Barbu Stefanescu Delavrancea

Văduvele   Oamenii, când n-au ce face, se-apucă de gâlceavă. Se dau la vorbă, şi destul e unul s-o apuce anapoda, că cearta e gata. Prostia pândeşte mintea omului cum pândesc lupii razna oilor. Când inima e spre rele, apoi velinţe de flori să-i semeni, că tot ciulini şi pălămidă dă şi, de n-o găsi în miere fiere, iepuri la biserică, câini cu covrigi în coadă şi apa Dunării prin curtea vecinului, atunci e atunci, să te mai ţii, Pârleo, că nu-şi mai vine în voie măcar de i-ai da tot mărunţişul şi pe deasupra şi toiagul lui vodă pe spinare. Se întâmplă, câteodată, şi mai altfel de cum gândeşti. Nici lene, nici prostie, nici răutate să nu fie la mijloc, şi totuşi sare omului ţâfna din senin, din iarbă verde. Ba că s-a gândit la cutare lucru când a zis cutare cuvânt; ba că a tras cu coada ochiului când se uita la mine; ba că îi dau din toată inima şi-mi răspunde: „Aş, la ce te mai superi!” Şi pe-aşa povârniş, până nu s-o izbi omul de vale, nu se mai opreşte. Din bună prietenie ajungi să te uiţi chiondorâş, şi zavistie, şi chiloman tocmai când crezi că lumea toată este a ta. Aşa e. Că de ne-om cântări cuvântul cu cântarul şi ne-om măsura privirea cu cotul, ori să numeri câte pahare de vin a băut omul la masa ta ca să nu-l înşeli la a lui, s-a dus prietenia pe copcă, c-aşa e făcută să fie dragostea, fără ştreang de gât şi fără căluş în gură. Cine a auzit şi nu s-a crucit de neînţelegerea mamei Iana cu mama Ghira? Din vecine de omenie, cu datini frumoase, acum, toată grânărimea ştie, de la fetişcane până la bunici, c-au ajuns la cuţite. Se minunează până şi copiii; şi când, călări pe băţ, îşi încură armăsarii de-abia să-i ţie, pe dinaintea caselor lor, furişează câte-o privire, şi-ascut urechile, doar d-or prinde ceva, să alerge apoi să spună că „ce e nu e bine”, „s-a făcut lumea rea”, „se dă răilor şi umblă cu şoalda”. Mama Iana şi mama Ghira erau văduve. Mama Iana avea pe Irina, mama Ghira pe Răducanu. Atât rămăsese din două neamuri harnice, c-adusese muscalul boleşniţe şi boli de seceraseră lumea în toate părţile. Da’, slavă Domnului, nimeni pe-atunci nu pierea de foame, nici că rămânea la Crăciun fără porc, la Paşte fără veşminte noi şi la Moşi fără doniţi şi ulcioare şi pomană morţilor. Amândouă aveau de la răposaţi acareturi bune, aşezate cu temei, să tot ţie şi să nu mai putrezească; ceva bani cheag, ogrăzi cu pruni şi zarzări, grădini cu flori şi legume, toate ocolite cu garduri-pleturi, să nu vezi prin ele, şi umbrite cu streşini de mărăcini. Că după cum se sfătuiau între ele: „Omul e sărac numai când doreşte ce nu are şi nu se mulţumeşte pe ce are; cine râvneşte la bunul altuia numai cinstit nu este, că, de-ar putea, l-ar fura; bine e să rămâi într-ale tale”. Şi când se îndemnau la lucru, urzind pânza ca un brâu alb întins de-a lungul curţii, ori se crăcănau în duzi să-şi umfle şorţurile cu frunză pentru gândaci, se mângâiau cu cuvânt bun şi aşezat: ― Vezi d-ta, leică Ghiro, când te mulţumeşti pe puţin, dă şi D-zeu. Prunilor noştri li se frâng crăcile de încărcaţi ce sunt. ― Poi da, leică Iano. Da’ gândacii d-tale merg bine? Ai mei mănâncă de sting pământul. ― N-au cum să fie mai bine. Sprâncenaţii mai ales, bată-i sănătatea, sunt ca pe deşt şi parcă-s încondeiaţi, să zici că le-a tras cineva sprâncenele, tocmai ei, care se deoache şi de-un copil. ― Să ştii că de Sfântă Mărie o să tai curcioaica a mai grasă şi să întindem o masă straşnică în fundul grădinii, că prea ne-au mers după plac cu toatele! Şi Răducanu meu e un zmeu de flăcău, că în postul Crăciunului împlineşte şaptesprezece ani şi mână caii mai abitir ca bietul răposat, D-zeu să-l ierte. Ţesala, ţesală; pologul lui n-are pic de gaură; să fie sănătos, că, de pune vârtejul, ridică căruţa cu cinci chile parcă n-ar fi nimic. ― Ei, leică Ghiro, nu că râvnesc, dar îţi spun şi eu, uite, mie mi-e mai greu, că alta e flăcăul, şi alta e fata la vatra văduvei. Irina mea e vrednică de n-are cum mai fi, da’ tot se simte că nu e cruce de voinic în casă. Vezi d-ta, e altfel când trece bărbatul prin bătătură; unde calcă, colo, rar şi îndesat şi mi-ţi stăpâneşte c-o privire cât ţine curtea; şi păsăret, şi căţel, şi purcel se dau în lături şi se fac teacă de pământ că trece stăpânul, nu glumă. Înţeleg şi lighioile… ce gândeşti d-ta? Da’ pe Irina căţeii o întind de rochie, purcelul ridică râtul în sus, procletul, şi-i guiţă a mâncare, fofologii de raţă fug de la cloşcă şi-i dau târcoale căscând ciocurile lacom. ― Şi ce socoteşti d-ta, leliţă, c-aici adică să nu fie nici o potriveală? Ce, dumitale ţi-ar părea rău ca să facem din două curţi una, din două mese una mai mare, şi lighioile noastre, toate la un cârd, să aibă şi stăpână ca să le răsfeţe, şi stăpân să le poruncească, iar d-ta să ai şi fată, şi băiat, iar eu să am şi băiat, şi fată? ― Să dea Dumnezeu, cumătră! ― Ce, n-ai luat seama cum se-nvoiesc ei? Apoi o veni vremea şi s-or alege bătrânii cu bătrânii şi tinerii cu tinerii. ― Să dea Dumnezeu! ― Că aşa se primeneşte omenirea. Ca mâine o să te văd cu unul în poală, cu altul în cârcă şi cu altul în troacă, şi bunico, încoa, bunico, încolo, mai înţelegi, capule, dacă-ţi dă mâna! ― Să dea Dumnezeu! ― Că de-o lege suntem, doar n-o să ne legăm pe pricopseală cu greci, cu bulgăroi, cu turci şi cu hantătari. ― Ferească Dumnezeu, cumătră! Într-o zi, ca niciodată, mama Ghira, după aşa vorbă bună, o aduse cam în sfârcul biciului, fără vrun gând rău: ― Leliţă Iano, da’ ce-ai păţit să laşi pe peretele alb ca laptele o pată de pământ galben? Niţel var stins, niţel nisip cernut, nu e a treabă. Că şi casa, ca şi noi, are obraz. Ce-ai zice d-ta de mine să mă vezi cu cârâie pe obraji? ― Uite, ca păcatele, am uitat, mânca-m-ar pământul… ― Apoi, cumătriţă, asta e dat fetei să îngrijească de curăţenia casei. Aşa am apucat noi de la părinţii noştri. ― De, leliţă, o mână de fată am, n-am zece. Cine să depene, cine să facă ţeavă, cine să deretice, cine să aducă apă? ― Iar cocenii şi cojile de dovleac prea vă stau în pragul uşii. Şi curtea, ca şi masa, se cuvine să fie curată. Ce-ai zice d-ta de mine de-aş pune bucatele pe-o masă pătată? ― Aşa e, leliţă Ghiră, cum m-oi da jos, am să curăţ ca în palmă. ― Da, cumătră, dar să ştii de la mine, curtea e a fetei; că de n-o învăţa de-acum ale ei, nici nu le mai învaţă. De n-o pune mâna pe târn, târnul nu-i strigă „aoleo”. ― Poi, să-i mai crezi şi d-ta, că la paisprezece ani nimeni n-a avut douăzeci de ochi. ― O dată să crezi lenei, a doua oară îi crezi fără să vrei. Lenea e ca porcul… scarpină-l o dată pe burtă, a doua oară dai în el, şi el intră în casă. ― Vezi d-ta, aici ai vorbit cu păcat, că Irina mea numai leneşă nu este. ― Se prea poate; da’ eu, când eram ca dânsa, mă învârteam într-un călcâi; nici un lucru nu se clintea din locul lui. Pe dinăuntru odăile ca paharele, pe-afară curtea ca o tavă, şi prispa de s-ar fi cojit, măcar într-un locşor, mi-aş fi tăiat mâinile din cot. Fu de ajuns mamei Iana. Îşi iubea fata ca lumina ochilor. Trase necăjit un vlăstar de dud, îndesă foile în şorţ şi, dregându-şi glasul, după ce se şterse la gură, zise cam înţepat: ― De, cumătriţa mea, fiecine îşi spală rufele în albia ei, şi, de-a fi floare, de-a fi cărbune, pe umerii lui îşi poartă cămaşa. Mie, din mila Domnului, Irina, atâta suflet mi-a rămas pe sufletul meu, şi de-a avea vro vină, nu pot s-o jupoi de piele. Ca copilul, nu e picat din soare, şi d-ta ăi fi trăgând multe cu Răducanu d-tale… ― Ferească Dumnezeu! Nu s-a pomenit! Unde se află! N-a avut la cin-să vadă! ― Apoi să ne vedem cu bine! zise mama Iana şi, înfigându-şi şorţul în brâu, se dete repede din vârful dudului. ― S-auzim de bine, răspunse uscat mama Ghira, apoi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de demult, îngână sfios şi mândru: Mâine e rândul vostru. Veniţi la noi? Să v-aşteptăm cu masa? Iar mama Iana, strecurându-se printre prunii brumării, încurcă două-trei vorbe: ― Să vedem… om veni… că de… mai cu deretecatul curţii… mai cu cârpitul casei… om veni… să vedem… Mama Iana, cum ajunse acasă, trânti frunzele în mijlocul odăii. Gândacii se târau în cârduri grase şi bălaie pe velinţele de frunze. Şi nici că se uită la ei. Nici o vorbă bună nu le spuse, de unde până aci îi mângâia cu ochii şi cu cuvântul. Irina depăna. Şi barem n-o întrebă ce face. De-a dreptul la târn. Îl smulse din colţul magaziei şi începu să măture în toate părţile câteva coji de dovleac şi doi-trei coceni, că numai grămăjuie nu-i făcea. Apoi luă grabnic un bulgăre de var, îl stinse şi trase câteva bidinele pe pata din perete. Irina lăsă rodanul şi ieşi după mă-sa, care robotea tăcută. Cămaşa ei subţire şi creaţă, cu mânecuţe largi şi scurte, se aduna în cute la betelia rochiei, se lipea de spinare şi se încovoia pe sânu-i rotund şi cucuiat. Aşa de fragezi îi erau obrajii, aşa de curată şi limpede privirea ochilor săi negri, umezi şi lucioşi, ca ai unui viţel de trei zile, că ai fi înţeles pe loc de ce durea aşa de mult pe mama Iana când ai fi atins măcar la degetul ăl mic pe Irina ei. Mama Iana era posomorâtă cum nu fusese de mult. Avea ceva greu pe suflet, că dădea o dată cu bidineaua, şi tot îşi vâra mereu tâmplele cărunte sub barişul verde, şi mişca buzele parcă ar fi spus ceva în mintea ei. Mai la urmă, Irina deschise gura cu sfială şi-i zise drăgăstos: ― Da’ ce ai, mamă? Cin’ te-a necăjit? Eu am isprăvit ţevile. De ce nu mi-ai zis mie să mătur curtea? ― Nimica, maică, răspunse mama Iana. Iată lumea, cum e lumea făcută. Ba că nu e măturată curtea; ba că nu sunt curaţi pereţii; că hâr, că mâr, şi te seacă la inimă. Ia, alde Ghira, ce-i căşună şi ei… s-a sculat cu plapuma în cap… a călcat cu stângul azi-dimineaţă… Irina se puse pe gânduri. Să-i fi zis mama Ghira vreo vorbă rea? Să fi râs de ei? Şi ce i se părea mai ciudat e că nu-şi putea închipui cum poate fi cineva rău, mai ales mama Ghira, ea, care are un băiat aşa de voinic şi de vesel, ea, care totdeauna le-a păşit şi părăsit pragul cu vorbă părintească: „Bun găsit, leliţă”, „Bun rămas, leliţă”, „Ce mai ala-bala?”, „Irino, ş-ălălalt obraz”, „Dă-mi şi ochii”, „Aşa, să te faci mare, puica maichii”. Cum, adică omul o fi şi altfel de cum se arată? Că mama Ghira dacă priveşte pe bătătura lor gâştele cu bobocii care pasc, găinile cu puii care ciugulesc troscotul şi curcile cu puii lor plăpânzi şi cu fulgii zbârliţi, pune mâinile în şolduri, îi râd ochii şi zice din toată inima: „Bată-vă să vă bată sănătatea de lighioi, să vă înmulţiţi ca nisipul mării!” Vrea să zică că le vrea binele. Atunci cum de-a mâhnit pe mama Iana? Şi, necăjindu-se că nu înţelege nimic, rezemă capul de perete şi întrebă pe mă-sa, să-i spună: ― Cum e omul când se înrăieşte? Îşi uită de zilele de până în ziua aia? Nu mai vede înaintea ochilor? Nu se mai întoarce în toată viaţa? ― Ei, Irină maică, răspunse Iana cu un zâmbet amar, aşa e omul… se întoarce, că şi lăstunii se întorc… Da’ vezi tu, de cade pustia de ploaie sărată pe şoimanele de bucate, le păleşte foile, le seacă spicul, şi bucatele nu se mai întorc… Irina oftă. Ar fi plâns şi-i fu ruşine. Bănuia multe din vorbele mă-sei. ― Mamă, mâine e duminică şi e rândul nostru, mergem la masă l-alde maica Ghira? ― Să alegi fasole de fiertură şi mâine dimineaţă să arzi ţestul pentru azimă, să coci ceva ardei şi pătlăgele vinete… O să mâncăm acasă. Aşa răspunse Iana intrând în casă. Irina rămase locului. O apuca cu călduri: i se bătea ochiul drept; i-ardea o ureche; înghiţea în sec; şi, nemaiputându-se stăpâni, începu să plângă, ca şi cum ar fi dus la groapă o mumă din cele două şi n-ar fi ştiut pe care din ele. Duminica asta nu mâncară împreună. Şi unora, şi altora le părea rău. Alde Ghira se gândi: „Aşa e… să zic că eu aş fi de vină… da’, tocmai de-aia, de ce să nu vie ele la mine? Slabă nădejde dacă de-o vorbă le sare ţâfna”… Alde Iana înghiţi cu noduri. „Bine… să zic că eu m-am zbârlit de pomană… dar cine-a început?… Şi ce, a grozăvie era să mai vie o dată şi să-mi spună omeneşte: «Ia fugi de-acolo, leliţă, şi poftim la masă la noi»…” Azi aşa, mâine aşa, până începu să le fie teamă una de alta. La început îşi mai dădeau bună ziua în faţă, pe urmă plecară ochii şi sfârşiră cu o moţăială drept „bună vremea” şi „mulţumim d-tale”. Ba mai pe iarnă se plânseră copiilor, care ascultau trişti şi tăcuţi: ― Mă! da’ repede mai trece Iana pe lângă mine… ca o vijelie! ― Bre! da’ s-a călugărit Ghira, pune ochii în pământ pe lângă mine… parc-aş fi luat vederile cuiva! ― Poi ce fel, mai bine dă Iana prin noroi decât să se întâlnească cu mine pe-o potecă… ― Vezi d-ta, Ghira plouă, Ghira zbiceşte, ea e nor, ea e vânt, ea e soare… ale ei sunt potecile… de mă vede, abia trece poteca, ca să mă ţie smirna în capul celălalt… ― Ştii, Răducane, că Iana a dat drumul găleţii când m-a văzut că vreau să apuc de roata puţului? Te-ai fi gândit la una ca asta? ― Aşa, Irino mamă, cum mă vezi şi te văd, eram la biserică, am întins lumânarea să mi-o aprind de la lumânarea ei, s-odată s-a făcut că-i cade jos, ca să se stingă. Toate muierile au înţeles. Uneori mai venea Răducanu pe la mama Iana, da’ stătea mai mult rezemat în picioare decât pe pat. Aşa, se mai ducea Irina pe la Ghira. „Ce mai faceţi?” Ş-atâta tot. Astfel trecură aproape toata iarna. Nu se uitau de iese ori nu fum pe coşul celeilalte. Dacă s-auzea una buşind să taie lemne, cealaltă o aştepta să isprăvească, ca nu care cumva să o zărească prin gard. Ei, dar la lăsatul-secului de Paşti e mai mare păcatul să nu-şi facă barem datinile moştenite de la părinţi. Să nu mănânce plăcinta cu brânză împreună, să nu bată alviţa băiatul şi fata la aceeaşi grindă, da cel puţin să schimbe doi bulgări de alviţă şi două lumânări de seu. Se aşternuse zăpada de trei palme. De pe coşurile caselor se ridicau suluri de fum ca nişte copaci. Pe seară ceaţa se lăsă uşurel şi îneca mahalaua. Grădinile şi acoperişurile caselor abia se mai zăreau albăstrii-neguroase. În geamurile vecinilor, lumini gălbui. ― Fă degrab’, Irino, de lumânări şi de alviţă pentru alde Ghira, zise mama Iana, că văd eu de turta din spuză. Şi, după ce plecă fata, mama Iana, ea, care se gândise să apuce înaintea Ghirei cu omenia, tot ea bombăni necăjit: ― Parcă le-ar fi căzut nasul şi gionatele sa vie ei întâi… Ghira, cum văzu pe Irina cu lumânări şi alviţă, încreţi fruntea, se roşi, zbârci din nas, se gândi: adică cum, vecina s-o umilească apucând înainte cu „Doamne ajută”? Şi fără multă vorbă: ― Bre, ce pari de lumânări! O să ardem până la anu pe vremea asta! Erau cam micşoare lumânările. Biata Irina săruta mâna mamei Ghira, dădu bună seara Răducanului, puse ochii în pământ, apoi plecă mâhnită că nu mai înţelegea lumea. Răducanu veni şi el la mama Iana. Iana se uită cruciş la dânsul, se posomorî şi-i zise, dând capul pe-un umăr: ― Măăă, da’ straşnică alviţă! Ne scoatem şi măselele într-însa. Unde o găsirăţi voi cu atâtea nuci? Ce e drept, alviţa era cam sfărâmată, cam negricioasă şi nu prea se vedea să aibă nucă. Raducanu se roşi; îşi strânse căciula la piept; şi, după câteva bineţuri încurcate, se uită lung la Irina, care abia îşi ţinea lacrimile. Plecă. În poartă mormăi, ars de nimicurile astea: ― De hotărât, şi mama şi mă-sa şi-au pierdut minţile. Aşa se învrăjbiră, fără sa vrea, ca şi cum Necuratul şi-ar fi vârât coada. Bombănea una într-o parte, alta într-alta. Într-o bună dimineaţă, ce i se păru Ianei? Că Ghira ar fi aruncat peste gard lăturile la dânsa. Ca sorbită de vântul turbat, aşa veni de cătrănită şi-i zise fie-sei: ― D-apoi ce, Irino, s-a sfârşit pământul? Alt loc nu găsea să-şi verse murdăriile? Eu nu pun palma la scuipatul nimănui. A doua zi şi-aruncă lăturile şi gunoiul peste gard, la mama Ghira. Vecinii şi vecinii vecinilor începuseră a şopăi: că bătrânele prea sunt de tot, prea se ocolesc, prea se uită chiondorâş, prea-şi dau, la vreme de bătrâneţe, barişul pe ceafă şi poalele peste cap. Zvonurile astea le împuiară urechile şi le aţâţară una contra alteia, fără nădejde de pace, ceea ce le ustura şi mai rău. Într-o zi, spre primăvară, mama Iana înhăţă de şorţ pe Irina şi-i zise cu mânie: ― Vezi, tu zici că nu ştiu ce şi nu ştiu cum, dar cine mi-a ciopârţit toţi prunii de pe lângă gard dacă nu dumneaei, cu mânuşiţa dumneaei? ― Poate că vântul, mamă, răspunse Irina. ― Vorbă să fie; să vorbim să n-adormim! Vântul frânge plopul, pluta, nucul, salcâmul, zarzării, perii, merii şi gutuii, dar nu prunii, când n-au pic de frunză şi de rod în ei. Aşa? Lasă pe mine, au să treacă vijeliile şi pe la ei! De-a doua zi începu să reteze crăcile prunilor care treceau peste gardul ei. Prunii de pe lângă gard se înjumătăţiră şi la una, şi la alta. Mahalaua se crucea. Doamne fereşte!… Ce e să nu mai fie! Mai era ca la trei degete de zăpadă, încolţea urzica şi ghioceii. Mama Iana ieşi din casă şi se duse aşa, în neştire, în ograda cu pruni. Ce n-ar fi dat să fie tihnită şi cu vechea prietenie, prietenie. Şi, în vreme ce-şi învârtea gândurile în cap, ce i se păru ochilor că o scurteică neagră s-apropie de gard şi o mână omenească azvârle, în grădină la ea, un stârv de cioară. Aşa! lumea-şi bate joc de bunătatea ei? Ea se căieşte, şi ceilalţi râd şi-şi scutură puricii în cojocul ei? Să vedem: care pe care? Şi încet, pâş-pâş, se apropie de cioară, o luă de sfârcul aripilor, o învârti de câteva ori ş-o azvârli cât putu în grădina Ghirei. Cioara se întoarse înapoi, şi iarăşi se duse, şi iarăşi veni. Fiecare din bătrâne, cu capul în jos, aduse de mijloc, căutau în pământ – ca doi cocoşi care se lasă din bătaie şi se pregătesc să înceapă din nou – aşteptau, tremurând, bombănind, cu nerăbdare, cu necaz, să arunce stârvul în ograda vrăjmaşei. Îşi sărau inima când auzeau cum răbufnea de pământ mortăciunea. Iana plecă şi rămase Ghira. Se întoarse Iana şi plecă Ghira. Cu aşa poftă se mârâie câinii când îi despart gardurile. ― Vasăzică, ograda mea vine ca un fel de groapă de murdării pentru Iana… zise Ghira, vorbind cu Răducanu, şi-şi frecă buricele degetelor îngheţate. ― Adică de ce să nu-mi mânjească casa, de ce să nu-mi puie cuţitul dacă îşi descarcă toate scârbele în curtea mea? lrino mamă, să nu-ţi mai calce piciorul pe la ei!… Să creadă lumea că mori după cine ştie ce?… Aşa se tângui Iana fie-sei. Iar Ghira, mânioasă foc: ― Răducane, una şi cu una fac două. Câinele care cerşeşte din uşă în uşă nu păzeşte nici o casă. Din două praguri, unul: al meu sau al lor!… Ce, vrei să zică mahalaua că te-au obrocit?… Copiii sufereau pe tăcute şi, de ce sufereau mai mult, mai mult doreau să se vadă, să-şi vorbească, să-şi verse focul… Bătrânele vedeau pârjol înaintea ochilor. Adeseori visau că le ia casa foc, că vin turcii, de oţelite ce erau una contra alteia. Se puseseră Babele cu un ger în neştirea lui Dumnezeu. Ce să te pomeneşti cu Ghira, ce i se păru ei, că ar fi lipsind câteva nuiele din gard, tocmai de unde începea împletitura ei. ― Ei! apoi stăi-mi-te, jupâneasă Iano… de-alea mi-ai fost?… A doua zi, cu noaptea-n cap, începu să scoată nuiele din gardul împletit de-alde Iana. Şi smulse, şi smulse, până ce văzu prin gard ca prin geam. Iana, prinzând de veste, muri şi învie. ― Aşa? aşa? aşa?… Bine! bine! bine!… Pe la miezul nopţii se sculă binişor de lângă Irina, se îmbrăcă, trase ivărul uşii şi se duse puşcă la gard. Măsură ce măsură, de colo până colo, apoi, când se încredinţă bine care era partea gardului împletit de-alde Ghira, începu să smulgă pleture întregi. ― Na, dacă e-aşa! na! na! na! Până la Fiorii, una rupând, cealaltă smulgând, din gard nu mai rămăsese decât parii, înşiruiţi ca dinţii unui pieptene rar. Toate bune. Ajunseseră bătrânele la cuţite, da’ ce stricau copiii? O viaţă întreagă împreună. Copilăria cu desişul ogrăzilor, cu fluturii, cu zarzărele crude, cu ghicitorile, cu basmele, cu spaimele care îi ghemuiau unul într-altul… naivitatea că ar fi „nevasta şi bărbatul” când Răducanu venea c-o troacă cu nisip, ca şi cum ar fi venit cu grâu de pe drumuri… şi ea, legându-se la cap, îl aştepta la umbra deasă de măturică, de poala Maichii-Precistei… Răducanul i-aducea crăiţe, calomfir şi busuioc, busuiocul şi foile de calomfir să le bage în sân, iar crăiţele să le puie la ureche. Greu să trăiască unul fără altul. Şi aşa, făcându-se din zi în zi mai mari şi mai tăcuţi, se iubiră din ce în ce mai mult. Câte nu le spunea primăvara cu florile, vara cu poamele şi cu păsăretul vesel? Câte nu simţeau, fără să înţeleagă, simţind, lămurit, unul lângă altul, că le ard umerii lor lipiţi! Şi când, la şaisprezece ani, Răducanu încălecă rotaşul din stânga şi pocni şarpele de bici pe deasupra cailor, luându-şi ziua bună de la Irina, fu mândru, deşi ar fi dat şi cai şi căruţă, numai să nu se despartă de Irina, care-l privi până îl pierdu din ochi într-un nor de praf şi într-un bălăngăit depărtat de clopote. Păcat de Dumnezeu! Copiii, de la un cârd de vreme, îşi pierduseră veselia. Cap greu, inimă grea, ochi galeşi, obraji păliţi. ― Răducane mamă, îi zise Ghira în ziua de Pasti, de ce nu te piepteni?… Şi ce-ai tu de eşti ofilit la faţă? El tăcu, iar bătrâna furişă o privire spre alde Iana şi bombăni înghiţind în sila un ou răscopt. Mama Iana se pârpălea cu Irina la soare. ― Irino mamă, ţi-ai pus rochia cu gura sucită, şorţul şoldiu, coadele pe ceafă şi mărgelele ale mai urâte tocmai în ziua de Paşti? Şi te jigăreşti… să juri că cu tot dinadinsul… Irina tăcu. Mama Iana fulgeră o privire spre alde Ghira, dădu din cap şi oftă… „Ei! he!” Frumoase şi blânde nopţi! Luna argintie plutea în văzduhul plumburiu şi limpede. ― Răducane, ce tot ieşi nopţile afară? Nu eşti bine? Aşa mormăi Ghira la un miez de noapte. Băiatul se strecură pe uşă, în vârful picioarelor, uşurel, ca o pisică. ― Irino mama, un’ te duci?… Întruna ai ieşit nopţile afară… N-ai fi bine… ai? Aşa întrebă Iana, trezită din somn, iar Irina, tresărind, răspunse încetinel: ― Ei, şi dumneata… Nu trecuse săptămâna luminată. Ghira şi Iana se treziră din somn. Pipăiră locurile goale şi calde ale copiilor. Le săgetă la inimă acelaşi gând. Îşi făcură cruce, se îmbrăcară grabnic şi ieşiră în vârful picioarelor, căutând cu ochii în toate părţile. Intrară în ogrăzile lor. Pitiş-pitiş, se strecurară prin ramurile înţesate ale prunilor. Cum ajunseră în mijlocul ogrăzilor şi aruncară ochii la gardul din care nu mai rămăseseră decât parii înşiruiţi, înmărmuriră de ce le văzură ochii. Pământul li se învârti sub picioare. Între doi pari, Răducanu şi Irina stăteau unul lângă altul şi unul pe altul se rugau să nu mai plângă. Luna, deasupra lor, ca un taler de argint, le înflorea veşmintele albe. ― Spune drept, Răducane, ţi-e frig ţie? ― Mie nu… Dar ţie?… ― Nici mie… ― Irino, vrei să te duci, spune drept… ― Eu?… Dar tu?… ― Nici eu… Bătrânele pândeau ca doi câini, încremeniţi cu gâtul întins în faţa vânatului. Se văzură una pe alta şi nu îndrăzniră să se mişte nici una, nici alta. Răducanu şi Irina scoaseră din sân câte un ou roşu şi ciocniră. ― Hristos a înviat, Irino! ― Adevărat c-a înviat, Răducane! Răducanu sărută pe Irina. ― Sa ciocnim şi cu vârful… zise Răducanu. ― Vrei înc-o dată? ― Hristos a înviat! ― Adevărat c-a înviat! Şi Răducanu încolăci braţele pe după mijlocul ei subţirel şi o sărută. ― Irino, tu ieşi din cuvântul mamei Iana? ― Nu, Răducane, ferească Dumnezeu… ― Nici eu! Dar de nu s-or împăca… ― Niciodată?… M-arunc în fântână… ― Şi eu în picioarele cailor… Bătrânele tresăriră. Fiorul morţii le cutremura pe-amândouă şi plecară năbuşindu-şi plânsul, de teamă „să nu-şi sperie copiii”. Toată noaptea au plâns. Cum, să rămână far’ de copii? „Eu sunt de vină!” „Capul meu ăl sec!” „Fudulia mea!” „Mă duc eu la dânsa”. " „Eu? Mă spânzur în uşa ei”. Şi nu-nchiseră ochii pân’ se lumină de ziuă. Copiii dormeau obosiţi. Ele, pocăite, cu capul în jos, porniră una spre alta, gândindu-se cum să înceapă vorba. Când ridicară ochii din pământ, se întâlniră, faţă în faţă, tocmai lângă parii unde copiii îşi vărsaseră focul. Fără vorbă îşi dădură mâna şi se priviră multă vreme… ― Cumătră Ghiro, cine are mai multă minte, noi ori copiii? Ghira-şi făcu cruce. ― Nu-ţi spuneam eu d-tale, că toate se potrivesc pe lume când vrea Ăl-de-sus să le potrivească? Necuratul ne îndemna: „Rupeţi-vă gardul”, iar Dumnezeu, bunul: „Bine, împeliţate, tu rupi gardul, şi eu voi face din două curţi o singură curte…” După zece ani, bunicile, cu părul alb ca zăpada, sorbeau din ochi pe nepoţii pletoşi, cârlionţaţi şi nebunatici… ― Ba, Cioca seamănă mă-sei ca două picături de apă… ― Ba, Udrea buflei e tat-său gol, leit-poleit… Aşa îndrugau, torcând la umbra salcâmilor… c-aşa fusese să fie…

Sultănica I D-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domneşti, se vede o casă, albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roşu şi albastru. Pervazurile uşii – curate ca un pahar; prispa din faţă – lipită cu pământ galben; pe creasta casei, d-o parte şi de alta, scârţâie, la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea, aşezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite şi grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase. Ăst cămin fusese odinioară cu rost pe când trăia jupân Kivu. Fusese chiabur răposatul, dar biata Kivuleasă, rămasă singură, ca femeia, a luptat cu inima, iar nu cu gândul. S-a prăpădit cu firea, că Sultănica ajunsese fată mare. Dar când e să-i meargă rău omului, pe orice-o pune mâna să sparge. De câte ori n-o podideau lacrămile pe biata bătrână, privind acareturile mari, dar pline de sărăcie şi de pustiu… Nu cerea de pomană… da’ şi viaţa de azi până mâine viaţă e, or foc? Doi juncănaşi, o vacă, doi cârlani, zece oi ş-un berbec e sărăcie lucie la o vatră de care alt’dată ţineau opt perechi de boi ungureşti, şase vaci cu ugerul cât căldarea, nouă cai iuţi ş-o turmă de oi, ce umplea valea râului de behăit când coborau dinspre munte.   II   E începutul lui decembrie. A dat Dumnezeu zăpadă nemiluită; şi cade, cade puzderie măruntă şi deasă, ca făina la cernut, vânturată de un crivăţ care te orbeşte. Muşcelele dorm sub zăpadă de trei palme. Pădurile, în depărtare, cu tulpini fumurii, par cercelate cu flori de zarzări şi de corcoduşi. Vuiet surd să încovoaie pe după dealuri şi să pierde în văi adânci. Cerul e ca leşia. Cârduri de corbi, prididite de vânt, croncăie, căutând spre păduri. Viscolul să înteţeşte. Vârtejele trec dintr-un colnic într-altul. Şi amurgul serei se întinde ca un zăbranic sur. Râul Doamnei, umflat, curge repede, cu un vâjâit mânios înecat în glasul vântului, şi izbeşte sloiuri mari de gheaţă şi butuci groşi de meterezele podului. Arar se vede pui de om trecând prin sat. Pârtia e acoperită. Abia se zăresc poteci ca de lăţimea unei lopeţi. Cea mai îngrijită leagă cârciuma de primărie. Lumini gălbui de văpaiţă joacă prin geamurile câtorva case. Vremea rea a amorţit satul, îndeobşte zgomotos. Numai în bătătura Hanului Roşu hămăie răguşit doi dulăi de câini. În cârciumă e arababură mare. Firitiseală nepomenită ţine nea Nicola Grecul, cu fruntaşii satului, de ziua sa. O dată pe an e Sf. Niculae. În uşa prăvăliei stă un ţăran nalt, spătos, cu faţa conabie ca sfecla; uneori scutură din cap, râde şi îndrugă singur. ― Aşa e omul… un ciocan, încă unul ş-al treilea, până ajungi la tinichea… d-acolo-ncolo… Dumnezeu cu mila… torni, parcă torni într-o pârnaie… Dar Sanda ce-o să zică… că mi-a dat Sfântul muiere harnică, dar rea, topenia pământului!… Înlăuntru s-aud ciocneli de pahare, buşeli de călcâie şi zbârnâitul otova al cobzarului. Trăgeau chindia de curgea ţărâna din pod. Apoi, când să mai muia jocul, numai ce-i auzeai pe toţi, care mai de care: ― Hai să ne fie de bine, nea Nicola… La mulţi ani cu spor şi sănătate… Cinstit socru mare… ― Suge, suge, că doar nu te-a îmbătrânit calea bisericii… ― Mai trage-i, părinţele, o leturghie… ― Să te văz, logofete, care pe care… Fitecine cu ale lui. La nea Nicola veselie, la alţii obide. Unii abia aşteaptă Ignatul să-şi taie grăsunul cât malul, alţii abia au mălai de gură. Că cine a făcut lumea, cu deşertăciunile ei, la unii tună şi fulgeră, iar pe alţii îi îmbuibă cu norocul, ca pe curcani cu nuci. III   Aşa înţelenise, de pustia de vreme, mai tot satul; şi aşa, hangiul venetic, bogat putred, să răsfoia în duhoarea de ţuică şi vin, pe când mama Stanca Kivuleasa stă mâhnită la gura sobei, mângâindu-şi odorul pe obraji. Sultănica aţipise cu capul în poala mă-sei. Odaia e deretecată de ţi-e drag să te uiţi la ea. Pe pat o scoarţă aleasă în fel de fel de migălituri. Pernele, cu feţe de cuadrilat. Pe lacra de sub icoane, două plapumi groase. Spre răsărit, trei icoane muscăleşti, roşii ca para focului. Toţi sfinţii se aseamănă ca două picături de apă. Toţi au ochii din trei linii, nasul dintr-una şi gura din două. Cât despre sf. Gheorghe, călare p-un cal cu gâtul de cocostârc, tot omoară şi nu mai omoară un balaur de pe tărâmul celălalt. Mai jos de icoane arde candela. Toate cele sfinte sunt înconjurate cu mănunchi de busuioc şi siminoc, din Vinerea Patimilor, strâns legate în vlăstar de salcie de la Florii. Focul pâlpâie. Câteodată pocneşte de-aruncă spuza în sus. Şi Sultănica deschide repede nişte ochi ca pruna de mari. Şi mama Stanca, ferind-o de scântei, îi zice încetinel: „Dormi puiul mamii, dormi!” Sultănica strecură, printre genele ei de catifea, două lacrămi. Una se întinse pe obraz, iar alta îi încreţi gura. Fata Kivului e cum arar se mai află sub soare. Chipul ei parc-ar fi zugrăvit: alb şi cu două răsuri pe obraji. Ochi negri ca mura, frumoşi de pică, dar când îi încruntă, te sperie ca-ntunericul. Părul lins, cu unde albăstrui. Să poartă cu tâmple. Aşa a apucat de la mă-sa, şi mă-sa de la mă-sa, obicei adus de pe obârşia Ialomiţei, unde nu se ştia de creţuri şi colţişori. Sultănichii îi este dragă curăţenia ca lumina ochilor, că chiar de n-ar avea sprâncenele trase ca din condei şi buze rumene ca bobocul de trandafir, tot n-ar da cu foiţă şi cu muc de lumânare. Când merge, saltă puţin şi se mlădie. Trup omenesc de n-ar fi, s-ar frânge. Multe capete a sucit. Mulţi ochi au jinduit-o. În horă fură toate privirile, şi ea s-aprinde d-ai crede că se topeşte. Şi ce vâlnic, şi ce năframă, şi ce cămaşă de borangic, galbenă ca spicul şi subţire ca pânza păiajenului, încât i se simte tot sânul, pietros ca poama pârguită, cum se bate când abia răsuflă de osteneală. Să crape de căldură, nu-şi sumete mânicuţele în faţa flăcăilor. Să se îmbrebenească ea cu gălbenele şi bujori, cu creiţe şi cu ochiu-boului? Nu scrie la dânsa aşa ţigănie. He, arareori, numai ce-o vezi cu câte-o brânduşe în păr, ori cu doi-trei didiţei între betele ce-i încolăcesc mijlocul de patru ori. La şezători s-a dus o singură dată de când e fată mare, dar de atunci să nu-i mai pomeneşti: „Cui îi arde de zbenguit e săritoare pentru aşa treabă”. Că până se coace dovleacul în sobă, câţiva flăcăi dau iama prin fete. Le mai ciupesc, le mai sărută de le scot ruji în obraz. Ba unora le ia or betele, or spilca, or năframa, şi duminica, la horă, până să li le dea, le snopesc o toană pe după şura din spatele hanului. Unii mai împeliţaţi numai ce-i auzi: „Sări, cutăriţă, de suflă în ăl foc!” Şi când biata fată stă-n genunchi, suflând din băirile inimii, odată îi dă brânci şi cade pe spate. Sultănica e leită-poleită răposatului. Când se aprinde, nu te poţi apropia cale d-o poştie. Când vrea ceva, vrea, nu se încurcă. De să mânie, nu mai vede înaintea ochilor. Într-o zi, la sapa porumbului, cine ştie ce i-a năzărit, că cu toate rugăciunile mă-sei, n-a voit să mănânce din zori până la amurg şi n-a lăsat sapa din mână până n-a căzut ruptă de osteneală. A dus-o biata bătrână mai mult moartă decât vie acasă. A doua zi, când s-a dezmeticit ş-a văzut pe mama Stanca la capul ei, galbenă ca turta de ceară, cu părul alb şi ciufulit, cu ochii traşi de durere, a sărit la gâtul ei şi, fără să zică nici pis, a început s-o sărute şi p-o parte şi pe alta, pân-a podidit-o un plâns d-a muiat un ştergar întreg-întreguleţ. Unele mai isteţe din sat au împrăştiat zvonul că ar cam suferi de vrun farmec. De harnică, harnică, n-are cum mai fi! Unde pune mâna, Dumnezeu cu mila! Sare din vârful stogului şi cade ca un fulg. În argea nu i se văd mâinile. Când toarce, mănâncă caierul. De cinstită, nu e obraz mai curat. Când Ioniţă Rotarul, om chipeş şi hazlâu, s-a încercat s-o sărute, a sărit parc-ar fi călcat pe coadă de şarpe şi, în mijlocul flăcăimii, i-a strigat: ― Mi-aş tăia obrazul, dar ţi-aş tăia buzele!   IV   Ce punea satul în nedumirire, şi mai vârtos p-ale ce cată nod în papură, e când apucă lumea în cap şi trece nouă hotare. Numai ce-o vezi, la revărsatul zorilor, că o ia rara-rara, prin fâneaţă. Galbenă, cu cearcăne vinete în jurul ochilor. Merge ce merge, şi să opreşte la vrun deal, la vrun pârâu. Ascultă neclintită un ceas, două. Vântul bate holdele. Izvoarele dau d-a dura pietricelele din matcă şi le sună ca pe nişte zurgălăi auzite din depărtare. Apoi culege flori şi le azvârlă, până ce i se aprind obrajii şi să trezeşte ca dintr-un somn adânc. Ochii îi sclipesc ca oţelul învârtit la soare. Joiţa Baciului ar fi văzut-o la un apus de soare cu capul rezemat de crucea din creştetul muşcelului ce desparte apa Vâlsanii de Râul Doamnei, privind, ca dusă de pe lume, la roşeaţa apusului. Obosită de gânduri, se întorcea spre casă cu căutătura-n jos, cu un nod în gât, cu gura friptă de sete. Şi de întâlnea vrun izvor, bea până i se oprea răsuflarea. Apoi, făcând mâinile căldăruşe, le umplea cu apă rece ca gheaţa şi limpede ca diamantul, pe care ş-o arunca în obraji. Da’ să te ferească Cel-de-sus de gura satului şi de pizma celor vinovaţi şi răi! N-avea să scoată capul în lume Sultănica, ea, care, de bună ce era, ş-ar fi dat şi dumicatul din gură, că începeau şuşuitul şi ponoasele. Câte-n lună şi-n soare-i scorneau. ― Sultănica, frumoasă? Aida-de! Mai bine îşi pune gâtul pe tăietor Ilinca, ciupita de vărsat. ― E o fudulă, o luată din Iele, n-are toate sâmbetele. Când umblă, calcă-n străchini. Numai nevastă ca toate nevestele n-o să fie Sultana aia, zicea la fântână, la horă, la şezători fata Ciauşului. Ce are neica de nu i-a primit peţitul? Au nu e voinic? Or e beţiv, stricător de case, zurbagiu? Au n-are de pe ce bea apă? He, he, fata proastă şi ţâfnoasă dă norocului cu piciorul. Da’ de, om sărac şi cu nasul în sus… Ştie Dumnezeu ce face! Şi flăcăii, mai toţi, o luaseră în nume de rău. Nu, că de ce să fie aşa de mută? De ce să fugă de toţi parc-ar fi râioşi? O fată mare se mai lasă ba la un sărutat – că d-aia are gură dulce – ba la un giugiulit – că d-aia are sân cu drăgănele. Şi ştii, cum e omul, din una într-alta, se îngroaşe gluma, şi căpătuiala vine, că moş popa ce-aşteaptă? Să dezlege dorul după pofta inimii. Altfel cântă cucul pe fată bătrână şi rămâne moşoroi fără soboli.   V   S-auzea, în depărtare, chiuit de danţ şi pocnete de pistol la nea Nicola Grecul. Vântul vuia de te lua groaza. Măzărichea răpăia în fereastra mamii Stanchii. Sultănica ridică capul din poala mă-sei. Se alipi de bătrână. O cuprinse pe după gât cu braţele rumenite de dogoarea focului şi privi lung în chipul ofilit al bătrânii. Buzele mamii Stanchii tremurau. Multe îi treceau prin cap şi multe prin inimă când grecoteiul se desfăta. ― Mamă, mamă, grăi bătrâna, moş popa, când spune din Vanghelie, cică să rabzi şi iar să rabzi… Aşa e, părinţele… aşa e… că Mieluşelul Domnului a răbdat scuipat, bătaie şi răstignire… Dar când mă gândesc la răposatul ş-auz chiuitul caţaonului, mă podidesc lacrămile, Sultănica mamii, şi blestem din suflet, doară de l-o ajunge mânia Domnului! Sultănica strânse vătraiul de-i zbârnâi în mână. ― Nu mai pot, grăi iar bătrâna, nu mai pot să-mi târăsc zilele, când mă uit la tine şi nu ştiu pe ce mâni o să cazi… Aveam şi noi, pe vremea Kivului, rod şi vite cu duiumul; pătulele gemeau de pline; bătătura nu mai încăpea de vite şi lighioi. Mugeau de zguduiau casa vacile. Şi ce te pomeneai că se aruncau pe răsfăţ. Rupeau pământul cu fuga, de la un gard la altul, cu coada în sus, cletănată ca o măciucă. Şase argaţi nu le da de cap până nu se potoleau de bunăvoie şi nu cătau spre obor, dând din cap şi băgând limba şi p-o nare, şi pe alta. Bietul tat-tău se uita mândru la bogăţia lui cinstită. Parcă-l văz, c-o mână în şerparu-i civit, alergând de colo-colo. Ce hărnicie de om! Tot satul nu-i ţinea piept. Când punea mâna pe plug, trosneau coarnele. Când da cu sapa, intra cu muchie cu tot. Coasa în mâinile lui rădea ca briciul. Tu erai mică şi nebunatică. Cum te zărea că-i ieşi înainte, cu mănuşiţele pline de noroi, creştea inima în el şi se topea d-a-n picioarele. ― Bietul tata!… Focul pâlpâia în gura sobei. Muşcelele alburii abia se mai zăreau prin geamuri. ― În toiul verii, îndată ce venea rupt de osteneală, ne ospătam bine, apoi ne odihneam pe prispă. Pe tine te-aşeza ca p-o laiţă pe genunchi, şi te juca, şi spunea, şi râdea, şi tu-i băgai mâna în barbă. Uite aşa ne-apuca miezul nopţii. Îl luam cu d-a sila la culcare. Auz ş-acum glasul lui: „Să mai stăm, fă Stancă, fă, că parcă mă-ngraş când mă uit la voi!” Era rai, nu viaţă, până să pripăşi, ca pomojnic, pe plaiurile noastre, iuda de caţaon. Şi-a sosit într-un ceas rău. Lăcuste erau, secetă era, vitele boleau şi mureau p-un capăt. Dar ce să mai îndrug Sultănica mamii… Într-un an, a făcut ce-a făcut, lipitoarea, l-a băgat în judecăţi şi l-a lăsat sărac lipit. Kivu era iute ş-avea ş-un beteşug de tuse. S-a luat la contră şi, de mâhnire, s-a-mbolnăvit. Când ş-a dat sufletul, mă strângea de mâni ca c-un cleşte şi te chema, ars d-un foc nestins. „Încă doi ani… Să nu vă las pe drumuri”… a zis şi i-am închis ochii. Pe mama Stanca o podidiseră lacrămile; curgeau picături mari pe vatra de cărămizi calde, şi de unde cădeau se ridicau aburi înghiţiţi de gura sobei. ― Nu mai plânge, mamă, zise Sultănica sărind în sus. Îi dau foc… să arză ca şoarecii… Doar nu s-au stins toţi ai Kivului! Mama Stanca îngheţă văzând pe Sultănica năprasnică la corp şi cu ochii ca doi cărbuni aprinşi. După câteva clipiri dese, zise cu mare evlavie: ― Fă-ţi cruce, fata mea, fă-ţi cruce, avuseşi un gând rău… Necuratul a trecut pe lângă noi… Bătrâna şopti de trei ori, plecând fruntea în jos: „Numele Tatălui, ş-al Fiului, ş-al Sfântului Duh, amin”. Se liniştiră. Sultănica aruncă o buturugă în sobă. Bătrâna turnă untdelemn în candelă şi-şi şterse pe frunte deştile atinse de paharul ce ardea la sfintele icoane. ― Am să-ţi fac o rugăciune, mamă. Iacă, astăzi fuse S-tul Niculae, vreau şi eu să-ncerc mila cerului. Să stau la privighere până la cântatul cocoşilor d-a treia oară. Poate să ne arunce cuviosul Niculae vro pungă cu bani, că văduva din carte avea trei fete, şi pe câtetrele le-a căpătuit… Mama Stanca, cu tot amarul de care era covârşită, zâmbi. ― De, maică, s-a cam umplut lumea de rele, d-aia şi Milostivul nu mai face minuni. Ei, odinioară a fost cum a fost, dar acum e prea de tot… O să ne apuce judecata d-apoi… O să plouă foc şi pucioasă… Şi îngerii AtotŞtiitorului vor buciuma: „Sculaţi, morţi, din morminte!… “ Domnul ş-a întors faţa de la noi, păcătoşii… ― Să-mi încerc şi eu norocul… ― Bine, Sultănico, fie ş-aşa, răspunse Kivuleasa şi, făcând trei cruci căpătâiului, să vârî în plapumă. Mama Stanca sforăia dusă. Din vreme în vreme ofta, înghiţind în sec.   VI   Fitece oftare, năbuşită în plapumă, sugruma pe Sultănica. Gândul ei era neîndurat. Amestecase cele sfinte cu cele lumeşti. Cine pe lume a scăpat de chinul din care izvorăşte omenirea cu bunele şi relele ei? Toţi trec p-acolo, oricât s-ar ruşina. Sultănica rătăcea ca o umbră, nu de vrun farmec; ci, când e să te biruie dragostea, să te pui în cruciş şi-n curmeziş, să te tai şi să presari sare pe crestături, spuză să pui pe piept, tot degeaba. Toate durerile trupului le uiţi pe lângă focul dragostei, de este foc cu adevărat. Şi aşa fusese să fie cu Sultănica, că nu era d-alea ce pun pe ele carnea cu lopata şi trece prin toate şi buture de rovină rămâne: bâzâie fără să ia foc. Că după cum simţea Sultănica… de s-ar fi vârât în gaură de şarpe şi s-ar fi dat vântului turbat… era ceva din altul în ea… un chip… nişte ochi… un sărutat ce-o tot săruta în acelaşi loc… şi o fura, şi o ducea, legată-ferecată, acolo unde numai focşorul ei ştia… Se prăpădea după Drăgan Căprarul.   VII   Căprarul, scăpat de militărie, cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinţi, scoase apă din piatră şi ajunsese a fi jinduit de multe fete în sat. Unii îl făceau, nu e vorbă, pişicher, papugiu de Bucureşti, dar cum ziceau alţii, din prietenii lui: „Aşa e moara trândavilor. Căţăie, că nu ţine parale. Până o pune Căprarul mâna în chica vrunuia, să-i facă morişcă de vânt.” Cârdăşia lui erau din flăcăi de muncă ca Voicu Ciauşului, ce nu se prea uita cu ochi buni l-alde Kivu, ca Ioniţă Rotarul şi alţii. Nu-l vedeai umblând pe două cărări. Rămânea p-oricine la prinsori. Prindea armăsarul din herghelie cu dinţii de nările nasului. Frumos, chipeş, avea o uitătură vie şi cam ascunsă, de nu-l ghiceai ce-ar vrea şi ce n-ar vrea. Mustăţi negre şi dese. De le netezea, pleca puţin capul şi p-o mână, şi pe alta. Cămaşa pe el, ca floarea. Căciula ţurcănească, trântită p-o ureche, îl prindea ca p-un haiduc. Era vesel şi glumeţ. Dar de prin priar se schimbă Drăgan al nostru. Începu să dea târcoale Sultănichii. Când îl cătai, de era şi Sultănica la horă, el sta deoparte mâhnit, privea galeş, răsucind vrun pai în mână. D-o întâlnea la adăpatul vitelor, i-ajuta cu dragă inimă, apoi întreba încetinel de mama Stanca. Şi când zicea „mama”, i se lipeau buzele, ca unse cu miere. De-i ajuta să puie în spinare cobiliţa cu cofele, să n-o fi atins de mână, că pleca ochii în jos ruşinat. Azi aşa, mâne aşa, că Sultănica, când prinse de veste, i se păru aşa de veche treabă, că d-ar fi fost de când lumea ar fi fost mai de curând. I se făcu frică. Ba să hotărî să nu mai dea ochii cu dânsul. Trei săptămâni îl ocoli, şi fură trei veacuri. Într-o zi o luă razna p-un piept de muşcel, fără să ştie încotro. Fânul îi trecea de mijloc. Arşiţa începuse de dimineaţă. Cântau păsările de te slăveau. Lăcustele zbârnâiau şi tot a bine ş-a duios spuneau şi ele. Florile îţi luau ochii şi te-adormeau cu mirosul. Sultănica căta alinare, şi, în deşert, alinare nu găsea. Toate o munceau s-o răpuie. Că d-o supunea frământarea, d-o muia dorul şi sângele de-i năvălea în colcote la cap, să trântea cu faţa la pământ şi săruta florile, până ce o piroteală plăcută o făcea nici s-adoarmă, nici deşteaptă să fie. Şi simţea în astă zi de pribegie o nedumirire, că suia către culmea dealului, fără să-i pese de ciulinii şi rugii ce-i tăiau picioarele ca un herăstrău. Plaiul, cu podoaba lui, o ameţea într-un vârtej de întristare. Când ajunse în vârf, pământul i se învârti supt tălpi; mintea i se clătină de spaima ce te cuprinde când te prăbuşeşti într-o vultoare… La umbra unui păducel, Drăgan sta p-un buture de stejar. Drăgan aruncă ghioaga cu care bătea păişul, răsturnă o tivgă cu lapte bătut şi strigă ca scos din fire: „Sultănico, mă prăpădeşti!” Cum, ce fel, de ce… să treziră strângându-se în braţe, că braţele le curma trupul. Din acest ceas se întâlneau pe ascuns de lume. Sultănica bolea. Nu adormea decât despre ziuă. Vise urâte îi turburau odihna.   VIII   Ş-acum, în noaptea de S-tul Nicolae, era vorba să se vază. Mama Stanca dormea. Sultănica suflă în văpaiţă şi căzu la icoane. Galbenă ca turta de ceară, dă să se roage, şi nu poate să-şi adune gândurile risipite. O sudoare rece îi brobonă fruntea. Îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile. Socotise că icoanele s-au clătinat, voind să se întoarcă de la dânsa. Încet-încet, ca o stafie, să târî până la gura sobei. La lumina focului parcă murise şi înviase. „Înşel pe mama, necinstesc curatele sale bătrâneţi, înşel cele sfinte!” Deodată, lumina ochilor îi scăpără. Gura sobei se lărgeşte, buzele-i de pământ se roşesc, rânjesc, se întind ca un gâtlej de balaur; flăcările sunt limbi de foc ce să răsucesc şi se desfac; duduitul dinlăuntru să porneşte ca un potop de jale. Sultănichii, privind la vâlvătăile din sobă, i să păruse c-a văzut gura şi muncile Iadului. Speriată, se repezi din nou la icoane şi dădu-n genunchi. Să rugă, mormăi: „Împărate ceresc, mângâietorule… “ Îndurarea să coborî pe chipul ei. Vedeniile o părăsiră. Faţa i să lumină şi căzu cu fruntea la pământ. Şi de ce mila de sus să n-o ajute? Nu s-a grijit la Paşte şi la Crăciun? Cine, ca dânsa, a mai atins Sfântul Potir cu atâta evlavie? Şi dacă dragostea curată e păcat neiertat, cum de atâtea fete mari fug cu flăcăii, şi unele neveste să dau afund cu târgoveţii, şi tot bine, tot vesele, tot zile albe duc? Ispita ei e mai afară din cale? Un sărutat o arde trei zile şi fitece bălărie o ameninţă s-o dea de gol satului. După ce vede pe Drăgan, vestmintele o doboară ca nişte piei de plumb. Îndată ce scapă din braţele lui, e ceva care o încinge şi-i zdrobeşte oasele. N-o să-i mai vie minte la cap. D-ar fi de ţâţă, şi tot n-ar fi aşa de proastă şi de capie. Vezi bine… nu se poate… Ce e de la ea nu e… nu e după cum vrea, ci după cum îi e scris să vrea… Cine ne-a dat inima să nu ne fi înfipt dorul şi dragostea în ea… Sultănica strânse pumnii de-i trosniră deştele. În uşa tinzii să auzi ciocănind încetişor. Sultănica abia-şi stăpâni răsuflarea. Îşi netezi părul. Îşi aşeză fusta înaintea icoanelor. Vru să meargă şi se clătină. Îi amorţise un picior. Apoi ieşi în vârful degetelor, aruncând o căutătură speriată. Trăsese zăvorul prea repede. Mama Stanca doarme învârtindu-se şi p-o parte, şi pe alta. Chipul ei, zbârcit, uscat şi luminat de candelă, parc-ar fi chip de moaşte. Visează… Ar voi să scape de vro primejdie… Se-ntunecă…   IX   Se crapă de ziuă. O făşie de lumină, ca un brâu de argint, se întinde spre soare-răsare. Codrii fumurii parcă plutesc în depărtare şi ogrăzile sunt albe de zăpadă. Sultănica gâfâie, scoţând, pe gură şi pe nas, aburi groşi ce-i cărunţesc părul şi genele. Picioarele i să scufundă până la glezne. Nasul ei e roşu-vânăt. Lacrămile i-au îngheţat pe obraz. Se luminează. Ea vrea să meargă mai iute şi cade. Să scoală repede şi iarăşi cade. Speriată, priveşte în toate părţile. Să tăiase în gheaţă. Câteva picături de sânge căzură pe zăpada albă. Un vânt uşor scutură, din ramurile pomilor, o puzderie de ninsoare. Sultănica apucă o pârtie acoperită cu zăpadă măruntă, ce sare ca praful sub paşii ei pripiţi. În dreptul morarului, pune capu-n pământ, furişând o uitătură numai cu coada ochilor. Un mârâit de câine o face să tresară ş-un ţipăt de gâscan i-aruncă inima din loc. Îşi încordează puterile ş-o rupe la fugă. Case, plute bătrâne, troieni cât dealurile, ogrăzi de pruni, toate fug şi s-afundă în urma ei. Într-o clipă trece podul de peste Râul Doamnei. Nu s-ar mai uita înapoi s-o poleieşti cu aur. A ajuns acasă. Lăbuş, câinele curţii, cu păr ca de lup, începe a lătra ş-a se gudura pe lângă dânsa. Sultănica pune mâna pe clanţă, dar nu îndrăzneşte nici să deschidă, nici s-o tragă înapoi, arsă de ger. Pielea degetelor i se prinse de clanţă. ― O nălucă, mamă, a sfântului Niculae m-a făcut să alerg, să caz, ţiindu-mă întruna după acel moş cu barba albă, în sfintele odăjdii… Bătrâna, cu frica Domnului în sân, crezu. Să sperie văzându-şi fata sângerată. Îi legă mâna în cârpe curate. Nu ştia ce să mai facă ca s-o oprească din plâns. Atât odor mai are Stanca. Atâta nădejde. În faţa ei vede pe Kivu, vede belşugul d-odinioară, zilele senine şi nopţile petrecute pe prispă afară. În faţa ei vede căminu-i cum era când era. O durere d-a Sultănichii îi curmă viaţa ce abia se mai ţine într-o aţă. Un dar, o înduioşare, când se zugrăveşte în chipul fetei, face pe bătrâna, deşi veştejită şi uscată ca o frunză de brumar, să-şi învieze în adâncul ei ceea ce a simţit când a dat ochii cu Kivu pentru întâiaşi dată. D-ar fi după gândul ei, Sultănica, „plăpândă şi frumoasă ca o cocoană”, ar trebui să fie şi mai şi decât nevasta arendaşului. I-ar da caleşti cu telegari, poştalioane cu opt cai bidivii şi câte-n lună şi-n soare. Da’ s-ar robi turcilor, numai s-o ştie bine. Şi când să gândeşte că nu poate nici pe sfert de sfert din ce ar dori, îi vine să se dea cu capul de pereţi, să intre în pământ de vie. ― Odorul mamei, odorul mamei! îngână mama Stanca, legănând capul fetii pe pieptul ei măluros şi mort. Sultănica sughiţă. Pe umerii obrajilor îi joacă şi se schimbă două pete ca nişte nisfele de rumeneală. Privirile-i ascuţite, scăpate din umezeala ochilor, trec prin geamuri şi să îneacă în zarea zilei. Gura-i pare mai mare ca de obicei, mai răsfrântă. Buzele, aprinse, le simte calde de sărutări. Sfârcurile urechilor îi ard. Părul e mototolit supt marama ce cade pe spate. Rochia, sucită pe trup. Năjiţele opincilor, dezlegate. Se pipăie. Îşi încheie cămaşa la gât. Clipeşte zorit. Ş-ascunde ochii în umărul osos al mamei Stanchii. Dacă ar putea să se arunce la picioarele mă-sei! Să-i sărute tălpile şi să mărturisească tot…! Dacă s-ar arunca în râu…? Dac-ar lua lumea în cap şi ş-ar pierde de urmă…? ― Odorul mamei, odorul mamei! îngână mama Stanca, legănând capul fetei pe pieptul ei măluros şi mort. Pe Sultănica o tăie această mângâiere curată. Sări din braţele mă-sei şi s-aruncă în pat, cu faţa într-o pernă, cuprinsă d-o jale cu lacrămi cari ard pe unde pică.   X   Drăgan Căprarul câştigase rămăşagul cu Ion al Ciauşului că va veni de hac Sultănichii. Un junc mai mult şi fala flăcăilor. Cum o să-şi răsucească mustaţa de grozav printre tineret! O să calce din pod. Câtă-i curtea hanului de mare, ca p-o beizadea n-o să-l mai încapă locul! Leicuţei i-a făcut răvaş de drum. Bărbaţi sunt şi pentru cele sărace. Fiecare cu norocul ei. Dacă i-a plăcut, a vrut. Şi ce, nu e tot ea? Multe a văzut, multe a prefirat el prin ăl Bucureşti! Doară n-a tăiat câinilor frunză! Sporovăia, la cazarmă, Negoţoi, vistavoiul, şi de cocoana d-lui maior. Că n-o să cază el, Căprarul, în patarama d-lui sublocotenent. Doamne, ce bătaie i-a tras ţiitoarea! A doua zi, la „revizie”, era cu ochii ca fundul căldării. Olio-lio! greu i-a fost lui să facă ce-a făcut, că d-aci încolo merge găitan. Pentru o cotoroanţă ş-o pitpalacă, un pumn, şi le-a luat mirul!…   XI   Mitrana Tălugă a Ţuţuenilor are şezătoare, nu glumă! Două lumânări de seu ard p-o masă rotundă cu trei picioare. Nu e nici un flăcău. Altfel, nu e chip să ai la şezătoare nici pe fata popii, nici pe fata primarului. Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ş-au făcut poala maldăr de fuioare. Da’ mai încurcă lumea câteva fetişcane ce nu s-au prins în horă şi li se scurg ochii să fie şi ele printre cele mari. Fusele zbârnăie alene într-un râs cu hohote. Un pisoi, cu cercei roşii, cu ochii ca două scântei, sare de la un fus la altul şi parcă le cântăreşte în labele lui neastâmpărate. Doi copilaşi, cu chica ciuf, aşteaptă să scoată daica Mitrana cartofii din spuză şi dovleacul din căldare. Şi să tot şterg la nas când le vin aburi dulci cu miros de godină. ― Aşa, soro, zise Ciauşanca, a început să cârcâie fata Kivului. Vezi unde au dus-o gândurile, c-o s-o ia Drăgan… E împeliţat Căprarul, nu-i dai de fund. Cu rămăşagul i-a păpat neichii juncul cel mai gras. ― Iată colo, strigă Mitrana, de umplu casa, fitece pasăre măiastră îşi găseşte vânătorul. Măcar de ş-ar clădi cuibul în clopotniţă ori sub streaşina primăriei, tot o să cânte, că nu se poate:   Dar un hoţ de vânător Smulse trei fire de păr, Le făcu un lăţişor Şi mi-l puse de picior.   ― De, dadă Mitrană, grăi Marica, fata primarului, dând ghies fetei popii, cică şi vânătorul îi zice măiestrei:   Cântă-ţi, puică, cântecul Că mi-e drag ca sufletul.   Toată pasărea pe glasul ei piere. D-ta spui una, eu alta, cum o taie capul pe fiecare… Marica e un boboc de fată. Cam puţintică, dar ce să-i faci, când omul e nurliu, duce ziua după el. Marica, de râde, ţi-arată două şiruleţe de mărgăritar. E prelungă la chip, codalbă, cu ochii viorii, şi să strecoară printre surate ca un prichindel. Şi gluma cu glumă bate şi spune basmele şi snoavele bătrâneşti cu atâta limbuţie, că parc-ar citi pe slove. Mitrana simţi cuvintele Marichii ca şi cum o piersicase cu urzici. Tuşi, cântă ceva pe nas, apoi se duse să ia aminte de mezelic, cum se cuvenea după bunele datini. Safta lui nea Ghiţă aduse iar vorba: ― O să se ducă vestea ca de popă tuns. Ce mai cinste şi pe Sultănica! Obraz smerit, suflet ascuns… Nu sfârşi cuvântul, şi Catrina Pârvuleasa şopti la urechea Mirei, mai la o parte de celelalte: ― Uite, soro, ce ţi-e omul! Auzi colo la Safta… Şi ea are un copil ce face măricel. Ăst copil l-a născut patru luni în urma măritişului cu nea Ghiţă. În curând o să aibă doi, şi, de, se cam zic multe… Altfel, nea Ghiţă e omul lui Dumnezeu, ce-are el cu gura lumii?… Până nu vede, nu crede… dacă o crede ş-atunci… ― Şi eu, lele Saftă, grăi Ilinca Ciupita, şi eu dam cu gândul că Sultănica n-o să sfârşească cu bine. Acum să-şi mute gândul la moşii ăi verzi, că nimeni n-o s-o ridice din gunoi. Mai bine să-şi lege o piatră de moară de gât şi să s-arunce în râu decât să-şi târască zilele încărcate de aşa păcat… ― Nu spui eu, Miră, şopti iar Pârvuleasa, pe când celelalte dau prin ciur şi prin dârmon pe Sultănica, nu-ţi spui eu că naiba când n-are de ce râde face pe hoţ judecător… ― Ai gură de aur, surată Catrină, răspunse încet Mira. Auzi d-ta cum sporovăieşte Ilinca Ciupita, şi ea a îmbătrânit fată mare. Se dă ea pe lângă mulţi, şi mulţi se dau pe lângă ea, c-ar avea bune părăluţe. Da’ ce face, ce drege, că n-are lipici. Când merge, să zici curat c-ar fi un butuc cu picioare. Încai când râde, sparge ţiple. Până au început, atât le-au fost mult, c-apoi cădeau claie peste grămadă, ponoase, cârtiri, zavistii, învălmăşite într-un hohot gras şi spart. ― O să-i semene Căprarului. ― D-o fi fată, s-alerge d-a-ncâtelea pe la soare-răsare pân-o vedea pe dracu la soare-apune. ― Frumoasă zestre dăruieşte sfântul Niculae! ― Zestre cu mâni şi cu picioare. ― Ei, ei, guri rele, şi voi aţi ameţit în braţele flăcăilor! Ziceţi mai bine Doamne fereşte… ― O să vă placă… ― Da’ nu ca Sultănichii… ― Pentru că inima cere, nu-şi pune fata poalele în cap. ― Vijelia le ridică. ― Nu se îngroaşe gluma… dacă nu ţi le ridici singurică, fetica mea. Şi ţipete, şi râs, şi frământare. Fusele dormea somnul mătuşii. Fetele fierbeau de un neastâmpăr cald şi puternic. Sudoarea curgea în cârâie pe obrajii lor graşi şi aprinşi. Unele-şi sumeseră mânecile chenăruite în stacojiu şi azvârliră coadele pe spetele largi. Altele-şi desfăcură sânul pietros, care ţipa sub cămăşile întinse. Soba dogorea. Fetişcanele jinduiau farmecul fetelor mari. Nu îndrăzneau, cu tot zăduful, să s-arate în bună voie: abia aveau ca două mere creţeşti. Zbenguiala ridica casa-n sus, iar Mitrana, roşie ca coaja de rac, sosi cu dovleacul într-o tavă, spart în bucăţi mari şi galbene. Aburii, groşi şi dulcegi, se încolăcea din tavă până la grinzi. Lelea Safta, lăsându-i gura apă, aruncă marama pe spate şi, de veselie, începu să cânte c-un glas prelung:   ― Pentr-un măr de fată mare Naiba aleargă călare, Pentr-o mură ş-o răsură De trei ori să şterg la gură, Şi răzeşi cu răzeşie, Şi ciocoi cu căftănie…   XII   Sultănica nu mai băga nimic în gură. Se topea pe picioare. Îngălbenise, se uscase ca iasca şi-i scoteai vorba cu cleştele. Ochii ei, drăgălaşi odinioară, în fiece dimineaţă erau roşii. Noaptea, cum simţea pe mama Stanca înşelată de somn, plângea năbuşit până ce pleoapele îi zgâriau luminile. Unde o apuca gândurile, acolo rămânea, fără a clipi, cu mâinile înţepenite ca nişte beţe. Şi după ce se întunecă, pe buzele ei, crăpate şi acoperite cu pieliţe pârlite, trecea câte un surâs trist şi plin de amărăciune. Nu mai ştia de lume, nici de rugăciunea obişnuită. Să mişca ca o vârtelniţă, fără să ştie, fără să vrea. Când umbla, aluneca uşor, ca umbra ce însoţeşte paşii omului. Aşa se văd, în codrii muşcelelor, mesteceni bălai, cu frunzişul mărunt prin care tremură cerul vioriu, şi deodată, ca arşi de var la rădăcină, se scutură de frunză, se cojesc de teaca lustruită, se-ncovoie, se usucă şi pier pe nesimţite. Sultănica, de n-ar peptăna-o mă-sa, nu s-ar mai pieptăna. Şi când mama Stanca îi desfăşură valurile de păr, negru şi des, pieptenele îi scapă din mână ca la o ciolacă, gâtul nu-i mai ţine capul fără pic de carne şi, cu un glas ce abia se aude, îi zice: „Spune maichii focul tău”… Ce nu făcuse bătrâna?… Colindase, pe furiş, prin satele dimprejur după meştere şi cărturărese. Unei ţigănci dase trâmbă de nouă cămeşi ghicirea sorţii pe stele, pe bobi şi pe furtuni… Dar nici leturghiile, nici descântecele, nici vrăjile nu-i scăpa copila de veştejire. Din zvon aflase că ai scăpa ce ţi-e drag dacă te-ai da în munca Ielelor. Nu c-a crezut, dar a încercat. Într-o noapte de marţi, zărind un cearcăn în jurul lunii, s-a strecurat ca o nălucă până la biserică. Apoi s-a întors sub streaşina casei. Şi ş-a presărat în creştet pământ din trei morminte. A adăstat toată noaptea, dar Ielele n-au venit. În altă zi a înşirat toate rugăciunile, de la moşi, de la strămoşi, până a căzut jos de ameţeală. Trecu Naşterea Domnului cu sărbătorile mari, trecu câşlegiul şi cei patruzeci şi patru de mucenici. Vremea dădu în cald. Primăvara mugură şi încolţi podoaba plaiului. Şi nici-o îmbunare l-alde mama Stanca. În dimineaţa Floriilor, bătrâna plecă la biserică, mânată spre locaşul mântuirii d-o fărâmă de nădejde. Se dete cu inima toată cântărilor şi evangheliei. La ieşire, câteva muieri din sat făcură roată în jurul ei şi începu vorba despre cele spuse în Duminica Floriilor. Soarele şi un vântuleţ zbiceau văile. Copii desculţi goneau veseli, încinşi cu ramuri de salcie slujită de moş popa. Bătrânele, păşia-păşia, ţineau drumul casei, mestecând anafura sfinţită. Viaţa se deştepta. Mugurii crăpau. Vrăbiile, stoluri pe moliftul din faţa bisericii, ciripeau cearta lor obişnuită. Şi zoriţi la trai de aerul căldicel, cocoşii s-auzeau cântând să-şi rupă beregata. Muşcelele, acoperite d-o pojghiţă verzurie, abureau un fum ce să-nălţa alene, clătinat de adiere. ― Jupâneasă Stanca, grăi Tălugianca a mare – nerăbdătoare d-a sfârşi cu cele sfinte – se vorbeşte pân sat că Sultănica merge rău cu sănătatea. Bat-o norocul de fată, prea e inimoasă! Iacă, n-are cuvânt să se prăpădească. E tânără, curăţică, harnică, ce mai vrea? Pentr-o dragoste nu-şi răpune cineva capul. Ce să-i mai faci? Că d-ta ştii, nu e ea pentru întâia oară. S-a încrezut pe mână rea, da’ şi lui Drăgan n-o să-i meargă strună. Azi pângăreşte pe una, mâne pe alta, până ş-o găsi stăpânul. Mama Stanca, apucată ca de alte alea, fără să deschidă gura, o rupse la picior, aruncând mirul sfânt în noroi. ― Prefăcătorii de vulpe bătrână, îngână Voiculeasa, plecă ca o vijelie, parcă n-ar fi ştiut de patarama Sultănichii. Ţandăra nu sare departe de buştean. Aşa a încurcat şi ea în tinereţe pe Kivu, numai că fetei nu i-a fost d-a bună. Mama Stanca intră în casă, trântind uşa de perete. Chipul ei era ca mustul de bozii. Auzul îi vâjâia ca scocul morei. La încheietura fălcilor simţea două ghiulele de plumb. Capul îi era greu. Picioarele-i îngheţaseră până la glezne… Şi, învârtind ochii în cap, aruncă un fulger de privire asupra Sultănichii… ― Ai pierdut tot… ai pierdut cinstea casei! Atât ne mai rămăsese! strigă Kivuleasa, şi căzu mototol la pământ, bolborosind şi zvâcnind din picioare. Sultănica începu să ţipe. Se plecă asupra mă-sei, ce în deşert se-ncerca a mai vorbi. Bătrâna o apucă de gât. „Tot… tot… tot!” mai izbuti să zică… ş-o sărută cu focul cel din urmă… Satul întreg îi trecea pe dinaintea ochilor ei orbi ş-o arăta cu degetul. În urechile-i surde auzi strigându-i: „Unde ţi-e fala?… Credeai c-o să ţie cât lumea belşugul fără căpătâi?… N-a fost curată starea d-odinioară… Sărăcia te-a pedepsit o jumătate de viaţă şi necinstea te cotropeşte la moarte.”   XIII   La trei duminici după Sân-Petru, soarele poleia lumea în aur cald şi tremurător. Zăpuşeala, în loc d-a da lenei vieţuitoarele, le zorea, le fierbea într-o mişcare veselă de sărbătoare. Belşugul împrăştia cheful pretutindenea. Porumbiştile primăvăratice erau o podoabă. Iarba se strecura şi pe potecile bătătorite. Ogrăzile de pruni şi mere se îndoiau sub greutatea pometului. Vrejurile de dovleci se încolăciseră unu peste altul, acoperind gardurile cu foi ţepoase şi mai late ca foile de lipan. Era un an cât cinci. Săturase orice râvnă. Că din vreme veche nu se pomenise atâta prisos de bucate. Ai fi zis că fitece bob se însutise. În faţa Hanului Roşu se încinsese o horă straşnică, de săreau scântei de supt călcâie. În vârtejul jocului, salbele de galbeni împărăteşti şi icosari turceşti zornăiau la gâtul celor avute. Vâlnecele, cu fluturi sclipitori, zburau când la dreapta, când la stânga. Suratele, împodobite cu flori-domneşti, râdeau izbind pământul după hihăitul flăcăilor pletoşi, rumeni de zăduf şi de sânurile durdulii. Se mlădiau rotund trupurile, dârdâind pe picioarele lor sprintene, parcă naiba gâdila astă tinerime plină de foc, ş-o arunca în sus ca p-o minge. Trei ţigani – două cobze ş-o lăută – trăgeau „mărunţica craiului”, înşirând, din când în când, chiote întocmite din senin. Lăutarul se prăpădea cu firea, trântind capul şi p-un umăr, şi pe cellalt, mai ales când zărea ulcica, plină până-n buze cu vin roşu, subţire şi înspumat. Fruntea horii era Drăgan Căprarul. Cu mijlocul încolăcit în bete, c-un maldăr de ciucuri pe şoldul drept, cu pălăria pe ceafă, ş-ascundea mândria sub nişte sprincene îmbinate. Se simţea în lauda lumii. Se răsfăţa în atâtea priviri drăgăstoase. Femeile în vârstă nu se mai săturau privindu-şi mândreţile, îndrugând mai una, mai alta, să le treacă vremea, lipite pământului. ― Numai biata Stanca se stinse aşa cum cu gândul n-ai fi gândit… şopti morăreasa. Odinioară, când sosea în toiul horei, amuţea zarva… ― Doamne fereşte, grăi moaşa Safta, cu Sultănica lăsată pe drumuri, n-a avut parte nici de parastasul de trei zile… Şi pe deasupra mai va parastase la nouă zile, la trei şi şase săptămâni; la trei, la şase, la nouă luni; la anu, la anu şi jumătate, la doi ani, apoi la doi ani şi patru luni. Cine să i le facă? Astea-s capetele creştineşti pentru mântuirea sufletului. Şi cine poate, la şapte ani, scoate oasele din sânul pământului pentru sfânta moliftă. După şapte ani omul e curat, că e ţărână. Şi ţărâna cu oasele binecuvântate să vor întrupa în ziua d-apoi, mai curate ca lacrima, în faţa tronului de lumină veşnică. ― Iată la Drăgan, zise morăreasa, ce proţăpit e! Da, şi joacă, bată-l pustia, parc-ar trage tighel! O să ne nuntească satul cu fata primarului. Da’ nu ca zărpălatecul de fi-meu: în loc să puie şi el ochii pe vruna, d-o vreme încoace umblă craun. Sărbătorile, când îl cauţi, cu hârzobul în mână. Pe cine i-o fi căşunat nu ştiu, că nu spune să-l tai… ― Lasă, cuscră, grăi Dumitra, femeie de cinci copii, cu ochii căprui, ce-i juca la fitece cuvânt. Ăsta să-ţi fie necazul ăl mare, că n-ai mai vedea fir alb… Brâul răpăia pe-ntrecute, că flăcăii ceruseră ceva bărbătesc. Puţine fete-l învârteau, da-l învârteau să se ducă pomina.   XIV   Pe pieptul muşcelului dintre Domneşti şi Berivoeşti, Sultănica suia, mânând o vacă bălaie c-un viţel, ce să da pe furiş la uger şi scăpa, în mers, ţâţa rumenă şi asudată de lapte. Miercana mugea, întorcând capul cu nişte ochi negri, blânzi şi genoşi. Bătrânul Lăbuş îşi urma stăpâna cu credinţă. Sultănica, afundată până la brâu în fâneaţă, mergea privind neclintit în depărtare. Slabă, galbenă, cu pielea de pe faţă aşa de subţire că-i numărai vinele albăstrui urzite în curmezişul tâmplelor. Ochii ei, mari din fire, păreau mai prelungi decât sprincenele, şi nu spuneau nici dragoste, nici ură, uitându-se, fără pic de credinţă, la cerul întins ca un zăbranic nepăsător şi vioriu. Părăsind vatra părintească, pustie de farmecele de odinioară, tot i să înfăţişa ca o minciună deşartă. Luase lumea în cap, căutând drumul muntelui Popău, unde tatăl său îşi ţinuse la păşune turmele de oi şi cirezile de vite mari. Voia să-şi piardă urma şi să-şi adoarmă inima ostenită. Fânul, de leandră, de mărgărintă, de trifoi cu vlăstare învoalte, de măzăriche vârtojită, să mişca în valuri uşoare, ca o pânză îmbrebenată cu flori. Scânteioarele se ridicau cu vârful roşu. Drăgaica stufoasă răspândea, pripită de soare, un miros ca floarea de tei. Lumânărelele, drepte şi băţoase, întreceau fânul şi stau de streajă, din pas în pas, cu flori galbene şi bătute p-acelaşi picior. Arii de feţe să împreunau în toată întinderea plaiului, desfăşurat în colnice şi văi, închis, în depărtare, de înălţimi încovoiate ca nişte brâie verzi. Peste toată această mândreţe plutea câte un vultur, alunecând în largi rotocoale pe aripile întinse ale căror sfârcuri abia se mişcau din vreme în vreme. Sultănica ajunse în vârful muşcelului… Privi lung la turla bisericii din sat… Şi pieri la vale, înecată în fâneaţa ce cobora… Miercana mugi, şi mugetul ei se pierdu, ca un glas de jale, în adâncimea văilor.

Şuer   La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune şi glasul omului poveste, o colibă, dusă pe jumătate în pământ, stă locului neclintită. Stăpânul lumii e vântul, şi aruncă, ca în bătătură la el, clăi de nori posomorâţi peste întinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci şi, repezite în depărtări, se pierd spre roata pământului. Noaptea învăluie tot ca într-o trâmbă de întuneric. Prin crăpăturile uşii licăresc fâşii de lumină, ce se mişcă, ca şi când s-ar ţese, schimbându-se între ele. Înainte vreme, în aşa loc şi-aşezau pragul cei care, biruiţi de dorul libertăţii, fugeau de mincinosul trai al iobăgiei. N-aveau nici plug, nici boi, nici sapă. Pământul înţelenea nespart. Dar parcă se săturau cu bucuria de-a se mişca încotro i-or duce picioarele şi cu goana ce dădeau în huzmetarii vitregi. Aşa sta, în limpezimea câmpiilor, coliba haiducului cu poturi ceadirii, cu şerparul verde, smead la faţă, cu mustaţa rară şi cu ochii ca solzul de crap. Şuer aţine, în plaiuri depărtate, poteca arnăuţilor cu fes roşu şi cu iatagan adus. Când făcu crucea, dând drumul murgului, Kira îi strigă, ţintindu-l pe cale: ― Lasă murgului tot zborul, Şuere, şi să-mi întreci vântul de miazănoapte, vânt fără noroc, de suflă încotro te duci. Kira şi-aşteaptă voinicul din haiducie. În coarne de cerb atârnă carabine cu guri largi şi pistoale cu plăsele de argint şi de sidef. Văpaiţa, cu feştilă de câlţi răsuciţi, tremură în colibă o lumină galbenă şi tristă. Flacăra ei slabă joacă, ca şi când ar voi să scape din feştilă, şi aruncă umbra Kirei, de pe perete, sus, pe grinzi. Fusul Kirei zboară în lungul firului, ca la doi coţi de degete, şi suge de sub pămânzalcă caierul plăvan. Pe genunchii ei doarme somn dulce Niculina, o puiandră sălbatică, pe care Şuer o poartă în brâu ş-o schimbă pe umeri. Când a zis „mamă”, Şuer a iertat un ciocoi, când a zis „tată”, a trimis două zburături de icosar, una în frunte de urs, cealaltă în frunte de idicliu. Mulţi ani Kira a străşnicit plaiurile cu alesul ei. Pletele-i, dese şi negre corb, se îndoaie din creştetul frunţii până la umerii obrajilor. Ochii ei poruncesc când nu dezmiardă. Cântă, muindu-şi pripit degetele cu care trage lână din caier. Niculina tresare; cască ochii rotunzi şi albăstrii ca o mărgea; scutură pe spate coama părului ca spicul şi, agăţându-se de sânul pietros al mă-sei, îi zice: ― Tu, bâcă, ai două fuioare, unul colea, unul colo, unul în furcă, unul pe grinzi, ăla e negru, ş-ăsta bălan. Kira, zâmbind, răspunde: ― Ăl de sus e umbra, mamă; din aşa caier trag ursitorile firul vieţilor de nimic. ― Şi de se rupe firul tău, fusul cu tort cade; dar de s-ar rupe firul de umbră, cade şi fusul de pe grinzi? Şi văzând pe mă-sa dusă pe gânduri, se vârî sub o blană de urs şi adormi cu mâna aninată de cerculeţele Kirei. Ploaia începe cu boabe mari cât oul de graur; vântul goneşte năuc şi se umflă cu un vuiet ce se ridică necontenit. O clipă, coliba se lumină pe ferestruia podului. Un fulger cât un balaur se zvârcoli în norii groşi şi negri ca zgura. Noaptea îşi închise iarăşi întunericul. O uruitură se pierdu în depărtare. Kira îşi făcu cruce; fusul îi scăpă din mână; de greutatea tortului rupse firul, căzu jos şi se învârti în jurul măciuliei. Niculina tresări. Kira o sărută în creştetul capului, se pipăi şi oftă apăsat. Simţise mişcându-se în pântecele ei o nouă viaţă… Niculina întrebă: ― Unde e fusul din perete? Unde e fusul de pe grinzi? Kira aruncă furca, se sculă de pe pătura sură şi, dreaptă şi nemişcată, ca o stană de piatră, zise pe gânduri: ― Cum mi se bătu inima… şi nu ştiu pentru cine. Nu-i bănuiesc nici partea, nici chipul, nici soarta. Dar-ar Domnul, de-a fi băiat, câmpul lui să dea nouă spice dintr-un bob, plugul lui să taie pân’ la izvoare, boii lui să lase de-o şchioapă copita în pământ; să aibă umbra tihnită şi casă la văzul lumii; şi potera şi ciocoii să se ducă cum se duc stolurile de lăcuste, mânate de vânturi, în pustii locuri. Dar – cum nu se mai pomenise – cel din urmă fulger dezlegă începutul iernii. Răcoarea se schimbă în frig. Fulgii de zăpadă cad împestriţând întunericul. Vântul amorţi. Niculina întrebă iar: ― Unde e fusul din perete? unde e fusul de pe grinzi? Kira zise încet: ― Vai de mine! bărbatul plecă pe vânturi şi pruncul se vesti pe viscol! Într-un târziu suflă în văpaiţă, îşi ghemui copila la sân şi adormi muncită de vise şi de vedenii. Dimineaţa câmpul e coliliu cât se pierde ochiul în zare. Cerul acoperă ca un coviltir de argint aria pământului. Uşa colibei se deschide. Kira, într-o dulamă cu hărşii de vulpi, se repede înspre Cornul-Caprei şi priveşte neclintită. La o fugă de cal, acolo unde cerul se împreună cu pământul, se zăreşte un vălmăşag de oameni care călări, care pe jos. Ei vin şi vin încet. Vin prea încetinel… Kira se cutremură. Vin şi vin domol. Chipurile lor uscăţive, cu mustăţi răsucite şi cu ochi de lup, se taie desluşit în moina limpede a dimineţii. Cel dintâi e Ursul, care lasă pistolul în oblânc şi ucide cu pumnul. În sărici blănoase, cu căciuli cât căldările, ceilalţi merg cu privirea în jos, ca într-un alai de jale. Tolopan, Cătănuţă şi Deliu poartă pe umeri sarcină, ce, de-ar fi mai mare decât pământul, nu i-ar strivi mai greu. Parcă numără paşii, parcă dibuie locul în mersul lor. Să ducă ei, pe patul de tufani, cerb trântit din muchie de stâncă, ori mistreţ doborât la jiriştea pădurilor? Dar unde să fie mai-marele lor? De obicei, el venea în fruntea copiilor, jucându-şi murgul, ce-şi mesteca zăbalele înecate în spume albe şi roşii. ― Unde e Şuer? strigă Kira… şi pustiul se umplu de strigătul ei deznădăjduit. Când ceata haiducilor sosi în dreptul colibei şi puse încetinel jos patul de tufani, Kira văzu pe Şuer învăluit în bunde, vânăt, cu gura încleştată, cu capul sfărâmat, cu mâinile întinse de-a lungul trupului. Şi se repezi la gâtul lui Şuer ca o fiară care se azvârle asupra prăzii. Îi cuprinse grumajii, îşi lipi faţa de faţa lui… Când se ridică, cu buzele roşii, în mijlocul tuturor, îşi aruncă dulama şi strigă: ― Deşteaptă-te, copil, în măruntaiele mele, c-a pierit viteazul codrilor! Şi codrii vor fi moştenirea ta, c-ai mişcat pe crivăţ, pe fulgere şi viscol. Apoi, înduioşată, plecându-se pe trupul mortului: Iartă-mă, Şuere, că blestemai şi soarta pruncului ce n-a sosit încă… Haiducii măsurară pe Şuer c-o trestie în lung şi în lat. La câţiva paşi, săpară groapa cu cuţitele, scoţând bulgării cu pumnii. După ce-l coborâră în locaşul de veşnicie, îi înfipseră la căpătâi două iatagane legate cu sârmă, în semn de cruce. Semn de viteaz şi de creştin. Şi cu toţii, în jurul mormântului, se rugară în gând, învârtind căciulile în mâinile lor cojite de soare şi de ger. Dar în aceste feţe de răşină, dorul şi mila se sfărâmă ca de nişte lespezi de piatră şi trec fără să lase urme. Kira îngenunche; îşi acoperi faţa cu marama udă de lacrimi şi sărută mormântul, care începuse a îngheţa… La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune şi glasul omului poveste, în faţa unei cruci de iatagane ruginite, stă coliba Şuerenilor, mândră şi ridicată de la pământ ca la trei tălpi de grindă. De zăvorul uşii e priponit roibul, şi suflă sperios pe nări răsfrânte, şi bate cu copita iarba de sub picioare. În colibă mama Kira se dezmiardă între copiii săi: o fată mare ş-un flăcău. Fata e bălaie; flăcăul e oacheş şi larg în spete. E Şuer-copilul, căpetenie de haiduci, ce poartă fulgere în priviri şi glasul lui te îngheaţă ca bătăile crivăţului, căci a sosit pe vânturi, pe fulgere şi viscol. Ş-a strâns grămezi de mahmudele ca jăraticul, zestre pentru sora sa, şaluri de Ţarigrad şi chihlimbare cât oul de găină; iar zestre sieşi: carabine ferecate şi hangere de seraschier. Acum, în toiul verii, ar dori să zboare la pândă, unde Şuer-copilul, luând din cătare în cătare conacul isprăvniciei, îşi uită de trândăvia din răspântia căilor singuratice. Din depărtare s-auzi încetinel un cântec prelung:   ― La crucea de iatagane De te-aş prinde, caţaoane, Să-ţi dau foc la fustanele, Să scape ţara de ele, De lepră şi de belele…   ― Vin! zise Şuer, sărind de lângă masă. ― Vin, fătul meu, răspunse Kira. Spune-mi mie, Şuere, ce-ţi lipseşte? Ce nu ai? Când ăi lăsa focului viaţa de haiducie, viaţă de azi până mâine? ― Când iataganele de fier de la căpătâiul tatei s-or preface în iatagane de aur, când din busuiocul de pe mormântul lui vor răsări dafini şi naramzi, când codrii or înfrunzi iarna ca şi vara, vara ca şi iarna… atunci şi nici atunci…

Sorcova   I Troienele se ridicau namilă până în tinda creştinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârteje şi stoluri, repezite în lungul uliţelor, sparte la răspântii şi împrăştiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita. Pârtia nu se mai cunoştea. Zăpada îţi trecea de glezne şi mai bine. Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivăţului, se zvârcolea pe loc şi, ca şi cum ar fi fost sorbit de vetre, se prăbuşea îndărăt pe gâtul coşurilor. Mahalaua înţepenise îngropată în troiene. Nu se pomenea nici gură de om, nici lătrat de câine. Aşa An Nou, aşa Sân-Vasile, să-l hărăzească Domnul vrăjmaşilor noştri, că şi de-ai avea tufă în bătătură, uiţi şi de topor, te dai cât mai afund în plapumă, îţi răstorni toate ţoalele în spinare, şi tot gheaţă rămâi din tălpi până la creştet. Taraful lăutarilor, al lui Sotir Ciupitul, ţambalagiul Olănitei, împodobise din preziuă un cap de porc cu tibet conabiu şi albastru, cu busuioc şi cu cercei roşii în amândouă urechile, şi mi-i vârâse, în dinţii rânjiţi, un trandafir umplut cu tocătură rumenă. Toţi aşteptau să vadă astă grozavă „Vasilcă”, şi nimeni n-o mai vedea, deşi trecuseră ca la trei ceasuri de când se luminase de ziuă. Nu se pomenea nici de sorcovăială, după cum s-ar fi cuvenit de la moşi, de la strămoşi. Ţi se prindea pleoapă de pleoapă, nară de nară, falcă de falcă, degera oul în găină de ger ce se pornise. ― N-am putea duce l-alde biata Bălaşa ceva curmeie de viţă şi vreascuri ujujite? zicea mama Arghiriţa fetei-mari ce învârtea mămăliga între genunchi şi se ştergea la ochi din pricina fumului. Biata Bălaşa! o fi amorţit cu copil cu tot! Săracă lipită, bolnavă că nu se mai poate târî, văduvă, cu copilul gol puşcă, pe aşa căţea de vreme, nu ştiu, zău, de şi-o mai înnoda zilele… Scoală, Irino mamă, pune pe tine cojoaca ta şi dulama mea şi du-te de vezi, îi abureşte coşul a fum? Irina lăsă făcăleţul în mâna mă-sei, se strecură pe prispa din jurul pereţilor până la spatele casei, apoi se întoarse într-un suflet în tindă, se scutură de omăt şi sări pe vatră. ― Nu e, mamă, nu e fum, nu e nimic; geamurile – îngheţate tun, cu frunze geruite, de nu le-ai răzui nici cu custura. ― Grăbeşte, Irină, să-i duci ceva găteje, niţică mămăligă şi ceva fiertură; să le aprinzi focul cum ăi şti, să le pui masa, c-or fi flămânzit; şi e mai mare păcatul să ştii pe femeie cu copilaşul ăla pocâltit şi degerat la o zi aşa de mare!   II Zăpada îi pătrunsese în tindă; vântul îi cânta prin crăpăturile uşii parc-ar fi vuit în duba mare; şi Bălaşa era întinsă în pat, învelită c-o plapumă veche, soioasă şi ciuruită cu găuri prin care ieşeau gheomotoacele de lână neagră. Pe picioare îşi trântise două scovergi. La sân îşi ghemuise copilul îmbrăcat cu nişte zdrenţe de pantaloni, c-o scurteicuţă blănuită şi încins pe la mijloc c-o basma roşie. Chipul ei, gălbejit de boală şi de sărăcie, începuse a da în vânăt; ochii, pironiţi asupra copilului, pierduseră luciul vieţii ca şi cum i-ai fi răzuit c-o gresie. ― Mamă, mi-e frig lângă tine, tu eşti prea rece, îngână copilul dârdâind, lasă-mă să mă dau jos. ― Bine, Nică, fă cum vrei, şopti Bălaşa. Câteva lacrimi îi umeziră ochii ei uscaţi. ― Mamă, mie mi-e frig când stau în casă, adăugă copilul trăgându-şi cizmele, mai bine ar fi să mă duc cu sorcova. Soba nu s-a dezmorţit de trei zile, şi eu am merişor şi busuioc uscat, pot să-mi fac o sorcovă, dacă nu am una de târg cu flori şi cu beteală: şi poate să vin cu parale; am să-ţi cumpăr pâine caldă. Aici e frig, mamă, vreau să mă duc! Şi el, care înghiţea în sec de foame, nu-i venea să spună drept – deşi abia era de şase ani – căci simţea pe mă-sa bolnavă greu, şi tot zadarnic ar fi fost s-o mai mâhnească şi el cu foamea lui. ― Du-te, răspunse Bălaşa închizând ochii. Ştiu eu ce te mână pe tine, dragul mamei, ştiu eu, numai Dumnezeu nu ştie! Să te sărut o dată înainte de-a pleca. ― De ce sa mă săruţi, mamă, înainte de-a pleca? ― Ca să-ţi fie cu noroc, ca să câştigi parale, ca să te primească cu bine la casă de oameni. Şi după ce-l sărută pe frunte, pe obraji şi pe ochi, copilul se uită lung în faţa ei. ― Mamă, dar gura ta este de gheaţă? Altădată, când mă sărutai, mă încălzeai, acum parcă mi-ai bătut două piroane de gheaţă în amândoi ochii. Şi, văzând că mă-sa şi-a luat faţa în mâini, o socoti mâhnită de vorbele lui, se repezi la gâtul ei, o mângâie uşor pe tâmple şi-i strigă c-un glas între râs şi plâns: ― Vrei să te sorcovăiesc? Aşa cum m-ai învăţat tu, mamă?… „Tare ca fierul, iute ca oţelul…” Nu vrei?… „Să înfloreşti, să mărgăreşti!” Nu zic bine?… „Ca un măr, ca un păr!”… Bălaşa, după ce zgârci de trei-patru ori din mâini şi din picioare, îşi veni în simţire ca dintr-un somn adânc. Nică era la gâtul ei şi începuse a-şi îngâna vorbele cu plânsul. ― Nu zic bine, mamă? De ce nu mă asculţi? „Ca un fir de trandafir, tare ca piatra, iute ca săgeata”… Mai sărută-mă o dată, c-am să-ţi aduc pâine caldă de la Iane brutarul. Îl sărută. Parcă buzele i se încălziseră într-un zbucium de viaţă fără nădejde. Nică, după ce o bătu pe frunte cu mănunchiul de merişor şi de busuioc, plecă îndesându-şi căciula pe urechi. Când copilul ieşi afară din tindă, îl săgetă crivăţul, care te orbea şi-ţi îneca răsuflarea. Cercă să facă un pas din prag şi nu văzu înaintea ochilor. O pală groasă de zăpadă îl izbi peste ochi. În acea frământare cumplită, un singur gând îi licări în mintea lui de copil: „Vreau să aduc pâine caldă mamei, pâine caldă de la Iane brutarul!” Şi intră în zăpadă până în brâu. Se opri încremenit. Auzise ceva. Îl striga cineva? Auzise bine numele lui. Vântul să fi fost? Şi vântul era rece, şi glasul care-l chemase fusese cald. Ca şi vântul se pierduse în depărtare, deşi venise de aproape. „Nică!.. Nică!…” Iar? Şi acest glas, care ieşea ca de sub o copaie răsturnată, era slab, năbuşit, tăiat de tuse, bolborosit într-o hârâială care-l îngheţă până la măduva oaselor. ― E mama! şopti copilul clănţănind, şi se repezi la uşă. Pe când se lupta să deschidă uşa cu mâna stângă, căci cu dreapta strângea cât putea sorcova de merişor, iacă şi Irina a mamei Arghiriţa, cu un maldăr de găteje şi de viţă uscată. ― Mama, dadă Irină, cere apă, deschide-mi, deschide-mi! Când intrară în casă, biată Bălaşa se dusese pe lumea ailaltă. Plapuma şi velinţele căzuseră jos. O mână-i odihnea pe piept, iar cealaltă încremenise înfiptă în aşternut. Cu ochii pe jumătate închişi, părea că-şi caută copilul la sân. Gura ei căscată, o pată neagră ca întunericul, şi, tot ca întunericul, fără fund. ― Dadă Irină, vrea apă, să-i dăm apă, dadă Irină! îngână bietul copil, căutând prin odaie cana cu apă. Dada Irina, în loc să-l asculte, îl luă în braţe şi se repezi cu el pe uşă afară. Când îl duse l-alde Arghiriţa şi dădu de căldură, Nică îmbrăţişă soba, închise ochii şi zise încetinel şi dulce: ― Dadă Irină, să faci şi mamei foc, că mult e bine la căldură! Apoi, băgând de seamă cum şopteau de tainic Irina cu mama Arghiriţa, care adusese ş-o lumânărică de ceară galbenă, întrebă cu binişorul: ― Da’ ce să faci, dadă Irino, cu lumânarea? ― Să duc la mă-ta foc, lele, îi răspunse Irina. ― Şi eu, după ce m-oi încălzi, mă duc cu sorcova, să-i aduc pâine caldă, mormăi copilul, aţipit lângă sobă, strângând necontenit în mâna dreaptă mănunchiul de merişor şi de busuioc. Dar pe când Arghiriţa vorbea ceva mai tare cu fie-sa, socotind că copilul adormise, Nică deschise sperios ochii săi albaştri, înecaţi în lacrimi, sări de lângă sobă şi strigă, neputându-şi stăpâni plânsul: ― Dadă Irină, nu vreau s-o daţi popii!… De ce s-o bage în groapă?… Mama e a mea, nu e a popii!… Nu vreau să-i dea ţărână în ochi… N-a făcut nimic… Dacă e săracă… când m-oi face mare o să fie bogată… O să-i cumpăr scurteică, rochie şi şorţ… Să nu mi-o daţi popii!… Nu s-a dus la biserică c-a fost bolnavă, dadă Irină… dumneata ştii cum se ducea înainte… dumneata ştii… Abia după multe făgăduieli se linişti, se culcă de-a curmezişul patului de lângă sobă şi adormi oftând, nevoind să mănânce decât „odată cu mama”. A doua zi toate i-au fost de-a surda. S-a rugat, a plâns, a ţipat, că popa n-a voit să-l asculte. Pe mă-sa au pornit-o cu picioarele înainte. Degeaba le-a zis tuturor: „Lăsaţi-o barem până s-o muia curtea bisericii!”, auzind că pământul de groapă e tare ca osul. Şi toată lumea i s-a părut rea de-atunci încolo, mai ales părintele Tudor. Şi din mâna popii multă vreme n-a luat nici prescură, nici artos. Iar mama Arghiriţa, în loc de-o fată, avu o fată ş-un băiat.

Pravoslavnicul şi slăninile   Era odată un biet creştin sărac şi c-o droaie de copii mărunţi. Toată avuţia lui era gura femeii şi a copiilor, care ţipau de fitece. Guri flămânde, şi pace bună! Bietul creştin, ce făcu, ce drese, s-alese de sfântul crăciun c-un porc gras. Crăciun fără porc, Paşte fără ouă roşii şi nuntă fără lăutari nu intră în capul românului. La Ignat vru să taie porcul. Dar cu cine? Muierea lui era cu mâinile legate. Un’ s-o lase copiii? Copiii, ca copii mărunţi, se adunaseră împrejurul ei, şi cel mai mic sugea mereu ce mai avea de stors din ţâţele ei slabe. Se suci românul, se învârti, dar n-avu cu cine tăia porcul. Nevoia îl făcu să se gândească la vecin, un vecin ciudat de tot. Bătrân, singur cuc, uscat, ducând o viaţă de pravoslavnic, de pusnic, de sfânt în toată legea, bombănind toată ziulica Viaţa Sfinţilor părinţi. Şi de, bietul creştin adeseori se gândise: „Într-una, într-una, cruci peste cruci; cine face într-una cruci ca crucea se usucă”. Dar, neavând încotro, chemă pe bătrânul pravoslavnic ca să taie porcul. Tăiară porcul. Aprinseră un foc de paie cu câteva găteje; îl pârliră, îl frecară cu cărămida; îl spintecară; slăninile le făcură în patru şi le atârnară în podul casei. La urmă, românul, mulţumit, vroi să dea câteva bucăţi de carne pravoslavnicului. Bătrânul îşi făcu cruce, se cutremură şi cu nici un preţ nu voi să primească, zicând c-un glas de mucenic: ― Lasă, lasă, omul lui Dumnezeu, că pentru Dumnezeu am muncit. Ei, dar cine-mi fusese omul cu crucile! De lăcomia dracului, când eşti lacom, nici crucile, nici vieţile sfinţilor nu te scapă. Uite aşa, îi rămăsese pe suflet slăninile, groase ca un lat de palmă. Le simţea pe limbă şi în cerul gurii. Pravoslavnicul aşteptă până după miezul nopţii fără să închidă ochii, trudindu-se cu gândul cum să şteargă slăninile spânzurate în podul casei. Se gândi el ce se gândi, şi înainte cu „Doamne-ajută” şi cu Sfânta Scriptură. Când ajunse la uşa vecinului, vecinul sărac, rupt de oboseală şi ghemuit de frig, dormea dus, cu nevasta şi cu copiii, claie peste grămadă. Cucernicul bătrân vru să încerce cât de adânc le e somnul şi, bătând tare în uşă, zise: ― Deschideţi voi uşile, şi vi se vor deschide vouă porţile raiului! Aş! bieţii oameni dormeau duşi. Nu se auzi nici pis. Unul barim să se fi întors dup-o parte p-alta. Ei, e greu să ai năravul d-a te învârti cânt îţi rămâne spatele gol. Şi ei abia se potriviseră, spate în spate, cu nasul în velinţele zdrenţuite. Văzând cucernicul bătrân că dorm cu toţii ca nişte bolovani de piatră, începu şi hâţ în dreapta, hâţ în stânga, până descuie uşa omului. Înlăuntru – iar ca să vază cum dorm – o luă popeşte, făcând cruci late: ― Acesta este întunericul cel vecinic şi scrâşnirea dinţilor! Şi nimic, nici o scrâşnire de dinţi. Cucernicul iar îi trase o cruce şi puse mâna pe bărbat, şi-l hâţâi, cântând prelung şi tare: ― Balaurul acesta pe care l-ai zidit a-l batjocori pre dânsul! Aş! pace! Parcă era mort balaurul acesta. Dibuind până la capătul celălalt al patului, dete peste muiere şi zise: ― Marea aceasta, este mare şi laaaatăăă! Învârti mâinile pe deasupra copiilor! ― Acolo, juvini mari şi mici, mari şi mici… corăbiile umblă! Şi încredinţându-se că dorm toţi ca nişte buşteni, se duse în tindă, orbăcăi până înnemuri scara şi, aşezând-o la gura podului, zise prelung şi pe nas: ― Aceasta este scara pe care, pe care, văzutu-o-a Iacov în vis, şi îngerii Domnului se suiau şi se coborau… Se sui în pod şi puse mâna pe slănini. ― Suitu-te-ai la înălţime şi robitu-ai robiiiimeee! Dar hop, ce cu gândul n-ar fi gândit, când voi să se coboare pe scară, tremurându-i mâinile, de frică şi de frig, îi scapă o slănină. Slănina răbufni în nişte străchini şi le sparse cu mare zgomot, să se fi deşteptat şi pietrele. Şi pravoslavnicul făcu o cruce şi zise: ― Întristat este sufletul meu până la moarte! Doamne, păzeşte-mă de ceasul acesta şi mă izbăveşte de cel rău! Omul din casă se deşteptă, aprinse o lumânare şi, văzând scara la gura podului şi o slănină trântită jos, ridică toată casa în sus, înhăţă un retevei şi se repezi pe scară. Pravoslavnicul, speriat, rupse învelitoarea ca să scape şi zise cu glasul tremurând: ― Ruptu-ai sacul tău, Doamne; şi m-ai, m-ai încins cu veselie! Hoţul de păgubaş în pod, pravoslavnicul pe casă. Când să sară: ― Şi şchiopii vor sări ca corbii! Şi bâldâbâc jos. Păgubaşul după hoţ. Fugi pravoslavnicul cu slăninile, fugi păgubaşul. Şi zvârrr! românul cu reteveiul după cucernic şi-l pocni în cap. De unde, hoţul să cază?! Şi de durere, gonea de-i sfârâiau picioarele! Şi trecându-şi mâna prin păr şi dând de sânge: ― Unsu-ai, Doamne, cu unt, cu untdelemn capul meu! Şi bietul păgubaş, auzindu-l şi văzând că nu-l mai ajunge, se opri locului, încrucişă mâinile pe piept, dădu din cap şi zise şi el cu glas lung, făcând după glasul pravoslavnicului: ― Adevăr zic vouă, că hoţul fuge mai uite decât păgubaşul…

Poveste     O, poveşti, poveşti… lumea toată este o poveste, căci ce-a fost odată ca niciodată o fi fost ca şi astăzi, şi ce este astăzi va fi odată ca niciodată. Câte focuri, câte lumânări şi câte văpaiţe n-ai ars, poveste, şi toate s-au stins, şi multe se vor aprinde ca să se stingă iarăşi, numai tu, poveste, nu te vei stinge decât cu cel din urmă om… şi numai ăla va şti bine că lumea asta a fost o lungă şi aceeaşi poveste. A fost odată un împărat. Împăratul avea o nevastă. Amândoi aveau o fată. Împărăteasa îşi iubea fata ca luminile ochilor, dar împăratul se prăpădea după ea. Împăratul, bătrân, bătrân, de câte ori o lua pe genunchi, zicea: ― Tu mi-ai deschis pleoapele, că, p-aci-p-aci, era să le închid de veci, fata tatei! Iar peste capul fetei cu cosiţe de aur cădea barba lui albă ca nişte şuvoaie de apă. Şi fata, despicând în două barba mai lungă ca ea, scotea capul, ca prin gura cămăşii, şi zicea râzând: ― Bau, tată… Şi împăratul plângea de bucurie, şi lacrimile alunecau de-a lungul bărbii până la sfârcuri, şi de-acolo picurau, ca din nişte feştile, pe genunchii goi ai domniţei. Iar împărăteasa avea haz, căci începea şi ea, adunându-şi lacrimile în pumni, şi-l certa că prea plânge ca o muiere de fiece şi orişicând. Şi începeau: ― Ba iar ai plâns. ― Ba n-am plâns. ― Ba te-am văzut eu. ― Şi eu te-am văzut pe tine. ― Ba eu am râs. ― Şi eu am râs. Iar domniţa, mică-mică, dar cu ochii în zece, îi da de gol pe amândoi: ― Tata a plâns că m-a usturat pe genunchi, şi mama a plâns că are ochii roşii. Acum nu mai aveau ce zice şi începeau să râdă, mormăind, ca să nu se audă unul pe altul. ― Ce nătâng (sau ce nătângă), de azi înainte nu mai plâng, că plânsul nu e de-a bună… Aşa au petrecut ei mulţi ani, până când domniţa a început a nu mai fi mică şi barba împăratului de până la brâu i-a trecut peste genunchi. Şi două lucruri necăjeau pe împărat: că nu-l mai răbdau puterile să-şi joace copila pe genunchi ş-apoi că prea se făcuse frumoasă din cale-afară. ― Unde să-i găsesc eu potrivă, zicea împăratul toată ziulica, dând cu toiagul de colo-colo o pietricică pe care căşuna în neştire. Şi două lucruri necăjeau pe împărăteasa: că n-o mai ajungeau mâinile pân’ la sfârşitul părului când îşi pieptăna fata ş-apoi… or ţine-o zilele să vadă un nepot şi o nepoată, frumoşi ca domniţa ei? De se întâlneau, ea cu el, fiecare cu focul lui, se înţelegeau din ochi, deşi abia se mai vedeau, şi cu glas uscat se luau iute la harţă, parc-ar fi fost necăjiţi unul pe altul. ― Ei, ce mai ai şi astăzi? ― Măria-ta ce ai? ― Ce să am, ale pustii de bătrâneţi. Nu mă mai ţin genunchii ca să-mi joc copila. Ce n-aş da să-mi mai facă bau prin barbă! ― Da’ eu, măria-ta, trebuie să mă sui pe-un scaun ca să-i ajung cu pieptenele în creştet, ş-apoi să mă grămădesc broască la pământ ca să dau de cârlionţii de la sfârcul pletelor. ― Ia vezi, nu glumi, să nu-i rupi părul, că te-ai topiiiit! ― Bătrâneţile, măria-ta, câteodată… ― Ce-ai zis? ― Bătrâneţile… uneori îmi rămâne câte un fir lung, ca un fir de beteală, în dinţii pieptenelui… ― Nu, nu, să nu-ţi rămână nici unul! Auzitu-m-ai tu, ori nu m-ai auzit? Şi împăratul pleca mânios, tremurând, izbind cu toiagul în pământ. Iar domniţa ajunse fată mare. Când îşi încingea talia cu betelie de aur şi pornea uşor ca o umbră, la toţi ai curţii li se făcea frică ca nu cumva vântul să-i ofilească lumina feţei, ori că mijlocul să se frângă sau că picioruşele, în conduri de argint, să nu-i scapete în crăpăturile pământului. Şi când împărăteasa o scălda, căci nu lăsa nici o altă mână s-o atingă, atât se rumenea faţa şi cutele apei, că împărăteasa nu-i mai zicea „ai de te scaldă”, ci „ai de fă apa mărgean”. Într-o zi, ce-i veni domniţei, că se strecură de lângă mă-sa şi se duse, pe un zăduf de foc, să bea, ea singură, apă de la puţul de piatră, din fundul curţilor împărăteşti. Acolo, o babă bătrână, uscată ca o scândură şi ciuruită în obraji ca un burete, ridica de pe colacul de piatră un ulcior cu apă proaspătă şi rece. ― Bunico, zise domniţa, să sorb şi eu o gură de apă pe gurguiul ulciorului, că mult ţâşnesc din el boabe ca de mărgăritar. ― Ei, măria-ta, unul scoate şi o mie beau! răspunse baba şi se încruntă. Altul ară şi altul cară; pe cine nu-l pârleşte soarele nu-l degeră nici gerul. Dar ţine şi bea, şi când ăi înghiţi să nu te îneci, că numai flămândul se îneacă la masa sătulului. Baba rânji şi îi întinse ulciorul. Bietei domniţe i se făcu frică; puse mâna pe gâtul ulciorului; mâna îi tremură şi, scăpând ulciorul de pe colacul de piatră, îl făcu praf şi fărâme. Domniţa încremeni, iar baba oftă de i se subţie pântecele, se-nnegri ca bozul şi zise: ― Răpi-ţi-ar Necuratul minţile cum mi-ai răpit tu bucuria apei, şi orice ai face, orice ai drege, blestemul meu să te-ajungă cum ţi-ajunge umbra ta de călcâiele tale! Aşa o blestemă baba şi, făcând cu mâna în patru părţi, plecă ca o vijelie. Domniţa intră, podidită de plâns, în iatacul ei de cleştar. Se trânti în pat şi adormi cu genele ude şi cu mâinile încrucişate pe piept. Când tresări din somn şi deschise ochii, şi mă-sa şi tată-său se uitau la ea cum se uită bătrânii la icoane. Împărăteasa tăcu, iar împăratul zise încet: ― Nu mă lăsa, lumina şi toiagul bătrâneţilor mele! Şi nici o vorbă nu mai scoaseră tustrei, ci se uitară unul la altul până scăpătă soarele. Şi tot acolo adormiră, fără să se mişte, parc-ar fi fost de piatră. Împăratul îngenuncheat pe barbă, împărăteasa c-o tâmplă pe dunga patului, iar domniţa aci fiartă de călduri, aci cutremurată de fiori. A doua zi împăratul adună pe toţi doctorii şi le zise: ― Jumătate din împărăţia mea aceluia care-mi va vindeca fata! Şi nici un doctor nu-i ghici leacul. A treia zi adună pe toţi vracii şi pe toate vrăjitoresele şi le zise: ― Toată împărăţia mea aceluia care va tămădui pe domniţa! Şi nimeni nu ştiu ce să facă şi ce să zică, numai o babă, uscată ca scândura şi ciuruită ca un burete, zise împăratului rânjind: ― Măria-ta, domniţei i-a abătut de măritiş. ― Mai ştii minune!… zise împărăteasa. ― Da’ unde să-i găsesc potriva? şopti împăratul în urechea împărătesei. Şi pe loc porni vestea pe la toate împărăţiile cu feciori de domn care de mult râvniseră la fata cu păr de aur. Până să s-adune feciorii de împărat, trecu vreme la mijloc, că unii porneau din revărsatul zorilor, alţii tocmai din scăldătoarea soarelui, şi alţii de unde noaptea se ridică ca un zăbranic negru, şi alţii chiar de pe unde pământul e drob şi piftie. În ajun de-a-i trece pe dinainte şirul băieţilor de împărat, domniţa, care nu se mai mişcase din pat, pofti să se scoale şi să se plimbe, singură-singurică, prin grădina împărăţiei. Frumoasă şi galeşă şi rezemată c-o mână pe umărul împărătesei, iar cu cealaltă petrecută pe după gâtul împăratului, intră în grădină şi, cu toate rugăciunile părinţilor de-a-i lăsa şi pe ei, domniţa le închise binişor uşa în obraz şi-i lăsă cu inima arsă. Cum rămase singură, cutreieră cărările cu naramzi şi chiparoşi, cu luminişuri de smarald şi cu bolţi umbrite şi răcoroase. După ce umblă cât umblă, cu ochii pe jumătate închişi, oftă fără să ştie de ce, fără să ştie ce vrea, şi se lungi pe iarbă, la umbra unei perdele de chiparoşi. Cum sta lungită, o apucă o piroteală şi, cum privea într-un adânc fără fund, printre genele lungi, i se păru c-aude un cântec de chitară. Tim, tam, tam, tam, tam, uşor, încet, prelung… o adiere de sunete, o mângâiere dulce, un farmec de pe altă lume… Tim, tam, tim, tam, tam… ca o licărire depărtată care s-apropie, şi iar s-afundă, şi iar se întoarce… Dar cântecul o gâdilă pe obrajii rumeni şi-i furnică din tălpile mititele până în creştetul luminos… Şi i se păru c-aude un glas, un glas fericit care cânta şi vorbea după tremuratul uşurel al chitarei. ― Tim, tam… adormi şi rămâi deşteaptă. Tim, tam, tam… care e adevăratul vis, ziua ori noaptea?… Făt-Frumos vine noaptea şi pleacă de cu ziuă… Făt-Frumos este şchiop, da’ nimeni nu cântă ca el şi nimeni nu mângâie şi nu sărută mai dulce ca el… Tim, tam, tam… Şi domniţa simţi nişte buze de foc pe amândoi obrajii. Şi tresări şi, sprijinindu-se într-un cot, privi speriată înainte, pe cărarea îngustă cu stropi de umbră şi de lumină. Şi în fund, în fund de tot, văzu pe minunatul cântăreţ, care-i zâmbea şi-i făcea semn să se apropie. La şoldul stâng purta paloş lat, în mâna dreaptă ţinea o chitară cu gât lung şi ochii-i scânteiau ca doi cărbuni aprinşi. Domniţa dădu să ţipe şi nu putu. Sări în picioare, vroi să fugă, da’, ca şi cum ar fi fost prinsă de talie de nişte braţe lungi, începu să păşească spre cântăreţul care o aştepta cu mâinile întinse. Când se apropie de el, deschise braţele şi, voind, fără să vrea, ca să-l strângă în braţe, mâinile îi trecură prin el, apoi simţi un sărutat sub bărbie şi, uitându-se înainte, văzu pe cântăreţ ca o umbră, o umbră şchioapă care se ducea cântând. ― Tim, tam, tam, tim, tam, tam… Făt-Frumos este şchiop… şi nimeni nu leagănă mai bine ca el, şi nimeni nu mângâie şi nu sărută mai dulce ca el… Tim, tam, tam… umbra s-a topit, adormi şi rămâi deşteaptă, fată cu plete de aur… Domniţa, dreaptă şi nemişcată ca o făclie, se uită după umbra şchioapă cum se ducea, se tot ducea, mică, mai mică, şi mai mică, până ce se înecă în ceaţa depărtării. Apoi, fără să mai simtă ceva, afară de un vuiet adânc, adânc, în fundul urechilor, intră în iatacul de cleştar, se trânti în pat şi începu să plângă. Iar împăratul şi împărăteasa îi culegeau fiece lacrimă în năframele lor ş-o întrebau: ― Spune-ne nouă ce vrei, lumina şi toiagul bătrâneţilor noastre! A doua zi, împăratul şi împărăteasa stăteau încremeniţi pe jeţurile lor de sidef presărate cu pietre scumpe. Domniţa bolea, lungită în pat, cu ochii pe jumătate închişi, iar pe dinaintea ei treceau feciorii de împărat, ca să-şi aleagă unul, ea, dorita tuturor. Trecu ăl dintâi, numai în zale de sus până jos, cu chivără de argint; şi când păşea, zalele sclipitoare zuruiau ca şi cum ar fi fost vii. Domniţa nu dădu nici un semn. Voinicul plecă ruşinat. Trecu altul, cu parul lung şi negru corb, cu cămaşa uşoară, albă ca floarea şi cu chenare de găitan aurit, încins pe la mijloc cu un brâu de mătase verde. Şi când păşea, pletele i se legănau pe umeri, iar cutele albe, din şolduri până la călcâie, se îndoiau frumos după legănatul trupului. Domniţa nu se uită nici la el. Şi drăguţul se duse cu inima secată. Trecu al treilea, numai în fireturi şi steme, şi nici pe el nu căzură ochii domniţei. Aşa, până-n deseară, se încheie şi se ruşină lungul şir de feciori de împăraţi. Tocmai la isprăvit, şontâc-şontâc, veni şi un cântăreţ şchiop. Pe şoldul stâng purta un paloş lat, în mâna dreaptă ţinea o chitară cu gâtul lung. Împăratul şi împărăteasa, cum îl văzură, se înfiorară. Ce gură mare şi strâmbă! Şi ochii din cap îi scânteiau ca doi cărbuni aprinşi. Nalt, deşirat, c-un picior mai scurt şi cu altul mai lung. Şontâc-şontâc, şi, când ajunse în dreptul patului, domniţa tresări, deschise nişte ochi mari, sări drept în picioare şi-i întinse mâna. Împăratul şi împărăteasa plecară ochii în jos, iar domniţa, dându-le în genunchi, le zise: ― Iată mirele meu… nimeni nu cântă ca el… nimeni nu sărută ca el… Împăratul îşi ridică mustăţile cu o mână, şi cu alta apăsându-şi barba, zise, ca şi cum şi-ar fi dat sufletul: ― Fie! Împărăteasa se cutremură şi se duse să poruncească de masă. Se puse masă împărătească, dar masă tristă, mai tristă ca întunericul. A doua zi era să fie nunta, şi a treia zi era să fie război mare cu toţi feciorii de împăraţi ruşinaţi de cântăreţul şchiop şi deşirat. În jurul mesei, lângă împărăteasă, se aşeză fie-sa, lângă ea cântăreţul şi, mai departe de cântăreţ, oftă şi stătu bietul împărat. Împăratul nu mai lua ochii de la el şi, dând din cap, îi zise: ― Ginere, de ce înghiţi carnea nemestecată? ― Mi-e foame, tată, mi-e foame. Aş înghiţi nouă suflete nemestecate. Viu tocmai de la marginea pământului. Aşa răspunse cântăreţul şi mai înghiţi o halcă de carne. ― Ginere, da’ de ce-ţi scânteiază şi-ţi dogoresc ochii ca doi cărbuni aprinşi? ― În ochii mei vezi stemele măriei-tale, răspunse cântăreţul uitându-se în jos. Împăratul îşi luă coroana de pe frunte şi o aruncă cât colo. ― Ginere, de ce c-o mână bagi pâinea în gura şi cu alta o scoţi? Numai carnea îţi place? ― Cine-a frământat azima îi mirosea mâinile a ceapă. ― Vezi, tată, vezi? zise fata înduioşată. ― Ginere, ce-ţi ţăcănesc dinţii şi măselele, ca şi cum ar fi de oţel? ― Din greşeală am strâns furculiţa în dinţi, răspunse cântăreţul şi trânti furculiţa pe farfurie. ― Ginere, dar de ce-ţi sunt unghiile aşa de lungi şi de ascuţite? ― Ce unghii? Şi parc-ar fi fost o pisică, aşa îşi trase unghiile sub piele. Ce unghii, măria-ta? Ieri mi le-am tocit cu gresia, ca să nu zgârii mâinile albe ale drăguţei mele… ― Ginere, da’ mult păr ai pe mâna dreaptă, parc-ai fi lup, aşa e de des şi de aspru! Cântăreţul se făcu negru-verde şi răspunse, încheindu-şi banta: ― E un semn, un petic de păr, pe care-l avem din moşi-strămoşi, dar încolo sunt alb ca zăpada şi rumen ca răsura. ― Ginere, mai zise împăratul tremurând, ce ai pe frunte, ca două umflături de berbec tânăr? ― Socrule, răspunse el necăjit, într-o parte m-a izbit cu buzduganul un uriaş, şi în alta un zmeu. Ei au crăpat în luptă, iar eu am rămas cu două cucuie. ― Vezi, tată, vezi? îngână domniţa şi-şi înghiţi lacrimile, căci mult i se părea tată-său de rău. Cântăreţul se sculă de la masă. ― Sunt obosit de-atâta drum. Să mă iertaţi, mă duc să mă culc. ― Ginere, se răsti împăratul, dar nu faci barem o cruce după masă? Cântăreţul îşi întoarse faţa, clănţăni din dinţi şi zise: ― Eu mă închin la mine, să nu mă vadă nimeni. Şi plecă pe uşă afară. Fata se culcă în iatacul ei de cleştar. Împăratul ceru împărătesei crucea din paraclisul domnesc ca s-o puie sub căpătâi. Împăratul se culcă şi avea la cap două sfeşnice mari de argint şi la picioare alte două, câteşipatru cu făclii aprinse. Trase un somn şi tresări… nimeni… Trase două şi iar tresări… iar nimeni… A treia oară, tresărind şi mai tare, văzu la capul lui o dihanie deşirată, cu păr ca de lup, cu ochii ca doi cărbuni aprinşi, clănţănind din nişte dinţi de oţel mai lungi ca piroanele. Împăratul scoase crucea de sub căpătâi şi o ridică deasupra dimonului strigând: ― Piei, dimone, ucigă-te-ar crucea! Împăratul văzu atunci ce nu mai văzuse în toată viaţa lui. Dihania se cutremură, se lungi şi se subţie şi, ca şi cum ar fi fost un fir de aţă, se strecură prin gaura broaştei. Dar cât de repede se strecură, împăratul tot văzu că are un picior mai lung cu zece coţi ca celălalt. Şi când împăratul se uită pe jos, văzu o chitară cu gâtul lung şi cu coardele plesnite şi, înhăţând-o, răcni: ― El este! Se repezi în iatacul fetei, trântind uşile ca o vijelie. Pipăi patul… Fata nicăieri… Atunci alergă la grajdul murgului care mânca jăratic şi strigă: ― Murgule! Într-o clipă murgul rupse ştreangul, dărâmă uşa şi îngenunche înaintea stăpânului său. Împăratul încălecă şi porunci: ― Ca gândul! Şi porni bidiviul mai iute ca vântul, în urma împăratului, barba, despicată în două, îi fâlfâia ca două steaguri albe. Văile şi dealurile i se pierdeau în urmă rotocolindu-se. Codrii îi păreau ca nişte ape tulburi fugind la miazăzi. Vântul pe care-l lăsa în urmă îndoia stejarii, frângându-i ca pe nişte nuiele. Înaintea lor, cântăreţul gonea şi se lungea de ce-l apropiau… cât o beldie, cât un brad, cât un plop, aruncând piciorul ăl lung în văi şi p-ăl scurt în dealuri. În cârca lui, domniţa. Când mai trebui o aruncătură până la dihanie, se revărsă de ziuă. Cocoşii cântară de trei ori. Pocitura se opri în loc, se răsuci ca un sfredel şi intră în pământ, lăsând pe iarbă pe domniţa fără simţiri. Murgul îngenunche. Împăratul îşi ridică fata. C-o mână o luă de mijloc şi alta i-o înfipse în păr. Încălecă şi porni. ― Încet, Murgule, să n-o deşteptăm. Atât mai zise împăratul şi, dând ochii peste cap, căscă gura şi fălcile îi trosniră din încheieturi, închise ochii, şi două lacrimi îi îngheţară sub gene ca două diamante. Împăratul încremeni pe cal, iar de-a curmezişul, în braţele lui reci, sta leşinată domniţa cu părul de aur, lung până-n pământ, ca o beteală lungă. Peste ea curgea barba albă a împăratului. Încet-încet, îi duse Murgul zile şi nopţi, împăratul sta ţeapăn, cu ochii închişi, iar mâinile domniţei, albe şi moi, se clătinau, bătând uşurel coastele Murgului. Când intrară în curtea palatului, împărăteasa, toţi boierii mari şi toţi curtenii le dădură în genunchi. Iar când Murgul necheză, împărăteasa şi boierii, punând mâna pe împărat şi pe domniţă, înmărmuriră. Împăratul era rece ca gheaţa, domniţa, caldă şi i se bătea inima. Şi voind să ridice pe împărat de pe cal, le-a fost cu neputinţă; şi voind să ia pe domniţă din braţele împăratului, mâna lui nu i se descleştă din creştetul ei. Atunci au chemat popi mulţi şi mitropoliţi, câţi erau, şi au început sfintele slujbe ca să dezlege pe împărat din spinarea calului şi creştetul domniţei din mâna rece a împăratului. Şi isprăvindu-se slujba, o babă bătrână, uscată şi ciuruită ca un burete, a zis în gura mare: ― Fetele, dacă îmbătrânesc la uşa părinţilor, înnebunesc, dar şi dacă fug, le ia dracu. ― Amiiin! zise prelung un diacon care rămăsese în urmă cu slujba. Şi atunci, ca prin minune, împăratul alunecă la vale pe şeile calului şi mâna i se dezlipi din creştetul domniţei. Iar mulţi au auzit un oftat greu când împăratul căzu, lung şi ţeapăn, la pământ. Domniţa deschise ochii, începu să jelească pe tată-său, şi-l jeli ani mulţi, dar de frica dracului nu s-a mai măritat. Cine ştie?… ce-a fost odată ca niciodată o fi fost ca şi astăzi… şi ce este astăzi va fi odată ca niciodată…

Palatul de cleştar   Cam pe la începutul vremilor, până unde praştia minţii nu azvârle, se povesteşte, aşa, ca din scorneală, că omul era croit din alte foarfeci şi cioplit din altă bardă. Tot cu mâini şi cu picioare era şi pe-atunci, tot cu ochi şi cu urechi, tot cu nasul deasupra gurii şi cu călcâiele la spate, dar de învârtea copacul smuls din rădăcină şi mi-ţi izbea la mir leii pustiilor, dihăniile cădeau tumba, cu labele în sus, marghiolindu-se a moarte. Apele curgeau la vale şi munţii se ridicau în sus. Nu se pomeneau flori pe cer şi stele pe pământ – ca pe la pârdalnicii noştri de stihari –, dar multe nu erau aşa după cum sunt. Împăraţii de mureau în luptă de buzdugan, bine, iar de nu, li se uitau de zile. Numai dacă barba le mătura ţărâna la nouă coţi în urmă, chemau pe unul din feciori, pe cel mai viteaz şi mai cu minte, şi-i dăruiau năframa, inelul, paloşul, stema şi gonaciul, ca să poată împărăţi şi război în locul lor. Apărarea şi dreptatea atârnau de tăişul paloşului. Cu mintea cântăreau şi hotărau, iar cu paloşul împărţeau. Şi spun unii că pe atunci mergea mai bine cu minte dreaptă şi fără de legi, decât, ca în zilele noastre, cu legi drepte şi cu minte strâmbă. Pe-aşa vremuri se zice că ar fi văcuit împăratul cu stema ruptă din soare, în cel mai frumos palat de cleştar şi peste cel mai înţelept şi mai viteaz norod. Nu era crai pe care împăratul cu stema ruptă din soare să nu-l fi domolit, că nici o oaste duşmană nu putea să-i stea împotrivă. La vreme de adânci bătrâneţi sta înzăuat în fruntea ostaşilor, călare pe un bidiviu ce arunca pe nări trâmbe de fum şi limbi de foc. Şi toţi ai săi prindeau la inimă şi biruiau, căci aşa li se păreau lor cum era el de bătrân şi înzilizit, tocmai ca o lance ruginită, care de-a pururea răpusese pe oricine izbise. Dar cât era de mare şi de vestit, că se dusese vestea până unde pământul e drob şi piftie, de-a surda îi fură toate. Într-o sfântă de vineri, cam pe la chindii, numai ce i se păru că stema din cununa împărătească se umflă şi creşte, creşte, ba cât oul de gâscă, ba cât un boşar, şi-i îndoi grumajii, şi-l plecă la pământ. Înfricoşat, împăratul se luptă ce se luptă cu namila de diamant, iar la urma urmei căzu cu faţa în jos, podidindu-l un plâns de foc. Nu trecu cât ai scăpăra din amnar, şi se apropiară de împărat, cu mângâieri şi dezmierdări, odrasla lui, de trei fete, ca trei zâne, surori şi nepoate, care mai de care mai chipeşe şi mai drăgălaşe. Apoi veniră mai-marii tronului şi slugile ohavnice. Toţi cu toţi ieşiră ca dintr-o lacră, să cadă cu mătănii, doară or curma focul împăratului. Cel mai de frunte dintre sfătuitori aduse vorba cam aşa: ― Luminate împărate, care paloş ca al măriei-tale n-a mai fost atâtea veacuri întunecat şi frânt la războaie? Care împărăţie a rămas, atâta amar de vreme, neştirbită şi cinstită pe faţa pământului? Care răsură e mai învoltă şi mai rumenă ca domniţa, fata cea întâi născută a măriei-tale? Care mură să fie mai neagră ca ochii celei mijlocii? Care rază mai luminoasă ca domniţa cea mai mică? Apoi, luminate împărate, după atâtea noroace şi bunătăţi, ce-i fi având ca să te mai tânguieşti? Împăratul, de ochii neamurilor ş-ai norodului, curmându-şi plânsul, mulţumi tuturora şi, furişând sfios ochii în sus, văzu că stema nu e nici mai mare, nici mai mică de cum trebuia să fie. Se potoli şi făcu semn ca toţi să plece, îşi sărută părinteşte copilele şi opri lângă dânsul pe sora lui cea mai mare, care era şi cea mai înţeleaptă, şi-i zise încet, că zidurile de-ar fi auzit, nu l-ar fi auzit: ― Surioară, surioară, lipeşte urechea ta de inima mea, şi ce-i auzi auzit să rămână… Pe mine m-a ajuns grea bătrâneţe, că uneori stema din frunte creşte, creşte, se-ntunecă, şi de ce se întunecă, e mai grea, până ce mă culcă la pământ. Vezi tu, pare-mi-se că în această arătare e căderea mea ş-a neamului meu din scaunul domniei, că din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soţii n-am avut parte de parte bărbătească. Că făceau câte-o fată ş-a doua oară, cum făceau băiat, mureau şi cuconul, şi muma cuconului. Cea din urmă mi-a zis: „Măria-ta, împărăţia ce stăpâneşti a fost zidită de un bărbat, şi ori cade, ori se însuteşte de o femeie, iar de cucon de parte voinicească n-ai să ai parte”. ― Ei, Doamne, şi d-ta, îi răspunse soră-sa, mângâindu-l ca pe-un copil speriat, eu văd că stema e cum era, şi tot la locul ei. Cât despre vorba muierească, cea de pe urmă, ca şi cea dintâi, tot fără noimă şi fără de înţeles rămâne. ― Tatăl meu, urmă împăratul, mi-a zis: „Fătul meu, în cal îţi las goana voinicului, în inima ta vitejia, în paloş biruinţa, iar la temelia «palatului de cleştar», odihna norodului tău. Acolo zac, la umbră, ferecate, patimile mari şi mici, care fac pe om fericit şi nefericit. Ia seama, fătul meu, că de le-i slobozi, ai să-ţi vezi supuşii pe unii în desfătări, iar pe alţii în ahtieri. Ţine aste patru chei, şi să nu cobori în cele patru încuieri de sub talpa palatului decât atunci când ţi-o pieri o rază din frunte şi mărirea ţi-o îndoi grumajii.” Împăratul scoase din sân patru chei, una de aramă, alta de argint, una de aur şi alta de diamant, şi le dete soră-săi şi-i porunci să se ducă într-ascuns să deschidă şi să se coboare sub talpa de la răsărit a palatului şi să cerceteze cuvântul înţelepciunii asupra stemei împărăteşti, care uneori creşte, se împătreşte şi se întunecă, şi de ce se întunecă e mai grea, până ce-l doboară la pământ. Noaptea, târziu, sora împăratului îşi făcu o cruce, îşi făcu două, îşi făcu trei şi, cum învârti cheia de aramă în broasca beciului de la răsărit, o vijelie îi amuţi auzul, apoi locul pe care sta i se afundă până la glezne, până la brâu, până la gât, iar de-i trecu dincolo de creştet, o văpaie, ce lumina fără să ardă, îi învălui obrajii. La o cutremurare straşnică, două porţi, ţipând în copilii groşi, se deschiseră, la dreapta şi la stânga, şi sora împăratului se pomeni într-o cameră cu totul şi cu totul de aramă. Şi când trecu prin alte două încăperi, una de argint şi alta de aur, sora împăratului văzu minunea minunilor: stoluri de păsări care cântau ca din tilinci de argint şi zburau în toate părţile, şi unele i se puseră pe umeri şi-şi răsfirară aripile luminoase, zornăindu-le ca pe nişte bănuţi de aur vânturaţi din mână în mână. Când descuie broasca de diamant, sora împăratului împietri de spaimă… în prag se zvârcolea o namilă de balaur şi-şi despica fălcile cât să înghită un călăreţ cu cal cu tot. Limbile lui, ca nişte săgeţi pârjolite, le azvârlea din beregată şi le înfigea pe nările nasului, scuipând clăbuc, care se închega şi se rostogolea băşici albe de mărgăritar. Solzăria lui era ca un curcubeu de-a lungul spinării. ― Ah! muiere cu suflet de bărbat, zise balaurul, ţine-ţi îngerii, şi ce-i vedea să nu te sperii că cine ţine cheile tainelor e şi mai mare şi mai tare ca mine! N-apucă să-şi vie în fire sora împăratului, că strălucirea camerei de diamant îi luă ochii cu sclipirile de toate feţele. Când se trezi, se feri în lături. Lângă uşă, trei femei, în cătuşe şi priponite la zid de trei belciuge groase. Cea dintâi ar fi fost frumoasă de n-ar fi zâmbit şi n-ar fi mişcat gura necontenit, clevetind fără noimă. A doua bolboşa ochii săi verzurii, scăpărând scântei de mânie. A treia, groasă ca o butie, rumenă şi voinică, şi tot semăna, ca o soră bună, cu celelalte două costelive şi piţigăiate. ― Domniţă, ce mai e pe lumea de pe tărâmul vostru? nici-o ceartă? nici-o ocară? ― Domniţă, te-aş face praf şi fărâme dacă nu m-aş teme că n-aş mai avea pe cine urî! ― Domniţă, de când v-am părăsit, nu mai e pui de om fericit! Aşa ziseră pe rând cele trei surori: Zavistia, Pizma şi Prostia. Sora împăratului se simţi, o clipă, rea, cum nu mai fusese, cu o mâncărime în vârful limbii şi proastă ca un buştean. Se strecură pe lângă toate tainele încătuşate în cruci, până în dreptul altor trei, cu părul din frunte zbârlit, cu coamele despletite, care zbierau de se zguduia din temelie peştera de diamant, muşcând din carnea lor de le ţâşnea sângele. Lângă ele sta una neclintită, senină, pe gânduri, cu privirea dulce şi fără pic de amăgire. Numai ea, dintre toate, era slobodă. Şi, din privire, socotea, osândea şi ierta. Alta nu putea fi decât Înţelepciunea. De-a dreptul la ea se duse sora împăratului şi-i dădu în genunchi, îi sărută mâna dreaptă, o puse la frunte, apoi îi zise: ― Tu, care eşti mai frumoasă ca revărsatul zorilor, mai dulce ca laptele îndoit cu miere din faguri, mai blândă ca mielul de trei zile şi, după atotştiutorul, cea mai adâncă la înţeles, tu ştii de ce şi cine m-a trimis pe acest tărâm. Povăţuieşte-mă, îndurătoareo, ca să pot mângâia zilele tulburate ale împăratului cu stema ruptă din soare. ― Spune viteazului bătrân că, trecând pe lângă toate patimile, la hotarul nebuniei, ai dat de Înţelepciune. Şi spune-i că l-au ajuns zilele, că dacă stema îl apasă aşa de greu, nici nu se măreşte, nici se micşorează, ci-l apasă, aşa cum atârnă şi el de greu pe perina de pe scaunul împărăţiei. Şi spune-i că, neavând copil de parte bărbătească, să cunune pe una din fete cu flăcăul care, zicând din fluier, îi va preface părul în inele de aur, cu flăcăul care se înveleşte cu cerul şi doreşte mai mult ca fiecine din toată împărăţia. Acestuia să-i dea năframa, inelul, paloşul, gonaciul şi stema. Când sora împăratului plecă, se năpustiră asupra ei, s-o soarbă şi mai multe nu, Furia, Smintenia şi Pizma. Ce valmă de vaiete şi blesteme, că se clăti încăperea din temelie, şi grinzile porniră din locul lor! În acel vuiet, glasul Înţelepciunii se risipi ca nisipul în luptă cu vijelia. Iar sora împăratului, pierzându-şi cumpătul, se repezi pe uşă afară, scăpând cele patru chei, care zornăiră pe pardoseală… Când se trezi pe tărâmul împărăţiei, toate uşile i se pecetluiseră în urma ei. Şi plânse ce plânse cheile pierdute, apoi se gândi cum să mintă împăratului de-o veni vorba despre chei, căci plecase cu mintea de nouă coţi şi i se scurtase de zece. Când împăratul auzi cuvântul Înţelepciunii, puse de răscoli domnia în cruciş şi în curmeziş, doar de-o afla pe cel ce ar dori mai mult ca fiecine, cât, cu dorul şi cu cântecul, să poleiască cosiţele unei domniţe de-a sale şi să se vrednicească de scaunul împărăţiei. Şi-a întâlnit, în creţul crângurilor, vânători ce prind iepurii de coadă, în văgăunile munţilor, delii ce rup ursul în două, parc-ar rupe un fuştei de ceapă, la picurişul izvoarelor, năzdrăvani care adună scânteile din coada licuricilor de fac vâlvătăi în miezul nopţii. Dar unii doreau bogăţie, alţii slavă, alţii tinereţe fără bătrâneţe. Şi cosiţele domniţelor au rămas tot ca mai înainte, şi împăratul tot fără chef. Într-o zi, cam pe înserate, cercetaşii domniei, rupţi de oboseală, pe malul unui râuleţ ce şerpuia ca o fâşie de argint, deteră peste un voinic cu pletele revărsate, ce zicea din fluier de te slăvea. Şi ce mândreţe de voinic! Cum îl văzură, ascultară teacă de pământ migala de şuierături care se-nşira şi se deşira ca o binecuvântare a sufletului. ― Ce doreşti, voinice, grăi ceauşul împărătesc, ce doreşti tu după pofta inimii? ― Cinstiţi boieri, alt nimic, să trăiesc, să cânt, să mor… N-apucă să sfârşească bine cuvintele, şi se zăriră câţiva călăreţi, gonind năuci de înghiţeau poştiile. De sub copitele armăsarilor vâjâiau pietrele ca nişte gloanţe. Cum ajunseră, flăcăii se opriră ca un zid. ― Staţi, zise unul dintre ei, să-mi luaţi pe-acest băiat şi drept la scaunul împărăţiei să mi-l duceţi. Bietul băiat se împotrivi: „Ba că nu merg, ba că n-am furat nimic, păcatele mele…” Dar n-avu ce face. Când ajunseră în faţa palatului, tot norodul era de faţă cu mănuchiuri de flori. Buciumaşii, fluierarii şi surlaşii sunau ca de alai mare. Şi cu toţii se ploconeau la flăcăiandrul cu coama neagră şi lucie ca păcura. Iară el căsca ochii mari şi, suflet smerit, nu-i trăsnea prin cap de ce şi cui să i se facă aşa sărbătorire. Pe scările palatului, împăratul, rezemat pe toiag, aştepta voios şi, de cum zări pe flăcău, îi sări de gât, sărutându-l şi pe-o parte, şi pe alta. ― Tu eşti dorul nevinovat, zise împăratul, prin barba albă ce i se lungise până la pământ, alesul Înţelepciunii şi al meu, hai de-ţi vezi mireasa şi să domneşti pe scaunul pe care am domnit şi eu. Nu se dezmeticise voinicul, şi se trezi dus pe sus într-o cămară cu jeţuri aurite. Acolo îl aştepta, printre sfătuitorii tronului şi jupânesele cu cuconii lor, fata cea mai mică a împăratului. Şi era fragedă şi subţirică din creştet până în bărbie, cu nişte cosiţe ca o beteală de aur – lumină şi dragoste – că bietul om ameţi. Palatul, cu mulţime cu tot, i se învârti sub picioare şi căzu în genunchi şi-i sărută condurul. ― Scoală-te, fătul meu, zise împăratul. Şi voi, sfetnici credincioşi, aduceţi năframa, paloşul, stema şi gonaciul, că lui i se cuvin, pe lângă cea mai frumoasă din fetele mele. Dar, în clipa când împăratul vroi să binecuvânteze pe noii stăpânitori ai domniei, cerul se întunecă, norii se posomorâră, cutreierând pacea văzduhului. Vânturile porniră bătaie oarbă, făcând una cu pământul copacii neclintiţi de veacuri întregi. Un potop de ploaie se sparse din culmea întunecimii şi împrăştie, care pe unde nimerea, mulţimea norodului. Împăratul şi adunarea înmărmuriră; palatul de cleştar se clăti pe temelie; cutremurul zgudui pământul; mesele, jeţurile şi policandrele căzură zdrobite pe pardoseală; oamenii nu se mai cumpăniră pe picioare. Împăratul, trezit de spaimă şi de mânie, strigă către soră-sa cea mai mare: ― Muiere, ce e asta? Ce-ai făcut cu cheile patimilor? Un’ ţi-ai uitat minţile să-ţi fi uitat oasele! Cuvântul lui se înecă într-un vuiet de cutremur. Geamlâcul şi uşile se zguduiră şi săriră din ţâţâni. Tavanul se crăpă drept în două. Pe uşi şi pe ferestre se năpustiră nişte femei despletite, care vărsau, pe nări şi pe gură, fum şi pară de pucioasă. Răcnind ca fiarele, ele aruncară la pământ pe toţi cei de faţă… Şi peste trupurile lor întinseră dansul patimilor… La o nouă zbuciumare, pământul se despică în două. Palatul de cleştar, trosnind, se porni şi se făcu nevăzut într-o prăpastie fără fund. Mânia, Furia şi Nebunia, şi după ele altele, plecară vârtej în alte părţi ale lumii acesteia. Iar la urma urmelor, tocmai la coadă, Prostia, rumenă şi voinică, se târa mulţumită, de-a înboulea… Dar ce-i păsa?… Ca ea nu era nimenea. Şi, la dreptul lui Dumnezeu vorbind, nici una din celelalte, de-atunci şi până azi, n-a sălăşluit mai fericit în mai multe capete omeneşti.

Norocul dracului   ― Ba e noroc! ― Ba nu e noroc! ― Ba e noroc, muiere! ― Ba nu e, mă omule, nu! ― Adică, nu muncesc eu, femeie? ― Ba munceşti pentru unul, şi noi suntem opt guri, şi cu Plăviţa, nouă. Şi Plăviţa mugi, şi patru copii mărunţi începură să strige: ― Mi-e foame! ― Şi mie mi-e foame! ― Şi mie! ― Şi mie! Omul vărsă un ştergar cu mălai în copăiţa femeii. ― Scutură ştergarul. ― L-am scuturat. ― Copaie plină, copaie pe jumătate, copaie pe sfert, şi azi să lingi fundul copăii. Opt guri, opt, şi cu Plăviţa, nouă! Şi Plăviţa, parc-ar fi înţeles, mugi de după casă, mestecând un cocean uscat, iar copiii începură să plângă. ― Că mie mi-e foame! ― Şi mie! ― Ba şi mie! Omul se uită lung, se scărpină în cap, băgă ştergarul în sân şi plecă zicând: ― Ba e noroc, dar n-am eu noroc. Iar femeia din prag îi strigă: ― Ba nu e şi nu e, omule! Dacă munceşti, e, dacă nu munceşti, nu e. Şi omul plecă să caute de lucru, dar se tot gândea: „Nu e, zice ea; cum nu e? Dacă n-ar fi, n-ar fi lumea cum e. Eu n-am arat, n-am săpat, n-am prăşit, n-am plivit ca ceilalţi? Ba da, şi ogorul meu a ieşit sterp; piatra pe mine m-a bătut; şi, rămas numai cu mâinile, muncesc, şi nimeni nu mă crede; iar când la măsurătoarea muncii, lucrul meu scade, şi făina din copaie scade, şi foamea copiilor creşte”. Se duse la arendaş. ― Nu e de lucru, omule. Bătu la uşa popii. ― Nu e de lucru, omule. Dete pe la un chiabur. ― Am destui argaţi, omule. Se opri la cârciumar. ― Pe rachiu, ar fi ceva de săpat. ― Să fie pe mălai. ― Pe mălai nu e. Şi omul, întorcându-se acasă, auzi de departe: ― Mamă, eu nu m-am săturat! ― Nici eu! ― Nici eu! Şi nici Plăviţa, care mugea, colindând bătătura uscată, fără firicel de iarbă verde. În prag, muierea: ― Nimic în ştergar? ― Nimic. ― Copaia goală… ― N-am noroc, femeie. ― Nu e minte, omule. Omul îşi şterse fruntea de năduşeală cu mâneca cămăşii. Ea se uită la el, el se uită la ea. Ea dete din cap, el dete din cap, apoi se duse după casă, îşi făcu mâna căpătâi şi închise ochii. Dar unde să adoarmă? Jos, pământul tare şi rece; sus, întuneric adânc; în casă, copiii adorm plângând; în curte Plăviţa pufăie pe nări a foame; şi el, prigonit de gânduri şi de nenoroc. „Dar mâine? Dacă n-oi avea ce scutura în copaie? Ce mă fac mâine? Dumnezeu e sus, e sus, dar nu pe el îl întâmpină muierea în prag şi nici nu-i zice: «Opt guri, măi omule, şi cu Plăviţa nouă!» Dumnezeu e sus, dar de n-oi găsi de lucru, de n-oi avea noroc nici mâine, beau câteva rachiuri şi mă duc la târg… Ei, şi dacă mă duc la târg?… Fie ce-o fi, şi să nu mai aud: «Mamă, mi-e foame!» Mă duc la târg şi fur… ce-oi putea fura”… Omul tresări. Cine-i zisese: ― Ce să faci, dacă n-ai noroc! ― Tu eşti, muiere? ― Eu, socoteam că dormi. ― Ai auzit ceva? ― Ce s-aud? ― Nimic. Şi femeia intră în casă, şi omul închise ochii mormăind: ― Ce-o fi să fie!… Să nu mai aud: „Mamă, mi-e foame!” Dar cine i-a zis iar: ― Ce să faci, dacă n-ai noroc! ― Tu eşti, femeie? Întuneric. Nimeni. ― Doar n-o fi dracul! Şi omul adormi mormăind: ― Ce-o fi să fie!… Nu se crăpase bine de ziuă, şi o gură mare se auzi: ― A venit cu mălai, mamă, că mi-e foame… ― Şi eu nici n-am plecat, zise omul sărind drept în picioare. Şi plecă fără să se uite îndărăt. Şi tocmai de departe îşi întoarse capul. Casa i se părea în spate, cu gura căscată, adică cu uşa dată de perete. Ce Dumnezeu sfântul, doar nu s-o fi ţinând casa după el! Ş-o luă la picior, iute, mai iute, până la curtea ciocoiului. ― Poate mâine, că azi nu e de lucru. La taica părintele. ― Poate poimâine, că azi nu e de lucru. ― Mâine, poimâine, zise el oftând, dar astăzi cu ce potolesc eu opt guri şi cu a Plăviţei nouă? Ei, de-acum la cârciumar, la târg, ş-apoi, ce-o fi să fie, că cu mâna goală nu mă mai întorc acasă!… La cârciumă arvoni pe Plăviţa şi-i bău aldămaşul: cinci rachiuri unul după altul. Şi glonţ la târg. La târg se uită în dreapta, se uită în stânga, la fasole, la pâine, la peşte, la pastramă, dar nu fu chip. Toţi îşi cuprindeau marfa cu ochiul. Şi negustorii, cum îl vedeau oprindu-se, îl întrebau râzând: ― Ce pofteşti, nea Sărăcilă? După ce se învârti toată ziulica, plecă. ― Nici la furat n-am noroc! Când să treacă streaja târgului, un creştin, beat mort, îşi târa punga după el. Omul, după ce privi în toate părţile, puse mâna pe pungă, îi rupse băierile, o înfăşură în ştergar, o băgă în sân, şi la picior. Când ajunse într-o câmpie, întinsă şi pustie, vru să-şi vadă norocul. Desfăcu ştergarul, întinse gura pungii, ş-odată zvâcni din ea un drac mic, c-o limbuliţă de foc ce-o scotea pe gură şi pe nări. Omul, speriat, aruncă punga şi plecă făcându-şi cruce şi scuipând îndărăt. Nu făcu însă câţiva paşi, şi ştergarul din sân începu să se umfle. Scoase repede ştergarul, îl desfăcu şi se minună văzând punga pe care o aruncase. Deschise punga, şi dracul, ţâşti! tremurând limba în gură ca o văpăiţă albastră. Omul strânse bine punga la gură, o puse jos şi, potrivind călcâiul, îi trase una cu sete, că punga plesni ca o băşică de bou şi un foc pâlpâi sub opincă şi se stinse, risipind un miros de pucioasă. Omul răsuflă. ― De-aia a zis cine a zis: să nu furi, că vezi pe dracul! N-apucă să facă zece paşi, şi ştergarul iar se umflă. De astă dată îl trecură năduşelile. Scoase ştergarul; îl pipăi. Punga dracului tot în ştergar. O aruncă, cu ştergar cu tot, şi o rupse de fugă. Cum ajunse acasă, toţi copiii îi ieşiră înainte. ― Tată, mi-e foame! ― Şi mie! ― Şi mie! Omul se uită în sân, îngălbeni ca ceara… Punga în sân, ştergarul nu. Şi pe când se închina, femeia îl întreba: ― Ce mi te-nchini, mă omule? Ce te uiţi în sân? Ce-ai adus copiilor? ― Muiere, zise el, să arzi cuptorul, să-l arzi pân’ s-o face roşu, că am să coc patru pite ş-un purcel. Apoi, mai încet: Acu n-ai să scapi, dimon împeliţat! Duduia focul în cuptor. Omul se închina mereu, iar copiii săreau veseli împrejurul mesei, înghiţeau cu poftă şi ziceau pe rând: ― Patru pite ş-un purcel! ― Patru pite ş-un purcel! Când omul văzu că cuptorul e roşu ca focul, ceru o lopată şi goni pe toţi de lângă dânsul. Puse punga pe lopată, o vârî binişor până-n fundul cuptorului şi o răsturnă, trăgând lopata înapoi. Luă capacul de pământ şi-l potrivi în gura cuptorului şi se dete la o parte, aşteptând sa vadă ce are sa se întâmple. Nu trecu mult, şi-odată s-auzi o pocnitură ca de puşcă. Piatra din creştetul cuptorului sări în sus zbârnâind, şi o limbă albastră de foc ieşi pe gaură, flutură în văzduh şi pieri. ― A plesnit purcelul, strigă un copil. ― Ba vreo şoimană de pită, zise altul. Un miros de pâine caldă se împrăştie în toată curtea. Femeia zise omului: ― Prea am ars cuptorul, să crap niţel capacul. ― Crapă-l, zise omul, ştergându-şi năduşeala şi tremurând de frică. Femeia se uită pe gura cuptorului şi zise mirată: ― Vezi dumneata, a fost prea iute. ― Ce să văd, muiere? ― Ce să vezi? S-a copt şi purcelul, şi pitele. ― S-au copt?… ― Dar ce ai, omule, de-ntrebi aşa, ca un copil speriat? ― Nimic!… Şi, pipăindu-se, dădu de pungă. Un fior rece îi fulgeră din călcâie şi până în creştetul capului. Apoi, văzând pe cel mai mic dintre copii cum se aşezase pe vine şi sorbea cu lăcomie mirosul cald din gura cuptorului, se uită la nevastă şi îi zise: ― Ce-o fi să fie, muiere! S-au copt purcelul şi pitele? ― Cum, ce-o fi să fie?! Vezi bine că s-au copt. Şi vârând lopata în cuptor scoase purcelul, apoi cele patru pite. ― Omule, dă-mi ştergarul ca să ridic tava. ― L-am pierdut, muiere. ― Cum l-ai pierdut? ― Vezi că ce e al tău se duce şi ce e al dracului rămâne. ― Dar asta… ce-o mai fi? Copiii mâncară, se săturară şi adormiră cu feţele în sus, doi pe prispă şi cinci în casă. Omul se dete după casă, puse mâna sub cap şi adormi, visând turme de oi, cirezi de vaci, herghelii de cai… Şi toate ale lui! Şi se făcea că zicea nevestei: „Vezi că e noroc?” Iar ea se făcea că-i zice: „Norocul e de la Diavolul”. Se albise luna ca un rotocol de hârtie. O apă de lumină se revărsa de la răsărit. Omul se deşteptă speriat, căci se făcea că n-o să-i fie de-a bună până la isprăvit. „Să mă uit încă o dată în ea, se gândi el, să-l apuc bine pe spiriduş şi să-l strâng de gât pân-o plesni.” Scoase punga. Se uită în ea. Ce să vadă? În loc de dimon, bănuţi de aur, ce luminau ca jăraticul. Omul, şi speriat, şi necăjit, aruncă un pumn de bani la răsărit şi altul la apus, zicând: ― Duceţi-vă dracului, banii dracului! N-apucă bine să sfârşească cuvântul, şi zări de la răsărit turme albe şi de la apus turme negre ce izvorau din lumină şi din neguri ca nişte ape creţe şi nemărginite. De behăitul lor se deşteptase lumea. Turmele cuprinseră casa, învăluiră curtea, încinseră satul şi nu le mai încăpea locul. Un cioban, cu plete lungi şi cu căciula ca o căldare, se apropie şi zise: ― Să trăieşti, jupâne, ale d-tale sunt toate de-aci până unde bate ochiul. ― Ale mele? Nu se poate! Eu n-am după ce bea apă! ― Ale d-tale, răspunse ciobanul, căci stăpânul lor, murind, ne-a zis nouă: „Porniţi, unii din răsărit şi alţii din apus, şi la casa unde se vor întâlni turma albă cu turma neagră, alei case să le dăruiţi”. Omul uită tot de bucurie şi alergă la nevastă. ― Fă muiere, tot ce vezi este al nostru! ― Ei, minunea dracului! zise muierea. ― Minunea cui? Şi omul cu noroc şi-aduse aminte de pungă şi se gândi: „Cum aş scăpa eu de ea şi să rămân cu turmele?” Se uită în sân. Punga, acolo, umflată şi îndesată cu bănuţii de aur pe care îi aruncase el în două părţi ale lumii. Şi frica, frică, dar omul, om. Ce se socoti el? „Dar dacă aş mai scoate ceva din pungă până să scap de ea?” Şi luă banii, şi un pumn îl aruncă spre miazănoapte şi altul spre miazăzi. Şi din miazănoapte porniră cirezi de vaci, şi din miazăzi, herghelii de cai. Când deschisese ochii n-avea un pumn de mălai, când fu să-i închidă, era cel mai bogat om din lume. ― Asta trebuie să fie norocul: ba furi, ba te dai dracului!… zise norocosul, şi îl trecură năduşelile. ― Nu vii în casă, măi creştine de Dumnezeu, că ţi-am aşternut moale şi pernă lângă căpătâi? ― Nu, femeie. ― Apoi, pe-nserate e răcoare, noaptea se lasă frig şi dimineaţa cade brumă. Vino în casă, măi creştine. ― Suflarea oilor e caldă şi clopotele berbecilor m-or deştepta înainte de-a cărunţi bruma pe deasupra turmelor. ― Atunci să dorm şi eu cu tine, bărbate, zise femeia veselă, şi-l apucă de mâneca cămeşii. ― Nu, femeie… ― Ba zău aşa, bărbate, că ce-avem, şapte guri, nimica toată. Zău aşa… să fie cu soţ… că ce-a lăsat Dumnezeu fără pereche? El nu vru. Femeia intră tristă pe uşă, bombănind: „Dar nu mă las, Doamne fereşte, pân’ n-or fi cu soţ… mai bine paisprezece decât şapte!” Omul cu noroc se duse după casă, îşi puse mâna sub cap, închise ochii şi începu a se gândi cum să scape de ăl din sân. Tot gândindu-se, şopti: ― Am să sap o groapă adâncă, adâncă. Şi din întuneric auzi: ― Adânc… adânc… ― Tu eşti, muiere? întrebă omul speriat. În cireadă unele vaci mişcară clopotele: ting-tang-tâng. ― E clopotul vacilor. Închise ochii. ― Şi după ce-oi săpa o groapă adâncă, adâncă, am s-o arunc în fund, în fund, ş-am să pun tot pământul peste ea, peste ea… Din întuneric se auzi: ― Peste ea, peste ea… ― Tu eşti, femeie? întrebă omul sărind în sus. Nimeni nu-i răspunse. Din turma neagră se auzi: bea, beaaa. ― E behăitul oilor… Omul cu noroc luă cazmaua, sapa şi lopata şi se duse după coşar. Măsură ce măsură, apoi începu să sape. Toată noaptea săpă şi aruncă pământul. Pân’ la genunchi, pân’ la brâu, pân’ la umăr. Până a doua zi de dimineaţă, când veni muierea după el, groapa îi trecuse de cap cu trei palme. Curgea năduşeala din el ca dintr-un burete stors şi izbea mereu pământul umed, ce se desfăcea felii mari şi lucioase. ― Ce faci, omule? întrebă femeia mirată. ― Sap groapă Dracului, răspunse el fără să ridice ochii. ― Toată noaptea n-ai dormit… ― Toată noaptea n-am dormit… ― Nu te culci? ― Nu mi-e somn… ― Nu-mbuci ceva? ― Nu mi-e foame… ― Un pahar de vin? ― Nu mi-e sete… ― Dar ce faci, mă omule? ― Sap groapă Dracului, răspunse el necăjit, şi înfipse cazmaua atât de înverşunat, încât intră în pământ c-o palmă peste limba de fier. Femeia plecă închinându-se. ― Să te ferească Dumnezeu de prea mult noroc! Şi omul, încet-încet, se ducea în pământ. Pe seară, femeia se plecă pe groapă şi strigă: ― Hei, omule, nu vrei nimic? ― Să baţi un ţăruş unde ai tu călcâiul drept, de ţăruş să legi o frânghie, frânghia s-o dai în groapă şi mâine până-n zori să frigi un berbec şi să iei o botă cu vin, c-am să mănânc tot berbecul şi să beau tot vinul dintr-o sorbitură. Glasul lui ieşea ca dintr-un puţ adânc. Femeia bătu un ţăruş, legă de ţăruş o funie, dădu cu piciorul funia în groapă, apoi plecă să îngrijească de vin şi de berbec. Se înnoptă şi nu se mai auzi nimic pe nicăieri. O umbră ieşi din groapă. Câinii începură a urla. Omul cu noroc se lăsă pe brânci şi privi în fundul gropii. Adânc, întuneric. Trase funia. Vârî mâna în sân. Aruncă punga şi ascultă… banii sunară. Omul începu s-arunce pământ. Din fund se auzi strigând: ― Mai încet, ce-ai cu norocul tău? Omul, speriat, aruncă mereu. Din fund s-auzi râzând: ― Ha, ha, să nu cazi şi tu! Omul căzu pe spate, se sculă repede şi aruncă, aruncă, până nu se mai auzi nimic. La revărsatul zorilor umpluse groapa. Omul plecă urechea pe mormântul adânc şi auzi întunecat un plâns şi un râs năbuşit, ca de pe altă lume. Atunci se repezi vesel în casă. ― Mi-e foame, mi-e sete, mi-e somn! Femeia aduse berbecul şi bota cu vin. ― Sa mănânci, să bei şi să dormi, bărbate, dar să ştii că şapte guri e nimica toată, eu vreau cu soţ, mai bine paisprezece decât şapte! El luă un picior de berbec, îl aduse la gură, dar se opri. Se pipăi. Punga-n sân! Încremeni cu berbecul la gură. ― Nu mănânci, măi omule?! zise femeia dându-i ghes. ― Nu mi-e foame! ― Nu bei? ― Nu mi-e sete! ― Culcă-te niţel. ― Nu mi-e somn! ― Ah! ce norocul dracului! zise femeia închinându-se. ― De unde ştii? întrebă omul scos din fire. Şi se sculă de la masă şi plecă ca o vijelie pe uşă afară. După ce se descurcă din turmele, cirezile şi hergheliile sale, se gândi, apucând spre biserică: „În foc nu, în groapă nu, am s-o azvârl în altar, doar de-o plesni fierea într-însul”. Dar cum puse mâna pe uşa bisericii, se opri tremurând. Cine îl înhăţase de păr şi-l trăgea înapoi? Se uită în toate părţile… Nimeni! ― Cine m-o fi oprind, strigă omul, ăl din pungă, sau ăl din biserică? Se întoarse şi apucă câmpii, neştiind încotro s-apuce. Şi-i era foame, şi-i era sete, şi-i era somn, şi se tot ducea prigonit de norocul din sân. Hei, departe, întâlni în mijlocul drumului un cerşetor. ― Moşule, zise omul, ia uită-te la mine. Moşul îşi ridică sprâncenele cu mâinile şi se uită lung. Omul cu noroc scoase punga din sân. Şi aruncă un bănuţ de aur la răsărit şi altul la apus. Într-o clipă, de la răsărit veni o oaie albă ca zăpada, iar de la apus, o oaie neagră ca tăciunele. ― Vrei tu, moşule, să-ţi dau ţie punga asta? ― Cum de nu, taică, cum de nu?! Moşul luă punga. Vărsă bănuţii de aur în mână şi aruncă un pumn la răsărit şi altul la apus. La răsărit şi la apus se încolăci două fulgere ca doi balauri, şi cu fulgerele pieriră şi oaia albă, şi oaia neagră. Cerşetorul, speriat, se închină şi zise, lăsându-şi sprâncenele pe ochi: ― Piei, demone, bătu-te-ar crucea! ― Moşule, strigă omul cu noroc, la tine e punga? ― Nu, ducă-s-ar în pustii! ― E la mine-n sân, răspunse omul, şi începu să fugă. Tălpile-i crăpaseră de fugă, când dete de o apă repede. Deznădăjduit, îşi făcu vânt şi se aruncă cu capul în jos, în mijlocul ei. La un stânjen mai la vale, apa îl aruncă în sus. Şi pluti ca o băşică umflată. ― Nici să mă înec n-am parte! Rupt de osteneală, sângerat de drum, înfricoşat de noroc, se întoarse la cârciuma din satul lui. Cum intră pe uşă, bărbaţii îşi scoaseră căciulile, femeile se ploconiră şi un bătrân îi zise: ― Cu sănătate şi noroc! ― Cu sănătate da, dar norocul… ducă-se dracului! răspunse omul, şi ceru o oca de vin. Cum puse gura pe oală, o sorbi până-n fund, fără a se uita la ceilalţi, care îl priveau cu smerenie, ca pe cel mai bogat om din lume. Mai ceru încă o oca şi o bău şi pe-aia pe nerăsuflate. ― Dă la oameni să bea, să bea cât or vrea. ― Noroc! zise o femeie bătrână. ― Muiere, ducă-se dracului norocul! strigă el, privind-o cu nişte ochi roşii că parc-ar fi picurat sânge din ei. Şi bău, şi bău, şi bău. Abia îl mai ţineau picioarele. Trânti căciula, aruncă zăbunul, scoase punga din sân, îi lărgi gura ş-o puse pe tarabă. Bănuţii de aur sclipeau parc-ar fi fost vii. ― Iacă, zise el râzând cu hohote, s-o bem toată… Un flăcău se apropie de pungă. ― Uf! ce frumos clipesc, parcă sunt ochi de fată mare! ― Aş! mormăi o bătrână cocoşată, banii sunt ochii dracului. ― De unde ştii? întrebă repede omul cu noroc, scăpând oala cu vin de la gură. Să-mi dea rachiu, o oca de rachiu, mie şi babei, că baba-i calul dracului! ― De unde ştii? zise baba, şi din buzele ei negre scoase, ca o gheară de pisică, un dinte ascuţit. Şi bău, şi bău, şi începu să cânte, să dea chiote, să joace, până odată se opri şi privi lung la roata dimprejurul lui. Îi ardea capul. ― Măi oameni buni, zise el, aducând mâna la brâu, ştiţi voi una? Să te ferească Dumnezeu de noroc! ― Aş! ce vorbă! răspunseră toţi odată. ― Măi oameni buni, ştiţi voi una? Eu de-oi vrea să mă înec nu pot, că plutesc ca o băşică! ― Ei, aş! ― Măi oameni buni, ştiţi voi una? Eu de-oi vrea să-mi tai beregata nu pot, că nu intră cuţitul! ― Ei, aş! ― Să vedem! zise baba cocoşată, desfăcând o gură pân’ la urechi. Omul trase cuţitul din brâu şi se izbi în beregată. Cuţitul intră ca într-o cârpă, de colo până dincolo. Sângele gâlgâi şi omul căzu, lung şi greu, ca un buştean. Toţi înmărmuriră. Uşa prăvăliei se deschise şi se închise fără să fi ieşit nimeni. Afară s-auzi un râs ascuţit: „Hi, hi, hi!”. Apoi, un glas: ― Unde e punga? Toţi îngălbeniră şi începură a se închina, şoptindu-şi speriaţi: ― Cine-a fi râs? ― Unde-a fi punga? ― Era aci şi ne pieri din ochi… ― Dar baba unde e? ― Care babă? ― A cu un dinte în gură şi cu cocoaşă în spinare? ― Eu am văzut-o – zise un flăcău, şi-i clănţăneau dinţii de frică – a intrat în perete parc-ar fi sorbit-o o vultoare! Un bătrân trase cuţitul din gâtul omului. ― E rece ca gheaţa. ― A scăpat de noroc. ― Şi cui rămân toate bogăţiile lui? ― Altora. ― Ce, nu ştiţi, zise un moş cu barba până-n brâu, nu ştiţi că nimeni nu are noroc pentru el? Norocul e al dracului: îţi vine ţie ca să folosească altora… Ş-a plâns muierea pe bărbatul său. Dar cu atâtea turme, şi cirezi, şi herghelii curând s-a mângâiat. Şi nu s-a lăsat până n-a ajuns de la şapte la paisprezece, că decât fără soţ… mai bine paisprezece decât şapte…

Neghiniţă       A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Şi mâinile îi umblau la ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decât pe unchiaşul ei. Şi unchiaşul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta singură cuc, că toată ziulica i-ar fi ţiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănutat şi n-ar fi tuşit câteodată. Ba uneori, ca să-şi mai ţie de urât, tot ea vorbea şi tot ea răspundea. Şi râdea ea de ea, ca şi cum ar fi râs ea de altcineva, înşirând ochiurile pe cârlige. ― Ei, ei, ce n-ar plăti un flăcău la bătrâneţile noastre! ― Cât, de? Cât? ― Îhi, îhi, mult de tot! ― Adică ce, nu te-ai mulţumi şi c-o fată mare? ― Ba, ce să zic, bine ar fi ş-o fată… ― Da, dar la fată vrea zestre. ― S-ar găsi, că eu şi unchiaşul avem ce ne trebuie şi nu ne trebuie mult, trei coţi de pânză albă şi câte un coşciug; iar boii moşului, iar plugul moşului, iar casa moşului şi a babei, toate ar fi ale fetei. ― Bine, mătuşă, bine, da’ de unde şi fată? Tu nu ştii că copacii uscaţi nu mai dau de la rădăcină?   Şi bătrâna începu să râdă şi să ofteze: „hi, hi, hi, ooof, of!” ― Ei, toate se întorc, şi apele se întorc de la Dumnezeu, numai tinereţile ba. Ce nu e la timp nu mai e niciodată. M-aş mulţumi eu şi pe un prichindel de băiat. ― Ba te-ai mulţumi şi pe-o codană. Tu să-nşiri, şi ea să deşire, tu să cerni, şi ea să risipească, tu să pui de mămăligă, şi ea să răstoarne căldarea pe foc. ― Dacă e pe-aşa, m-aş mulţumi şi pe-un copil cât ghemul, numai s-aud în casă „mamă”, că mult e pustiu când uşa se închide peste doi bătrâni. ― Da’ dacă ar fi mai mic? ― Fie şi mai mic. Şi bătrâna începu să râdă. ― Ce neroadă! ― Ba neroadă, nu glumă! ― Dar dacă ar fi cât un bob de mazăre? Şi tocmai când da bătrâna capul peste cap de râs, odată tresări că, de după uşă, se-auzi un glas ascuţit şi înţepat: ― Dar dacă ar fi cât o neghiniţă? Bătrâna se uită, se uită şi începu să se închine. ― Bine, bine, zise acelaşi glas, văd eu că nu-ţi trebuie copii… Baba îşi luă inima în dinţi şi zise: ― Ba-mi trebuie… da’ unde eşti… cine eşti? ― Cine sunt? Neghiniţă, gândul lumii. De mic ce sunt, pătrund în urechile oamenilor şi-i ascult cum gândesc. Adineauri eram în urechea ta a dreaptă, apoi am trecut în a stângă, ş-am râs de m-am prăpădit când am văzut ce-ţi trec prin minte… ― Ei, aş! Ce mi-a trecut? Nimic! ― Nu e adevărat, răspunse Neghiniţă râzând, omul spune mai puţin decât gândeşte. Dacă nu-ţi şopteam eu că copacul uscat nu mai dă de la rădăcină, cine ştie ce-ai mai fi spus…   Baba se făcu ca para focului. ― Zău aşa… nu te ruşina, mamă, nu zău… Aşa e omul. Când e mic face nebunii fiindcă e mic; când e la tinereţe face nebunii fiindcă e tânăr, iar la bătrâneţe se gândeşte la nebunii fiindcă nu le poate face… Bătrâna pierdu sfiala şi răbdarea şi se răsti cât putu: ― Neghiniţă, ci tacă-ţi gura şi vin să te văd! Şi pe loc se-auzi un ţâşt ca de lăcustă şi un bâzâit ca de albină. Bătrâna simţi pe mână o picătura caldă. ― Iacătă-mă şi pe mine!… Biata femeie făcu nişte ochi mari cât toate zilele şi se miră toată de ce văzu pe mână, că cerul de i s-ar fi deschis nu s-ar fi minunat mai mult.   Neghiniţă era frumos ca o piatră scumpă; şi era mic cât o neghină; şi avea nişte ochişori ca două scântei albastre, şi nişte mâini şi picioruşe ca nişte firişoare de păiajen. Bătrâna dădu să-l sărute. Neghiniţă, ţâşti pe nas, ţâşti iar pe mână! ― Încet, mamă, încet, că mă striveşti, zise Neghiniţă. ― Să te sărut, că-mi umpluşi casa cu dragoste când îmi ziseşi mamă. ― Încet, să nu mă sorbi. Îl sărută. ― Cum mănânci tu, Neghiniţă al maicăi? ― Eu? Eu mă satur din fum. Până acum am mâncat la mese împărăteşti fără să ştie nimeni. Şi ce-am mai râs când ceilalţi tremurau înaintea împăraţilor, iar eu mă plimbam prin urechile lor şi le aflam gândul. ― Bine o fi de ei, Neghiniţă mamă… ― Aş, binele focului! Săracii mor de foame, iar ei mor de mâncare. De săraci e rău că n-au cui să poruncească, şi de ei e rău că trebuie să poruncească la mulţi. Pe ceilalţi oameni când îi minţi te iau de guler şi te judecă judecată dreaptă; pe ei îi minţi şi dau din cap; ba şi mai şi: ei ştiu că-i minţi, şi tac, şi înghit, şi n-au ce face, ca să nu se strice trebile împărăţiei. ― Da’ bine, Neghiniţă, ţie-ţi trebuie un an ca să umbli cât altul umblă într-o zi. ― Da? Ei, nu e aşa deloc. Eu mă las pe-o adiere şi plutesc ca pe apă, şi mă mlădii pe apa vântului ca pe valurile mării. Ba uneori întrec rândunelele ca o săgeată de argint. ― Ce bucurie pe unchiaşul meu, zise bătrâna, când o afla că are şi el un copil. Deseară o să se îmbete de bucurie. ― Ba e vorbă, răspunse Neghiniţă, eu vreau să văd pe tata acuşi-acuşic! Şi bătrâna, când auzi cuvântul tată, se bucură de bucuria moşului şi îi zise: ― Aria moşului este cât vezi cu ochiul de departe, pusă pe-un deal mare şi întins. Unde-i vedea şase cai murgi treierând grâu, acolo să te opreşti, că dai peste unchiaşul babei. ― Iată, plec. Cum îi deschise uşa, Neghiniţă se aruncă, cu mâinile întinse şi cu picioruşele deschise, într-o undă de adiere. Şi se făcu nevăzut, ca un strop de lumină.   Pe drum întâlni o cireadă de vaci. De minunici ce era, se dete afund într-o urmă de vacă şi începu să strige: ― Măi văcari, măi, veniţi de mă scoateţi din inima pământului, că vă fac pe voia gândului! Văcarii se luară după glas, până deteră peste Neghiniţă. Unul, mai rău şi mai prost dintre ei, vru să-l strivească şi-şi repezi călcâiul din băierile inimii. Neghiniţă ţâşti, şi sări alăturea, iar văcarul, lovind cu sete pământul, îşi scrinti piciorul şi începu să se vaiete. Ceilalţi începură cu măciuca şi, cum izbeau, rămâneau cu jumătatea în mână, iar ailaltă se ducea zbârnâind. ― Să nu vă păziţi vacile, cum vă păziţi minţile. Cruce lată, minte întunecată, urechi de văcar, urechi de măgar! le zise Neghiniţă, şi se dădu vântului.   Ajunse la unchiaş. I se sui pe nas, ca să-l vadă mai bine. Unchiaşul se bucură, dar nu ca baba, iar Neghiniţă se întristă. Dar ca să se-arate grozav, zise unchiaşului: ― Nu căta că-s mititel. Calul nu e mai mare ca copilul? şi-l încalecă copilul. Bivolul nu e mai mare ca omul? şi-l înjugă omul. Munţii nu-s mai mari ca oile? şi-i pasc turmele. Pământul nu e mai mare ca fierul plugului? şi-l despică fierul plugului. Codrul nu e mai mare ca un topor? şi-l culcă toporul la pământ. Tu nu eşti mai mare ca mine? şi te-au ostenit murgii în arie. Ia să vezi cum îi dau eu la arie, fără bici, fără nimic.   Unchiaşul, minunat, îl duse la arie. Cum ajunse, Neghiniţă sări pe-un cal şi începu să strige: „Hi, hăi, hi, hăi! „Ciupeşte pe unul, ciupeşte pe altul, caii începură să fugă, dar ce fugă, parc-ar fi avut douăzeci de bice pe şalele lor. Şi cum se crucea moşul, iată şi un negustor care trecea la scaunul împărăţiei. ― Moşule, îi zise negustorul, cine mână caii aşa de grozav, că eu aud „hi-hăi, hi-hăi” şi nu văd pe nimeni! ― Ei, tată, răspunse bătrânul, m-a dăruit Dumnezeu cu un copil ca o neghină, da’ cu mintea cât zece ca mine şi ca d-ta. Neghiniţă opri caii şi sări în palma unchiaşului. Cum îl văzu negustorul, se gândi să ducă împăratului aşa minune. ― Moşule, zise negustorul, îţi dau o pungă de bani pe el. Neghiniţă, sfâr, în urechea moşului şi îi şopti ce să vorbească. Şi moşul zise, crezând că de la el zice: ― Tu, care vinzi şi cumperi, ai cumpărat vreun suflet pe-o pungă de bani? ― Îţi dau… două. Şi iar moşul, după Neghiniţă: ― Două pungi… pentru un suflet? ― Îţi dau… zece. Moşul îngălbeni şi zise, iar după şoapta lui Neghiniţă: ― Sufletele se dăruiesc Domnului şi se vând Necuratului. ― Îţi dau… douăzeci! Şi moşul, călcând în gura lăcomiei, tăcu, cu toate şoaptele bietului Neghiniţă. Neghiniţă văzu lăcomia, da’ tot el şopti moşului: „Fie!” Şi moşul zise: ― Fie! Bătu palmă în palmă cu negustorul. Tocmeala se făcuse. Negustorul plăti şi luă pe Neghiniţă, vândut de bunăvoie. Negustorul plecă. Neghiniţă strigă moşului: ― Moşule, moşule, ai fost să n-ai copii, iar biată babă, da!   Împăratul era la mare şi la greu sfat cu toţi cărturarii, că bântuia seceta şi molima. Şi dacă negustorul îi spuse că are un copil ca o neghiniţă, împăratul rămase înmărmurit, învăţaţii împărăţiei căscară ochii mari şi se traseră de bărbile lungi. ― Nu se poate, măria-ta, aşa ceva nu scrie la carte. ― Ba se poate, zise Neghiniţă, sărind pe masa sfatului, că multe se pot şi nu stau în cărţi; şi mult mai multe sunt altfel de cum sunt ticluite din condei. Şi după ce se minunară cât se minunară, începu sfatul. Neghiniţă se sui pe mâna împăratului, pe umăr, apoi în creştetul capului, şi de-acolo zise râzând: ― Învaţă, măria-ta, că cei mai mici sunt cei mai mari. Împăratul, cam de voie, cam de nevoie, răspunse: ― Aşa e, Neghiniţă, aşa e. Iar cărturarii îşi deteră ghies pe sub masă şi plecară ochii în jos. Împăratul porunci să-i toarne lui Neghiniţă o casă cu zece caturi, cât o nucă de mare, toată din aur-lamur şi împodobită cu pietre scumpe. Neghiniţă rămase la sfat şi se pierdu din ochii tuturora, numai ca să se ţie de năzdrăvănii. Şi, încet-încet, pâşi-pâşi, până intră în urechea învăţatului care căuta în stele cu ocheanele. Acolo ascultă ce ascultă, şi înţelese că acest vestit cărturar, în loc să se gândească la sfat, se gândea că împăratul are nasul cam mare. Se duse binişor şi intră în urechea cărturarului care zicea că ştie măruntaiele omului şi leacurile bolilor. Ăsta se gândea nu la sfat, ci că-i plăcea inelul împăratului. Aşa află, pe rând, că unul se gândea la o cucoană frumoasă, că altul se gândea cam ce linguşeală să cârpească împăratului, altul că ce n-ar da el pentru o sticlă de vin, altul că bine e să fii împărat, altul că împăratul e om ca toţi oamenii, numai unul, cu fruntea cât toate zilele, asculta cuvintele şi întrebările împăratului. Neghiniţă, cum află gândul tuturora, zbughi în urechea împăratului şi îi şopti tot, din fir până în aţă. Împăratul, crezând că singur, el de la el, a citit în mintea lor, se mânie foc şi le zise: ― Ei, tu, care caţi în stele, ţi-ai făcut ochii ochean şi-mi vezi nasul cât un buştean. Astfel ţi-e gândul la sfatul domnesc? Cărturarul se cutremură şi dădu în genunchi, cerând iertare. ― Tu, se răsti împăratul către doctor, dacă ai avea inelul meu, ai omorî mai puţini oameni?   Doctorul se cutremură şi dădu şi el în genunchi. ― Tu, zise împăratul necăjit ălorlalţi, te gândeşti la secături şi nu vezi că eşti cu un picior în groapă; tu îţi pregăteşti limba ca să mă minţi; tu crezi că într-o sticlă cu vin este mai mult duh decât în capul meu; tu nu ştii că un învăţat pe scaunul domniei ar face mai multe boroboaţe ca un neghiob; tu te pricepi că împăratul e om ca toţi oamenii, da’ nu te gândeşti că învăţaţii sunt ca neoamenii; iar tu abia te ţii să nu caşti o gură cât să înghiţi împărăţia toată; numai ţie ţi-e mintea la sfatul domnesc. Cu toţii căzură în genunchi. ― Acum ce să le fac, zise împăratul mânios, să le tai capul? Cărturarii muriră şi înviară, iar Neghiniţă, care se suise în creştetul împăratului: ― Ferit-a Dumnezeu, măria-ta, fără învăţaţi cine să mintă lumea? ― Să nu fie decât adevărul pe lume! ― Ferit-a Dumnezeu! Ce-ai face chiar măria-ta fără minciună? Apoi măria-ta ţi-ai făcut socoteala vieţii? Mai multe ceasuri ai mâncat, ai dormit, ai vânat, ţi-ai socotit cazanele cu bani, ai petrecut, ba cu luminăţia-sa împărăteasa, ba şi fără ea, decât te-ai necăjit cu trebile şi cu nevoile împărăţiei. Cum ai sta măria-ta pe scaunul lumii când lumea ar afla adevărul? Împăratul zâmbi, cu ciudă, nu e vorbă, dar zâmbi ca să dreagă treaba şi îi iertă pe toţi. Văzând însă că cel din urmă cărturar, care se gândise la sfat, tremura mereu, îi zise: ― Ei, dar tu, cel mai cuminte, de ce tremuri? ― Măria-ta, zise bietul bătrân, mai bine să spun şi eu decât să afli măria-ta. Iată, socotesc că nu ştiu nimic şi tot mă gândesc că mi-e leafa prea mică. Împăratul râse cu poftă şi-i făgădui o leafă mai mare, apoi sparse sfatul cărturarilor şi plecă cu Neghiniţă în creştetul capului, nedumirit de cum ghicise gândurile tuturora. Împărăteasa şi cuconii ei, văzând pe Neghiniţă, se minunară, dar, când aflară că împăratul, la vreme de bătrâneţe, ghiceşte gândurile oamenilor, se cruciră şi tot nu le venea să creadă. ― Împărate, zise împărăteasa, zău aşa, ghiceşte-mi şi mie un gând. ― Să vedem, răspunse împăratul. Împărăteasa se gândi şi începu să râdă… Neghiniţă o zbughise în urechea împărătesei şi-i aflase gândul: „Că ce bine-ar fi să mai fie o dată împăratul tânăr!” Şi într-o clipă intră în urechea dreaptă a împăratului, şi şopa-şopa-şopa. Împăratul – pace! Împărăteasa râdea şi zicea: ― Vezi că nu ghiceşti? vezi? Pasămite, împăratul era cam tare de urechea dreaptă. Neghiniţă înţelese, şi ţâşti în urechea stângă, şi iar şopa-şopa. Împăratul se lumină la faţă, dădu din cap, râse cu hohote şi zise: ― Ei… împărăteasă, împărăteasă… da’ tot muiere! De, bine te gândişi tu, da’ nu se poate… Împărăteasa se ruşină, plecă ochii în jos şi se gândi: „Dar dacă o ghici şi la ce m-oi fi gândit înainte, intru în pământ! De câte ori n-am dat dracului sfaturile împărăţiei când nu se mai isprăveau până după miezul nopţii.” În sfârşit, ce-i veni lui Neghiniţă, vru să râdă şi de împărat; şi îşi zise într-o bună dimineaţă: „Vezi ce e omul! Spune-i orice, spune-i mereu acelaşi lucru… omul crede, că omul e prost. Ce nu crede întâi crede mai pe urmă. Am să-i fac una şi bună împăratului, să-l las fără sfetnicii cei credincioşi şi să-l încurc cu nebunii.” Împăratul, de umbla în fruntea oştilor, de sta la sfat mare, de se culca, de se scula, de mânca, de-şi mângâia cuconii, un gând nu-l mai slăbea: „Nu vezi, omule de Dumnezeu, că ţi-au îmbătrânit sfetnicii şi împărăţia merge rău?” Pasămite, Neghiniţă îi intrase într-o ureche. Azi aşa, mâine aşa, până nu mai avu încotro. Sparse sfatul cel vechi şi chemă altul nou. Tot unu şi unu! Cum veniră, cum aruncară pe bietul împărat din scaunul neamului lui… ― Acu să-l vedem! zise împieliţatul de Neghiniţă. Împăratul ieşi plângând din cetate. Neghiniţă, sus pe umărul lui. ― De ce plângi, măria-ta? Ţine-ţi firea, nu fi muiere. ― Ei, ei, Neghiniţă, cum să nu plâng?! Unde mi-e toiagul împărătesc? ― Ci taci, măria-ta! Ia taie un corn şi fă-ţi, colea, o cârjă. Buzduganul e greu la bătrâneţe, te doboară. Cârja te sprijină. ― Ei, ei, Neghiniţă, unde mi-e scaunul împărătesc pe care au stat atâţia moşi-strămoşi ai mei? ― Ci taci, măria-ta! Întinde-te colea, pe fânul înflorit şi moale, şi să-mi spui drept care e mai dulce la oase? Scaunul cu scumpetea, sau fânul cu frumuseţea? ― I, i, Neghiniţă, unde mi-e coroana cu stemele şi cu luminile? ― Ci taci, măria-ta! Pune foaie lată de lipan pe deasupra pletelor albe şi spune-mi drept, care e mai uşoară, coroana cu grijile sau lipanul cu umbrele? ― Aşa o fi, Neghiniţă, mai zise împăratul, oftând tocmai din băierile inimii, aşa o fi, se potriveşte ş-aşa, fiindcă ştii tu să le potriveşti, dar când mă gândesc în ce slavă eram ieri… îmi vine să scald tot pământul cu lacrimile mele! ― Ci taci, măria-ta! Adică ce slăvire? Toată viaţa, ba războaie, ba sfaturi, ba taie capul unuia, ba întinde la bice pe altul, ba citeşte jalbele, ba ascultă păsurile, ba câte şi mai câte, şi mai multe fără să vrei de câte pe vrute. Mărire să fi fost asta? Dar ia gândeşte-te măria-ta că un supus era supusul măriei-tale ş-avea un stăpân, iar măria-ta, purtând grija tuturora, erai sluga tuturora. Vezi, de-aia măria-ta ai fost cel mai slugă, cel mai nevolnic din toată împărăţia. Curată socoteală: erai împărat, nu om; acum eşti om, nu împărat. Şi eşti mai mare, că unde-ţi spune gândul, acolo te duc picioarele. Ş-apoi, cine ştie? Socoteşti măria-ta că boierii pot ceva fără prostime? Să ceară prostimea pe vechiul lor împărat… şi să vezi măria-ta… Se mai îmbună împăratul la cuvântul lui Neghiniţă şi se duse, în cruciş şi în curmeziş, în toată împărăţia, c-o foaie de lipan pe cap şi sprijinit pe-o cârjă de corn. Şi de ce vedea se minuna şi întreba pe Neghiniţă: ― Neghiniţă, de ce-l bat pe ăla, de răcneşte ca din gură de şarpe? ― Fiindcă împăratul e surd şi n-aude, răspunse Neghiniţă. ― Neghiniţă, de ce-or fi atâţia oameni goi şi desculţi? ― Fiindcă împăratul e orb şi nu vede. ― Neghiniţă, de ce bătrânul ăla s-o fi muncind să roadă în gingii o cojiţă uscată? ― Fiindcă împăratul mănâncă prea mult. ― Neghiniţă, de ce-o munci unii şi noaptea, de dau pe brânci? ― Ca să doarmă împăratul şi ziua, de i-o veni poftă. ― Neghiniţă, atunci de ce să vie pe scaunul meu un împărat şi surd, şi orb, şi lacom, şi somnoros? ― Ei, poi, înainte de-a fi împărat, vedea, auzea, muncea, cumpătat la mâncare şi la băutură. Bietul pribeag stătu pe gânduri, în mijlocul unui oraş mare, mare şi zise: ― I, i, Neghiniţă, mult cuvânt ai! Acum s-ajung împărat, şi aş şti eu să fac cum e bine. Şi, ca din senin, abia sfârşise vorba de pe urmă, ş-auzi o gălăgie, un vaiet, o duduitură, că parcă se cutremura pământul. Când colo, ce să fie? Ştafetă mare. Nişte voinici, cu suliţe lungi, aduceau vestea că norodul a băgat la dubă pe împăratul ăl nou, cu sfetnici cu tot, şi că cheamă iarăşi pe adevăratul împărat. Cum auzi bătrânul, zise voinicilor: ― Staţi, că eu sunt! Şi-l cunoscură toţi, şi îi deteră în genunchi. Iar Neghiniţă, de colo, de pe umăr: ― Măria-ta, mai vezi, mai auzi, ori ţi s-a făcut foame şi-ţi vine să dormi? La toate vine rândul, după cum se întoarce roata, că de-aia e roată, să se întoarcă, iar nu să stea locului. Şi-i veni rândul şi lui Neghiniţă, gândul lumii. Într-o zi vru să glumească cu împăratul, să mai facă vreo drăcie. Îi intră în urechea dreaptă, crezând că e în a stângă. Cu stânga n-auzea de loc. „Nu face nimic. Mi-e lene să mă mut, se gândi Neghiniţă. În loc să şoptesc, voi striga.” Şi începu să strige din toate puterile în urechea cu care împăratul auzea de minune. ― Un împărat dacă n-a şti el de la el adevărul, nu-l mai află de la nimeni! Împăratul, auzind acest glas tare în fundul urechii, îi zvâcni inima şi-şi trase o palma cât putu peste ureche, zicând: ― Iiiii, să ştii că ce credeam eu că-mi trece prin minte era numai în ureche! Şi când îşi scutură urechea în podul palmei… Neghiniţă căzu leşinat… ― Tu mi-ai fost? Tu m-ai făcut să cad din scaunul împărăţiei? Bine! Am eu ac de cojocul tău! Împăratul, înfuriat, porunci să-l lege de gât cu un fir lung de mătase şi-l coborî de-l înecă în puţul din curtea domnească. Aşa sfârşi bietul Neghiniţă.                                            

Hagi-Tudose I Dincolo de „Crucea de piatră”, de-a stânga Şoselei Vitanului, se ridică biserica „Sfânta Troiţa”. Mândreţe de biserică. Ce zugrăveli, pe dinăuntru şi pe dinafară, cum arar se mai pomenesc numai la bisericile din vechime. Dar de asculţi la troiţeni, mai cu seamă la cei bătrâni, te apucă ameţelile când încep ei să-şi ridice biserica în slava cerului. Mă rog, nu au atâtea degete la amândouă mâinile câte minuni se află în sfântul locaş. Şi când se încurcă, se fac foc bătrânii troiţeni; ba îşi muşcă degetele la numărătoare, căci iată, cum au apucat ei să numere minunile: ridică amândouă mâinile în dreptul ochilor, ţi le vâră sub nas cu degetele răsfirate, apoi la fiece laudă zice „una la mână” şi moaie câte un deget în gură. La înfierbânţeală, uită că degetele sunt ale lor, şi le muşcă, şi vorba se preface în supărare, supărarea în ceartă şi cearta în gâlceavă. Cum să cază ei la învoială?… Fiecare vrea să laude şi să numere numai cum vrea el, iar nu cum laudă şi numără ceilalţi. De cumva nu eşti din partea locului, trei-patru bătrâni – care de obicei ascultă, cu gurile căscate şi cu şepcile pe ceafă, la cântecele copiilor din şcoala vestitului dascăl Nicuţă, cum te-or zări, te simt, ca nişte copoi, că eşti străin, că n-ai mai văzut biserica lor. Îşi freacă mâinile; tuşesc; îşi dreg glasul; apoi, rara-rara, cu nişte paşi lungi şi semeţi, îţi ies înainte, îţi caută prilej de vorbă, toţi cu aceleaşi cuvinte, cu aceeaşi tărăgănire de glas şi cu capul dat pe spate: ― Ei, flăcăule, de pe unde?… Ce vânturi?… Pe la noi… ai?… Şi de ce?… Ce zici de biserica noastră?… Nu, mă rog, ce crezi d-ta, că n-o să-ţi tăiem capul… De te împinge păcatul să spui ceva de sfinţii uscaţi şi drepţi – unii cu suliţe, alţii cu paloşe, unii călări, alţii pe jos şi cu mâinile aşa de încrucişate pe piept, că palmele le ies afară din trup – pe loc bătrânii îşi ridică pulpanele giubelelor în cingătoarea de plisă roşie şi-ţi suflă cuvântul din vârful limbii: ― Ei, puişorule, mai sunt zugravi, grozavi de tot… Am văzut şi noi… am prea văzut cum o dau în păgâneşte şi-ţi toarnă la sfinţi cu ochi de om, cu mâni şi picioare ca şi ale noastre… Da’ de, vezi d-ta, sfinţii ăştia, aşa cum i-am apucat noi, de când am deschis ochii, sunt adevărat sfinţi. Voi, tinerii de astăzi, la legi umblaţi cu şoalda, la scris cu şoalda şi la sfinţi tot cu şoalda…!   II   Aşa m-au judecat şi pe mine, şi n-oi mai uita mai ales ochii mici şi vărgaţi ai ctitorului, care-mi tălmăcea zugrăvelile, înfigând degetul arătător asupra sfinţilor şi oftând parcă ar fi voit să plângă vremile apuse şi credinţele de odinioară. Erau patru. Trei – cu giubele lungi, cu şepci cu cozoroace de lac, crăpate şi şterse de lustru. Jupân Hagiul purta pe umeri o scurteică de elastic, galbenă, spălăcită, pătată de untdelemn şi picată cu ceară. Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalţi trei îmi râdeau în obraz, ca şi cum mi-ar fi spus: „Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe ş-a păţit şi mai multe”… ― Uite, îmi zicea ctitorul mâniat, ce pofteşti? Nu-ţi place Sfântul Gheorghe? Ce vitejeşte stă pe cal! Şi cum omoară balaurul spurcat, parcă ar ucide un vierme, nici nu se sinchiseşte. Iacă şi mucenicul Mina cum îşi bate joc de Necuratul. Dar capul arhiereului Nicolae… ce mândreţe, ce curăţel şi frumos bătrân! Ei, nenişorule, o să trăiţi, şi cu d-alde astea n-o să vă mai întâlniţi! În ziua de astăzi?… vardie naţională cu cozi de cocoş muiate în băcan… şi barabance… şi triu-liu-liu-triu-triu… la dreapta… la stânga… dreeeepţi!… Iar sfintele locaşuri… ruşine! Ctitorul abia răsufla, roşu ca para focului. Mă hotărâsem să tac. În uşa amvonului: draci cu gheare de trei ori mai lungi ca degetele, oameni cu părul vulvoi, îngeri slabi şi lungi şi, mai presus de toţi, bunul Dumnezeu, pe nori cenuşii, rotocolit cu un curcubeu. Ctitorul nu se mai putu stăpâni. Ridică mâinile. Mânecile i s-adunară în umeri şi începu, ascuţindu-şi glasul: ― Nu vezi cum s-agaţă dimonii de talerul drepţilor, dar ei tot mai sus, tot mai sus la cântar, căci o faptă bună ridică de la pământ doi draci şi mai bine… Nu vezi că ăştia-şi apasă degetul pe un şir de oameni dezbrăcaţi şi albi ca varul, cari o porniseră spre rai – au fost buni, milostivi, şi n-au râvnit la ale altuia, şi n-au zavistit, şi n-au furat, şi n-au luat numele Domnului în deşert, şi n-au avut nouă băieri la pungă, ca în ziua de azi… Hagiul plecă capul în jos, strângându-şi poalele scurteicii. Doi din bătrâni iar zâmbiră şi iar înţeleseră cu zâmbetul lor şiret: „Bine mai vorbeşte ctitorul! Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul, că te face puzderie!” ― Iacă, urmă ctitorul, iacă şi bogaţii nemilostivi cum se duc în focul ghenii cu sacii în spinare, deşelaţi de aur şi de argint! Hagiul tuşi, trase cozorocul şepcii pe ochi şi întoarse spatele „judecăţii d-apoi”. ― Strângeţi-vă vouă comori în ceruri… strigă ctitorul, ameninţând cu pumnul pe bogaţii nemilostivi, cari să duceau liniştiţi în iad… strângeţi-vă vouă comori în ceruri, căci mai lesne va trece funia corăbiei prin urechile acului decât bogatul în împărăţia cerurilor! Ctitorul rămăsese cu pumnul încleştat asupra zidului; ceilalţi doi îşi descoperiră capul, îşi făcură cruce, îngânând: „Doamne, Doamne, mare şi milostiv eşti, Doamne!” Jupân Hagiul o şterse binişor-binişor şi se făcu nevăzut. ― Fugi Hagiul… fugi… Nu-i vine la socoteală, – începu iar ctitorul – nu dă un sfanţ la cutia bisericii (ctitorul ţinea mult la cutia bisericii), şi acasă – nomol de galbeni bătuţi şi ferecaţi! Îngroapă mereu cazanele, şi n-are decât o nepoată, pripăşită pe lângă dânsul de când a plecat la hagialâc, ca să-i păzească coştoroaba. Şi nu mărită fată mare, nu sleieşte un puţ, nu dăruieşte un crâmpei de salbă iconostasului unde se miruieşte, caiafa de el! Şi vorba se încinse ca focul. ― Să dea Hagiu?… Hagiu să dea?… ― Dar nu l-aţi văzut cum mişună prin cârciumi şi băcănii? zise ctitorul. Intră într-una, ia binişor o măslină, o aduce la gură ş-o strecoară printre gingii. Fol, fol, fol, o mestecă… „E, cum dai măslinele, dragă cutare?…” „Atât”… „Scump, scump de tot la aşa vremuri. Vremuri grele!” Şi pleacă… Intră peste drum. Şterpeleşte icrele de cosac. Rupe o bucăţică, îi face vânt. Pleasc, pleasc… „Cum petreceţi icrele?”… „Atât”… „Scump, scump. Vremuri grele!” Şi pleacă… Se duce la pastramagiul din colţ. „Ia să vedem, vericule, cum ţi-e marfa, că nu mai dau pe la cutare”… Ia o feliuţă, îi face de petrecanie. „Cum o daţi?” „Pe parale şi atât.” „Aş, v-aţi scumpit de tot! S-au dus vremurile alea… Vremuri grele!” Şi pleacă. Îi e sete. Intră într-o bragagerie. „Ei… să gust… ce başbuzuc aveţi?” Suge un fund de tinichea, ghiorţ, ghiorţ, ghiorţ. „Zeamă de aguridă. Cin’ s-o bea? Cin’ s-o plătească? Vremuri”… Şi pleacă. Aşa mănâncă şi se răcoreşte, şi pe el îl dau banii afară din casă. Şi bătrânii – hi-hi, ho-ho, hi-hi – râd cu lacrămi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai şiret la cuvânt şi mai subţire la coada ochilor, răsucindu-şi stropii de mustăţi, întorşi ca nişte colţi albi împotriva nasului. ― Carâmbii cizmelor?… De când era flăcău… ― I se scâlcie tocurile?… Le bate singur câteva flecuri… ― Pe mine, de câte ori mă vede: „Dă-mi o pustie de ţigară, că-mi uitai păpuşa acasă”. ― Aş! ce-a uitat acasă?… Bea peliniţă. O adună vara, o usucă, o freacă în mâni ş-o aşează în lacră. Bea toată iarna şi tuşeşte să-şi dea sufletul. ― Da’ v-aţi uitat pe sub scurteica Hagiului? zise ctitorul, râzând şi ciupindu-şi mustăţile. Nu?… Bine… Să vă spui eu… Într-o zi, după slujbă, stam de vorbă… mai mulţi inşi şi câteva cocoane. Hagiul se uitase într-un jeţ… Pândea o prescură. Paracliserul, un drac şi jumătate, îi arătă, jos, înaintea noastră, o firfirică de paispre’ce şi-i zise: „Jupân Hagiule, mi se pare că dumitale ţi-a căzut la miruială”. Hagiul sări în capul oaselor. Se apropie de firfirică. O ţintui cu ochii, că să-i fi dat cu piciorul n-ai fi mutat-o din loc. Întinse mâna… Când se aplecă de jumătate, pe noi, din spatele lui, bărbaţi şi cocoane, ne bufni un râs straşnic, şi râzi, şi râzi… Hagiul îşi uitase acasă turul pantalonilor… De râsul nostru, neîndrăznind să se aplece până la firfirică, se uită lung la dânsa şi, cu lacrămile în ochi, ieşi din biserică, mormăind: „A mea era!… era a mea!” Paracliserul ştia de la nepoata Hagiului că Hagiul de zece ani taie din turul pantalonilor ca să-i cârpească pe unde se cosesc. Scurteica fusese încă p-atât de lungă, dar o scurtase mereu din poale, ca să încăputeze mânecile.   III   Fum pe coşul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nămeţii până la streşini. Apele să îngheţe tun. Treaba lor! Hagiul nu vrea să ştie de crapă pietrele la gerul Bobotezei, nici dacă în iulie turbează cânii de căldură. Iarna tremură, vara gâfâie. Toată viaţa lui, de câte ori nepoată-sa – trăind aciolată pe lângă dânsul – îi pomenea, la Crăciun, să taie şi ei un porc, ca tot creştinul, bătrânul răspundea: ― Îmi face rău, nepoată, s-aud guiţând… Îmi face rău… c-aşa sunt eu… milos… ― Cumpără-l, nene, tăiat gata. Dacă aşa îl aducea din cuvânt Leana, înghiţind în sec, cu gândul la şorici, bătrânul răspundea liniştit: ― Un porc… carne multă… Se strică… Două guri suntem… Venea Paştele. ― Nene, să înroşim şi noi ouă… ― Ce prostie!… Ouă roşii?… Nu e mai bine să le mănânci proaspete?… Ouă roşii, ouă stătute… ― Să roşim puţintele. ― De roşim puţintele, ardem focul degeaba, cumpărăm d-a surda băcanul… Cheltuială zadarnică… Vremuri grele! ― Da… o ciozvârtă de miel… ― Miel?… Ce fel miel?… Cum miel?… Miroase a oaie… Paştele prea e în vară… ― Ce pustia de vară, nene Tudose, nu vezi că plouă şi fulguieşte?!… ― Ei, fulguieşte, fulguieşte… tu nu vezi că nu ţine? Unde ţine? Cum cade, se topeşte… Eu mor de căldură… Uf!… uf!… ― Şi eu mor de frig… ― Mori de frig… crăpi!… Aşa te-am pomenit… lacomă… nemulţumitoare! Leana tace şi înghite în sec. E săracă. N-are pe nimeni. Tace, că bătrânul, de se mânie, strigă, trânteşte uşile, apoi se aruncă în pat şi se vaietă până la miezul nopţii, uitând să-i dea şi de pâine. De mic copil Hagiul fusese copil cuminte şi aşezat. Nu i s-auzea guriţa, nici paşii. Nu rupea pantofii. Nu-şi hărtănea rochiţa. Pe ce punea mâna punea bine. Ajuns calfă la găitănărie, vorbea frumos şi cu patimă în mijlocul tovarăşilor săi. ― De când eram d-o şchioapă pricepusem lumea, le zicea el. Înţelesesem bine de tot că o cârpă din gunoi este o muncă de om pe care te faci stăpân dacă o pui deoparte. Şi dacă mama îmi dădea un ban de trei ca să-mi iau un simit, eu mă uitam în ghiozdan: de aveam felia de pâine, sănătate bună, aveam ce mânca. Nu te saturi cu pâine? Ce-ţi trebuie simiţi? Şi puneam banul bine. Şi un ban peste altul fac doi, peste doi dacă pui altul, fac trei… Râdeţi voi… râdeţi… Da’, vânturaţi banii în mâni şi veţi simţi ce răcoare ţine când vă e cald, şi ce cald când vă e frig. E destul să te gândeşti ce poţi face cu banii, ca să şi guşti bucuria lucrului pe care nu l-ai cumpărat. Ai simţit bucuria?… De ce să-l mai cumperi?… Râdeţi voi, râdeţi… Ce lucru poate fi mai luminat ca un jeratic de galbeni întinşi pe o masă?… Voi râdeţi… râdeţi cu hohote… Nişte risipitori… În viaţa voastră n-o să gustaţi adevărata bucurie… Într-o zi, o calfă, văzându-l cum tremură şi cum i s-aprind ochii când vorbeşte de bani, i-a zis în glumă: ― Strângi tu, băiete, strângi, şi într-o zi… fiut… fiut… p-aci l-e drumul… şi ia-i de unde nu-s… Tudose, la aşa nelegiuire, s-a ridicat în vârful picioarelor, a încleştat pumnii, i-a adus la gură şi a strigat, închizând ochii: ― Numai de veţi vârî tot pământul în buzunar… numai atunci veţi fura şi banii mei!… Aşa să ştiţi!… Aşa!… Că n-am bani… N-am chioară lăscaie… P-aşa vremuri nu poţi să ai… În sfârşit, Tudose muncea; strângea; nu bea; nu ochea prin mahala; mânca pâine cu bragă. După zece ani, ajuns la parte, după alţi cinci, tovarăş pe din două cu stăpânul său. În primii ani de tovărăşie slăbise, îngălbenise, îmbătrânise la 30 de ani. De frică şi de griji, bolea pe picioare. Fostul său stăpân îl luă la masă la el ca să-l mai îndrepte. Şi ce frumos mânca! Oscior peste oscior şi nimic pe oscior. Se mai întremase. Erau cu toţii pe iarbă verde, sărbătorind şi udând cu pelin ziua de întâi mai. Jupânul i-aduse vorba: ― Tudose, nu vrei tu să-ţi găsesc o fată bună, de treabă, cu ceva zestre? Ei, şi ştii, un copil, doi, ai pentru ce trăi. ― Nu se poate, jupâne, nu se poate! Femeia, copiii cer demâncare, vesminte, învăţătură… şi n-am de unde… Ce bruma am sunt în negoţ, şi banul din negoţ este al oricui ar voi să te înşele. ― Tudose, băiete, nu vorbi cu păcat, să nu vorbeşti într-un ceas rău. Ceas rău? Îşi strânse fermeneaua la piept, apoi mormăi pe gânduri: ― Nu se poate, jupâne… copiii cer pâine, îmbrăcăminte, învăţătură, şi femeia… rochii… plimbare… scurteică de tibet… fuste în gherghef… Nu se poate, jupâne… să mă crezi că nu!…   IV   Oh! ce fericire pe Hagiu când rămase singur stăpân în prăvălie! În prima zi l-apucă căldurile. Obrajii îi ardeau; capul i se încinsese; ochii îl usturau. La ceas, la ceas, ieşea din prăvălie s-o privească pe dinafară. Îi da târcoale. Îi cerceta încăperile şi zidurile cu d-amăruntul. Se ridica în vârful picioarelor ca să-şi arunce privirile până peste acoperişul ei. Prăvălia?… Era copilaşul rumen şi frumos. El? Părintele fericit că are pe cine mângâia. Prăvălia? Femeia fermecătoare. El? El, nebunul care-i da în genunchi, cu ochii închişi şi cu inima speriată. I s-a izbândit visul, singurul vis pe lume! A rămas singur. Ale lui sunt sculurile, jurubiţele şi ghemurile de găitane; ale lui războaiele, rodanele şi maldărele de lână; numai el singur deşchide tejgheaua; numai el singur tocmeşte, face preţul şi primeşte, numai în mâna lui, banii frumoşi şi rotunzi. În prima seară, zăvorând uşile şi obloanele, ochii îi jucară în toate părţile, mustrând pe ucenici la fitece mişcare. ― Încet, încet, încetinel, că uşile nu sunt de fier! ― Ia seama, trândavule, să nu spargi geamurile, că nu sunt de fier! ― Nu trânti obloanele, ponivosule, că nu sunt de fier! ― Încet, încet cu lacătele, mototolule, că nu sunt… şi dacă sunt?… au broască, au meşteşug, costă parale! De zece ori se întoarse din drum ca să mai privească o dată, încă o dată, prăvălia. La urmă o privi lung, îi surâse, i se umplu ochii de lacrimi şi plecă, mormăind: ― Mititica… tristă şi ea… cu obloanele în jos, cu uşa închisă… ca un om care a închis ochii!… Se crapă de ziuă?… Face ochii mari, cât geamurile ei, şi parcă vorbeşte, momind pe trecători să intre, să-i dea o bună-ziuă şi să-i târguiască câte ceva… Linguşitoarea… Cu capul în jos, ciulind mustăţile, ştergându-şi sudoarea de pe frunte, iuţind şi muind paşii, mestecând şi tuşind, se duce acasă. Vorbeşte. Se vede în luptă cu ceilalţi: cu ucenicii, cu calfele, cu muşteriii mărunţi şi cu toptangiii. La unii surâde, unora le strânge mâna, cu alţii se ceartă, la urmă se împacă cu toţi, îi atrage, îi momeşte, îi înşeală. Obosit, ajunge acasă. La răspântia din care se desface drumul înspre Calea Vergului, se pituleşte căsuţa Hagiului, în mijlocul unei grădini stufoase. Deschide uşa tinzii; o încuie grabnic; intră într-o odaie mică şi întunecoasă; aprinde o lumânare de seu; se aşează pe pat; îşi ia capul în mâni şi-şi reazemă coatele de genunchi. Păreţii sunt cojiţi şi galbeni; grinzile tavanului, negre şi prăfuite; icoanele, cu sfinţi şterşi; patul de scânduri, acoperit cu o pătură lăţoasă, vărgată cu alb şi vişiniu. Două perne de paie la perete şi una de lână îmbrăcată într-o faţă soioasă. Pe jos, pardoseală de cărămizi reci. Odaie tristă, întunecoasă, un mormânt pe ai cărui ochi de geam, ca un sfert de hârtie, ţ-ar fi frică să priveşti, de frică să nu vezi morţii odihnindu-se cu feţele în sus. Hagiul tresări şi suflă în lumânare. ― Costă parale. Mă gândesc eu şi pe întuneric. Oh! Doamne, Doamne, ce bun eşti, ce înţelept eşti! De n-ar fi soare, câte lumânări mi-ar trebui să arz ziua în prăvălie!… Ce cheltuială!… Abia se lungi în pat, şi gândurile începură, întâi blânde, prietenoase, ş-apoi îndoielnice, posomorâte. Bine că a rămas singur stăpân în prăvălie! Jupânul era bun, era cinstit, da’ de… două chei la o tejghea… două mâni în parale… douăzeci de degete în firfirici… patru buzunare şi două socoteli… Cine ştie!… Din greşeală… bani sunt mici… uşor îţi scapă printre degete… ba în buzunar… în pungă… în căptuşeala hainei… Stăpânu-său era bun, era cinstit, dar ierta de multe ori pe calfe, pe simbriaşi, pe ucenici, când rupeau şi spărgeau prin prăvălie. Venea un cerşetor, doi, douăzeci: „Să le dăm, că avem copii”. Da, dar el n-avea copii. Da, dar jumătate din acei bani aruncaţi era munca lui, erau banii lui, erau mângâierea şi fericirea lui. Unde pui hainele pe cari i le cumpăra cu d-a sila, lumânările de Paşte, discurile, miruiala, căci îl ducea de guler la biserică… dar cutia bisericii, de care îi era spaimă… Socoteală limpede: masa, creditul şi numele stăpânului său produceau mai puţin ca mila stăpânului, hainele pentru masa stăpânului, evlavia stăpânului şi nepriceperea stăpânului la vânzarea găitanului. Hagiul se rostogoleşte în pat. Prea e fericit. Nu poate dormi. Râde şi oftează. E deştept şi visează. Ce vis! De nu s-ar sfârşi! Dacă aci, în zăduf şi întuneric, ar sta în picioare, şi banii ar creşte, ca o revărsare de apă, de la tălpi în sus până peste creştetul capului… Oh! ce fericit ar fi Hagiul! Înainte să-şi dea sufletul, ar vedea faţa şi vecinicia lui Dumnezeu. Moartea să aibă coasă de aur, el şi-ar înfige amândouă mâinile în tăişul ei! Picături de ploaie bat în geamurile Hagiului. Hagiul tresare. Nimeni. Se şterge pe frunte de năduşeală. Răsuflă greu, ca p-un suiş de deal c-o povară în spinare. Îi bate inima: visul unei morţi fericite i s-a prefăcut într-o viaţă de spaimă. Picături grele izbesc în geamuri. Gândul că ar putea să-l jefuiască cineva îl face să sară din pat. Aprinde lumânarea. E galben ca ceara. Părul, nepieptănat şi lung, i-atârnă în viţioane pe ceafă şi pe frunte. Se uită la icoane. Se închină. Şi-aduce aminte de Dumnezeu. Fireşte că se gândeşte la el! Se gândeşte că suferă pe pământ din cauza leneşilor şi a tâlharilor. Lui nu i-ar fura o băşică cu zece mii de galbeni, îngropaţi sub cărămizile de supat, ci l-ar fura de zece mii de ori, i-ar fura sufletul turnat în fitece galben. El niciodată n-a priceput ce este zece, o sută, o mie. Astea sunt vorbe, sunt numere pe răboj ori pe hârtie. În zece galbeni este inima lui de zece ori; într-o sută, inima lui de o sută de ori; într-o mie, inima lui de o mie de ori. În zece mii, el nu vede un purcoi de galbeni, ci zece mii de copii ai lui, fiecare cu chipul şi cu viaţa lui. Iacă de ce se gândeşte la Dumnezeu. ― S-aprind candela, deşi Milostivul ar trebui să vază şi pe întuneric! zise Hagiul şi se ridică, tremurând, în dreptul icoanelor. Scoase binişor paharul din candelă; îl puse pe pat; stoarse şi îndreptă firul de iască; turnă în păhărelul murdar untdelemn dintr-un urcior; măsură cu ochii roata untdelemnului… ― Un deşt de untdelemn!… un deşt!… e prea mult… risipă… se revarsă de ziuă… Cum o să mai vază atotştiutorul o limbuliţă gălbuie când soarele o potopi lumea cu lumina lui?… Puse paharul pe un taler de pământ şi turnă apă. Untdelemnul se scurse în taler, rămâind în pahar un rotocol d-o muchie de cuţit. Se vârî în pătură. Candela sfârâi şi trosni. Hagiul, ameţit, mormăi în mustăţi: ― De ce-o fi trosnind? Semn rău! Am turnat destul untdelemn… De ce-o fi trosnind?… De nu mi-ar arde prăvălia!…   V   Aşa petrecu viaţa Hagiul până la bătrâneţe. Un şir necurmat de chinuri fericite, nebăgând nimic în el, nepunând nimic pe el. Fără foc; fără fiertură; neiubind pe nimeni; tresărind când umbra i se încurca în picioare; închizându-se ziua cu zăvorul în casă; robotind nopţile în odaie cu o lumânare de seu în mână, ca o stafie uscată. La bătrâneţe, găitănăria nu mai mergea. Desfăcu prăvălia. Vându tot. ― M-am ales şi eu c-o pâine, după o muncă câinească de la opt şi până la şaizeci de ani. Dar în acest bătrân, pentru care prietenii, copiii şi nevasta erau banii agonisiţi şi ascunşi, un singur gând, mai presus de orice, îi turbura fericirea: ― Dumnezeu vede toate… plăteşte toate. Vede toate!… Cum vede?… N-am furat pe nimeni… N-am luat banul nimănui! „Vede toate, plăteşte toate”. Icoanele şi vorbele din biserică i se deşteptau în minte. Ce strică bogatul nemilostiv dacă nu fură şi nu bate pe nimeni? Dacă bogaţii ar da în fiece zi la săraci, săracii s-ar îmbogăţi şi bogaţii ar sărăci. În ce ar fi D-zeu mai câştigat? Trupul lui n-a vroit femeie; buzele lui n-au avut copil de sărutat; pântecele lui n-au poftit la mâncări grase, şi o vecinicie toată să nu vază faţa luminoasă a idolului său? Într-o zi bătrânul, nemaiputând răbda aceste gânduri, s-a hotărât: ― Da, da, am să mă iau bine cu Dum… Să văd locurile sfinte! Ce jertfă ar putea întrece jertfa mea? Locurile sfinte… lemn sfânt… cei cari nu se duc… se poate vinde lemnul sfânt… p-acolo toate pădurile trebuie să fie sfinte… Şi bătrânul s-a dus la hagialâc şi s-a întors aghios – „hagiu” – sfânt, dar mai soios de cum plecase. Şi tuturor, de câte ori îl întrebau cum e p-acolo, strecura vorba de minunile lemnului sfânt. Văzuse el, cu ochii lui, leproşi vindecaţi cu lemn sfânt. Le atingea rănile cu o bucăţică mică, mititică, de lemn, şi rănile se închideau, şi pielea se netezea pe unde fusese carne vie. Un pusnic a trăit zece ani, fără să bage nimic în gura lui, mirosind lemn sfânt. Unui nebun i-a venit minţile la loc cum l-a atins cu lemn sfânt pe frunte. Povestind aşa minunile şi închinându-se, Hagiul a vândut lemn sfânt bătrânilor, babelor şi văduvelor. De multe ori Hagiul, vesel că s-a pus bine cu Dumnezeu şi fericit că şi-a întors paralele cheltuite cu hagialâcul – ba a mai şi câştigat –, bombănea, uitându-se în toate părţile: ― Ce negoţ, ce daraveri, ce bănet s-ar face! Lemnul sfânt merge găitan! Acum patruzeci de ani o prăvălie cu lemn sfânt ar fi fost un potop de aur. Astăzi lumea începe să fie rea… credinţă puţină… Doamne! Doamne! Şi Hagiul îşi făcu cruce că lumea să ducea la pieire. Pustiile de bătrâneţi sunt grele. Tusea îl apucă mai des şi-l ţine mai mult; sângele nu mai rabdă gerul; aducerea-aminte se împuţinează. Deseori se ceartă el cu el: ― Ba sunt opt mii… ― Ba sunt zece! ― Ce fel zece? ― Atunci, dincolo, sunt opt! ― Aş! nu se poate, aseară i-am numărat. Şi auzul îl cam lasă. De vorbeşte mai tare, se aude, se sperie şi se uită în toate părţile… ― Na, Hagiule, cap sec, strigi cât te ia gura, parcă cine ştie ce-ai fi având! Iaca, n-ai, n-ai, n-ai, eşti sărac lipit! Iar în mintea lui: „Am, am ceva, dar e mai bine să zic că n-am chioară para”.   VI   Până la optzeci de ani nu i s-a întâmplat nimic serios Hagiului. Nu l-a durut un dinte măcar. I-au căzut toţi de bătrâneţe, pierzându-i pe unii în coajă, pe alţii în miez de pâine. Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. Pe geamurile Hagiului înflorise gheaţa cu frunze mari şi groase. Degeaba se încerca nepoată-sa să facă ochiuri în geam. Rotunjea biata fată gura, sufla din toată inima; se croia câte un rotocol, dar se prindea la loc. ― Suflă mai cu inimă, Leano, strigă Hagiul, cocoloşit într-un colţ al patului. ― Suflu, nene Hagiule, suflu, dar mă taie frigul şi mi-a îngheţat răsuflarea, răspunse nepoată-sa, tremurând c-o cergă în spinare. Ar trebui să-mi dai de lemne, că înlemnim până mâne. ― Cum?… lemne acum?… pe frigul ăsta? P-aşa frig o cioaclă de lemne costă un galben… un galben! Leana plecă bombănind în odaia d-alături. Hagiul rămase singur. Trist, întuneric şi frig. Vântul se repede pe coş, rece ca gheaţa, şi nu găseşte în vatră nici cărbuni, nici cenuşă. Hagiul tremură şi morfoleşte o bucăţică de pâine. Fiori reci îi trec prin şira spinării. Nu-şi mai simte picioarele din tălpi până la genunchi. Zăpada se ridică până la geamuri. În toată mahalaua nu s-aude nici om, nici câne. Hagiul adoarme, mâhnit că, dacă iarna va ţine tot aşa, n-o mai duce fără lemne. Şi ce scumpe trebuie să fie lemnele. Aşa e, o să iasă din iarnă sărac lipit. A adormit. Se mişcă. Se învârteşte. Toată noaptea visează că se prigoreşte la un foc mare. A doua zi nepoată-sa îl găsi pe jumătate îngheţat. Abia putu să zică: „Leano, foc, că mor”, şi îi întinse un bănuţ de aur, închizând ochii. Îi fu ruşine ca să nu-l vază acel ochi de aur cu câtă uşurinţă îl aruncă în mâinile nemiloase ale lumii. Oftă dureros.   Focul pâlpâie în vatră. Mormanul de jeratic dogoreşte şi aruncă un polei cald şi rumen, pe peretele din faţă. Tavanul trosneşte şi zidurile asudă. Leana, cu picioarele goale până la genunchi, se părpăleşte în gura sobei. Bătrânul a ieşit din pătură şi-i e cald, şi îl ia cu fiori. Picioarele îi tremură. E lihnit. Îi cere inima o ciorbă, ca niciodată în viaţa lui. ― Ce pui atâtea lemne? Prea multe lemne! Leano, n-auzi? Şi tot mi-e frig… Prea multe lemne!… Mi-e foame… O să dai foc casei!… Ah! pâinea nu mă mai satură… picioarele nu mă mai ţin! ― Oi fi bolnav, răspunse Leana. Să chem pe cineva. Lângă spiţerie e un doftor… ― Să nu calce nimeni în casa mea! strigă Hagiul. Cât scrie doftorul pe hârtie nu plăteşti cu viaţa toată! Sunt sănătos, voinic, mai bine ca oricând!… Dar, voind să umble, căzu pe pat, zicând: „Oh! da, niciodată n-am fost mai bine!” După trei zile de friguri Hagiul se sculă din pat, uscat şi galben, cu ochii duşi în fundul capului, cu părul lung şi ciufulit. Leana îl întrebă încetişor dacă n-ar vrea ceva. ― Aş vrea, răspunse trist Hagiul, aş vrea o ciorbă de găină… cu niţică lămâie… lămâia e scumpă… câteva boabe de sare de lămâie… Şi, vezi, găina să nu fie prea mare… mică şi grea.   Pe seară, Leana întinse în mijlocul patului un ştergar. Pe ştergar o strachină cu ciorbă caldă. Aburii se ridică din strachină. O aripă galbenă iese din zeama presărată cu steluţe de grăsime. Pe buzele străchinii, o lingură de cositor. Alături clondirul, cu două degete de vin, cu dop de hârtie. Hagiul privi cu lăcomie, se şterse pe frunte şi zise cu o nespusă părere de rău: ― Ce poftă de copil!… Se văzu topind, el, cu mâna lui, bulgări de aur, turnându-i în strachină şi sorbindu-i cu lingura. Se apropie de pat. Începu să mănânce. Plescăi; îşi supse gropile din obraji; se încruntă; şi-acoperi ochii cu sprincenele; se răsti la Leana, aruncând lingura: ― Una de lemn… asta e coclită!… Leana, râvnind la ciorbă şi înghiţind în sec, ieşi afară şi-i aduse una de lemn. Hagiul începu iarăşi a sorbi zgomotos. Se scutură şi scuipă de mai multe ori. ― Ia ciorba d-aci! M-am săturat… Simţ pe gât o cocleală acră… sărată… un miros nesuferit… Ia-o… fugi cu ea… nu vezi?… Îmi sorb viaţa! Leana luă strachina şi ieşi. Hagiul îşi trânti capul pe o pernă de paie. Trupul lui, o flacără. Ce friguri! Sub el se deschisese ca o mare fără fund. Şi se ducea adânc, adânc, tot mai adânc. Şi pe gât gustul aurului, sângelui viu al aurului! Nefericit părinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba îi mirosise a aur! Când Leana intră în odaie, el se ridică în coate şi-i strigă: ― Stinge focul… să dai cărbunii şi cenuşa înapoi!… Aruncă ciorba… şi să dai fulgii şi bucăţelele înapoi… Vreau banii pe jumătate, dacă nu toţi! Şi începu să plângă în hohote. ― Ucigaş!… nebun!… nelegiuit!… în veci n-o să te saturi! Leana, înmărmurită, să uită la el. Tocmai atunci s-auzi miorlăind la uşă cotoiul, tovarăşul ei de foame şi de tremurat, singura fiinţă care o mângâie şi pe care o mângâie. Leana crăpă uşa. Hagiul se uită speriat şi, văzând cotoiul strecurându-se pe uşă, se răsti: ― Să-i tai coada!… Să-i tai coada!… O coadă d-un stânjen!… Până să intre, se răceşte odaia!… Să cheltuiesc eu pentru el?… Unde e toporul?… Am să i-o tai eu! Se ridică în picioare. Picioarele tremurară, se îndoiră, trosniră din încheieturi. Hagiul se curmă de mijloc; deschise ochii, mari şi roşii; căscă gura şi căzu pe spate. Leana, speriată, fugi afară, închinându-se. S-a înnoptat. Ea pândeşte la uşă. Tremură şi inima i se bate. Ar vrea să intre, şi spaima că e mort or nebun o îngheaţă. Vântul fluieră în straşina casei. Zăpada le-a troienit uşa pe dinafară. În tindă e frig şi întuneric. Pe la miezul nopţii se păru că în odaia Hagiului se târăşte cineva de-a buşilea. Ascultă. Auzi desluşit un sunet de bani. ― El e. N-a murit, şopti Leana, banii îi prelungesc viaţa. Săracu nenea Hagiu! Liniştită puţin, dibui pe întuneric clanţa de la odăiţa ei, deschise uşa binişor şi se duse să se culce, tânguind încet pe nen-său Hagiu: ― Săracu, ce bogat este! A doua zi, de dimineaţă, Leana, intrând în odaia Hagiului, îl găsi numai în cămaşă, în cămaşa sa petec de petec, trântit cu faţa în jos, pe aur, îngropat în galbeni, cu fruntea p-un purcoi de lire, cu ochii închişi. Cum îl văzu, începu să plângă. Dar, ca prin minune, trupul Hagiului se cutremură. Banii sunară d-a lungul, de la picioare până la frunte. Săltă capul; deschise ochii stinşi şi-i îndreptă, ca nişte sticle reci, asupra Leanei; bolborosi câteva cuvinte nedesluşite; muşcă în vânt cu gingiile albe şi izbuti să slomnească: ― Nu te uita… închide ochii… ochii fură… închide ochii!… Căscă gura; limba i se mototoli în gât; capul îi căzu într-o parte; picioarele i se lungiră; mâinile i se înfipseră în bani… şi adormi de veci, cu ochii deschişi şi ţintă asupra Leanei. Când l-au scăldat, pe genunchi, pe piept şi pe frunte se vedeau rotocoale de bani. Şi i-au rupt pleoapele de sus, şi ochii lui spăimântaţi nu s-au închis. Leana l-a îngropat cu alai mare. Zece popi, arhiereu, oranist, colivă, steagul Bisericii Troiţa, flori, lumânări, zăbranice. Leana, privind, zicea: ― Ce frumuseţe! Bine de el! La capul lui mergea Leana; după ea, câţiva bătrâni, cu ctitorul la mijloc. Unul din bătrâni întrebă pe ctitor: ― Ce bani a lăsat? ― Un milion, răspunse ctitorul! ― Cât face un milion? ― Un milion? De zece ori câte o sută de mii. ― Săracu Hagiu! ― Dacă ar vedea el cum se cheltuieşte cu înmormântarea lui… ― Ar muri! răspunse unul din bătrâni. Şi oranistul, cletănându-şi ceaprazurile de fir, intră în curtea bisericii. Mai multe glasuri s-auziră în depărtare: „Veşnica lui pomenire, veşnica lui pomenire”…