Barbu Stefanescu Delavrancea

Apă şi foc   De la streaja Vergului până la Biserica Delea-Noua, un nor de praf galben se ridica de la pământ, mânat ca într-o albie printre casele si grădinele şoselei nepietruite. Grânarii se întorc de la sate, de la mori şi porturi. Unii încărcaţi cu vârf pân’ la cercul coviltirului, alţii cu căruţele goale şi cu maldăr proaspăt în cadârle. Bicele pocnesc pe dasupra naintaşilor; caii voinici şi aprinşi joacă în hamuri şi ninchează, mirosindu-şi din depărtare grajdurile. Tinerii, rumeni şi năduşiti, cu zăbunele şi cu cămăşile deschiate, cu hamurile pe după gât, călări pe rotaşii din stânga, dau chiote în goana cailor; iar dacă căruţa le e greu încărcată şi roatele abia li se învârtesc în osii, ei cântă prelung „Mumă dragă, mumă”, „Dine, Dine, Constantine”, or „Ghiţă, Ghiţă, Cătănuţă”, bătând cu călcâile goale în pântecele cailor. Înaintea lor ies, în cârduri, copii dolofani, desculţi şi cu pletele cârlionţate pe grumaji şi se uită cu jind cum mai-marii lor mână câte şi şase cai, fetiţe săltate cari furişeaza câte o ochire pe cine mai ştie ce flăcău voinic, muieri cu furca în brâu, ş-apoi, în urma lor, toţi cânii mahalalii, lătrând şi chefnind a bucurie. Şi vorba se deschide, de la biserică până la streajă, între cei din caruţă şi din şei şi cei de pe jos. Femeile întreabă pe alţii de ai lor, pe ai lor de cât chila şi cum au dat-o. Copiii vor pepeni verzi şi galbeni, şi mai ales să-i ducă în braţe, măcar de i-ar doborî bosarii la pământ. Ba tărtăcuţe, ba tivgi, ba porumb verde, ba să-i suie şi în căruţă. Pe cei mai mici femeile i-aruncă în braţele celor de pe cai, iară aceştia, ca pe nişte dovleci i-azvârlă în culmea grâului; şi copilaşii se scoală cu nasul, cu gura şi cu părul plin de boabe, şi scuipă, şi se şterg cu dosul mânelor pe la nas, şi răd, şi ţipa, şi nimeni pe pământ nu e mai fericit decât ei. Dar printre lumea veselă se strecoară Maria Sandului. E naltă şi slabă, înbrobodită c-o maramă; caută neclintit în lungul caruţelor ce se perd în norul de praf. De poalele rochiii e agăţat, cu amândouă mânele, un copil ca de şapte ani. Maria calcă lung şi repede. Copilul plânge: ― Mamă, stai mai încet; mamă, mă dor tălpile… Câteva femei se uită după ea, dau din cap şi-şi soptesc încetinel şi sfios: ― Nu e d-a bună Sandului. ― N-a venit de două săptămâni. ― Nu mă uit eu că e tânăr, căci de, ei trăiesc bine de la Dumnezeu. Doar nu şi-o fi ieşit din minţi, aşa din senin. ― Nu se află… E om de treabă. ― Mie mi-a spus al meu că când s-a dus la Olteniţa nu l-a mai văzut. ― Şi mie, că s-a dus pe Şabăr în jos. ― Eu am aflat ca s-ar fi despărţit de Mitran ca să treacă Argeşul. ― Argeşul? Argeşul? Ce mânia Domnului! Ce apă lacomă! Cum te înşeală şi te fură; pe câţi n-a răpus; şi ai noştri nu se mai învaţă minte, capete seci ce sunt! Aşa zise una dintre ele şi-şi făcu cruce mare şi apăsată, iar după ea cu toatele se închinară îngânând: ― Doamne, fereşte, Doamne, şi pe duşmanii noştri! Maria, nezărind nici pe Sandu, nici căruţa lui nouă şi ferecată, nici prăştiaşii lui, cari sforăiau şi ninchezau, deşi îi îngheaţă inima să mai auză „Nu l-am văzut, cumătră”, „nu i-am dat de urmă cu nici un chip”, deşi abia-şi stăpâneşte plânsul ca să nu-şi sperie copilul, nu mai poate răbda şi întreabă de la un cârd de vreme pe toţi, în şir, şi oftează adanc, neavând veste de zilele Sandului. Din căruţă în căruţă, din „nu ştiu” în „nu ştiu”, a ajuns la cel din urmă grânar, la tata Moţoc Neadormitul. Copilul îi plânge că-l dor tălpile şi călcâile. ― Tată Moţoc, d-al meu nu ştii nimic, întreabă Maria, nu l-ai aflat pe drumuri? Că de mai bine de două săptămâni nu s-a întors p-acasă. Bătrânul, cu barba albă până la cingătoare, cu plete lungi ravărsate pe umeri şi cu sprincenele albe şi stufoase, îşi opreşte caii, tuşeşte în sec şi prefăcut şi dă să vorbească. ― Tată Moţoace, spune-mi drept ce ştii, n-o mai potrivi, că tot degeaba este; mai bine să ştiu la un fel unde i-o fi osciorul. Aşa taie Maria cuvântul îngânat al bătrânului. ― De, Marie, tată, ţine-ţi inima, dar de când s-a hotărât să treacă Argeşul, singur-singurel, cu căruţa cu ovăz, nu i-am mai dat de urmă. A doua zi am aflat ca Argeşul a venit mare, topenia pământului, că şi-a surpat malurile, c-a sorbit toate podurile şi şi-a ravărsat apele afară din albie cât îţi bate ochiul. Dar tu fă-ţi gânduri bune, că nimeni nu moare cu zile. Când ai zile, treci prin foc şi prin apă şi n-ai habar, când nu, te pârjoleşte cărbunele din lulea şi te îneci într-o picătura de apă. O să vie el, o să vie, de i-o fi scris să vie… Astfel îi vorbi tata Moţoc şi, încolăcind biciul pe dasupra cailor, arse pe naintaşi, dădu ghies rotaşilor şi urni din loc căruţa care trosnea de încărcată ce era. Caii, aţâţaţi de şarpele bătrânului, smâciră în ham, se opintiră în picioarele de dindărăt, înfipseră în pământ pe cele dinainte, proptiră capetele în latele lor pepturi şi-o porniră la trap, ca şi cum n-ar fi târât nimic după ei. Maria, dreaptă şi naltă, ocoli cu privirea întinsele câmpii din faţa Pantilimonului, tăiate drept pe la mijloc de drumul gălbiniu care se îngusta şi se ascuţea ca un par spre capătul înfipt în zarea cenuşie a dăpărtării. Când îşi întoarse privirea pe urma grânarilor, nu mai zări pe nimeni. Norul de praf se stingea dincolo de biserică; soarele alunecase la vale sub verdele posomorât al grădinilor. Se întoarse spre casă, luându-şi copilul de mână. Păşea încet-încet, dând din cap şi negândindu-se la nimic. Ca niciodată era ostenită, era obosită fără să fi muncit; îi era frică, îi era cald şi înota în praful fierbinte din mijlocul drumului, fără a se abate pe cărăruia de pe marginea viilor. Copilul o întrebă somnoros şi trist: ― Mamă, de ce nu vine tata cum venea al’dată? Toţi copiii au pepeni, tărtăcuţe şi tivguliţe mici, numai eu n-am de unde, parca n-aş avea pe nimeni… Maria tresări, închise ochii o clipă; când îi deschise erau calzi, roşii şi umezi. Se gândi; se opri în loc; îşi luă copilul în braţe, se uită lung la el şi oftă, luând iar calea spre casă. În fundul urechilor auzea necontenit cuvintele bătrânului Moţoc: „O să vie, o să vie, de i-o fi scris să vie”. Şi când îi trecu prin minte cum vine Argeşul şi-şi rostogoleşte valurile cât dealurile de mari, că uneori e ca zidul, drept şi înalt, urlând ca o fiară, mâncându-şi malurile cu copaci înfipţi acolo de veacuri, şi când se gândi câte suflete a răpus, câte hârci şi câte ciolane de oameni şi de dobitoace a împrăştiat în luncile lui, şi când se mai gândi că Sandu a vroit să-l treaca, şi a doua zi s-a lăţit vestea că Argeşul s-a aruncat afară din albie, Maria începu să plângă pe-nfundate, înecându-şi hohotul, sugrumându-şi oftatul şi strângându-şi copilul la sân, care, neştiutor de grijile şi durerile mumii, aţipise, ostenit de drum şi de căldură. Când intrară pe streajă, soarele apusese; luceafărul clipea ca un ochi de diamant, singur şi viu în toata nemărginirea seninului albastru. Apropiindu-se de casă, Maria Sandului nu-şi mai putu prididi plânsul; lacrămile îi picurau câte trei-patru boabe dodată, scuturându-se de pe cerculeţele ei pe picioarele goale ale copilului. Copilul îşi frecă picioarele şi mormăi furat de somn: ― Ah! cum mă ustură… Maria ajunse în poartă, o dăschise, ocoli grădina, se întoarse spre grajd şi când şopti: „O fi avut zile?”, un cârlan, legat la ieslea grajdului, nichează; copilul tresări speriat şi începu să plângă. Ea intră în casă, încuie uşea tinzii, întrebându-se: „O fi avut zile?… O fi avut zile?” Copilul doarme cu faţa în sus, cu mânele aruncate pe pernă, cu gura căscată, c-un picior peste plapămă, liniştit, fericit în odihna neturburată a somnului. Arar mişcă câte un deget şi dă să dăschiză pleoapele prinse una de alta. Capul îi e înconjurat de părul învolt şi bălai. Maria, în genunchi, înaintea icoanelor, se roagă; ochii i-au încremenit la ele. Candela arde, cletănându-şi puţintel flacăra mică şi gălbuie. Maria se scoală; începe a mormăi rugăciunile apucate din părinţi, apoi se pleacă la pământ şi săruta pământul; se ridică în sus; face trei cruci; şi altă mătanie, şi alta, şi nenumărat de multe, până când, doborâtă de dureri de la mijloc, cu mintea aiurită de rugăciuni, cu ochii storşi de plâns, se suie în pat, se înalţă în vârful picioarelor şi sărută icoanele din creştetul până la tălpile sfinţilor, fără să-i scape un locşor, cât de mic, nesărutat. La urmă scoase de supat un ulcior şi turnă untdelemn de umplu până sus păhărelul candelii. Candela se mişcă, căci ţinta în care e bătută s-a slăbit. Maria se dă jos, se dezbracă, închină copilul ca să-l adăpostească cu sfânta cruce, îl sărută pe frunte şi se vâră binişor lângă dânsul. De trudă şi de griji, puterile i s-au dus, şi adoarme cu lacrimile în ochi, strângându-şi copilul la sân. Candela arde. Muma şi copilul, cum stau îmbraţişaţi, parcă sunt una, o singură fiinţă… Opaiţele şi lumânările de seu s-au stins în toată mahalaua. Un vânt care adiase până către miezul nopţii dodată s-a pornit în neştire să bată cu mânie. De la apus se ridică nori negri şi mari şi înghit seninul cerului. Norii se rostogolesc posomorâţi, dasfăşurându-şi pânza lor cernită. Întreaga boltă a cerului s-a stins, a pierit în întunericul lor. E un haos negru şi nepătruns. Nu se mai aude nimic, afară de vuietul vântului care se umflă şi îndoaie plopii nalţi parc-ar fi nişte trestii. D-odată să auzi un ţipăt daznădăjduit în casa Sandului. Geamurile săriră în bucăţi şi cercevelele trosniră şi căzură la pământ. Un fum galben bufni pe fereastră şi câteva scântei se duseră în sus ca nişte săgeţi lungi, sorbite de mânia vântului. Fumul se înroşi şi năvăli pe fereastră, pe coş şi prin acoperiş. Într-o clipă fâşii de flăcări ascuţite izbucni pe fereastra sfărâmată. La lumina lor înfiorătoare Maria se zări galbenă, cu gura căscată, cu ochii roşii şi scânteietori; se repezi în uşi să le spargă, apoi se întoarse repede, înfipse amândouă mânele în vergelele groase ale ferestrii, le zgudui, le depărtă una de alta şi izbuti să-şi arunce copilul care ţipa spăimântat; copilul se sculă de jos şi se perdu în întunericul uliţelor strigând: „Arde, oameni buni, arde măiculiţa mea!” Când s-a ridicat mahalaua în picioare şi s-a adunat în curtea Sandului, casa întreaga era o flacără care se rupea în fâşii de bătăile vântului, mistuind tot… tot trosnind, crăpând şi prefăcându-se în cenuşe în gura focului. Şi când văzură trupul Mariei atârnând pe fereastră, jumătate afară, jumatate în casă, cu ochii săriţi din văgăunele lor, cu gura căscată şi desfăcută în două (o carne vie sfârâind la pălălăile focului), cu toţii plecară ochii în jos, se înfiorară şi încrucişară braţele pe piept. Nu mai era nimic de scăpat. Câţiva se repeziră prin flăcări să-i scape barim trupul, şi când cercară să o tragă de mâni, mânele se dăsfăcură din umeri; femeile şi copiii izbucniră într-un hohot de jale. O flacără era de la pământ până în negura văzduhului; zidurile trosniră, se despicară şi acoperişul casei se pleoşti, căzu şi acoperi pe Maria… Cerul posomorât s-a înroşit ca un fund de căldare. Câinii, speriaţi, urla. Grânarii privesc şi se închină şi se minunează d-aşa blestem neauzit. ― S-o fi răsturnat candela de la icoane, că n-are de un’ să fi luat foc. ― Aşa şi e, că biata Marie, de când nu mai ştia de Sandu, ardea candela şi ziua, şi noaptea. ― El se înecă, ea arse, ce urgie nemiluită! ― Dar bietul copil, o fi cenuşe… ― Nu, se zice că l-ar fi auzit alde Kiruleasa ţipând pe uliţă şi fugind spre gropile de nisip. ― Mititica Maria, şi l-a aruncat pe fereastră, şi ea, ea, vai de trupşorul ei… ce chinuri… ce chinuri nespuse! A doua zi casa era un morman de cenuşe. E dumineca; bărbaţii şi femeile se duc spre biserică, dar cum se apropie de curtea Sandului pun ochii în pământ şi lăcrimează. După leturghie se întorc în şiruri spre casele lor, trişti şi ofiliţi c-au pierit doi dintre ei, ţărani ca şi ei, d-o vorbă şi d-o lege ca şi ei, suflete de creştini ca şi ei. Vro câţiva, cu tata Moţoc în frunte, se abat în curtea Sandului. Şi tot vorbind şi uitându-se la grămada de cenuşe şi de tăciuni, dodată le tâcăi inima tuturora… Copilul dormea cu capul p-o grindă şi cu picioarele vârâte în cenuşea caldă încă… ― Vedeţi, zise tata Moţoc, dorul de vatră l-a adus în cenuşea caselor; dar când i s-o răci cenuşea pe picioare, plapămile noastre, ale tuturora, să-i încălzească picioarele.

Bunica                                                                                   O văz, ca prin vis. O văz limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos. Cum deschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea: ― Ghici… ― Alune! ― Nu. ― Stafide! ― Nu. ― Năut! ― Nu. ― Turtă-dulce! ― Nu. Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân. Şi totdeauna sânul ei era plin. Îi sărutam mâna. Ea-mi da părul în sus şi mă săruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii. Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei. Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră. ― Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica. Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului. ― Să spui… Şi niciodată nu isprăvea basmul. Glasul ei dulce mă legăna; genele mi se prindeau şi adormeam; uneori tresăream ş-o întrebam câte ceva; ea începea să spună, şi eu visam înainte. ― A fost odată un împărat mare, mare… ― Cât de mare? ― Mare de tot. Şi-şi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi îi părea rău, îi părea rău că nu avea copii… ― Bunico, e rău să nu ai copii? ― Fireşte că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie. ― Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău. Ea lăsa fusul, râdea, îmi desfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în creştetul capului. Câte-o frunză se desprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii după ea şi ziceam: ― Spune, bunico, spune. ― Şi aşa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Şi… nu mai putea de părere de rău că nu are copii… Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos de bătrân şi de cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot… ― Cât era de mic? ― Poate să fi fost, aşa, cam ca tine. ― Va să zică, nu era mic, mic de tot… ― Era mic, da’ nu aşa mic de tot. Şi cum veni îi zise: „Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale altuia; şi când înfloresc nu ştii care sunt florile unuia şi care sunt ale altuia; şi ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură şi mere nu fac. Măria-ta, să ştii că atunci când or lega rod ăşti doi meri, împărăteasa o să rămână grea şi o să nască un cocon cu totul şi cu totul de aur”… Piticul se duse, şi împăratul alergă în grădină, şi căută, căută peste tot locul, până dete peste ăi doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră. ― De ce nu legau rod, bunico? ― Ştiu eu?… Dumnezeu ştie… Era aşa de cald… aşa de bine în poala bunicii… o adiere încetinică îmi răcorea fruntea… norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau… închideam ochii. Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in. ― Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să-i ude mereu; şi i-a udat mereu; alţii ziceau să le dea mai mult soare; şi împăratul a tăiat toţi pomii de jur împrejur. Şi merii înfloreau în fitece săptămână, şi se scuturau, şi rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de zbârcită, şi mică, mică, ca tine de mică… ― Ca moşu de mică? ― Da, ca moşu… ― Atunci nu era mică de tot… ― Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului: „Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leagă rod. Dar să te păzeşti, măria-ta, că îndată ce te-or simţi florile, încep să se mişte, să se bată, şi multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se deşteaptă, că doarme mai uşor ca o pasăre; şi vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, după cum o apuca-o toanele, în buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă”… ― Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei? Tresăream. ― A, nu… ştiu unde ai rămas… la-a-a… Zâna Florilor… Auzisem prin vis. Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor… Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din buruienile în care adormisem de atâtea ori. ― Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun… ― Cel mai bun… îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul. ―… ş-a luat o desagă cu merinde şi a plecaaat… ―… ş-a plecaaat… ― Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus… ―… s-a dus, s-a dus… ― Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă… ―… întunecoasă… ―… de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un stejar bătrân, ş-a pus desagile căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi… pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era fermecată. Şi… cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi… Când m-am deşteptat, bunica isprăvise caierul. Dar basmul? Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg. Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus cari mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi zâmbetul ei.        

Bunicul              Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Enumeră florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar enumeră florile scuturate de adiere. Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprincenele, mustăţile, barba… peste toate au nins anii mulţi şi grei. Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori. Cine trânti poarta? ― Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului! Un băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară mâinile lui „tata-moşu”. ― Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările? ― Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi. ― Poi, raţele n-au aripi? De ce nu zboară? ― Zboară, zise băiatul, dar pe jos. Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat. ― O, voinicii moşului!… Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină şi binecuvântare. ― Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc? ― În ţara cocorilor. ― În ţara cocorilor? ― Da. ― Dar rândunelele un’se duc când se duc? ― În ţara rândunelelor. ― În ţara rândunelelor? ― Da. ― Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba. ― Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete. ― Da… hî… hî… poi ce fel… şi mie? Fata se întristă. Bătrânul o mângâie şi zise băiatului: ― Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea. ― Ţie două şi mie două… nu e-aşa, tată-moşule? ― Fireşte, ţie două, lui două şi mie una. ― Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul cu mândrie. ― Cum de nu?! Mie un scatiu. Ce fericiţi sunt! Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în palme. Bunicul le cântă „Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele”… O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copii tăcură din râs şi bunicul din cântec. E muma lor şi fata lui. Cum îl văzu, începu: ― I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi să suie în cap… Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung: ― Lăsaţi pe copii să vie la mine! ― Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!… Femeia intră în casă. ― Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul. Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul. Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie. Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului. ― Partea asta este a mea. ― Şi partea asta, a mea! ― Mustaţa asta este a mea. ― Şi asta, a mea! La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le: ― Pe din două. Şi copii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi. ― Jumătate mie. ― Şi jumătate mie. Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda. Băiatul: ― Mustaţa mea e mai lungă. Fata: ― Ba a mea e mai lungă! Şi băiatul întinse d-o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă. Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le: ― Amândouă sunt deopotrivă. ― Ş-a mea, ş-a ei! ― Ş-a mea, ş-a lui! La obraji cearta se aprinse mai tare. ― Partea mea e mai frumoasă. ― Ba a mea, că e mai albă! Bunicul zâmbi. ― Ba a mea, că e mai caldă! ― Ba a mea, că e mai dulce! ― Ba a mea, că nu e ca a ta! ― Ba a mea, că are un ochi mai verde! ― Ba a mea, că are un ochi şi mai verde! Bunicul abia se ţinea de râs. ― Ba a mea! ― Ba a mea! Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei. Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului. Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei. Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit: ― Ce e asta, viermi neadormiţi! Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei: ― Lăsaţi pe copii să vie la mine!      

Bursierul Din maidanele, vara împodobite cu flori şi iarna cu zăpadă, de la umbra castanilor verzi şi stufoşi, unde se adunau batrânii cu snoavele lor, de la vatra cu jeratic clipind ca nişte ochi de aur, în jurul căreia se prigoreau bunele mele surori, din atâtea cântece, şi basme, şi povesti, când ai avut ochi, închipuire şi inima, să te pomenesti închis în nişte ziduri înalte, să te izbeşti de chipuri străine şi reci, de inimi domoale şi nepăsătoare, de mai-mari cari nu vor să ştie de cântece şi de basme… iaca cea mai mare nefericire din viaţa mea! Dezordinea şi sclavia liceului, masa bursierilor, soioasă şi murdară, duhoarea bucatelor grase, cafelele cu lapte mirosind a câne plouat, plescăitul lacom a optzeci de tovarăşi, şi pedagogii cu ifosul lor de parveniţi, aşezaţi în căpătâiele celor două mese lungi… iaca ce mă înfioară şi astăzi când mă gândesc la acea viaţă de şeapte ani. Eram de doisprezece ani. Nu cunoşteam pe nimeni din tot dormitorul. Când lampa din mijlocul tavanului cu arabescuri albe şi cenuşii se stinse, închisei ochii, ascultai răsuflările ostenite şi grele ale bursierilor şi mi se păru că sub mine se deschide o prăpastie fără fund… Unde era blânda mână a mamei, ca să-mi vare plapăma pe sub mine şi să-i simt cele trei degete atingându-mă pe frunte, la mijloc şi pe umeri, în semn de cruce, iară eu să adorm sub paza ei şi a crucii?… Unde era Lăbuş, cânele meu, cu care hoinăream toata ziulica? Unde, pisica neagră, care mi se tolănea d-a lungul spatelui?… Înţelesei că fericirea şi libertatea mea periseră şi, închizând ochii ca să adorm, simţii pleoapele umflate de lacrămi. Acei cari schimbaseră lacom codrul pe pâne şi bucăţica de brânză pe o cafea şi pe trei feluri de bucate, dezbrăcându-se voios de zdrenţele lor ca să se îmbrace cu tunica de bursier, acei cari de mici se gândisera că învătând carte multă vor ajunge bogaţi şi fericiţi, acei cari din întamplare nu gustaseră farmecul mângâierilor şi nu auziseră vorba bună intrând pe uşa părinţilor lor… aceia nu vor înţelege de ce mă podidi plânsul şi de ce somnul şi odihna nu se lipiră de mine pân’ la revărsatul zorilor. Mângâierea se preface în trebuinţă fatală a vieţei; libertatea, gustată de mic copil, este viaţa însăşi. Şi nu vorbesc de libertatea care dă naştere la atâtea neînţelegeri şi lupte. Libertatea mea?… Goana din câmpiile fără margini… şanturile sărite dintr-o aruncătură… vârful dudului bătrân, în care mă suiam, înecându-mi ochii în albastrul cerului… colindările de prin stufişurile de soc cu flori mirositoare… găitanele verzi presărate cu rochiţele-rândunicii, învoalte şi străvezii, ca nişte pâlnioare de ceară… Libertatea mea era fără păcat, frumoasă, cu poteci şerpuite printre ciucuri de flori sălbatece, cu drumuri gălbui adâncite în depărtări, părând că fug şi să înfig în fără-fundul cerului… Năluciri fermecatoare. În prima noapte de tortură mă simţii înjosit, rob, năbuşit de atâtea păreri de rău. Închideţi un pui de leu în gratii de fer şi îndopaţi-l cu carne proaspătă… va privi lung îngusta sa încăpere, va închide leneş şi ofilit ochii şi-şi va pleca binişor capul pe labe, visând, desigur, pustiul cald şi nemărginit. Mă vânduseră ai mei pe o învăţătură neghioabă şi perversă. În nopţile de iarnă, când viscolul mă trezea în sforăitul celorlalti, îmi dăşiram în minte frumuseţile de odinioară, şi toate se încheiau cu ticăloşiile din clasă. Un profesor bătrân şi rău. Tace ca o momâie. Deschide gura parc-ar fi un mort care-şi scuipă pământul din gură şi slomneşte îndesat prin ştirbiturile dinţilor: „Afu-ri-situle!” Altul, gros, roşu-verzui, ca un ficat; fără gât; cu ochii umflaţi şi repezi; mânile îi bănănăie în toate parţile; înfige degetele în urechile cuiva şi scrâşneşte: „U! boule!” Altul, soios, c-un palton larg şi vechi; nu-l încheie niciodată; ciupit puţin de vărsat; cu ochii verzi, barba albă; ţipă piţigăiat, parc-ar fi o femeie: „La loc, găgăuţă!” Cum s-au prefăcut într-o clipa nevinovatele mele plăceri! Cine mi-a mototolit nemărginita perdea pe care se zugrăveau câmpiile mele, cerul meu, zilele şi nopţile mele, smălţuite cu flori şi semănate cu ţinte de aur? De mi-ar fi lăsat barim pisica şi cânele, poate că mi-ar fi curs mai puţine lacrămi pe declinările latineşti, învăţate de spaimă, ca să nu deschiză asupra mea ochii reci şi răi profesorul neclintit şi galben ca un mort, în jeţul catedrei! Nici un câne n-a fost mai încolţit de vrăjmaşi. Cartea, pe care trebuia s-o născocim noi (afară de doi-trei profesori, toţi ceilalţi nu deschideau gura decât ca să ocărască), colegii mei, rău nărăviţi, spioni şi laşi, afară de câţiva săraci, sălbatici, prinşi ca cu arcanul, pedagogii îngâmfati, provizorul, un neamţ cu favoritele roşcate până la brâu, directorul, un suflet bun, strigând de se auzea cale d-o poştă, economul, clipind des numai dintr-un ochi, bucătarul, cocoşat şi cu mustăţi lungi şi groase, bursierii din clasele superioare, cu palmele gata pe bătaie… iaca vrăjmaşii mei! Clopoţelul care ne speria din somn, iarna, la cinci ore, cu noaptea în cap… apelul… rugăciunea pe care n-am vroit s-o zic niciodată, cu toate pedepsele ce am suferit… meditaţia cu fearele groase… vizita pedagogilor, cari ma făceau să tresar fără să ridic ochii din carte… clasa… zgomotul zvăpăiat al externilor… masa cu duhorile ei… culcarea şi bătăile cu pernile… aşa de repede veneau una peste alta, că eu, copilul libertăţii, al seninului şi al nemărginirei, îmi simţeam inima rănită şi neînţeleasă, chinuită şi nemângâiată de nimeni, ea, răsfăţata de odinioară! Multe nopţi am plâns cu faţa în pernele glodoroase. Şi când lacrimele se zvântară, mă pomenii altfel de cum fusesem. Strigam; dam dracului; înjuram; ca şi ceilalţi. În umezeala sălii de meditaţie, cu băncile murdare şi încărcate de litere şi necuviinţe, cu atâtea chipuri nespălate şi oţelite de nevoi, injuriile aveau un mediu prielnic; blestemul plutea în aer: n-aveai decât să-l sorbi şi să-l azvârli. Lupta pentru aceeaşi tablă, pentru aceeaşi cretă, pentru aceeaşi lumânare năpădea sângele la cap, smâcea mânele din încheieturi. Pumnii mei începuseră a se încleşta mai des şi mai grabnic; gesturile mi se zvăpăiau; faţa mi se aprindea şi mânia mă întuneca, fără să prinz de veste. Dupa doi ani mi-era uşor să răstorn mesele, să trântesc băncile, să dărâm soba, să dau cu planşeta şi cu lemnele de la sobă. Tot ce mă înconjura mi-era duşman. Viaţa din liceu îmi ucisese iluziile. Ea înlocuise rugăciunea cu blestemul şi mă învăluise într-o coaje de fer, egoistă şi rea. Şi, cu toate acestea, ascundeam în mine o viaţă, străină celorlalţi, blândă, frumoasă, neînţeleasă. Ghemuit într-un colţ pe care niciodata nu l-am părăsit, cu tâmplele strânse între pumni, mut şi cu ochii pe jumătate închişi… parcă mă văz şi astăzi… Tăcerea avea farmecul gândirii; gândirea, farmecul nălucirilor; nălucirile mă absorbeau din lumea reală… În mirosul greu al atâtor inşi, când duşmăniile aţipeau o clipă, mă visam cu faţa în sus, în mijlocul câmpiilor, sub coviltirul adânc al cerului. Până nu mă mişcam pe banca de lemn şi nu simţeam masa cenuşie, miresmele florilor din nări, albastrul infinit din ochi şi concertul de păsări din fundul urechilor nu dispăreau. Mişcarea aceea, ca un vânt care mi-ar fi stins lumina din lumea iluziilor mele. Deştept, eram rău… violent… uram; visând, eram bun, liniştit… iubeam. Aş fi dat în genuchi înaintea lumii; aş fi iertat-o; aş fi adorat-o; dar să nu fi fost aşa de îngustă, aşa de lacomă şi de laş închinată legilor aspre cari o cârmuiau. Liceul, murdar, ruinat. Uneori mi se părea ca un imens cadavru, iară noi, copiii, ca nişte viermi, mişuind într-însul. Porţile se deschideau externilor. Priveam la roiul de şcolari cum se ducea, zgomotos şi vesel; mă luam după ei, fără să vreau… şi aceleaşi porti vechi de stejar mie mi se închideau… niciodată inima bolnavă n-a jinduit mai dureros libertatea perdută! Şi d-atunci, când toamna îmi trece pe deasupra dunga de cocori şi aud pe câte un tovarăş d-ai lor ţipând şi bătându-şi aripele smulse, prin curţile bogaţilor, mă gândesc că libertatea este dorul cel mai adânc al tutulor vietăţilor de pe pământ. Uneori închipuirile din lumea de odinioară mă adormeau cu capul pe bancă. Iaca viaţa mea. O luptă înverşunată între vis şi realitate. Cel mai crud duşman, acela care ma deştepta din colţul de lângă un dulap negru. Duşmani mi-erau toţi, fără ştirea şi voinţa lor. Anii de chinuri trecură încet. Capul mi se încărca cu cunoştinţe nesuferit de urâte. Învăţam de frică şi de ruşine. Iluziile amorţite se deşteptau mai anevoie. Închipuirea nu mai clădea minuni într-o clipă. Limbile moarte şi vii (haos de sunete noi pentru noţiunile vechi şi indiferente), aritmetica, geometria şi algebra, cu socotelile lor reci, simbolice, micşorara focul sufletului meu încet-încet, pe nesimţite. O ghiulea înroşită la foc, când o arunci în apă rece, azvârlă apa în lături, o turbură; apoi fierberea se linişteşte; apa acoperă ghiuleaua răcită de jur împrejur… În mine nu mai rămăsese decât un pic de căldură, o fărâmă de viaţa din focul şi nebunia de altădată. Trecuseră patru ani. Ma îmblânzisem. Slab şi galben. Liniştit. Ascultam. Mă mişcam încet. Din tot avântul nu-mi rămăsese decat saltul mortal de la trapeze, în zilele de gimnastica. Când îmi desfăşuram trupul în aer, plutind cu mânele întinse, o plăcere ciudată îmi furnica de la călcâie până la creştet, îmi amintea visele fericirii perdute. În toată fiinţa mea, deşirată şi slabă, învinsă şi oprită în loc, nimic nu mă turbura, biruit de scârbă şi de anemie. Neputând fi cum venisem pe lume, nu puteam să fiu ca ceilalti. Ca ei ar fi fost bine. Cu ei, veselia şi odihna. Cu ei, tinereţea, plăcerile furişi, cearta, murdăria şi păcatul. Cu ei, viaţa. Cu mine, dezgustul, bătrâneţea la cincisprezece ani, pacea sângelui slăbit de fumul lumânărilor ş-al lămpilor, de duhoarea meditaţiilor ş-a sofrageriii, de năduful dormitoarelor şi de umezeala zidurilor. Din soare şi nemărginire, la întuneric şi umezeală. Ceea ce mă mâhnea puţin erau şoaptele sfioase ale colegilor mei. Vorbeau încet şi râdeau. Adeseaori schimbau vorba. Poate de ruşine, poate de milă. Lângă un mort nu se vorbeste de plăceri. Dar degeaba, le bănuiam şoaptele. Iarna, la gura sobei, vorba se încingea pătimaş. Unul, nalt, subţire, roşu la faţă, povestea frumuseţea şi meşteşugul unei femei tinere, „o brună, cu părul lung, cu rochia scurtă şi cu ciorapii roşii”. ― Cum mă vede, mă ia de gât; mi-a jurat ca e nebună după mine, numai după mine; şi mă sărută, şi mă strânge în braţe. De multe ori am ameţit în braţele ei. Nu vă puteţi închipui. ― Se poate, dar nu e ca a portarului, zicea un altul, gros şi scurt. De câte ori nu este nimeni în înfirmerie, eu ma îmbolnăvesc. Doctorul îmi scrie o reţetă. Ea intră binişor pe uşe, cu condica medicamentelor. Îndată ce mă vede, aruncă condica, se învârteşte într-un picior, ochii i s-aprind de bucurie şi, aducând degetul la gura, după ce face: „Sut, sut, siiit”, s-apropie de patul meu. Mă joacă în braţe. Îmi zice că sunt rotund şi gras ca un purcel. Noaptea, târziu, târziu, când pleacă la bărbatu-său, mă mângâie până în pragul infirmeriei, apoi mă sărută, şoptindu-mi: „Să nu fii bolnav mai mult de două zile, că rămâi îndărăt cu lecţiile… Vai de mine, să nu te dea afară din bursier!” Îşi spun fericirile lor. Carnea li s-aprinde la gura sobei. Cei mai mici ascultă din toată inima. Eu mă învârtesc în plapămă, cercând zadarnic să nu-i auz. Ei vorbesc şi se întind, oftând, luminaţi de flacără. ― Eu, eu, i, eu, i, am gasit una, i (un blond gângăit înjurând la fiecare cuvânt), am gasit un, un bo-bo-boc de fată. O, i, i, o, cu-cusutoreasă, dur-durdulie. Mă scăldam în gârlă, toc-tocmai la apă mică, şi s-a amorezat de mine. S-a ui-uitat un pedagog la dânsa, dar ea nu s-a ui-uitat la el. E fata unui po-popă bătrân. Vara peste uluci, bă-băiete, şi la Florescu în grădină. Iarna, mai greu. O, o, iu-iubesc la nebunie… ― Dar mie (altul cu părul ca de arap şi cu pestrui pe obraz) nu-mi iese din cap o fetiţă de paisprezece ani. Să nu care cumva să vorbiţi ceva! Este sora unui bursier din clasa întâia. O dată am fost pe la ei, şi d-atunci numai în scrisori o ducem. Ea plânge pe rânduri, eu plâng pe rânduri. S-o vedeţi ce bună e şi cum îi tremură mâna când mă ia de mână! Dacă am rămânea singuri acasă… măi, măi, ce fericiţi am fi!… Mă-sa e văduvă, bună prietenă cu unul din profesorii noştri… ― Copilării, răspunse unul dintr-a şeasea, se vede că n-ai trecut în cursul superior. Eu trăiesc bine, pe moale şi la cald. Fără poezii, fără scrisori şi fără parale. ― Cum? Cum? întrebă cel care se prăpădea după aceea cu rochia scurtă şi cu ciorapii roşii… Cum?… A mea, deşi mă iubeşte, mi-e frică însă de… şi cinci franci în fiecare săptămână… ― Foarte bine. Nu meditez pe Ionaşcu? ― Şi dacă meditezi pe Ionaşcu? ― Ionaşcu, ca să fie un Ionaşcu, nu trebuia să aibă o mumă? ― Dar ca să fie un Ionaşcu, nu trebuie să aiba şi un tată, ziseră râzând doi dintre ei. ― Asa e, dar muma lui, înainte d-a fi muma lui, fiind săracă şi frumoasă, ştiind franţuzeşte şi cântând la piano ca să ajunga bogată, vara cu trasură şi iarna cu sanie, şi cu operă, şi cu rochii de mătase, şi cu dantele, n-a trebuit să se mărite cu un Ionaşc-moşier, Ionaşc-bogat, Ionaşc-bătrân, Ionaşc-urât, Ionaşc-prost, Ionaşc care să fie mai mult pe la moşii?… ― Ei şi?! întrebă altul, care sta pe jos, lungit, cu faţa în sus şi cu mânele încrucişate sub cap. ― Cum, ei şi?! N-ai înţeles? Ea e tânără, eu sunt tânăr. Ea brună, iute, capriţioasă, cu gura largă, cu buzele groase, roşii ca sângele, gata să-ţi spuie în urechi nebunii; şi eu sunt eu; i-am plăcut fără să mă gândesc. Nu ştiţi cum îşi trimete la plimbare băiatul şi o fetiţă mai mică şi cum se uită la mine, parcă mă mănâncă, când zice: „E vremea frumoasă, să înhame caii la trasură şi să vă duceţi la plimbare, copiii mamei”. Şi ce sofa… ah! ce sofa… Pe ea n-o mai încape locul. Ce trup, ce braţe rotunde, ce buze cari ard, ce păr negru, ca nişte valuri de păcură pe umerii ei albi ca laptele! Numai nu plânge când plec dumineca seara. Pe director l-a făcut imoral în faţa copilului, fiindcă am învăţat la Sfinţii Grigore, Vasile şi Ioan, şi mi-a şoptit: „Ce n-aş fi dat să te văz!” Plăcerile, în zăpuşala dormitorului, se revărsau, dând pofte şi piroteală. Vorbele lor mă frigeau ca nişte cărbuni d-a lungul spinării. Închideam ochii. Somnul nu se lipea de pleoapele mele ostenite. Ma gândeam la copilăria nevinovată şi fericită, dar nimic din acest trecut mort nu se mai deştepta. Auzul era un vrăjmaş neînvins. Vream să despreţuiesc ce auzeam; apoi eram curios să le aflu secretele. În sfârşit, mă aprindeam. Dam la o parte plapăma. Oftam fără să ştiu de ce. Pedagogul intra în dormitor; toţi fugeau speriaţi; începeau să sforăie furaţi de somn. Eu însă, nevinovatul, mă frământam în pat fără să adorm. Mă chinuiam în aerul gros şi greu, încărcat cu plăcerile şi viţiile celorlalti. Viţiile lor se întrupau înaintea ochilor mei închişi. Mă apropiam de femeia cu rochia scurtă şi cu ciorapii roşii. O vedeam răsturnată. Ca prin minune, zăream cum se apropia, ca din fumul depărtării, o sofa largă şi moale. Pe sofa se rostogolea o femeie cu umeri rotunzi şi albi; ochii ei umezi se deschideau leneş, voluptos; braţele i se întindeau spre mine; se răsturna cu faţa în jos, cu dantelele de la picioare mototolite, cu părul împrăştiat în şuviţe negre pe nişte umeri albi ca laptele. Acele femei, pe jumatate goale, dispăreau. În fundul urechilor auzeam un vuiet depărtat. O mulţime de spirite. Femei cu părul blond şi parfumat, goale şi uşurele, în contururi albăstrii, pluteau în aer, licăreau, despicau spaţiul ca nişte săgeţi de lumină şi, surâzând, mă atingeau cu degetele lor subţiri şi cu aripile lor aurii. O dată am prins mâna uneia; mâna i s-a topit într-a mea şi întreaga ei fiinţă s-a risipit în aer ca o pală de fum suflată de vânt. Desigur, carnea revoltată vieţuia şi gândea în locul creierului meu trist şi adormit. În vacanţia Paştelui mă plimbam prin grădina internatului de pe albia Dâmboviţei. Cald. Caişii înfloriseră. Vrăbiile ciripeau în merii cu boboci rumeni. Mă plimbam cu capul gol şi cu ochii în jos. Hainele, pătate de cerneală, rupte şi fără nasturi; ghetele, largi şi nelustruite. Acele scene povestite, de cari la început mi-era frică, acum mi le desfăşuram în minte. Îmi plăcea să mi le spui, să le schimb. În locul femeilor desfrânate, o fată tânără, cu ochii în jos, rumenind la fiece vorbă. Mă apropiam de ea. O luam de mână. O priveam, o mângâiam, o iubeam. Oh! ce mult iubeam iluzia mea! Ea înlocuise câmpiile netezi, cerul albastru, basmele şi poveştile de odinioară. Reînviasem, aveam la ce gândi. Din nomolul viţiilor născuse o iluzie. Cine, la şaisprezece ani, neavând pe cine iubi, nu şi-a adorat năluca închipuirilor lui? A treia zi de Paşte goneam dupe acel chip fantastic. Lumina soarelui juca în geamurile unei ferestre de la otelul „Neubauer”. Mă trezii din visuri. Privii la acea fereastră. Cercevelele se deschiseră. O femeie tânără, cu părul bălan, privi drept şi lung la mine. Tresării. Blondă, albă, ca viziunea mea. Era ea, desigur. Voind să plec, nu putui mişca picioarele. Mă despărţea de dânsa grădina, un zid vechi, nişte prăvălii mici ş-o uliţă. Nu-i vedeam bine decât părul blond şi rotunzimea feţei. Închipuirea îi zugrăvi ochii, nişte ochi albaştri şi limpezi; îi potrivii gura cu două buze rumene şi umede. Sta nemişcată ca o icoană în pervazul ferestrelor. O cream inconştient; o adoram fără să vreau. ― Pot să trăiesc, am pentru cine! Din acea zi viaţa mea era mai mare, mai puternică. Sângele, repede; răsuflarea, adâncă; vedeam mai limpede, mai departe; mâncam cu poftă. ― Mă va iubi! Cum o văzui, mă repezii la peria de vax, lustruii ghetele întâiaşi dată în viaţa mea. Mă dusei în dormitor; mă dezbrăcai; un ac; mă chinuii să bag în ac; cârpii hainele cu aţă albă, muiată în cerneală; căutai nasturi şi mi-i cusui; întorsei legătura pe dos, o fâşie albă cu bobiţe negre; mă spălai pe ochi cu săpun; mă peptănai în geam; mă frecai pe dinţi cu ştergarul. Haina, o redingotă veche, pătată. Mă dezbrăcai ca să mi-o spăl. La şease, când suna de prânz, eu intrai cel din urma în sofragerie. Toţi băieţii se uitară lung la mine, şi unul din ei şopti vecinului: ― Desigur, e amorezat. Ce răutate! Numai eu să nu iubesc? Hainele mă trădaseră. Să le fi lăsat îmbâcsite şi zdrenţăroase. Mi-era frică şi ruşine. Mi se părea că toţi se uită la mine şi se întreabă: „Unde e pata de sos care se întindea de la guler până la pulpane?… Unde sunt cele două petece cari i-atârnau la spate?… Pentru ce şi-a cusut nasturii toţi, când n-avea nici unul?… Pentru ce s-a peptănat?… Braavo!… Şi-a ales cărarea la o parte! Braavo! Şi-a lustruit ghetele!”… Când ieşii de la masă, auzii pe un bogătaş, un solvent, care în viaţa lui nu pricepuse nimic, şoptind: ― Mă miram eu de ce se învârtea prin grădină! Trebuie să fie ceva. Dacă cel mai prost bănuise aşa de repede, ceilalţi desigur ştiau tot. Mi-ardeau obrajii. Ce n-aş fi dat să tacă! Cel care şoptise în urma mea era cel mai învierşunat dusman. Mă bătusem cu el. Nu-i vorbeam de doi ani. E noapte. Toţi dorm. Puteam să iubesc în tihnă. O vedeam. Se uita la mine. Privirile ei mă ardeau. Părul balai, ca nişte sculuri de borangic, îi lumina obrajii, gâtul şi umerii. Cu capul pe genuchii ei… voi iubi, voi visa, voi povesti dragostea mea cu glasul tremurând… Şi de câte ori mi se părea că închide ferestrele, întindeam mânele şi-i ziceam: ― Mai stai, lumină adevărată! A doua zi, cum se crăpă de ziuă, tresării din somn. Mă îmbrăcai în vârful picioarelor şi mă repezii în grădina. Ajungând în locul de unde puteam să privesc în fereastra ei, plecai capul în jos, sfios, ruşinat şi-mi zisei: „Dac-o fi la fereastră?… Dacă, ridicând ochii, voi întâlni ochii ei?”… Privii spre „Neubauer”. Fereastra era închisă; perdeaua, lăsată în jos. Ciudat, mi-ar fi fost frică să o văz la fereastră şi, văzând că nu e, mă întristai. O adevărată luptă, ca şi cum m-aş fi desfăcut în două fiinţe: ― Aşa iubeşte cineva când iubeşte? Nu ştie nici măcar că o aştept? ― Dar e frig… abia s-a luminat de ziuă… şi de unde să ştie?… Nu i-ai spus nimic… ― Dar ea mi-a spus?… ― Nu vezi cum tremuri?… Soarele n-a răsărit… ― Dac-ar fi la fereastră, mi-ar fi cald. Nu e frig. Oh! nu mă iubeşte… nu mă iubeşte!… ― Nu se poate. E scris. Erai singur în lume. Goneai dup-o închipuire; o fereastră se deschise, şi ea răsări ca o nălucă blondă… ― Şi cum m-a văzut, să mă şi iubească? ― Da… ― Aşa e… eu cum am văzut-o am iubit-o… Am tremurat degeaba. Nu s-a arătat. Am plecat spunându-mi necontenit: „Mă iubeşte… dar e frig… e de dimineaţă…” În dormitor, cald. M-am trântit în pat. Am început să plâng. De frică să nu deştept pe cineva, mi-am îndesat faţa în pernă. Am adormit. Pentru toţi răsărise soarele, pentru mine nu. Mi-era frig. S-o mai văd încă o dată!… Soarele era sus. Mă învârtii prin grădină ameţit. Aşteptai să se arate la fereastră. Inima mi se bătea speriată la fitece zgomot care venea dinspre otelul „Neubauer”. În sfârşit, fereastra se deschise; ea răsări iarăşi, în alb, cu părul despletit; privi drept şi nemişcat în grădina liceului. Soarele îi poleia obrajii. O clipă mă uitai la ea şi plecai ochii în jos, ameţit de acea frumuseţe care mi s-arată în depărtare ca o lumină, ca o speranţă. Ridicai ochii din pământ. Fereastra se închisese. Ce laş! Să n-o privesc mai mult! Timiditatea mea să nu-i fi părut despreţ? ― Mai arată-te o dată… Abia sfârşii aceste cuvinte, şi un râs cu hohote auzii în spatele meu. Prin uluci zării mai mulţi inşi. Clopoţelul ne chema la masă. Când intrai în sofragerie, toţi mă spionară cu privirile. Duşmanul meu, cu care nu vorbeam de doi ani, râdea cu lacrămi şi şopăia cu câţiva, furişând coada ochiului spre mine. Nu mâncai nimic. Câteva zile nu privii pe nimeni drept în faţă. Prima seară dupe vacanţia Paştelui. În dormitor. Toţi se adunară în patul vrăjmaşului meu şi începură să-şi povestească izbânzile. Ascultam, vârât în plapămă. M-aş fi robit tuturora numai să nu fi pomenit, în râs, de curatul meu păcat. Ş-acum aud crudele cuvinte cu cari îmi străpunseră inima. Ş-acum cred că Dumnezeu n-a plăsmuit nimic mai rău pe pământ ca copiii. ― În Vinerea Patimelor, zise unul, eram la S-tul Spiridon în spatele unei domnişoare. O curtam de demult. Când îngenuche, rochia şi fustele îmi veniră pe piept. Se uita la mine. Râse. Eu mă îndesai în fustele ei. Timp de şase evanghelii ne iubirăm, şi a doua noapte după Paşte, ne întâlnirăm în grădina lor. E fata unui profesor de clasele primare. Deşteaptă, frumoasă, învăţată. A terminat Şcoala Centrală. Doamne, ce trai trăii câteva nopţi! ― Eu, începu altul de la Călăraşi, la douăsprezece evanghelii, am cusut rochia unei cocoane de pardesiul directorului de prefectură. Să fi văzut, când s-a ridicat de jos, cum întindeau unul de altul! Toata lumea a bufnit de râs, mai ales că directorul se ţinea cu acea cocoană. ― Ba eu, zicea al treilea, mi se pare din Piteşti, eram nebun dupe o vară a mea. Dupe ce se ocoli crucea împrejurul bisericii, toată lumea plecă acasă, cu lumânările aprinse. Eu o duceam de braţ. Dând într-o uliţă îngustă şi pustie, am suflat în lumânări şi am rămas cu ea pe întuneric. Ce să va mai spui… Mă liniştisem. Începuse ploaia de laude şi minciuni, cu unguroaice, cu căpitănese, cu fete de pension… Dar, din senin, auzii glasul sitav al duşmanului meu: ― Nu ştiţi însă ceva nou… Sfinţii fac poezii, oftează, se prăpădesc, ca oricare, dupe îngeri căzuţi… ― Ce sfinţi… ce îngeri? ― Ia, pe unii din noi, sfiicioşi şi sfinţi, i-am prins cu ocaua mică. De unde credeţi că răsare soarele? ― Din colo… ― Aş… de la „Neubauer”! Soare blond, descheiat la piept, cu părul vâlvoi… soare de chelnări… de cinci lei… şi a învins pe „mitropolitul” internatului… Mă făcui lac de sudoare. Parcă aş fi leşinat într-o baie caldă. Începură să şopăie. Mi se păru că mi-aud numele. Oftai, cerându-le iertare cu acest oftat dureros. Ei râdeau, râdeau, făcând din inima mea o minge pe care o azvârleau din mână în mână. O! unde erau câmpiile în cari mă născusem, ca să pot plânge în voie, neauzit de nimeni? Dupe ce, câteva zile au şopăit între ei, ca prin minune se potoliră. Unii din ei deveniră mai buni ca mai înainte. Gândindu-mă cum m-ar fi putut chinui, îi iertai pe toţi, ba chiar, d-aş fi îndrăznit, aş fi întins mâna duşmanului meu. În toate zilele mă duceam în grădină, nespionat de nimeni, ca să privesc la fereastra ei. Noaptea, pe lună, înainte d-a ne culca, săream ulucile, dacă poarta grădinii era încuiată. Lumina din ferestrele ei mă fermeca. O zăream. Visul unei fericiri desăvârşite mă sorbea şi mă arunca la gâtul ei. Sărutările mele se îngropau într-o bărbie albă şi rotundă. De mi-ar fi spus cineva că la ea poate veni oricine, i-aş fi răsucit gâtul. Ea n-avea pe nimeni în lume. Era singură. Nevinovată, ca şi mine! Se născuse numai pentru mine. Şi târziu plecam din grădină cu o senzaţie vie d-a lungul braţelor, ca şi cum aş fi înbraţişat-o, cu buzele arse de plăcere, ca şi cum aş fi sărutat-o. Miresmele merilor înfloriţi, plutindu-mi în nări, îmi da iluzia ca aş fi sorbit parfumul acelor valuri de păr uşurel. Iubirea mea era un extaz, o nebunie! Chipul ei răsărea în aer. Încotro întorceam privirile, tremura, se stingea şi iaraşi licărea blând şi fermecător. De mi-ar fi strivit cineva ochii, în faţa orbitelor goale aş fi văzut chipul ei! De când ceilalţi mă lăsaseră în pace, toată lumea era a mea. Nu mai auzeam ocările din meditaţie, nici râsul desfrânat din dormitor. Nu mai simţeam mirosul greu al zidurilor vechi. Nu mai vedeam cu aceiaşi ochi trişti crâmpeiul de cer care începea de la porţile înalte de stejar şi se sfârşea pe dupe pomii din fundul grădinii. Mă miram, neputând înţelege, cum tot ce mă înconjura se prefăcuse în câteva săptămâni. Ura se schimbase în dragoste. Sclavia mi-apărea ca o deplină libertate. Nu eram tot eu? Nu era tot aceeaşi închisoare veche şi umedă? Nu erau tot aceiaşi oameni lacomi, săraci şi răi? Ce frumoasă duminica de mai! Lumina şi căldura tremurau în aer. Mă plimbam singur prin grădină. Mă gândeam la ea, aşteptând să se arate. În geamurile ei se frângeau razele soarelui. O pândeam, cotind pe cărările galbeni, gata să plâng, gata să-i zâmbesc. Cât de încet trece vremea când aştepţi! Simţi clipele timpului! Le înnumeri şi, ascultându-ţi inima cum bate, îţi vine să strigi: „Mai iute, mai iute, timp nesimţitor!” Obosit de aşteptare, mă rezemai de tulpina unui măr. Ea apăru la fereastră; se uită la mine; întinse o mână, o aduse uşurel şi lung la gură, apoi o destinse repede… Scutură o batistă albă… Ma chema?… Dispăru. Înmărmurisem cu ochii în acel pervaz din care perise minunea mea. Obrajii îmi ardeau. Mi se păru ca visez şi că auz pe cineva care voia să mă deştepte. Mă striga. ― Domnule, domnule, hei, n-auzi, domnule? Mă întorsei spre poarta grădinii. Dintr-acolo venise glasul. Tresării. Nu era vis. Un ungurean cu o scrisoare în mână. ― Ce pofteşti? ― Coconiţa la care te uitai m-a trimes. Îmi întinse scrisoarea şi plecă. O pungă cu aur dacă aş fi avut, i-aş fi dat-o. Privii în toate părţile. Sărutai plicul. Îl rupsei. Nu ştiu de câte ori am citit rândurile următoare: „Sgumbul meu, Te gum de-am vazud, de-am iubid, ziuo şi noapde mă cântesc la dine, pân-agum n-am iubid pe nimeni, vino tizeară, pe la 10 ore de-aştept. Vino, fino, fino, de saruth te mii te ori. Fei afla gine zund. Ata, ata, numai ada, BERTHA Hotel „Neubauer” etajul 3, nr. 8” Dupa ce-mi îmbătai inima, recitând în minte cuvintele ei, mă dusei în dormitor şi mă lungii cu faţa în sus. Închisei ochii şi amorţii în pat. Germană… Bertha… Ce nume frumos!… Numai germanele ştiu să iubească… Rândurile ei, rău scrise, sunt fermecătoare, tocmai fiindcă sunt rău scrise… Ea n-a voit să-i scrie altcineva scrisoarea… Bine, scumpa mea Bertha!… Literele sunt strâmbe şi tremurate… Nu ştie să scrie… stie să iubească… Mai bine că n-a învăţat carte… E o inimă curată şi sinceră… Voi afla cine este… Mă iubeşte… Bertho, Bertho, viaţa mea va fi jucăria ta!… S-o mângâi, s-o torturi… numai s-o iubeşti… Eu să-ţi torn apa limpede în mâni ca să te speli… eu să te sterg pe obraji… eu să-ţi închei ghetele şi rochia… eu să-ţi dau părul pe spate… eu să ţi-l curm pe la mijloc c-o panglică albastră… eu să-ţi „înteleg” capriţiile, numai din privirile tale… Ce dulce şi curat vei zice tu „de iubezg”!… Dacă ai vorbi bine, n-ai vorbi aşa de drăguţ… Închipuirea imi lipea buzele de mânele ei albe, mi le afunda în obrajii ei rumeni, mi le îneca în părul ei învolt. Seara se lăsă ca un zăbranic sur. Mă sculai din pat; mă uitai pe fereastra. Pomii din grădină, afundaţi în întuneric, ca nişte fantome. La nouă ore răspunsei la apel. Ce bine că duşmanul meu lipsea! Unul dintre cei mici ieşi din rânduri şi zise rugăciunea. N-auzii nici un cuvânt… Ma gândeam la ea… o vedeam… De nu m-ar simţi nimeni când oi fugi! Intrarăm în dormitor. Ca niciodată, ceilalţi se grăbiră să se dezbrace. Se vârâră în plapămă. Nici o ceartă; niciun zgomot; nicio vorbă. În patru ani nu se întâmplase aşa minune. Dupe o jumătate de ceas, toţi sforăiau şi, ciudat, mai tare ca de obicei. Eram îmbrăcat. Mi se bătea inima. Ridicai capul. Încredinţat că toţi dorm, luai cearceaful de pe pat şi ieşii în vârful picioarelor din dormitor. Când închisei uşa mi se păru că auz pe cineva şoptind: „S-a dus…” Mă oprii cu mâna pe clanţă. Nimic. Desigur, visase cineva. Încet-încetinel, trecui printr-o sală lungă şi întunecoasă. În fundul ei, o fereastră da în gradină. Toate uşile fiind închise, pe nicăieri n-aş fi putut fugi decât p-acolo. Ajunsei la fereastră; o deschisei; privii în jos printre vergelele de fier de la al doilea cat. Băgai capul printre vergele. Când mă gândii că ea m-aşteaptă… înfipsei amândouă mânele în vergeaua din mijloc ş-o zguduii. Degeaba. Încercai patru din ele. Degeaba. În sfârşit, fără nicio nădejde, pusei mâna pe cea din urmă. Oh! cum mi-a tresărit inima! Tocmai aceea sări din pervazul putred. Legai un cap al cearceafului de vergeaua d-alături. Mă suii pe fereastra, îmbrăţişai cearceaful şi alunecai în jos, cletănându-mă ca o ghiulea atârnată d-o funie. Mi se sfârşise cearceaful… şi eu în aer… Îmi dam drumul de la trapez, de la înălţimi de necrezut, dar întunecimea mă speria… Mi se păru că n-are fund… Mă gândii la chipul ei auriu… fără voia mea, mi se descleştară mânele… Căzui pe un morman de moloz şi de cărămizi. Încremenii cum căzusem… Nişte târşâituri de paşi… Cine m-o fi urmărit? Mă târâi pe brânci până lângă uluci, mă strecurai binişor în fundul grădinii. Când mă uitai îndărăt, văzui în întuneric fâşia alburie a cearceafului cum se ridică în sus. Mă urmărise cineva! Ei şi?… Putea să mă dea afără… Bertha mă aştepta! Sării peste un zid vechi. Într-o clipă ajunsei la hotel. Intrarea, luminată. Când ajunsei în sala lungă de la catul al treilea, eram rece ca gheaţa. Mi-era frig; tremuram; răsuflarea mi se oprise. O lampă atârna din mijlocul tavanului; flacăra roşietică abia lumina sala îngustă şi tristă. Ajunsei la uşa ei; întinsei mâna să bat în uşe; mâna mi se muie din umăr şi-mi căzu d-a lungul coastelor… Cu cine şoptea ea?… Desigur, glasul ei… Pe cine săruta ea?… Auzeam şi trăiam, ori mi se părea ca auz şi trăiesc? Cine-mi sufla în urechi: „Soarele tău e de chelneri, soarele tău e de cinci lei?” Când mă gândii că e în braţele altuia, moleşită de plăceri şi vândută, când o auzii sărutând pe cineva care-i zicea sugrumat: „Încă o dată! încă o dată!” mă năpustii în uşe… uşa se dete de perete, răsturnând scaunele… Înmărmurii în prag… Duşmanul meu, în braţele Berthei! El?… Voii să strig… nu mi-auzii ţipătul. Voii să azvârl c-un scaun şi nu putui să mişc mânele. Voii să mă repez asupra lor şi, în faţa mea, într-o oglindă, mă văzui vânăt, cu ochii albi, cu părul vulvoi. Căzui greu şi drept, ca o pârghie de fer. Ş-apoi nimic… întuneric… linişte. A doua zi m-am deşteptat într-un pat din infirmerie. La capul meu citea biletul gângăit, singurul care nu intrase în complotul celorlalţi. Cum deschisei ochii, începui să plâng cu focul cu care se plânge prima iluzie moartă. Îmi înmormântam inima şi dupe rămăşiţele ei numai eu singur! Prietenul meu mă consola: ― Nu mai plânge ca un copil. Ei, ce, ce-ce e… i… i… o… o… copil-pilărie. Pe… pe… el l-a, l-a dat afară. Pe… pe tine te-a ierta-tat, ca n-ai… n-ai fost nicioda-dată pe-pedepsit. Ca… caută şi tu o cu-cusotoreasă dur-durdulie, cum am gă-găsit eu. Vara peste uluci, bă-baiete, şi la Flo-Florescu în grădină. Ia-iarna e mai greu, i… i… i… ascul-cultă-mă pe mi-mine. Bertha-tha… era o… o… feme-meie de ci-cinci lei… ― Oh! taci, te rog! Îmi întorsei faţa aprinsă de friguri şi scăldată de lacrămi… Sunt d-atunci douăzeci de ani. Astăzi îmi vine să râz d-această nenorocire. Cine ar fi zis ca eu voi ajunge un bun cârciumar ş-un harnic moşier? Cine s-ar fi bănuit că eu voi fi vrodată tatăl a trei copii graşi, voinici şi nebunateci? Singura grije a mea sunt ei. Şi tot ei ne dau un nesfârşit prilej de ceartă. Nevastă-mea voieşte să-i facă tobă de carte, şi eu ţiu întruna: ― Să scrie şi să citească. Sunt sătul de carte. Câmpie nemărginită, şipote cu apă rece şi străvezie ca sticla, umbra deasă, pădure, valuri ruginii de holde, pace şi frăţie, iaca ce le voi da. Sunt sătul de cartea noastră: spoială şi amărăciune.

Departe, departe ………. Sub castanii din via părăsită, mai mulţi copilaşi, în cămăşi albe, mă înconjuraseră. Stam pe pământul cald, cu mâinile sub cap, privind adâncul cerului albastru, şi povesteam.   O fetiţă îmi sorbea cuvintele, dând într-o parte şi alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei mari şi verzi… Departe, departe, era odată un palat de marmură lângă un lac adânc, limpede şi liniştit; şi în lac tremura răsturnat palatul şi grădina lui cu naramzi şi portocali. Şi nici o lebădă nu se lăsa pe lac, nici o privighetoare nu cânta în portocali. Nimic nu se auzea în curte, nimic în palat. Uşile nu se deschideau. Porţile curţii, totdeauna încuiate. Vântul nu bătea pe-aici, oprit de cine ştie cine, departe de aceste locuri în veşnică odihnă. Numai, hei, uneori, la miez de noapte, s-auzea pocnind în porţile de stejar. Porţile se deschideau ţipând, ca şi cum ar fi fost vii şi le-ar fi bătut cineva. Cine bătea în porţi la miezul nopţii? Cine deschidea porţile la miezul nopţii? Adormisem la umbra zidului. Pe la miezul nopţii, speriat de nişte lovituri înfricoşate, sării în picioare. O umbră intră pe porţile înalte; şi porţile se închiseră în urma ei. Apoi auzii o uşă trântindu-se, şi alta, şi alta, încet, mai încet, mai încet, până nu ştiu bine dacă mai auzeam sau mi se părea. A cui să fie umbra? Vreo stafie? Înăuntru plânge cineva… se roagă, a leşinat… nu se mai aude. E întuneric. Mi se bate inima. De n-ar fi stafie! Şi ameţii pe marginea lacului. A doua zi mă deşteptai. Soarele ardea. În lac tremura răsturnat palatul de marmură cu grădinile sale. Începui să mă închin, fericit că era cald şi lumină… Mă gândeam acasă şi mi-era dor, mi-era dor de mama de nu mai puteam… Săraca, o fi crezând că m-am înecat… şi m-o fi plâns… cât m-o fi plâns, săraca… O rupsei la fugă. Mă uitai îndărăt; văzui palatul mic şi fumuriu; apoi începui să-mi caut drumul cu ochii. Eu ştiam nişte plopi înalţi… aşa venisem, din plop în plop…. Unde să fie? Mă uit în toate părţile… nimic, nicăieri… Suisem nişte dealuri… unde să fie? Mă uit în toate părţile… nimic, nicăieri. M-am dus, m-am tot dus, până când palatul de marmură nu se mai vedea decât ca o jucărie de copii. Şi am căutat, am căutat, doar de-oi găsi o cărare umblată de picior omenesc, şi nici o fâşie de drum n-am întâlnit. Şi când mi se păru că palatul se şterge de pe faţa pământului, o rupsei la fugă îndărăt, căci ce m-aş fi făcut în aşa pustietate? Şi de ce goneam, de ce palatul se ridica uşor din grădinile fumurii. Lacul e roşu ca sângele. Apune soarele. Mă rezemai de-o salcie scorburoasă şi începui să mă gândesc. Mi-e foame. Ce să mănânc? Mă uitai în apă. Văzui până în fund. În aer, nici o pasăre, în apă, nici un peşte. Să sar zidurile grădinii ca să fur portocale? Dacă m-oi întâlni cu ea, cu umbra pe care o văzusem intrând, la miezul nopţii, în curtea palatului? Şi zidurile sunt aşa de înalte… M-am încercat, dar mi-am întors unghiile pe dos şi mi-am sângerat degeaba buricele deştelor. Stele nu răsar. Nici luna. Şi nu e pic de nor. Ce fel de cer se întinde pe deasupra acestui palat adormit? Unde sunt? De frică, mă hotărâi să mă duc pân’ la porţile mari şi să bat în ele. Dibuind zidul, ocolii grădina şi ajunsei în dreptul porţilor. Să bat sau nu? Dar dacă îmi va deschide ea, umbra pe care o văzusem intrând la miezul nopţii? Întorsei capul. Din întuneric se desfăcură o mulţime de idoli uşurei, care goneau în văzduhul de cerneală. Atunci izbii cu pumnul în porţi. Porţile sunară. Sunetul se duse departe, departe, şi în toate uşile palatului mi se păru că aud lovitura mea… ― Cine e? Ah! ce glas! ― Cine e? ― Eu. ― Cine, tu? ― Nu ştiu. ― Cine te-a trimis? ― Nimeni. ― Ce cauţi? ― Nimic. ― Ce vrei? ― Mi-e frig, mi-e frică, mi-e foame! Porţile se desfăcură în două. O bătrână cu părul alb, galbenă ca ceara, c-o văpaiţă în mână… încolo, nimic. Închisei ochii şi căzui mototol, ca o cârpă. Când mă deşteptai, era ziuă. Ce bine e într-un pat moale şi cald! Pe un scaun, lângă mine, bătrâna răsucea un fir de borangic. Cum mă simţi că deschisesem ochii, începu să mă mângâie. Mână uscată, uşoară, blândă. ― Eram cu părul ca păcura de când n-am mai văzut om ca toţi oamenii, şi azi sunt albă ca zăpada, zise bătrâna, şi mă sărută pe frunte. Parcă-mi luase frica cu mâna. Mă întorsei spre ea şi o întrebai: ― Cât e de-atunci? ― Nu ştiu, bunico, nu ştiu, că pomii nu s-au mai scuturat de frunze şi de rod; păsările au adormit şi nu s-au mai mişcat în frunzişul lor. În palat, de atunci şi până acum, nimeni nu s-a schimbat. Afară de mine, care am albit, tot ce vezi aici e ca o cadră pe hârtie: toate stau cum le-a prins ceasul somnului din urmă. Nimeni nu a intrat şi nimeni nu a ieşit pe porţile pe care ai intrat tu, dragul mamei. ― Nimeni nu a intrat? ― Nimeni. ― Nimeni nu a ieşit? ― Nimeni. ― Dar cine a bătut alaltăieri, la miezul nopţii, în porţile palatului? ― Nimeni, răspunse bătrâna, uitându-se în jos. ― Cine a deschis porţile palatului alaltăieri, la miezul nopţii? ― Nimeni, răspunse bătrâna, şi rupse firul de borangic şi aruncă fusul în fundul odăii. Fusul se învârti în jurul măciuliei. ― Dar eu am auzit… ― Ţi s-a părut! zise bătrâna, sculându-se în picioare. ― Şi am văzut o umbră… ― Ti s-a părut! răspunse bătrâna, plimbându-se prin odaie. ― Pe urmă, cineva plângea şi se ruga, se ruga… ― Taci! zise bătrâna, taci! Ah! ce minut fericit îmi risipişi, dragul mamei… Începui să tremur. Închisei ochii. Mi-era frig. Mi se păru că plutesc în aer. Mama o fi crezând că m-am înecat şi m-o fi plâns… cât m-o fi plâns, săraca? Aş fi crezut că văd nişte ochi roşii de stafie… şi ochii ei erau buni şi mângâietori, ca ai mamei. Se aşeză lângă mine, îmi luă mâinile în mâinile ei şi-mi zise: ― Tu, dragul mamei, n-ai să te mai întorci de unde ai plecat, e atât de departe de-aici până acolo, că drumul e mai lung ca viaţa ta… Începui să plâng. ― Plângi, dragul mamei, plângi. Până mă făcui bine, bătrâna dormi la capul meu pe un jeţ vechi, negru de vechi ce era. Mă dădui jos din pat. Ea mă luă de mână şi-mi zise: ― Să-ţi arăt palatul. Ce coridoare lungi şi triste! Prin umbrele lor, săgeţi de lumină. ― Ştii, îmi zise bătrâna, că aici nimic nu se mişcă, ci stă aşa cum au apucat să stea. În faţa noastră, o perdea. Vrusei s-o dau la o parte; perdeaua era împietrită; vrusei s-o turtesc de perete; cutele ei, ca nişte drugi de fier. Pusei mâna pe un scaun nalt şi subţirel, degeaba; nu putui să-l mişc. La o scară de marmură mă oprii speriat: un câine mare sta cu ochii ţintă la mine şi cu gura căscată. ― Ce, ţi-e frică? zise bătrâna zâmbind. Aşa a rămas, tocmai cum lătra. Bătrâna băgă mâna printre dinţii lui ascuţiţi şi lucioşi. Câinele nu se clinti, uitându-se înainte, lăsat pe picioarele dinapoi. În vârful scării, o pisică neagră, cu laba aruncată după un fluture alb cu bobiţe albastre. Fluturele plutea nemişcat în aer, cu aripile întinse. Pisica se uita cu nişte ochi vii şi lacomi. ― Câţi, zise bătrâna, nu se asemănă cu pisica asta! ― Cum?… ― Între ei şi ceea ce vor, încă niţel, încă niţel, şi ăst niţel nu se mai isprăveşte… Bătrâna vorbea şi eu râdeam de pisică: „Prinde-l, motane, ah! ce bun ar fi… ce frumos e… încă niţel, încă niţel, şi aripioarele lui vor curge ca nişte flori mărunte”… ― Vrei să vezi masa împăratului? ― Masa împăratului? ― Da. ― Vreau, dar mi-e frică. ― De ce ţi-e frică? ― Să nu fie oameni… ― A, nu! răspunse bătrâna dând din cap. Oamenii au pierit ca fumul, au rămas numai tacâmurile… ― Tacâmurile? ― Da. Tot este gata. Când s-or umplea locurile goale, cuţitele au să sune şi paharele or să se ciocnească, vinul are să curgă… ― Dar cine a întins masa? ― Cei care s-au dus. ― Şi n-au mâncat tot? ― Aşa cred oamenii, c-or mânca tot… Şi, neînţelegând nimic, ajunserăm la nişte uşi poleite. Deasupra lor, o scorpie de aur, cu aripile gata să izbească. Cum intrarăm pe uşă, mă minunai de ce-mi văzură ochii. O masă mare. În mijlocul ei, un cerb fript. Fusese cald, căci aburii închegaseră împrejurul lui. O mulţime de furculiţe cu bucăţi de carne şi de pahare cu vin stăteau aplecate în aer, ca şi cum cineva le-ar fi adus la gură. De la un pahar în jos, un şir de picături de vin ca nişte boabe de rubin. ― Acolo era locul împăratului. A fost cel din urmă pahar pe care l-a băut, zise bătrâna, făcând cu deştul, capul, mâinile şi trupul împăratului. Şi deştul ei parcă lăsa dungi în aer. Închisei ochii, o apucai de mijloc şi-i zisei tremurând: ― L-am văzut! Ea se uită drept în ochii mei şi-mi zise: ― Peste zece zile, la miezul nopţii, o să-l vezi şi mai bine. Mă înfiorai. O rugai să ne coborâm în odaia noastră. Se întunecase. În dreptul unor uşi cu lanţuri groase şi cu lacăte cât plosca auzii un oftat lung şi năbuşit. ― Cine-a oftat? ― Nimeni, răspunse bătrâna, iuţindu-şi paşii, nimeni, ţi s-a părut. Nici vorbă că sărisem înaintea ei. Să mă fi tăiat, nu m-aş fi uitat îndărăt. Mă întinsei în pat. Ea aprinse o feştilă într-o scoică de argint. Flacăra galbenă juca în vârful feştilei. În fundul urechilor mi se oprise acel oftat năbuşit. Bătrâna trase jeţul şi se aşeză la capul meu. Încet-încet, mă liniştii. Îi sărutai mâna. Era rece. Vroiam să ştiu unde mă aflam. Ce s-a petrecut în acest palat de marmură? Cine oftase în odaia pecetluită cu lanţuri? ― Cine e închis acolo? ― Unde? răspunse bătrâna tresărind. ― Acolo… ― Ţi s-a părut, n-ai auzit nimic. ― Atunci, spune-mi unde sunt. Bătrâna se plecă pe capul meu, mă sărută pe frunte şi-mi zise: ― Văd eu că nu adormi pân’ nu ţi-oi spune o poveste. Ridicai capul din pernă şi bătrâna începu. A fost odată, când şi pe-aici bătea vântul şi se mişca apa, a fost un împărat mare şi viteaz, dar rău, că moartea de om la el era jucărie. Şi bătrâni, şi femei, şi copii despicase în două. Când ieşea la plimbare, toţi cădeau cu frunţile la pământ îndată ce-l zăreau. Şi mergea cu capul în piept şi c-o mână pe mânerul paloşului. Privirea lui era cruntă şi zalele se scuturau pe el, lucind ca soarele la soare. În palatul de marmură era răcoare, dar când intra el pe toţi îi apucau fiorii. Şi avea o împărăteasă frumoasă, frumoasă, şi blândă, blândă, ca un miel plăpând. Doar  de-o vedea pe ea se descreţea fruntea împăratului şi i se oprea în mustăţi un surâs de care ţi-era frică. Şi trecu un an, trecură doi de la cununie, şi n-avură copil. Împăratul se posomorî. Chemă pe toţi doctorii şi le zise: ― Iacă o pungă cu diamante şi paloşul meu. Căruia o ghici leacul, ca să rămână împărăteasa grea, punga, iar de nu, paloşul. Trei ani de-a rândul izbi cu mâna lui câte zece capete de doftori, şi capetele se rostogoleau pe marmură. Într-o zi era la chef mare. Şi bău, bău, că ochii din cap erau ca două picături de sânge, parcă să pice pe masa de borangic galben. Se ridică în picioare. Trase paloşul şi-l învârti pe deasupra împărătesei. Părul ei se lumină ca de fulger. Şi împăratul, băgând paloşul în teacă, zise: ― Muiere, mai aştept un an! Mesenii înmărmuriră. Împărăteasa se făcu albă ca hârtia. Până la isprăvitul mesei, împăratul tăcu şi bău, uitându-se drept înainte. Când se sculă de la masă, se opri în prag, se uită la împărăteasă şi zise: ― Un an mai aştept! Împărăteasa oftă. Două lacrimi mari îi picară din amândoi ochii: pic, pic. Şi se duse în odaia ei de culcare. Acolo îngenunche la icoane şi se rugă, se rugă, până când adormi în genunchi. Pe la miezul nopţii, trei femei bătrâne intrară la dânsa. Slabe, uscate, deşirate. Se pipăi să vadă dacă visează. Dădu să ţipe, dar nu putu. Babele o întrebară pe rând: ― Vrei un copil? ― Da, răspunse împărăteasa. ― Vrei un copil? ― Da. ― Vrei un copil? ― Da. ― Bine! ziseră tustrele, şi ieşiră pe uşă afară. Dar s-au oprit. Vorbesc între ele. Împărăteasa le aude. ― Să fie fată. ― Să fie. ― Să semene mă-sii, că la 16 ani împăratul să creadă că e mă-sa. ― Să fie. ― Să fie muma ei şi fata ei, şi împăratul bunic fiului şi tată nepotului său… ― Numai atunci când fata îi va întinde două mâini, c-o mână… ― Şi tot ce-o fi rău să piară şi ce nu o fi rău să-ncremenească, iar el să fie umbră şi veşnic să ceară iertare, şi iertare să nu aibă. Împărăteasa dădu un ţipăt şi căzu leşinată. A doua zi când se deşteptă înmărmuri, văzând pe împărat lângă dânsa. Împăratul începu s-o mângâie, iar ea îi zise plângând: ― Oh! Măria-ta, măria-ta, mai bine mi-ai fi tăiat capul decât să te fi culcat lângă mine! Împăratul începu să râdă… şi ce râs! Nu trecu mult, şi toată împărăţia află că împărăteasa rămăsese grea. Eu, de bucurie, îi sărutai mâna şi îi zisei: ― Ai scăpat, măria-ta. ― De-o fi băiat, am scăpat, da’ vai de mine de-o fi fată… Şi-o podidi plânsul. ― Şi dacă ar fi fată?… ― Va fi muma ei şi fata ei, şi împăratul bunic fiului şi tată nepotului lui… Şi-mi spuse tot ce vorbise cele trei femei, iar eu mă gândii că femeile grele aiurează. Când îi sosi ceasul, abia apucă să nască, şi întrebă pe împărat: ― Ce e, măria-ta, băiat ori fată? ― Fată… şi ce fată! răspunse împăratul, şi se întoarse la împărăteasă. Împărăteasa era rece ca gheaţa, cu mâinile încleştate peste amândoi ochii. Împăratul o pipăi. Se căută la cingătoare, şi, văzând că nu are paloşul, strigă de se zgudui palatul de marmură: ― Luaţi-o de-aci, că-i turtesc capul! Eu înfăşurai copila într-un cearşaf cald şi fugii cu dânsa. Mă închisei în iatacul acela pecetluit cu lanţuri. Împărăteasa oftă când căzu pământul peste ea. O auziră toţi, afară de împăratul, care privea cu mâna pe mânerul paloşului şi zicea celor care aruncau pământ: „Mai iute! mai iute!”… Şi fata creştea şi nu vedea soarele decât prin gratiile ferestrelor. Trecură zece ani ca zece zile. Părul bălai şi lucios ca mătasea i se învolta în umeri; ochii ei ca smarandul priveau galeş, aşteptând ca din umbra portocalilor să răsară mama ei, de care întreba necontenit. ― O să vie? ― Da, bunico… ― Şi un’ s-a dus? ― Departe, departe… ― Şi când s-a dus? ― Demult, demult… ― O să vie? ― Vezi bine… ― Dar tata? De ce nu mă lasă prin grădină? El e când aud zale zuruind? ― El, îi răspunsei eu, şi începui să-i spun câte-n luna şi-n soare, până când o fură somnul cu capul în poala mea, întrebând necontenit prin vis: „0 să vie?” Alţi şase ani, ca şase zile. Împăratul se războise în patru părţi ale lumii. Se întorcea biruitor. Pe zaua lui, stropi de sânge. Mă chemă. Dădui în genunchi şi întrebai, cu fruntea lipită de pardoseală: ― Ce porunceşti? ― Mi-e dor de fată! N-o văzuse de la naştere. Într-o clipă mă repezii pe scări, deschisei iatacul, o luai de mână şi-i zisei: ― Te cheamă împăratul. Cum o văzu, sări în picioare. Scutură zalele, şi de pe ele căzură câteva picături de sânge. ― Fata mea? Semăna atât de mult… nu semăna… era chiar mă-sa din cap până-n picioare. ― Fata mea? zise împăratul, ca şi cum l-ar fi sugrumat cineva. Amândouă încremenirăm. ― Ieşiţi! strigă împăratul, şi căzu pe un jeţ de argint. Cum intrarăm în odaie, fata îşi rezemă capul de fereastră şi începu să plângă. Eu mă ghemuii într-un colţ şi mă înfiorai aducându-mi aminte de vorbele împărătesei: „Va fi muma şi fata ei, iar împăratul bunic fiului şi tată nepotului”… Cum mă gândeam, fata tresări şi-mi zise: ― Vin’ de vezi… Privii pe geam. Pe malul lacului un cioban cânta din fluier, şi cânta aşa de duios, că oile se strânseseră împrejur şi ascultau, uitând să mai bea apă. ― Ce frumos cântă şi ce bine-mi face! Du-te şi-i spune că în fiece zi să cânte sub ferestrele mele. Mă întorceam de la cioban. Pe scări, împăratul, galben ca ceara şi dus pe gânduri. Cum mă văzu, îmi zise: ― Ce face fata? Şi, până să-i răspund, se făcuse nevăzut, trântind uşa după dânsul. A doua zi, abia se crăpase de ziuă, şi fata, la fereastră. Ciobanul se zărea în depărtare, într-o ceaţă albastră. Turma, ca un nor târându-se pe pământ. Fata îmi petrecu amândouă mâinile pe după gât, mă sărută şi-mi zise plângând: ― Ce am, bunico, ce am? Şi ciobanul sosi pe malul lacului; îşi aruncă pălăria; îşi scutură pletele şi începu să cânte aşa de frumos, că oile uitară să mai bea apă. Şi de la picioarele lui în jos, în lacul luminat, un alt cioban ţinea fluierul la gură. Fata se rumeni şi nu mai zise nimic. Într-o zi (tocmai îi desfăcusem coadele ca să o pieptăn) intră pe uşă o roabă, o arăpoaică, şi îi spuse că o cheamă împăratul. Ea începu să tremure şi plecă. Nu trecu mult, şi auzii un ţipăt ascuţit, apoi nişte paşi mărunţi şi repezi. Era ea. Dădu să vorbească şi nu putu. După ce răsuflă bine, îmi zise: ― M-a strâns în braţe… o! aşa m-a strâns în braţe… dă-mi niţică apă… aşa m-a strâns… niţică apă, că nu mai pot! Bău şi mă întrebă: ― Sunt fata lui? ― Da… ― Doamne!… Doamne!… Începu să se închine. Se trânti în pat. Mă chemă lângă dânsa şi mă rugă să-i spun adevărat cine a fost mă-sa, cum a sosit ea pe lume şi ce să facă ca să scape de împărat? Îi spusei tot. Cele trei femei, la împărăteasa. Au vorbit la uşă. A rămas împărăteasa grea şi a murit într-o clipă, îndată ce el i-a spus că e fată. Biata domniţă şopti podidită de plâns: „Să fie muma ei şi fata ei, iar împăratul bunic fiului şi tată nepotului”… Unde am apucat amândouă, acolo am rămas până-ntr-un târziu. Aprinsei o văpaiţă. Ea sări din pat. Se uită la icoane. ― Cum să-i întind două mâini c-o mână? Ce clipă fericită ar fi aceea în care ar pieri tot ce se mişcă în acest palat de spaimă şi de moarte! Apoi îmi spuse că altă scăpare nu e: să fugă cu ciobanul şi să-şi ia lumea-n cap. A doua zi se sculă, mă sărută şi ieşi din odaie în vârful picioarelor. Nu se luminase bine de ziuă, şi ciobanul era pe malul lacului, şi cânta, cânta să adoarmă apele. Nu ştia el… dac-ar fi ştiut! Pasămite, împăratul nu dormise toată noaptea, frământat de urgia gândurilor. Şi auzind cântecul, deschisese fereastra, ca să vadă de unde vine. Tocmai atunci ajunsese şi domniţa la cioban. I-a văzut! Nu cred ca împăratul la vreun măcel să fi răcnit mai înfiorător. Mie mi s-a lăsat o perdea peste amândoi ochii şi m-am uitat, m-am uitat, dar n-am mai văzut nimic. Ca prin vis auzeam un freamăt în tot palatul. Nu-mi era nici frică, nici milă. Nu mai simţeam nimic. Uitasem tot. Pe la prânz mă chemă împăratul. Sta încruntat pe un scaun. Nu-mi aduc aminte dacă am căzut în genunchi. Ştiu că mi-a dat o cheie şi mi-a zis: ― Na, şi du-te de-i spune că, de-o vrea să-mi fie soţie, scapă şi ea şi el. Trei zile aştept. Iar de nu, pe el îl tai şi pe ea o zidesc acolo. Doi gealaţi m-au dus la beciul de piatră. Intrai. În întunericul beciului ea plutea ca o lumină. Cum mă văzu, mă pipăi şi începu să plângă de bucurie că trecuseră atâtea ceasuri şi tot trăiam. Apoi mi-arătă un zid şi îmi zise liniştit: ― El e aici. La noapte o să cânte. Ascultă cum vorbim. Bătu de trei ori în zid, şi de dincolo se auzi bătând iar de trei ori. ― Ce faci tu? ― Bine, dar tu? ― Bine. ― Vrei să cânt? ― La noapte, că ne-aud. Şi n-apucă să-i spun porunca împăratului, că ea îi strigă: ― Pe tine or să te taie… ― Bine, dar pe tine? ― Şi pe mine… ― Să cânt? ― Nu, la noapte, că ne-aud. Începui să plâng, şi ea zise: ― Nu, câinele de împărat nu va fi tatăl nepotului şi bunicul fiului său! Când vrusei să plec, îmi spuse la ureche că au început să găurească zidul, ca până în trei zile el să-i sărute mâna ei şi ea pe a lui, ş-apoi… Dumnezeu să ierte păcatele împăratului… Împăratul porunci o masă mare; la mijlocul mesei era să-i aducă, pe tipsie, mâna dreaptă şi capul ciobanului, cu fluierul în gură. Împăratul se puse la masă, împreună cu sfetnicii săi. Mă chemă. Îmi dete o cheie şi o tipsie şi mă trimise, cu doi gealaţi, ca să aduc mâna dreaptă şi capul ciobanului cu fluierul în gură. Împăratul îngălbenise, se uscase, râdea cu hohote, bea mereu, şi de pe barba sa zbârlită curgeau picături de vin roşu ca sângele. Aiurită, mă coborâi cu gealaţii în beciul ciobanului. El, cum mă văzu, zise blând: „Ştiu de ce aţi venit”. Şi îngenunche. Frumos şi blând, mai blând ca mieii lui, care jeleau pe marginea lacului. Gealaţii traseră paloşele. În zidul de la mijloc se auzi bătând de trei ori. Gealaţii se opriră. Domniţa începu să vorbească. ― Tu eşti bine? ― Da, răspunse ciobanul, dar tu? ― Şi eu. ― Ţie ţi-e dor? ― Da, dar ţie? ― Şi mie! ― Da? ce aud zângănind? ― Nimic, ţi se pare. ― Nu e nimeni la tine? ― Nimeni. ― Ah! ce frumos vis am visat ast-noapte! ― Ce? ― Se făcea că ne iertase şi ne cununam… ― Drăguţa mea, ţi se izbândeşte visul… ― Când? ― Chiar acum… Gealaţii ridicară paloşele şi îi cerură mâna dreaptă. Eu închisei ochii şi auzii un vâjâit. Mâna îi căzu din umăr pe tipsie, şi tipsia răsună. Sângele ţâşni. ― Ce faci tu? întrebă domniţa de dincolo de zid. ― Bine, răspunse ciobanul şi se târî în genunchi pân’ la zid. Cu stânga izbi de mai multe ori şi desfundă o gaură şi vârî mâna până-n umăr. Într-o clipă, gealaţii îi tăiară şi mâna stângă, apoi capul i se rostogoli în tipsie bolborosind. Căzusem în genunchi, ş-odată mi se păru că mâna stângă a ciobanului trece prin zid… şi auzii un ţipăt sfâşietor. Domniţa săruta, săruta mereu şi striga: ― Spuneţi împăratului, spuneţi-i că vreau, vreau tot ce-o vrea el… să-i fiu tot, să-mi fie tot! Alergai şi spusei împăratului ce zisese domniţa. Împăratul porunci s-o gătesc ca pe-o mireasă şi s-o aduc la masă. Fata nu vru să iasă din beci până nu s-o găti şi nu voi s-o ajute nimeni ca să se îmbrace. Eu aşteptam la uşă. Ea îmi ceru un fir lung şi gros de mătase. Îi adusei firul şi rămăsei iar la uşa beciului. Ieşi… luminoasă ca o sfântă… Mâna dreaptă şi-o înfăşurase în cutele rochiei. Mi se păru că ascunde ceva. ― Ce ai, o întrebai eu, ţi s-a umflat mâna? ― Da, ast-noapte am bătut prea tare în zid, căci el adormise mai greu ca acuma. ― Acuma doarme? ― Da, acum doarme bine… Când intrarăm în sala de mâncare, toţi se sculară în picioare şi ridicară paharele pline. Împăratul făcu un pas, aduse paharul spre gură şi zise: ― Dă-mi să-ţi sărut mâna, fericirea celui mai viteaz dintre împăraţi! Fata se apropie de împărat, scoase mâna dreaptă din cutele rochiei, i-o întinse şi zise: ― Na! sărută şi fii fericit! Împăratul îi luă mâna, o aduse la gură, ş-odată începu să tremure. ― Sărută! strigă fata. Împăratul scăpă paharul. ― Sărută! Împăratul căzu pe scaun. ― Sărută! Ca prin minune, toţi pieriră, ca şi cum n-ar fi fost nimic. De pe scaunul împăratului o umbră se ridică cu o coroană neagră în cap şi se făcu nevăzută, văietându-se. Şi tot, din palatul de marmură şi dimprejurul lui încremeni, aşa cum le apucă astă clipă din urmă, iar fata căzu jos. Mă apropiai de ea. Parcă era vie… cu ochii deschişi… privea fericit prin două lacrimi, prinse de gene ca două diamante. Când vrusei s-o ridic, o scăpai din braţe… avea două mâini în umărul drept… ― Cum avea două mâini în umărul drept? Răsuflarea mi se oprise. ― Cu firul de mătase îşi legase de mâna ei mâna ciobanului, răspunse bătrâna. ― Şi ştii unde e acum? ― Unde? ― Nu ţi-aduci aminte de uşa cu lanţuri groase? ― Ba da… am auzit un oftat năbuşit… Începui să tremur. ― Ei, da… ― Cine ofta? ― Ea… ― Cine… ea?… Capul îmi căzu în pernă. ― Ea… n-a murit… ― N-a murit? ― Nu, doarme, doarme de-a pururi, gătită cu rochia albă de mireasă, întinsă pe o fâşie de catifea neagră. La cap îi ard două lumânări de ceară, adică nu ard, ci au împietrit aşa, cu două flăcări galbene. Şi din când în când se încearcă să ridice mâinile, şi nu poate, şi oftează lung şi năbuşit… ― Brrr… ce frig e aici! Mai e mult pân’ să răsară soarele? ― Ti-e frig? răspunse bătrâna, şi începu să mă mângâie pe obraji. Mâinile ei erau ca nişte sloi de gheaţă. Aş fi vrut să tac, dar gura mea, nu eu, o întrebă: ― Dar umbra împăratului? Ce face umbra pe care am văzut-o intrând aici? ― A… da… eu îi deschid. Cum intră, mă ia de mână şi ne ducem împreună până la poarta cu lanţuri. Îndată ce s-apropie, lanţurile cad şi răsună tot palatul. Uşa se deschide. Umbra îngenunche înaintea miresei, şi se roagă, se roagă, şi plânge, şi-i cere iertare. Fata doarme, uneori vrea să ridice mâinile, şi nu poate, şi oftează lung şi năbuşit. Când cântă cocoşii, dinspre ziuă, umbra se repede pe uşă afară, urlând. Uşa se închide, parc-ar trânti-o cineva, şi lanţurile se prind la loc. ― Mai e pân’ la ziuă? ― S-a făcut ziuă, răspunse bătrâna. Vrei să ne plimbam la soare? Deschisei ochii şi începui să mă închin. Era soare, lumină şi căldură. Ce binecuvântată e lumina după o spaimă aşa de lungă! Mă luă de mână şi plecarăm în grădina cu portocali. Ce miros, ce căldură, ce lumină! Înviorat, începui să mă gândesc la ceva, dar mi-era frică s-o întreb. ― Ştiu la ce te gândeşti, zise ea uitându-se la mine. ― Eu? Nu mă gândesc la nimic. ― Ba da, te gândeşti cum de eu n-am pierit ca ceilalţi. ― Aşa e… ― Dar de unde ştii că nu sunt o umbră? ― O umbră? Începu să-mi zvâcnească inima. Eram pe malul lacului. ― Da, o umbră… ― Nu se poate… nu m-ai mângâiat… nu ţi-am sărutat mâna?… ― Vrei să vezi? Şi până să zic „nu”, bătrâna mă luă în braţe şi sări cu mine drept în mijlocul lacului… Ah!… privii în sus… o mireasă, ca o năluca albă, se înălţa la ceruri… lumină… îngeri… apoi adânc… întuneric… adânc… Şi de-atunci nu m-am mai întors la palatul de marmură.