mai putem suporta realitatea, atunci o creem, domnule... Cody. Razor Cody. Acum, dacă m-aţi duce la Harry, nu v-aş mai răpi timpul. O, ba o veţi face. Cum putea oare să-l facă să înţeleagă? Acum că era aici, viaţa ei avea să se schimbe, iar ea nu se putea opune. Aştepta acest moment de doi ani. Brusc i se făcu frică. Nu, voi pleca de îndată ce-l voi găsi pe ne­mernic. N-o veţi face. O să-mi răpiţi o grămadă de timp, domnule Cody, continuă ea,de parca nu l-ar fi auzit vorbind. Aduceţi bagajul înăuntru şi închideţi uşa. Hai, Witchy, să-i facem un ceai oaspetelui nostru. De care să fie? Chinezesc sau de mure? Sau poate amestecul dumnea­voastră special? Razor nu se aşteptase să-l găsească uşor pe Harry. întreaga poliţie din Atlanta nu fusese în stare să-i dea de urmă, dar Razor ştia despre o anumită domnişoară Rachel care locuia în Savannah, Georgia. Marea greşeală pe care o făcuse Harry în timp ce-l ruina cu premeditare, fusese să amintească mereu de această persoană. Uneori cu mîndrie, alteori cu înfri­gurare, dar îi spunea mereu „frumoasa dom­nişoară Rachel". Neştiindu-i numele de familie, lui Razor îi trebuise ceva timp pînă să o gă­sească, şi se dovedise a fi o mare surpriză ceea ce găsise. El o privi cum mergea cu seninătate pe hol, trecînd pe lîngă tapetul decolorat şi covorul uzat, de parcă s-ar fi găsit în saloanele cine ştie cărui castel italian. Razor avea aceeaşi senzaţie pe care o mai avusese cîndva, într-o sală a oglinzilor - ceva ireal, de parcă podeaua n-ar fi fost fixă, ci ar fi plutit. După cîteva clipe, se scutură de iluzia care-l dusese în urmă în timp, şi o urmă. Se întrebă din nou ce fel de femeie invită un străin în casă şi-i oferă ceai. îl aşteptase. Cu siguranţă că ea îi confundase venirea cu cea a unei alte persoane. Razor nu se simţea de ioc în largul său la gîndul acesta. Cum se putea ca ea să îl fi aşteptat, şi, dacă era aşa, ce credea că avea el de gînd să facă? în orice caz, nu era o actriţă atît de bună ca Harry.       Nu, nu se potrivea cu sentimentul de me­lancolie pe care-l inspira casa părăginită. Aşa cum aceasta nu se potrivea, la rîndul ei, cu conacul pe care Harry se Jăuda că-l va oferi domnişoarei Rachel a lui. Era o casă tip vagon, cu un coridor îngust, care se întindea de-a lungul unei camere de.primire mici, pînă la scările care duceau la etaj. Se opri, reze- mîndu-se de un stîlp cu o formă ciudată, care ajungea pînă la tavan, constituind pilonul de sprijin al treptelor. Ceva nu era în regulă. Ceva era misterios. Razor simţea nişte curenţi reci pe şira spi­nării, de parcă ar fi fost atins cu degete de gheaţă. La dracul Unde eşti, Harry? De la capătul coridorului, pisica se auzi mie- unînd, de parcă ar fi .răspuns. Totul era foarte straniu. Domnule Cody? Razor lăsă stîlpul şi se îndreptă spre lumină, de unde se auzea vocea lui Rachel Kimble vor­bind cu pisica. . Bucătăria fusese transformată într-o cameră de zi demodată, unde se putea observa şi un cămin, în care cărbunii încă ardeau, deşi seara de octombrie nu era răcoroasă. Cel puţin, nu i se păruse că ar fi fost, atunci cînd intrase. Casa părea bîntuită de curenţi de aer. Casă veche, decise el. Evident, bovindou-lui nu i-ar fi stricat o ramă nouă. O masă mică fusese acoperită cu o faţă de masă făcută din petice de pînză imprimată, peste care fusese aruncată o broboadă groasă, cu ciucuri roz. O lampă cu ciucuri roz atîrna din tavan pînă deasupra mesei, dînd o lumină sla­bă şi caldă. Razor avea senzaţia că se întor­sese în timp în anii 1800. Rachel luase dintr-un dulăplor, ale cărui uşi de sticlă erau montate înclinat, nişte ceşti de China albastre şi delicate, pe care le aşezase pe farfurioare acoperite cu şerveţele de hîrtie. El îi privi mişcările exagerat de lente în mo­mentul în care ceainicul începu să şuiere. în nişa cu fereastră arcuită, stătea întinsă pisica, privindu-l cu ochi galbeni pe Razor, care exa­mina în continuare camera. Doriţi ceaiul cu frişcă şi zahăr, sau lămîie, . domnule Cody? Mi-e indiferent. Nu prea-servesc ceai şi tar­tine. Un rîs uşor. Mă tem că nu am tartine. N-am mai mîncat de mult aşa ceva. Dumneavoastră? Nici eu. Sînt obişnuit mai degrabă cu cafea şi fursecuri. Da, cred. Aveţi o energie în dumneavoas­tră, care probabil că vine din cea generată de zahărul pe care îl consumaţi. ' Căldură? La dracu, chiar aşa era! Nu-şi dă­dea seama dacă era din cauza focului sau a luminii, dar din momentul în care intrase în casă, temperatura corpului nu încetase să-i crească. Crezuse că era din cauza furiei, sau poate a climei, aşa cum era în cazul celei din New Orleans, de unde venea. Atmosfera în Savannah era la fel de caldă şi de umedă, dar aici alterna cu acele atingeri ciudate, îngheţate, pe care le simţea din cînd în cînd. Sau poate că ceva nu era în regulă cu el. Nu, nu sînteţi bolnav, răspunse ea, de par­că i-ar fi citit gîndurile. Văzînd uluirea băr­batului, ea contihuă: o simt şi pe asta. Am auzit că şi alţi oameni au astfel de capacităţi de percepţie mentală. Cred însă că e mult prea devreme ca să acţionăm asupra sentimentelor noastre. Acele atingeri reci sînt plăcute totuşi, nu?         , Brusc i se înmuiară picioarele şi se pomeni aşezat la masă, simţind mîngîierea ciucurilor pe genunchi. Percepţie mentală? Prea devreme? Mă tem că nu am mai avut o astfel de experienţă pînă acum, continuă ea netulburată. Ce-o să facem acum? Staţi puţin! Nu ştiu ce se întîmplă aici, domnişoară Kimble, dar cred că nu înţeleg. Domnul Cody nu progresa,de loc. Rachel se întreba dacă să-i spună că urma să fie primul bărbat din viaţa ei. în vremurile acelea, fetele nu rămîneau virgine pînă la douăzeci şi patru de ani. Dar ea rămăsese. Nu ştia ce era aceea o poveste de dragoste adolescentină, sau dragoste la prima vedere. Nici nu prea avusese astfel de ocazii la şcoala de fete, iar atunci cînd terminase, învăţase deja cum să evite relaţiile cu bărbaţii. Prieteni da, cîţiva, dar nimic mai mult. Maicile îi promiseseră mereu că, într-o zi, fe­meia care o lăsase acolo avea să se întoarcă să o ia, dar acest lucru nu se întîmplase. încet- încet, pe măsură ce ceilalţi copii erau adoptaţi, Rachel înţelesese. Nu te ataşa, ca să nu suferi! Toţi cei la care ţinuse plecaseră. Chiar şi Harry. înţelesese despre oameni, în general, că erau ceva trecător. Mai înţelesese că Razor avea să fie ceva deosebit, însă el nu dădea nici un semn că ar fi fost conştient de acest lucru, încă. Deci, totul depindea de ea. Spuneţi-mi Rachel. Apelativul „domnişoa­ră" mă face să mă simt foarte bătrînă. Am să vă servesc cu ceai de mure. Păreţi un om întune­cat, care ţine în el o pasiune adîncă, sălbatică. Ea adăugă o măsură de ceai într-un vas mai mic şi, ţinîndu-l strîns în mînă, aduse ceainicul deasupra şi îl umplu cu lichidul aburind. Se întoarse, lăsînd ceaiul să se opărească şi puse pe masă zahărul şi frişca. în final, turnă băutura liliachie într-o ceaşcă şi i-o întinse. Tu nu bei? întrebă el. Ba da, însă eu am amestecul meu special, îşi puse în cană un pliculeţ făcut din pînză ţesu­tă în casă şi care conţinea ceai, turnînd apoi apă fierbinte din ceainic. Tu de ce bei ceva special, iar eu ceva obiş­nuit, din comerţ? . Pentru că nu vă cunosc destul de bine, ca să creez ceva anume pentru dumneavoastră. Deocamdată, sînt convinsă că vă va plăcea cel de mure. De ce nu încercaţi? Razor sorbea ceaiul de mure şi îi plăcea, deşi nu mai gustase niciodată aşa ceva. De fapt, el nu prea obişnuia să bea ceai, decît dacă era tare, dulce şi cu gheaţă deasupra. Spuneţi-mi, domnule Cody, de ce credeţi că vă aflaţi aici? Pe Razor însă nu-l interesau şaradele. Nu fusese niciodată omul conversaţiilor de salon, şi asta cu siguranţă avea să fie una de acest fel. Cu toate acestea, se auzi spunînd cu o voce care, cel puţin, se voia plăcută:         . Dacă eu trebuie să renunţ la „domnişoară", atunci şi tu poţi să nu-mi mai spui „domnule". Bine, Cody. El observă că ea nu se folosise de poreclă, Razor1, spunîndu-i pe numele de familie. Şi lucrul acesta era ciudat. Deşi oamenii îşi spun deseori pe numele de familie, lui nu-i spusese nimeni altfel decît Razor. Razor şi atît. Rachel scoase plicul de ceai din ceaşcă şi stoarse ultima picătură de lichid, apoi îl puse pe farfurioară şi luă o înghiţitură. Deci? De ce sînt aici? Ţi-am spus deja: îl caut pe Harry. Aş vrea să te pot ajuta, dar nu l-am mai văzut de cînd a cumpărat casa şi m-a adus aici. Dar ai mai primit vreo veste de la el? O, da, în urmă cu vreo opt luni. A spus că avea de terminat o treabă, ceva legat de un om pe care îl băgase în afaceri. Razor mîrîi. Ticălosul de Harry nici măcar nu încercase să-şi ţină în secret planurile abomi­nabile! Băgat? Da, asta a şi făcut. M-a băgat, dar în puşcărie! Puşcărie? Ai fost arestat? Ce nefericire! închisoarea a fost rezultatul final. S-a în- tîmplat după ce am transformat în bani lichizi tot ceea ce aveam pentru a plăti amenda. A trebuit să stau la zdup cîteva luni. Sună groaznic. „Micile greşeli" ale lui Harry au dus la un incident internaţional de proporţii, iar eu am fost exemplul public. îmi pare rău, n-am ştiut. însă sînt sigură că Harry a avut un motiv foarte întemeiat ca să dispară. Nu ştim întotdeauna de ce se întîmplă anumite lucruri. Femeie, n-a avut absolut nici un motiv! Să faci puşcărie e un lucru groaznic, şi nu există nici un motiv pe lume ca să determini pierderea companiei şi reputaţiei unui om. Ea se întinse şi-i acoperi mîna cu a ei. Miş­carea era naturală şi menită să consoleze, să uşureze, să aline. Numai că rezultatul fu altul. Razor avu o reacţie bruscă, de parcă ar fi aş­teptat mîngîierea. îşi împleti degetele cu ale ei şi respiră adînc. Rachel se uită dincolo de oaspetele său, fixînd un punct peste umărul lui stîng. Ne- privindu-l direct, părea să atenueze din intensitatea copleşitoare a atracţiei pe care o simţea. Deşi înţelesese, deşi îl aşteptase cu nerăbdare chiar, prezenţa reală a acestui bărbat era mult mai tulburătoare decît îşi imaginase vreodată. Ea îi simţea asprimea mîinii, care intensifica fluxul sentimental, aparte, dintre ei. Crede-mă, Cody. Uneori trebuie să cre­dem, chiar dacă nu înţelegem. Nici eu n-am crezut la început că aş putea avea încredere în Harry, dar am constatat că greşeam. Mare consolare, spuse Razor, furia răbuf- nindu-i pe neaşteptate, de parcă ar fi răspuns unei comunicări mute cu atingerea ei. Se opri puţin apoi, brusc, se răsuci ca să iasă din ca­meră. Pisica mîrîi încet. O adiere rece lovi ceafa lui Cody, în timp ce Rachel îl apucă şi mai strîns de mînă, silindu-l să se aşeze. • - Uite ce e, Rachel Kimble, nu ştiu care e jocul tău, adică al lui Harry, dar eu, cînd am ve­nit aici, ştiam deja ce fel de om este, i^r faptul că a dispărut lăsîndu-şi soţia în... asta - ochii îi alunecară pe tapetul scorojit şi pe linoleul cră­pat - nu e de natură să mă facă să-mi schimb părerea.        , Rachel nu-şi putu reţine amuzamentul. Un rîs voios uşor şi melodios, ca sunetul unor clo­poţei, umplu camera. O, Cody, dar nu sînt soţia lui. Asta credeai? Bineînţeles că asta credeam. întotdeauna a vorbit de tine spunînd „frumoasa domnişoară Rachel", femeia vieţii lui. Cine altcineva i-ar fi putut spune „domnişoară" unei fete aşa de tinere ca tine, dacă nu un soţ, un soţ foarte bă- trîn de altfel. -- Da, Harry este bătrîn, un bătrîn demodat, de şcoală veche. Are cîteva principii pe care insistă ca ceilalţi să le observe. Eu îi spun „unchiule Harry" şi, pentru că nu sînt măritată, el îmi spune „domnişoară Rachel". Harry e unchiul tău? Razor nu voise să-şi> arate uşurarea, dar o făcu. Da, e unchiul meu, sau cel puţin aşa spune el. Nu pot fi sigură de asta, pentru că n-am ştiut niciodată dacă tatăl meu a avut fraţi. De fapt, eu nici nu mi-am cunoscut tatăl, iar cărţile nu mi-au spus niciodată nimic, nici despre el, nici despre Harry. E ciudat, ştii? Despre tine mi-au spus că vei veni. -Ţi-au spus cărţile despre mine? Ei, nu numele, desigur. Nu ţi l-am ştiut ni­ciodată, dar despre tine mi-au spus. Pisica sări de pe pervaz şi veni către Razor, de parcă ar fi vrut să-l avertizeze să nu facă vreo mişcare necontrolată. Ascultă, Rachel, începu el, ce spui tu nu are nici un sens. Ce cărţi? Astea. Cu mîna liberă scoase un pachet de cărţi de joc. Nu erau din cele obişnuite, pe care Razor le mai văzuse. Erau mai mari, iar ima­ginile de pe ele înfăţişau personaje medievale, purtînd costume bizare. Cărţi de tarot[1], explică ea. Eşti ghicitoare? Imaginea confuză păru să se mai limpezească. Tot ceea ce vedea, înce­pea să capete sens. Pisica neagră, casa întu­necată, acea lumină ciudată, difuză, căldura care dogorea din cămin, toate erau pentru efect. Ai crezut că am venit ca să-mi ghiceşti? Las-o baltă. Nu cred o iotă din prostiile astea, iar averea mi-o făuresc singur.        * Rachel suspină în timp ce-i dădu drumul la mînă, şi începu să amestece cărţile.        - Nu, ştiu că n-ai venit pentru asta. Ştiu că nu crezi. Nu-i nimic, nici eu n-am crezut... înain­te. înainte de ce? N-are importanţă. Pisica mîrîi din nou. Cred că Witchy ar fi mai liniştită dacă i-ai vorbi puţin, spuse Rachel. încă nu e sigură de intenţiile tale. Pisica nu e sigură! pufni Razor. La dracu’, nici eu nu sînt foarte sigur. Tu eşti? Mai mult ca niciodată. Am să-ţi arăt. Con­tinuă să amestece cărţile şi, în sfîrşit, alese una pe care o ţinu cu faţa spre el. Da, cred că a- coastă imagine te reprezintă. Priveşte-o şi spu­ne-mi-ce vezi. Ascultă, Rachel, ţi-am spus deja că nu cred în chestiile astea cu ghicitul în cărţi, dar dacă ele îţi spun într-adevăr unele lucruri, atunci în- treabă-le unde e Harry şi apoi o sa mă car de aici. Vorbe mari. Chiar în timp ce vorbea, Razor ştia că, de fapt, încerca să se convingă pe el însuşi, nu pe domnişoara Rachel. Fusese cinstit atunci cînd îi spusese că nu credea în soartă, sau karma, nici măcar în dragoste la prima vedere. Nu credea în nimeni şi nimic, în afară de el însuşi, şi asta de multă vreme. îşi ţinuse viaţa în ordine şi sub un autocontrol riguros, pînă la apariţia lui Harry. Nu-şi putea explica cum de-l luase partener, aşa cum nu-şi putea explica cum de ştia ea că el nu avea să piece nicăieri, nu încă, nu în noaptea asta. Nu ştiu unde este unchiul Harry, Cody, dar dacă întrebi cărţile, s-ar putea'să-ţi răspundă. Nu ştiu întotdeauna cu precizie ce vor spune, dar îţi promit că-ţi vor vorbi, dacă eşti gata să încerci.   . Promit! Deci ştia unde se afla bătrînul ticălos. Razor nu-i prea înţelegea jocul, dar dacă, pen­tru a-l găsi pe Harry, trebuia să intre în horă, atunci exact asta va face. Pentru moment, cel puţin.                    . Bine. Dar dacă vei spune cuiva, vreodată, că am fost de acord cu chestia asta, am să neg totul. Nu, Cody, n-o vei face. Tu nu ştii să minţi. Acum, descrie-ţi cartea. El aruncă o privire. Este un cavaler, ca unul din cei de la cur­tea Regelui Arthur. E călare pe un cal alb şi are o sabie. Cerul este noros, iar vîntul bate. Cum arată? Era ciudat. Bărbatul din carte semăna puţin cu el. Are părul închis la culoare, şi are ochii că­prui. Da, şi el era brunet, însă ochii îi erau ce­nuşii. Şi, ca şi cavalerul, eşti energic şi brav. Poţi să domini, dar ai o inimă bună. Acum trebuie să te gîndeşti care este întrebarea ta. Nimic mai simplu - unde este Harry? Ea începu din nou să adune cărţile într-un singur teanc. Cred că în faţa ta stă o întrebare mai mare decît locul unde se află Harry. Trebuie să tai cărţile, Cody. Cu un suspin reţinut de neîncredere, el le separă în două grămezi şi le răsfiră puţin în mînă, auzind apoi zgomotul sec produs de reunirea lor într-un singur pachet. Şi-acum? Jucăm pe beţe de chibrit, sau te gîndeşti la ceva mai interesant? Ea îl ignoră, făcîndu-l să se simtă jenat fiindcă imprimase o notă frivolă unei probleme care, pentru ea, era în mod evident o treabă serioasă. Acum, Cody, taie cărţile de trei ori spre stînga. El se execută, după care ea formă din nou un singur pachet, punînd Cavalerul în mijlocul mesei, cu faţa în sus. Apoi, puse peste el prima carte.  • Această carte îţi acoperă destinul, Cody. Spune-mi ce reprezintă. Ce este? Da. Am scris ceva în josul fiecărei cărţi. Ci­teşte-mi. Razor clătină din cap şi dădu din umeri. Do- iuldewands[2]. • Un zîmbet larg înflori pe buzele fetei. Doiul de baghetă înseamnă îndrăzneală şi curaj. Eşti pe cale să începi o nouă afacere. Se opri cîteva clipe. însă mi-e teamă că mai în­seamnă şi faptul că ai o fire mîndră şi necru­ţătoare.                 ' Necruţătoare este într-adevăr termenul cel mai potrivit. în ceea ce priveşte noua afacere, nu prea am de ales. Cq se aude cu răspunsul la întrebarea mea despre Harry? Răbdare, Cody. Puse o altă carte, oblic, peste primele două. Aceasta îţi întretaie des­tinul. Reprezintă un obstacol în calea noii tale afaceri. Ce reprezintă?      El citi din nou titlul scris. Regele de pentaclu. E un tip care stă pe tron şi ţine în mînă ceva, ca o armă ninja. Este un pentaclu - o stea cu cinci colţuri, un simbol magic. Da, Regele ar putea fi un industriaş important, un bancher sau un om de afaceri. Ha, bancheri, oameni de afaceri! Mda, aici ai dreptate. Numai o minune i-ar putea face să-mi mai împrumute bani, cîte zile oi mai avea! Nu face afirmaţii pripite. Uneori trebuie timp ca să pătrunzi înţelesul cărţilor. Sînt convins. Pisica se ridică, se învîrti de cîteva ori în jurul cozii, apoi se aşeză la loc. Rachel puse cartea următoarea sub Cavaler, în poziţia corespunzătoare orei şase. Această carte reprezintă ceva care deja s-a întîmplat. Razor descrise imaginea:        - Este un cinci de pentaclu, un cinci întors. Uuu, dar trişti mai arată ăştia doi!         . Prin ce crezi că se aseamănă cu tine? Aş spune că sînt doi oameni lipsiţi de adă­post, care merg prin zăpadă pe lîngă o biserică. Bănuiesc că asta înseamnă că, fosta mea afacere m-a făcut să mă treacă toate răcorile. S-ar putea, dar cartea este cu susul în jos, ceea ce îi inversează înţelesul. Ar putea însem­na o întoarcere a roţii norocului. Sînt pentru. Cody era conştient că situaţia în care se afla îi făcea plăcere. Ea avusese dreptate în legătură cu acea senzaţie plăcută, de atingere. Era încă acolo, o simţea în stomac ca pe un coniac bun, care radia cădură de fie­care dată cînd privirile li se întîlneau. Cărbunii trosneau, pe măsură ce focul se stingea. Pisica începuse să toarcă monoton, iar Rachel, cu spatele la cămin, părea înconjurată de o aură. Cartea a patra este în spatele tău. O puse la stînga Cavalerului, în poziţia orei nouă. Ce reprezintă? Un şapte de pentaclu. Şi nu e întors. Cred că indică o pauză în desfăşurarea noii tale afaceri. Dezamăgirea a trecut, deci este o promisiune de succes. Ce-i drept, e drept, cam sînt în pauză. De fapt, afacerea mea s-a terminat de-a binelea. Următoarea carte, continuă ea, stă deasu­pra ta, te încoronează. Asta îmi place. Reprezintă o femeie care seamănă cu tine, Rachel. Poartă o mantie gre­cească şi are deasupra capului un fel de semn. Ce e mai interesant, însă, e faptul că mîngîie un leu. Asta înseamnă că mă vei face să devin un miel? Rachel încercă să nu-şi lase mintea să zboa­re. Interpretarea era atît de clară, încît simţea energia în vîrful degetelor. El nu credea ceea ce afla de la ea, dar nu era nici o problemă. Nici ea nu crezuse, pînă cînd spusele oamenilor îi adeveriseră premoniţiile. Ceea ce începuse cîndva, cu mulţi ani în urmă, sub forma unei răzvrătiri de şcolăriţă, devenise acum un modus vivendi. Continuă: Semnul de deasupra capului ei înseamnă infinitul. Reprezintă starea cosmică a vieţii eter­ne. Aceasta este esenţa ta, Razor Cody - spiri­tul mîndru al leului. Puse următoarea carte în dreptul orei trei. Aceasta se află înaintea ta. Arată ceva care se va întîmpla, probabil, în următoarele cîteva luni. Ei, da. Asta e cît se poate de clară. O altă carte întoarsă. Un opt de cupă şi reprezintă un om care se depărtează. Cred că vrea să spună că ar trebui să mă car, dracului, de aici. Nu, nu vezi că e întoarsă? Asta înseamnă că ai renunţat la spiritual în favoarea materi­alului, că alergi după succes, dar că eşti pe cale să descoperi dragostea. îmi place cum sună, mai ales partea cu succesul, dar dragostea? Poate în altă viaţă. Şi am impresia că interpretezi greşit. Toate cupele astea adunate deasupra mea n-ar putea să însemne că am să mă îmbăt suficient de rău, încît să-l ucid pe Harry, atunci cînd îl voi întîlni? Asta e? Cînd o să capăt răspunsul? Nu încă. Mai e. Puse o carte sub toate celelalte. Asta reprezintă lucrul de care te temi. Altă cupă, dar de data asta un nouă. Pentru prima dată Rachel ţinu cartea mai mult, pipăind-o cu degetele, într-o tăcere adîn- că. Ce e? Poate că o să mai servim nişte ceai? Nu eşti ceea ce vrei să pari. Eşti ahtiat du­pă succes, dar ţi-e teamă de el, Cody. La dracul Ştiam eu că toate astea sînt nu­mai prostii. Nu-ţi face griji. Vei căpăta ceea ce doreşti, dar exact de asta te temi. Următoarea carte îţi va spune mai multe despre părerea celor din jur despre tine. Din nou cupă. Un doi. Hopa, dar şi ăsta e întors. Ce înseamnă? Ea mişcă uşor din cap şi tresări scuturată de un fior. Nu sînt sigură. Cartea semnifică dragoste falsă, pasiune violentă, neînţelegere. , De data aceasta, Cody fu cel care tresări. Gheara pe care o simţea în piept îl făcea să nu mai ia spusele fetei în glumă. Dragoste falsă şi pasiune violentă? Credea că scăpase de asta cu ani în urmă. Pînă acum, cel puţin. Brusc, deveni din nou puştiul de altă dată, care-şi privea tatăl stînd lîngă o femeie, tatăl lovind fomeia, tatăl dispărînd în noapte pentru totdea­una. Rachel se întinse şi-i prinse din nou mîna. Ultimile două cărţi îţi vor răspunde la între­bare, Cody. Nu dispera încă. Prima din ele somnifică speranţa ta. O arătă cu mîna liberă. Ce reprezintă? Cavalerul meu, dar călare pe alt cal, şi de data asta e un Cavaler de pentaclu. înseamnă adevăr şi sprijin, eşti pe cale să (jăseşti sau să pierzi... bani? Asta sper şi eu, să-mi recapăt banii. Cody, îţi repet, uneori aceste lucruri nu somnifică ce crezi tu. Arată-mi în continuare, domnişoară Ra­chel, îmi place din ce în ce mai mult. Ea întoarse ultima carte. Razor rîse încet. Pînă şi eu sînt în stare să recunosc un nebun[3]. Un nebun întors. Dar e absurd, spuse ea moale. Nebunul să conducă o urmărire încununată de succes... Cody îi eliberă mîna lui Rachel şi se lăsă pe spătarul scaunului. Deci, în cele din urmă am fost condus într-o urmărire încununată de succes. Puteam să te scutesc de tot efortul ăsta, pentru că şti­am deja. Luă ceaşca de ceai, o goli dintr-o înghiţitură şi apoi, o puse absent pe broboada de lîngă farfurioară, privind-o pe Rachel care arăta cu degetul ultima carte'. Tresări. Deci cărţile ţi-au spus că o să vin. Ţi-au mai spus şi că voi aştepta. Ţi-au mai spus şi ce va urma acum? Da. Respiră adînc şi continuă: am mai aflat că ne vom îndrăgosti unul de celălalt şi că vei găsi o comoară. Ultimile cuvinte fuseseră spuse dintr-o sufla­re. îndrăgostiţi? Tu şi cu mine? Nu cred. Chiar în timp-ce vorbea însă, el avu o viziu­ne, o imagine tulburătoare - ea în braţele lui, sărutîndu-l, corpul ei unduindu-se pe lîngă al lui o viziune atit de clară, încît rămase fără grai. Cărţile vorbesc, Cody, iar eu nu le pot schim­ba răspunsurile. Pentru moment, el nu se mai putu controla. Inima i se zbătea în piept. Femeia aceasta nu era o ghicitoare, era o vrăjitoare veritabilă care-şi întinsese deliberat vraja asupra sa. Tre­buia să găsească o cale de a o opri, şi asta cît mai repede, înainte de a fi înghiţit de vîrtejul de senzaţii. O comoară? spuse el cu o voce răguşită, ignorîndu-i prima afirmaţie. Şi eu care credeam că numai Harry are darul ăsta. Se vede însă treaba că e o trăsătură de familie. Acelaşi lucru mi-l faci şi tu acum. -îţi fac? Ce? Mă ameţeşti cu cuvinte, mă vrăjeşti. îmi spui că aceste cărţi ţi-au anunţat venirea mea şi ca ne vom îndrăgosti unul de celălalt. Cărţile şi premoniţiile mele. Şi premoniţiile. Hotărît lucru, cel mai des fo­losit cuvînt în casa asta era „prea“: prea mult, prea bizar, prea incredibil. Domnişoara Rachel era frumoasă, deci era de înţeles de ce Harry vorbea întotdeauna despre ea cu atîta respect. Dar ea avea ceva periculos. Mistic şi periculos. Intuiţia acelui pericol îl făcu pe Razor să simtă că i se strînge stomacul. Timp de cîteva secunde, privind în adîncul acelor ochi nevino­vaţi de culoarea albăstrelelor, avu imaginea absurdă a unor pajişti însorite, pline cu flori, şi a unui cer albastru, punctat cu nori. Apoi, propria sa viziune reveni - erau în patul său şi făceau dragoste. Cine era nebunul în situaţia asta: femeia care ghicea în cărţi, sau un tip care tocmai pierduse tot şi care era bîntuit de vedenii cu scene de dragoste, floricele şi norişori? N-o să-mi dai răspunsurile de care am ne­voie, nu?   x Nu pot să-ţi spun decît ce mi se arată, răs­punse ea. Mai vrei ceai? Ceai? Nu, ce mi-ar trebui mie acum este un whisky cu apă. imi pare rău, nu am alcool în casă. Nu face bine psihicului, dar am să cumpăr mîine. Acum, dă-mi voie să string ceştile şi apoi te voi condu­ce în camera ta. Rachel se întinse după ceaşcă şi farfurioară. Razor nu înţelesese ce se întîmplase, decît - după ce totul se terminase. Ea ridică farfurioara şi, de parcă n-ar fi observat că ceaşca era chiar în spatele ei, o atinse răsturnînd-o de pe masă şi spărgînd-o în zeci de cioburi. Oh... murmură ea, eram atît de concen­trată asupra cărţilor, încît nu am observat cînd ai pus-o acolo. Bine, dar era chiar sub nasul tău. Văzîndu-i figura disperată se mai potoli. E greşeala mea, mai spuse, şi se aplecă să strîngă cioburile. Sub nasul tău, repetă el... Razor ridică o­chii, privi la fata care stătea la celălalt capăt al mesei şi se opri. Da, nu încăpea nici o îndoială, îi privi ochii care-l fixau sfidător - ochi care nu vedeau.                Dumnezeule, eşti oarbă!       Desigur, răspunse ea moale. Credeam că ştii.   [1] - set de 22 cărţi folosite la ghicirea viitorului [2] baghetă magică [3] Personaj din cărţile de taroţ, echivalentul jokerului din cărţile obişnuite de joc

CAPITOLUL I O căldură înăbușitoare se abătuse asupra orașului Saint-Louis și nori întunecoși se îngrămădeau pe cer cu o viteză înspăimântătoare. O rafală de vânt mătură brusc străzile animate din centru. Aflat pe marginea trotuarului, un bărbat voinic își reținu pălăria cu mâna înainte de a traversa în grabă până la mașină. Strecură cheia în broască și își ridică ochii spre cer, înainte de a se repezi în automobilul de un model recent. — O să plouă cu clăbuci! mormăi el, folosind o expresie a copilăriei lui petrecută în Oklahoma. Hotărât să aștepte terminarea furtunii înainte de a pleca la drum, își aruncă pălăria pe bancheta din spate, lângă valiza din piele, și‑și desfăcu nodul cravatei de mătase, Se așeză mai comod pe scaun și‑și trecu mâna prin buclele negre. Apoi degetele lui mângâiară barba care‑i împodobea de câtva timp obrajii, cu scopul de a‑i camufla chipul. Un chip ușor de recunoscut de la un capăt la celălalt al Statelor Unite și chiar dincolo de frontiere. Primele picături căzură pe parbriz și bărbatul urmări cu privirea trecătorii care fugeau din calea furtunii spre un adăpost. O femeie blondă și suplă îi atrase atenția, își scosese hotărâtă încălțămintea în plină stradă și o băgă în servieta de piele. Apoi își acoperi capul cu vesta taiorului și își reluă cursa evitând, de bine de rău, băltoacele care‑i ieșeau în cale. — Ia te uită, făcu bărbatul văzând‑o că se îndreaptă țintă spre mașina lui, cu capul mascat de vestă. Cu un gest iute, întinse mâna și deschise portiera o fracțiune de secundă înainte ca femeia să încerce să introducă cheia ei în broască. Se repezi în mașină și se așeză pe scaun, fără să‑și descopere încă fața. — Oh, la, la! exclamă ea. Mi s‑au făcut praf ciorapii. Un surâs apăru pe buzele frumos desenate ale bărbatului care aruncă o privire admirativă picioarelor ispititoare ale vecinei sale. Degetele fine ale necunoscutei deschiseră cu nervozitate servieta din piele. Ușurată, privi prețioasa încălțăminte pe care o pusese la adăpost, își îndreptă spatele și își scoase capul din vesta leoarcă de apă. Un profil agreabil și o cascadă de bucle blond roșcate se iviră pe neașteptate. Abia atunci tânăra își întoarse capul și descoperi frumosul chip al bărbatului cu privirea întunecată și întrebătoare. Ochii mari și albaștri nu părură speriați, dar își trase cu o mână nervoasă fusta peste genunchi și exclamă: — Aș dori să știu ce căutați în mașina mea! Vorbise cu o voce melodioasă care nu‑l lăsă indiferent pe vecinul ei. Acesta surâse. — Dumneavoastră vă aflați la mine, dacă nu vă supărați. Mașina dumneavoastră este parcată puțin mai sus pe această stradă și dacă nu abuzez… Avu un surâs amuzat care‑i descoperi dinții albi și sclipitori, în timp ce ea îi răspundea confuză. — Vai, m‑am înșelat! Regret… — Nu e cazul să regretați, spuse el pe un ton liniștit. Poate e șansa vieții mele… Fără îndoială obișnuită cu acest gen de declarații din partea bărbaților, tânăra îl cântări din priviri. Ceva i se părea cunoscut, familiar. Expresia ochilor… Surâsul cuceritor… Da, îl mai întâlnise. Dar unde? Ridică ușor din umeri. Nici nu putea fi vorba să părăsească acest adăpost înainte de sfârșitul furtunii – o adevărată dezlănțuire a naturii… Dacă nu cumva o obligă el… Îi adresă un surâs care‑i lumină chipul agreabil în formă de inimă. El își reținu respirația când ea se aplecă și‑l întrebă pe o voce melodioasă, examinându‑i trăsăturile bronzate: — Am impresia că ne‑am mai întâlnit undeva. El râse, într‑un fel care o încălzi, și îi făcu șmecherește cu ochiul. — N‑ar fi trebuit ca eu să fiu cel care pune o asemenea întrebare? Ea se îndepărtă și‑și așeză mai bine servieta în brațe. — Trăim într‑o epocă în care femeile și‑au câștigat libertatea, răspunse ea cu vioiciune. Și sincer am impresia că v‑am mai văzut undeva. Da. Îmi amintesc ochii… și părul ondulat. Își încruntă sprâncenele. — …Dar nu‑mi aduc aminte deloc de barbă… N‑ați vrea să‑mi reamintiți numele dumneavoastră ? — Cu plăcere. Dar cu condiția să mi‑l spuneți pe al dumneavoastră. În fond, aflându‑i numele, această tânără nu va fi în stare să spulbere misterul activității lui trecute. Barba îi modificase în mod radical înfățișarea. Iar această încântătoare necunoscută părea foarte interesantă. Politicoasă… dar tenace. Și foarte atrăgătoare, chiar dacă era udă leoarcă. Îi studie sânii provocatori pe care bluza udă din mătase îi punea în evidență. Ea îi urmărise privirea și se grăbi să‑și strângă vesta la piept Apoi scotoci într‑un buzunar. — Poftim, făcu ea întinzându‑i o carte de vizită îndoită și udă. ,,Juliet McLane. Profesoară de pian și consultant de specialitate.” Fără să scoată vreun cuvânt, el își strecură mâna în buzunarul interior al vestonului bej, impecabil croit, și scoase un portofel subțire din piele roșcată. Cu degetele lui lungi luă o carte de vizită și i‑o întinse vecinei sale. Ea îi observă unghiile perfect manechiurate. Un asemenea rafinament nu stătea în obiceiul bărbaților din Saint-Louis și studiindu‑i plină de curiozitate cartea de vizită ajunse la concluzia că venea probabil din New York. ,,Hans Jablonski – Scriitor și cineast – Filme documentare.” Ea îi aruncă o privire întrebătoare: — Ei? făcu el ridicând dintr‑o sprânceană. Vă așteptați poate să‑l vedeți pe Errol Flynn? Ea râse nervos și plecă ochii spre cartea de vizită. — Pe legea mea, mărturisi ea, puțin jenată de alura lui de seducător, îi semănați foarte mult… Un deget îi ridică bărbia. Avu impresia că‑i stă inima în loc sub privirea intensă a ochiloi negri. — Da, domnișoară McLane. Și vă asigur că mă simt la înălțimea reputației lui… Răsuflarea lui caldă îi atinse fruntea și se simți fremătând la ideea vieții tumultuoase a celebrului actor de cinema: petreceri fastuoase, baruri de noapte, femei fatale în blănuri scumpe… — Mi‑am jucat rolul perfect în echipa de baschet din Tulsa, spuse el cu o voce catifelată, pe un ton confidențial. Ea râse ușor. — Scuzați‑mă, răspunse, tulburată de imaginile apărute ca rod al imaginației ei bogate. Mâna mare a necunoscutului îi mângâie obrazul. Juliet simți că roșește iar Hans Jablonski rămase fascinat de pielea ei catifelată și. de transparența tenului. — Nici o problemă. Nu e prima oară când sunt comparat cu Errol Flynn și găsesc asta destul de măgulitor. Degetele lui mângâietoare erau într‑un mod ciudat liniștitoare și Juliet continua să se întrebe: cine o fi bărbatul ăsta? Numele lui nu‑i spunea nimic. El o contempla cu un surâs atât de promițător încât dori să știe mai multe despre persoana lui. — Și despre ce scrieți, domnule Hans Jablonski? se interesă cu vocea ei melodioasă. Un surâs apăru pe buzele lui frumoase. Un surâs pe care Juliet îl consideră drept cel mai sexy din lume. — Asta numai cei apropiați o știu: soția mea, părinții mei, cel mai bun prieten. Ar fi vrut să n‑o mai privească atât de insistent. — Soția dumneavoastră? îngăimă ea, simțind o împunsătură în inimă. Ah, ar fi trebuit să bănuiască; cu excepția celor care erau celibatari înrăiți, toți bărbații cu adevărat seducători erau ocupați! Și își imagină frumusețea de femeie pe care Hans Jablonski o alesese drept soție. Adunându‑și toate forțele, Juliet căută să se smulgă din fascinația privirii sale, având certitudinea că trebuia să‑l părăsească fără întârziere pe acest bărbat, indiferent dacă mai ploua sau nu, ca să scape de sub influența farmecului său. Dar el o ținea… cu degetele lui de catifea. Cu degetul mic îi mângâie buzele pline. — Niciodată n‑am avut o soție, murmură el. Focul care‑o cuprinsese pe Juliet de când o atinsese, se intensifică la aceste cuvinte, în timp ce furtuna se dezlănțuia în rafale, rupând‑o de lume. Simți cum atenția lui Hans se îndreptă asupra buzelor ei senzuale și se tulbură. O s‑o îmbrățișeze dacă nu punea repede capăt acestor manevre… Juliet primise o educație severă de la mama ei, foarte rigidă în principii și reuși, printr‑un mare efort de voință, să‑și întoarcă capul. Cu o voce neutră, reluă: — Scrieți de mult timp? „Această fată nu este numai bine crescută, dar este totodată rezervată și… prudentă” își spuse el. Se îndepărtă de ea și îi surâse. — Dintotdeauna… dar numai de curând m‑am lansat ca profesionist. — Și înainte ce făceați? Îi privi din nou cu multă atenție frumosul lui chip în căutarea unui indiciu oarecare. Ochii. Da, cunoștea această privire. Și înainte ca el să‑i poată răspunde la întrebare, strigă nerăbdătoare: — Sunt sigură că v‑am mai văzut undeva. Îmi amintesc totdeauna ochii oamenilor, și ai dumneavoastră sunt atât de expresivi! El se mulțumi să surâdă, iar ea scoase un suspin exasperat. — Îmi veți răspunde, da sau nu? insistă ea. Hans Jablonski avea un simț ascuțit al umorului și adora glumele. Savura pentru o clipă situația, detectându‑se la vederea ochilor mari și albaștri care luaseră o expresie rugătoare; știind totodată că n‑o va mai putea duce cu vorba mult timp. Și lucru ciudat, dorea ca ea să‑i cunoască adevărata identitate. Era contrar obiceiurilor lui, dar simțea în mod confuz că secretul său va fi în siguranță în mâinile Julietei. — Atunci? reluă ea. El se înclină și se făcu că vrea s‑o i‑a în brațe. — O să vă furnizez un indiciu, anunță el cu o voce insinuantă. Alarmată, ea se crispă. — Nu… Așteptați un minut. Încruntându‑se, el îi aruncă o privire ofensată. — Doar nu vroiam să vă violez, Juliet. Trebui să se rețină ca să nu adauge „cel puțin nu încă” și îi fu greu să facă pe seriosul în timp ce o întreba, cu o luminiță malițioasă în priviri : — Ce fel de bărbat mă credeți? — Cum aș putea ști? Abia v‑am întâlnit. — Dar aveți impresia că mă cunoașteți, nu‑i așa? Ea ezită. Fără voia ei, simți că‑i vine să surâdă când el o cuprinse în brațe și‑i șopti: — Destindeți‑vă și lăsați să vorbească doar simțurile. Indiciul pe care mi l‑ați cerut, îl aveți la îndemână. Chiar în acest moment. Ea rămase nemișcată în brațele lui, cu fața la două degete de barba bogată. Își spărgea capul, nu alta. Un indiciu? Care? La ce‑o fi făcut aluzie atât de misterios ? El se înclină ușor. Nu rămase insensibilă la atingerea mătăsoasă și caldă a bărbii negre; o trecu un fior. El surâse, cu fața ascunsă în părul ei, încântat de a constata că ea tremura de emoție în brațele lui. Îi asculta respirația precipitată, în timp ce ea încerca să‑și păstreze calmul și sângele rece. Pe nesimțite el o atrase, mai aproape de trupul lui cald și adăugă imedict un element în plus portretului psihologic pe care și‑l făcuse în minte despre Juliet: o tânără fată cu curiozitatea veșnic trează, căreia îi plăcea să meargă până la capăt. Surâsul său se accentua, gândindu‑se că ea își păstrase farmecul misterios al adolescentelor. — Dulce Juliet, murmură el, ghiciți cine sunt? Spuneți‑mi, la ce vă gândiți în acest moment? Ea își încleșta dinții și încercă să se concentreze. Acest bărbat n‑o mai strânsese niciodată în brațe, ar fi ținut minte. Dar o mai privise. De asta era sigură. O privise și ea avusese senzația tulburătoare că se topește sub privirea lui neagră și cuceritoare. La această constatare, inima începu să‑i bată în galop și încercă cu disperare să se stăpânească. Hans Jablonski respira însă cu un calm neobișnuit. Ea și ridică ochii spre el; o privea cu un aer liniștit. Ca și cum aștepta de la ea răspunsul cel bun. Fără să scoată vreun cuvânt… Vocea lui. Îl auzise deja vorbind. Da, cunoștea inflexiunile grave și melodioase, pline de senzualitate. Avea o voce cultivată, de profesionist. O fi cântăreț? Era obișnuit cu microfoanele? Prezenta emisiuni la televizor? Descumpănită, inspiră profund și nările ei delicate fremătară, dintr‑odată în alertă. Strângându‑se la pieptul lui, îi simți mirosul pielii. Surâsul Iui Hans Jablonski se lărgi, dezvelindu‑i dinții sclipitor de albi. Imposibil să se înșele asupra parfumului scump care o învăluia. — „Parfumul depărtărilor” murmură ea visătoare. — Parfumul învingătorilor, continuă el. Proaspăt, îmbătător, senzual. Femeia care îl simte, nu‑l va uita niciodată pe bărbatul care folosește ,.Parfumul depărtărilor”. Recita integral textul publicitar, bine cunoscut. Ochii întunecați se opriră asupfa ei, strălucind malițioși, și ea simți un fior străbătând‑o din cap până în picioare. Hans Jablonski era un manechin vedetă, bărbatul spoturilor publicitare pentru faimoasele produse de cosmeticii masculină. — Oh… Sunteți acel bărbat! El râse vesel și cu un gest ștrengăresc îi ciufuli părul. — Bravo, scumpă Juliet cu ochii cei mai albaștri din lume! Sub privirea lui ea încercă aceeași senzație tulburătoare pe care o resimțea de câte ori urmărea publicitatea făcută de el pentru gama acestor produse. Surprinsă, păstră tăcerea, abia îndrăznind să respire. — În prezent, continuă cu vocea lui caldă și învăluitoare, înțelegeți de ce port barbă. Mi‑am găsit un domeniu nou de activitate, în care visam de mult să lucrez… Se apropie de ea și pe un ton confidențial, încheie: — Promite‑mi că nu îmi veți dezvălui nimănui secretul. Juliet se redresă, nedezlipindu‑și ochii de pe el. — Pot să vă promit dacă doriți… Dar dacă continuați să folosiți acest parfum, aveți mari șanse să fiți recunoscut. Amintiți‑vă: Femeia care îl simte, nu‑l va uita niciodată pe bărbatul care folosește „Parfumul depărtărilor”! Chiar dumneavoastră ați spus‑o. El îi dădu drumul din îmbrățișare, surâzând. Privind brațele care o cuprinseseră, ea adăugă : — Oricare femeie pe care o veți îmbrățișa va ghici secretul dumneavoastră… Și categoric, mult mai repede decât mine! — Nu mă gândisem la asta, făcu el perplex, înainte de a izbucni în râs. Știți, în mod cu totul natural am adoptat „Parfumul depărtărilor” de la început când am filmat pentru acest spot publicitar. De altfel era indispensabil în relațiile publice pe care le întrețineam ca reprezentant al acestei firme… Dar aveți dreptate. Trebuie să‑mi schimb parfumul. Ah! Juliet, mă puteți ajuta să‑mi aleg un altul. „Ce voce irezistibilă” își spuse ea, subjugată de inflexiunile mângâietoare. Scutură din cap si buclele ei mătăsoase părură că dansează în penumbră. Hans adăugă calificativele „încăpățânată dar sinceră” la portretul psihologic deja bine creionat. — Nu, nu eu, declară ea solemn. Este imposibil. În ochii mei veți fi întotdeauna bărbatul care simbolizează „Parfumul depărtărilor”. — Adevărat? exclamă el, fără a‑și putea stăpâni în întregime râsul. „Cât este de serioasă” își zise el, atins de evidenta ei sinceritate. Juliet își dădu seama dintr‑odată de subînțelesurile pe care le cuprindea răspunsul ei și roși până la rădăcina părului. Hans adăugă „timidă și adorabilă” pe lista calităților… sau defectelor? O luă din nou pe Juliet în brațe și își îngropa fața în părul bogat cu miros de flori. — Ce vă neliniștește, dulce Juliet? Tocmai mi‑ați făcut un compliment minunat. Vă cred… și‑mi voi aminti întotdeauna aceste cuvinte. Cu vârful degetelor începu să‑i mângâie ceafa și ea simți un fior cald și delicios parcurgându‑i trupul. — Aș vrea să vă revăd, murmură vocea de catifea. Aș dori să fac cunoștință mai îndeaproape cu dumneavoastră, Juliet. Ea își ridică capul și fixă incredulă frumosul chip care îi părea acum atât de familiar, de când îl recunoscuse pe bărbatul „Parfumului depărtărilor”. — Cu mine? Dumneavoastră? Imposibil. Glumiți! O privi lung și clătină din cap. Juliet rămăsese în brațele lui și el nu avea nici un chef să-i dea drumul. Citi uimirea în ochii mari albaștri. Sigur, nu avea nici o pretenție și nici nu se credea irezistibil, dar experiența îl învățase că multor femei le venea greu să vadă în el un bărbat obișnuit. Ele îl luau drept un erou. O creatură de basm. În trecut știuse să profite de asta. Îi plăcuse să se joace cu sentimentele femeilor. Dar azi nu mai era cazul. Dorea cu adevărat s‑o cunoască mai bine pe Juliet. — Vorbesc serios, Juliet. Vă asigur. Pierdută, ea își lăsă ochii în jos și‑și privi ciorapii cu firele duse. Cu pantofii puși pe servietă, se simți nedorită ca Cenușăreasa după miezul nopții; căută cu febrilitate motive plauzibile ca să nu‑l mai revadă pe acest bărbat atrăgător. — Tocmai mi‑ați spus că sunteți gata să vă lansați într‑o nouă carieră. Eu muncesc nebunește cu lecțiile mele de muzică și cu școlile din apropiere care îmi cer sfatul asupra conținutului cursurilor. Programul meu este atât de încărcat încât practic nu ies nicăieri. De fapt, n‑am ieșit niciodată cu… Nu se vede? El se mulțumi să surâdă, fixându‑i chipul. — Este… nici nu poate fi vorba, murmură ea, cu senzația că o să se piardă în privirea lui. Juliet vru să închidă ochii ca să‑și ascundă tulburarea pe care o trezise în ea și pe care, probabil, el o observase. Dar constată că‑i este de‑a dreptul imposibil să nu mai privească acest chip seducător, încadrat de barba neagră. Dintr‑o clipă în alta se va trezi din visul acesta ciudat și dorea să savureze toate detaliile, cât mai avea timp, pentru a și le fixa mai bine în minte printre cele mai nebunești născociri ale imaginației ei. Hans o observa, încercând să descifreze mesajul trăsăturilor ei expresive. Oare dorea ea cu adevărat să‑l respingă sau era mai experimentată decât părea și perfect capabilă să‑și mascheze un ,,da” sub o falsă modestie? Oricum el nu era bărbatul care să ia un ,,nu” drept un răspuns acceptabil. O să descopere fără întârziere adevărul, folosindu‑și tot farmecul. Juliet își plecă în sfârșit ochii. Un surâs resemnat apăru pe buzele lui Hans. Era însă o manevră. Tuși ușor, iar ea își ridică capul și‑și încrucișară privirile. — Dacă nu mai vreți să mă vedeți, dulce Juliet, n‑o să‑mi refuzați desigur o mică sărutare de adio? Fascinată, ea nu protestă cârțd el o luă din nou în brațe. Se aplecă spre ea, îi surâse tandru și îi atinse cu un sărut ușor nu gura, după cum se aștepta ea, ci obrazul stâng, pe care‑l simți foarte rece. Buzele lui întârziară pe obraz, înainte de a coborî lent spre bărbie și apoi pe gât. O simți fremătând de emoție; atunci gura lui atotștiutoare urcă ușor spre celălalt obraz, pe care‑l găsi fierbinte. Cuprins de pasiune îi sărută lobul minuscul al urechii. Juliet scoase un geamăt pe care el îl înăbuși lipindu‑și buzele de ale ei. Juliet clipi și își închise apoi ochii, gustând căldura buzelor sale. Sărutul arzător îi înteți bătăile inimii în timp ce un fior îi străbătu tot trupul. Într‑o sclipire de luciditate creierul ei înregistră un mesaj: niciodată în viața ei nu mai fusese sărutată atât de bine. Hans Jablonski tocmai recurgea la una din tehnicile cele mai subtile ale repertoriului său variat. Gura lui își accentua presiunea și cu vârful limbii o făcu pe Juliet să‑și întredeschidă buzele. Era hotărât să o sărute până când fata nu va mai ști pe ce lume e. Făcând asta se simți pe neașteptate cuprins de, un ciudat fior, iar bătăile inimii i se accelerară. De data asta nu mai rămăsese rece în fața noii sale cuceriri. Dintr‑odată, degetele tremurătoare ale Julietei se ridicară spre umerii lui. Apoi îi cuprinseră ceafa începând să‑l mângâie senzual. El fremăta sub această mângâiere neașteptată. Cu răsuflarea tăiată, sfârșiră prin a schimba sărutări pasionate, în timp ce afară furtuna scădea în intensitate și ploaia înceta puțin câte puțin. Gâfâind tulburați, strânși unul în celălalt, se simțeau incapabili să vorbească și încercau în van să‑și stăpânească bătăile inimilor și să‑și controleze respirația. Parcă fuseseră amândoi dintr‑odată fulgerați de patimă. Fără a rosti vreun cuvânt, Juliet se aplecă și‑și luă servieta așezată la picioare. Când deschise portiera ca să iasă, o atingere ușoară a mâinii lui Hans pe brațul ei o opri din gest. Își întoarse capul spre el, ca fermecată, și citi in ochii lui aceeași încântare. — O să vă telefonez mâine, Juliet, îi spuse el cu o voce răgușită de emoție. Ca să nu rupă vraja, ea se mulțumi să aprobe din cap. Dar odată ieșită din mașină, murmură: — Da. Telefonați‑mi, Hans. El o urmări din ochi în timp ce ea se îndrepta cu pași lenți spre mașina ei, parcată puțin mai încolo și o văzu demarând pentru a se pierde în aglomerația circulației. Nici el, nici ea, nu remarcaseră că uitase să‑și pună pantofii.