Stiință și mistere carti de citit

CUPRINS:           De ce o asemenea carte? 3           Copilul născut în Noaptea de Crăciun – Isaac Newton 5 „Ultimul vrăjitor” al lumii moderne. Viaţa sa este o adevărată poveste pe care nici astăzi nu o înţelegem foarte bine.           Templele viitorului – Louis Pasteur. 17           Considerat cel mai mare biolog al secolului 19 şi unul dintre binefăcătorii omenirii, sfâşiat între datoria de a ajuta şi nevoia de a merge mai departe.           Datoria de a trăi – Mărie Curie 28           Om de ştiinţă strălucit, dublă laureată a Premiului Nobel şi. femeie. Uneori viaţa merită totuşi trăită.           Timpul s-a terminat prea repede – Ettore Majorana 43           Considerat de Fermi drept unul din geniile absolute ale ştiinţei, dispare fără urmă la doar 32 de ani.           Să nu treci niciodată o apă mare.           Srinivasa Ramanujan 52           A realizat în doar câţiva ani cât alte mari talente într-o viaţă şi a fost „geniul pur” al matematicii secolului 20.           Prezicerile incredibile -Jules Verne 63                 POVEŞTILE ŞTIINŢEI:           DE CE O ASEMENEA CARTE?           Din dragoste. Pentru cei aflaţi la început de drum, cum sunteţi mulţi dintre dumneavoastră, cărora ea le este dedicată. Ca şi pentru cei care au clădit ştiinţa. De multe ori, aşa cum i-am învăţat cu toţii din cărţi, aceştia ne apar ca nişte oameni mai curând bătrâni, preocupaţi, conştienţi de valoarea şi superioritatea lor, puţin cam acri, puţin plictisiţi, parcă ştiind că generaţii întregi se vor chinui să-i înveţe din manualele de şcoală. Dar de cele mai multe ori nu au fost aşa. Au trăit greu, au muncit enorm, au fost şi fericiţi, dar şi nefericiţi, au fost nedreptăţiţi şi la rândul lor au fost uneori nedrepţi. Au suferit. Au fost, într-un fel, oameni ca noi. Voi încerca să vă spun povestea a şase dintre ei, aleşi, recunosc, dintre cei care m-au impresionat cel mai mult pe mine. Pe trei dintre ei cred că îi ştiţi bine -Newton, descoperitorul legii gravitaţiei universale, Pasteur, fondatorul microbiologici şi Mărie Curie, descoperitoarea radioactivităţii. Pe alţi doi, cei mai mulţi probabil nu-i ştiţi deloc. Sunt oameni ale căror copilărie şi tinereţe le-au influenţat enorm cariera, dar care, spre deosebire de primii, nu au apucat anii gloriei împlinite. Şi totuşi, în secolul 20 au fost consideraţi poate cele mai „adevărate” genii ale profesiunii lor: Srinivasa Ramanujan în matematică, Ettore Majorana în fizică. Al şaselea, Jules Verne, nu a fost om de ştiinţă, dar prezicerile şi curajul imaginaţiei sale 1-au făcut să întrevadă aproape tot ce au descoperit mai târziu ştiinţa şi tehnica. Nu voi ocoli nici luminile, nici umbrele vieţilor şi muncii lor. Tot ce voi încerca este să vă spun despre ei lucruri pe care poate nu le-aţi ştiut niciodată. Nu se află aici formule sau detalii ale descoperirilor şi activităţii lor, decât poate „ascunse” în nişte casete la care, dacă nu vreţi, nu trebuie să vă opriţi. Şi nici nu vă cer neapărat să căutaţi pilde în aceste poveşti. Dacă totuşi le găsiţi           — cu atât mai bine. Altceva cred că o să vă cer: dacă ceva din viaţa lor vă emoţionează, nu vă împotriviţi. Dăruiţi-le acestor oameni o clipă din gândurile voastre şi, dacă se poate, chiar din sufletele voastre. O merită din plin. Pentru că, din copii, din tineri ca atâţia dintre voi, cei care citiţi această carte, ei au ajuns să schimbe istoria lumii sau măcar pe cea a ştiinţei. Şi un ultim lucru: observaţi, vă rog, că nu am în nici un caz de gând să vă spun cum vă veţi simţi când veţi deschide din nou manualele de şcoală.           COPILUL NĂSCUT IN NOAPTEA DE CRĂCIUN – ISAAC NEWTON.           Nu ştiu cum apar eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că nu am fost decât un copilaş care, jucându-se pe malul mării, se bucura din când în când găsind o scoică mai frumoasă sau o pietricică mai netedă, în timp ce marele ocean al adevărului se întindea nedescoperit în faţa mea.           Şir Isaac Newton.           A fost odată, şi mai există şi acum, un loc de care nu prea auzise nimeni, un cătun numit Woolsthorpe, în Lincolnshire, aproape de oraşul Grantham. Acolo trăia o familie de fermieri cu oarecare stare, printre puţinii cărora le mergea cât de cât bine. Se numeau Isaac şi Hannah. Trecuse vara şi acum se pregăteau de iarnă şi mai ales de naşterea primului lor copil. Toată lumea era liniştită. Numai că, aşa cum se întâmplă uneori, în octombrie Isaac are un accident şi moare. Hannah mai avea destul până să nască nu e greu de imaginat cum trecea pentru ea timpul Şi vine decembrie. Era frig şi umezeală. Dintr-odată se pornesc durerile facerii, înainte de termen. Iar Dumnezeu se vede că avea planurile Lui, pentru că micuţul vine pe lume în ziua de Crăciun. Cei care au fost de faţă, când l-au văzut, o mână de carne „de încăpea în una din oalele din bucătărie”, aproape un schilod, au fost convinşi că nu va apuca seara, A apucat-o. Avea să apuce încă multe altele, până dincolo de vârsta de 80 de ani. A fost botezat după tată: Isaac. Numele de familie: Newton. Din 1705, deci de la vârsta de 63 de ani, a fost „Şir Isaac”. Şi dacă ziua naşterii sale este una specială, plină de semnificaţie şi de simboluri, nici anul naşterii nu este unul mai prejos. Pentru că este anul în care a murit Galileo Galilei. Fizica de astăzi, aşa cum o ştim şi o învăţăm noi, lor le datorează începuturile sale adevărate. Dar, pentru micul Isaacpovestea de-abia acum începe.           Copilărie grea.           Toate greutăţile s-au adunat pe capul micului Isaac – personale, sociale, mentale. Când avea doar trei ani, mama sa se recăsătoreşte cu un pastor, reverendul Barnabas Smith (care avea 63 de ani). De la bun început acesta nu acceptă în casă un copil care nu era al lui! Hannah se mută în casa parohială din North Witham, iar Isaac avea să rămână până la 10 ani în grija bunicii sale din partea mamei. Orfan de dinainte de a se naşte, rămâne acum şi fără mamă. Pe bunică nu o va simţi aproape niciodată şi nici nu o va iubi. Problema lui era nu doar că rămăsese singur, ci mai ales că inteligenţa lui deosebită îl face să-şi dea seama de întreaga situaţie. Aşa că, ar fi foarte interesant de imaginat cum ar fi evoluat, „ce s-ar fi ales de el”, dacă ar fi trăit o viaţă de familie normală, lângă ambii părinţi, cu toată grija şi dragostea pe care le merită orice copil.           Va merge la şcoala elementară din apropiere, deşi nici un Newton înaintea lui Isaac nu avusese parte de carte (doar unchiul William Ayscough, din partea mamei, absolvise Universitatea de la Cambridge).           Este drept, la Woolsthorpe, unde locuia, era înconjurat de o mulţime de veri şi alţi membri ai familiei, dar nu s-a legat nimic între ei. Şi aşa au continuat lucrurile până în 1653, când pastorul moare şi mama sa revine lângă copil. Care acum avea 11 ani. Cea mai frumoasă perioadă a relaţiei părinte-copil se consumase în gol. Mai mult, îi aducea un frate şi două surori. Pe care nu îi va accepta niciodată.           Ani de şcoală.           Extrem de nefericit cu fraţii vitregi în casă, Isaac este trimis, doi ani mai târziu, la Grantham, ca să-şi continue şcoala. Va locui în toată perioada la Mr. Clark, farmacist. Şi, culmea, se va înţelege mai bine cu cei trei copii vitregi ai acestuia!           Dar şi la şcoală şi acasă este. diferit. Nu-şi face prieteni, nu se înţelege cu băieţii (care, se pare, îl urau în unanimitate!), se bate, găseşte că doar unul din colegii săi este „drăguţ” – îl chema Chrichloe. Preferă, dacă vă vine să credeţi, compania fetelor şi acasă face mobilă pentru. păpuşile fiicei lui Mr. Clark. Prima şi ultima sa dragoste. De la păpuşi trece la tot felul de maşinării şi unelte cu care umple casa (şi pe care cheltuieşte toţi banii primiţi de acasă). Şi care îl fac să devină un desenator şi un inventator de mare forţă.

CUPRINS:           Prefaţă 3           O scurtă istorie 11           Lumea înainte şi după clonare 16           Producţia de masă. în Biologie 30           Întrebări tulburătoare 43           „Pentagonul clonării” 54           „Lăsaţi părinţii să vină la Mine.”           S-ar fi putut întâmpla la Roma 69           Dacă nu vă descurcaţi printre termeni 74                 Prefaţă           „Ei bine, doamnelor şt domnilor, acest proiect este, dacă pot spune aşa, atât de utopic, încât are şanse de a fi realizabil”           Corne! Todea (prezentând chiar un asemenea proiect.)           De obicei este riscant să scrii o carte despre un subiect care ÎNCĂ nu şi-a atins nivelul de temperatură maximă! în primul rând, pentru că lipseşte perspectiva, în al doilea rând, pentru că apare riscul suplimentar al implicării subiective, cel puţin prin intermediul celor pe care îi cunoşti şi sunt profund activi în respectivul subiect. Pregătind cele două emisiuni dedicate donării în cadrul programului „Paşaport pentru Ştiinţă” la Radio Bucureşti şi având şansa de a mă afla alături de doi mari profesionişti ai Geneticii şi reproducerii asistate, prof. dr. Virgil Ankăr şi dr. Camil Bohâlţea, am înţeles la un moment dat un lucru care acum mi se pare evident: tot ce se întâmplă la ora actuală legat de donarea umană repetă, la o scară de timp evident mai lentă, ceea ce s-a întâmplat în fizică în avanpremiera exploziei primei bombe atomice. De aceea, mi-am luat curajul de a pune într-o oarecare ordine datele, paşii, încercările şi în final problemele şi întrebările legate de donare, mai ales de cea umană. Isaac Asimov, al cărui har de înţelegere şi prefigurare a unui viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat este de-a dreptul impresionant, spunea în cartea sa dedicată codului genetic (şi purtând chiar acest nume) că Genetica va fi un val care va „mătura” prin vieţile noastre cu o putere ce va pune în umbră chiar şi fizica atomică.           Ce va fi? Şi mai ales cum? Şi atunci am luat din bibliotecă „Brave New World” a lui Aldous Huxley, carte apărută în anul 1932 (!) şi revizuită în 1958, cu o senzaţională prefaţă a autorului, comentând rintre altele motivele care îl determinaseră să refuze să facă vreo schimbare în text. „Brave New World”. Cuvintele Mirandei, fiica magului Prospero, întreruptă dintr-o partidă de şah cu Ferdinand, prinţul căruia ea însăşi i se promisese. Lumea noastră de mâine? Va fi ea oare cum spune Miranda cu vorbele româneşti ale magului Leon Leviţchi?           O, ce minune!           Ce de făpturi alese! Ce frumoşi sunt oamenii!           O, mândră lume nouă, Care-i cuprinzi!           Ironia din titlul cărţii lui Huxley este evidentă chiar şi înainte de prima lectură, dar ceea ce se descoperă la lectura propriu-zisă nu mai are nimic de-a face cu ironia.           Mândra Lume Nouă a lui Huxley, lumea secolului 26, supravie-ţuitoarea şi rezultatul unui holocaust global, se bucură de fericire universală (întreţinută cu droguri psihotrope) şi de o viaţă fără boli şi fără bătrâneţe. O viaţă simplă şi clară, fără tot felul de „instituţii” cum ar fi Religia, Arta, Ştiinţa teoretică. O viaţă „produsă” de ştiinţă totuşi. O viaţă trăită de CINCI categorii de fiinţe (fiecare cu câte două subcategorii, + şi – adică „ceva mai mult” şi „ceva mai puţin”.), de la superintelectualii ALFA la semi-idioţii EPSILON. Fiecare perfect fabricat şi adaptat „job”-ului necesar şi predestinat, de la „Controlorii lumii” la, ce să spun, muncile cele mai joase la care vă puteţi gândi – în cazul că vi se pare că pot exista munci „joase”.           La vremea respectivă, H. G. Wells s-a simţit ofensat de „trădarea” de către Huxley atât a ştiinţei, cât şi a viitorului; Bertrand Russell şi Hermann Hesse au sesizat intenţia gravă şi foarte serioasă din spatele ironiei; C. R Snow, căruia îi datorăm ideea existenţei a două culturi şi intuiţia unei a treia, pe care unii din noi ne chinuim să o înfăptuim astăzi, a dat-o pur şi simplu la o parte, alături de romanul „1984” a lui Orwell, pentru exces de pesimism în ceea ce priveşte progresul social şi al ştiinţelor.           Prefaţa în ediţia din 1958, Huxley îşi reproşează că nu a recunoscut la timp „potenţialul teribil al fisiunii nucleare”, deşi posibilitatea obţinerii energiei atomice era un subiect frecvent de discuţie. Dar el păstrează motto-ul în care Nicolai Berdiaev îşi pune neaşteptata problemă a. evitării realizării (din ce în ce mai posibile!) a utopiilor! Visând la o societate neutopică, „mai puţin perfectă şi mai liberă”.           De aceea vă rog, dacă veţi hotărî să depăşiţi această prefaţă, citiţi ceea ce urmează cu gândul la lumea de mâine care se conturează în perspectivă, la cât de IMENSE sunt posibilităţile ştiinţelor, la cât de mult bine pot face ele şi la cât de grea este povara răspunderii care apasă pe umerii oamenilor de ştiinţă, dar mai ales pe cei ai celorlalţi, ai oamenilor chemaţi să decidă MODUL în care aceste ştiinţe vor fi aplicate.           În ultimii săi ani, Aldous Huxley avea să spună că „este un pic stânjenitor să te fi ocupat întreaga viaţă de problema condiţiei umane şi să constaţi la sfârşit că tot ce poţi oferi drept sfat este să spui: „încercaţi să fiţi puţin mai buni”.           Dar – o, Doamne, ce sfat minunat! Şi cât de multe ar rezolva! Şi cât este de greu de urmat.           Introducere f i           ^Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă. Aceasta a fost ziua î şasea. Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor, în ziua a şaptea Dumnezeu şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse.” nul 1866: După ce, în 1865, se descoperise chirurgia antiseptică (dr. Joseph Lister, Marea Britanic), iar chiar în 1866 francezul Francois Carlier pusese la punct stin-gătorul de incendii, Alfred Nobel descoperă dinamita – o pastă făcută dintr-un amestec de nitroglicerină (descoperită în 1864 de italianul Ascanio Sobrero) şi de silice. Scopul: minerit şi deschiderea de drumuri prin aruncarea în aer a stâncilor. Astfel, dacă împăratului Claudius i-au trebuit 30000 de oameni timp de 11 ani pentru a săpa un şanţ lung de 5 km destinat asanării lacului Fucinus, dacă după câteva secole au fost necesari 150 de ani (!) pentru a săpa o galerie de 15 km într-o mină din munţii Harz, dacă în sec. XVII, stăpâni peste o ţară întreagă, spaniolii au trebuit să renunţe la asanarea lacului Mexico, inginerii moderni ar avea nevoie de doar câteva luni sau cel mult câţiva ani pentru aceleaşi proiecte. Rezultatul: milioane de oameni au fost ucişi pe fronturile războaielor! Şi nu a lui Nobel a fost ideea! îngrozit, el şi-a lăsat întreaga avere, de peste 4 milioane de dolari (foarte frumoasă pentru vremea aceea – aproximativ 173 de milioane în banii de astăzi), pentru stabilirea unui premiu care să fie decernat anual celor mai importante descoperiri ale ştiinţelor, pasibile să aducă beneficii omenirii şi păcii. Dar. soarta dinamitei era pecetluită. De la 11 tone anual în 1870, la peste 12000 de tone (!) doar 20 de ani mai târziu.           1900: Paul Villard descoperă o nouă formă de radiaţii, mult mai penetrante decât razele X descoperite în 1895 de Roentgen şi radioactivitatea naturală descoperită'de Becquerel în 1896. în 1914, Şir Ernst Rutherford le demonstrează natura electromagnetică. Razele gamma nu sunt deviate într-un câmp magnetic. Aplicaţiile lor în imagistica medicală sunt impresionante, iar interesul lor pentru astronomie/cosmologie, remarcabil. 13 august 2003, conform unui articol publicat în „New Scientist”, Departamentul de Apărare al SUA pune Ia punct un nou tip de explozibil nuclear, care nu se bazează însă nici pe fisiune, nici pe fuziune, ci pe emisia de energie sub formă de radiaţie gamma – de mii de ori mai puternică decât energia obţinută prin orice reacţie chimică cunoscută. Se prevăd schimbări revoluţionare în tehnica armamentului.

SULURILE DE LA MAREA MOARTĂ   Înainte de a expune implicarea celor de „dincolo” în evenimentele din timpul istoriei celor dintâi oameni, voi explica pe scurt, o problemă ridicată de mulți: cum se explică faptul că s‑au descoperit urme de dinozauri alături de urme de oameni sau unelte (unele foarte perfecționate) într‑o perioadă când omul nu apăruse? Înainte de a da explicația, câteva exemple: – Urma întipărită a unei perechi de tip ciudat de încălțăminte, alături de un trilobit strivit de pas, în strat pietrificat. Descoperirea a fost făcută de W.Y. Meisser în statul Utah (SUA) în anul 1968. Vechimea estimată 440 milioane de ani. – Ciocanul găsit în 1934 la periferia orașului London (statul Texas, SUA) a cărui analiză spectroscopică indică un aliaj necunoscut încă în industria umană. Vechimea 60‑80 milioane de ani. – Craniul unui bou moscat, găurit de glonț, descoperit de paleontologul rus Al. Kaznațev în Iacuția. Vechimea: 40 de milenii. – Întipăriri ale unui picior omenesc alături de ale unor dinozauri în același strat geologic, în SUA. Vechimea: 70‑140 milioane de ani. Explicația este simplă: toate relatările asemănătoare (și sunt extrem de multe) datate înainte de facerea omului demonstrează faptul că pe Pământ, alături de animalele preistorice existau membrii civilizației extrem de avansate care ne‑a creat – civilizația lui Dumnezeu. După creație, așa cum vom vedea pe parcursul acestei lucrări, vor urmări și vor dirija evoluția omenirii. Cele mai vechi documente care atestă acest lucru sunt unele dintre Sulurile de la Marea Moartă. S‑a scris „destul pe seama lor și din păcate se cunosc puține dintre ele. Cauzele sunt diverse și nu le discut în acest context. Oricum nu ar aduce nicio lumină asupra celor pe care vreau să le demonstrez. Important este însă faptul că doar fragmente din ele păstrează mesajul întregului. Cu atât mai mult dacă sunt corelate cu Biblia, Coranul sau alte scrieri. Şi mesajul este acesta: am fost creați de o altă civilizație care ne‑a dirijat istoria pentru a ne pregăti în vederea „Marelui Contact” și a colaborării cu oamenii dispuși să le înțeleagă și să pună în practică mesajele Lor transmise în cărțile marilor religii. Sulurile au fost descoperite în anul 1947 de către un beduin arab, la Qumran în vecinătatea Mării Moarte. Membrii Qumranului erau evrei ce se desprinseseră de Ierusalim sau de curentul principal al iudaismului și deveniseră critici și chiar ostili față de preoții de la Ierusalim care și atunci ca și în prezent (preoții falselor religii) erau interesați mai mult de cele materiale decât de cele spirituale. Voi prezenta câteva fragmente din aceste apocrife (sunt toate informațiile de care dispun și pe care le pot corela cu fenomenul OZN). 1. Apocalipsa lui Avraam. În acesta este descrisă întâlnirea lui Avraam cu Dumnezeu care i‑a cerut să plece din sânul familiei. Terah, tatăl lui Avraam era idolatru, închinându‑se unor dumnezei din piatră și lemn întâlniți din păcate și astăzi ca obiecte de cult la diferite culte religioase. Aceste informații concordă perfect cu cele Biblice. Domnul zisese lui Avraam: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți‑o voi arăta” (Geneza 12:1). A urmat distrugerea casei lui Terah. Să urmărim descrierea din „Apocalipsa lui Avraam”: „Am ieșit. Nu ajunsesem încă la poarta curții când am auzit o mare bubuitură de tunet și focul a căzut din cer și l‑a ars pe tatăl meu, casa lui și tot ce era în ea, până la pământ, pe o suprafață de patruzeci de coți”. Focul a căzut dintr‑o navă a reprezentanților civilizației lui Dumnezeu. Așa cum vom vedea, astfel de nave sunt descrise de la Geneză până la Apocalipsa. În textul apocrif Abraham, XVIII, 11/12 este descrisă această navă: „În spatele ființei am văzut un car cu roți de foc și fiecare roată era jur împrejur plină cu ochi, iar pe roți era un tron, învăluit în flăcări care curgeau în jurul lui”. Chiar Adam și Eva au văzut această navă. Evenimentul este consemnat în Apocalipsul lui Moise, cap. 33. Eva privește spre cer și vede trecând o navă luminoasă trasă de patru vulturi strălucitori. Descrieri asemănătoare a unei nave trase de 4 „ființe” numite vulturi, heruvimi, cai etc. Apar în toată Biblia. După evenimentele descrise, Avraam leșină: „Auzind vocea care îmi spunea aceste cuvinte m‑am uitat într‑o parte și în alta. Nu era glasul unui om, și cugetul mi s‑a înspăimântat, și sufletul m‑a părăsit. Am devenit ca de piatră și am căzut la pământ, căci nu mă mai puteam ține pe picioare. Şi cum zăceam eu cu fața la pământ, aud vorbind Vocea Sfântă, vocea lui Dumnezeu (de la bordul navei – n.a.): „Haide, Javel, ridică‑mi‑l pe acest om. Să nu mai tremure”. Atunci îngerul a venit spre mine… semăna cu un om… M‑a luat de mâna dreaptă și m‑a ridicat în picioare „…L‑am văzut atunci pe cel care mă prinsese de mâna dreaptă și mă ridica pe picioare. Corpul lui era ca un safir, fața ca un topaz, părul corpului ca o zăpadă iar diadema de pe cap ca un curcubeu”. Şi aici ca și în numeroase locuri din Biblie este descris echipamentul acestui reprezentant al civilizației lui Dumnezeu. La fel ca Enoh și alți profeți evrei, Avraam va fi luat în această navă: „Şi aceasta s‑a întâmplat la apusul soarelui. A fost fum, ca fumul de la cuptor… Astfel m‑a dus până la limita flăcărilor de foc. Apoi am urcat, ca purtați de numeroase valuri, până la cerul care era fix deasupra firmamentului. Văd în aer, pe această înălțime pe care urcăm, o puternică lumină care nu s‑ar putea descrie, și în această lumină un foc puternic și, înăuntru, o trupă… fețe puternice… care strigau cuvinte pe care nu le cunoșteam… Dar eu doream să recad jos pe pământ. Locul ridicat unde ne aflam stătea când drept, când cădea în partea cealaltă”.

Motto Când vor zice: „Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei.” (1 Tesalonicieni 5:3) „Un neam se va scula împotriva altui neam.” (Matei 24:7) DOVEZI ARHEOLOGICE CARE ATESTĂ EXISTENŢA UNOR CONSTRUCŢII MEGALITICE REALIZATE DE REPREZENTANŢII UNUI UNIVERS PARALEL   În lucrarea „Civilizaţiile extraterestre şi a treia conflagraţie mondială” am comentat unele evenimente descrise în Cartea lui Enoh şi Vechiul Testament, care se referă la venirea pe pământ a unui grup de „îngeri” (reprezentanţi ai unui univers paralel) care au zămislit copii cu fetele oamenilor, din această încrucişare genetică nereuşită rezultând nişte fiinţe monstruoase, de statură înaltă şi cu o inteligenţă extrem de redusă. Aceste creaturi, împreună cu „tăticii” lor din „ceruri”, au realizat construcţiile megalitice răspândite în toată lumea. Uriaşii au fost distruşi în marea lor majoritate prin potopul din timpul lui Noe, iar îngerii răzvrătiţi au fost izolaţi în „Adânc”, în „măruntaiele pământului”, în Shambhala. Deoarece toate aceste aspecte au fost tratate pe larg în amintita lucrare, voi prezenta, în continuare, câteva dintre urmele lăsate de „îngeri” şi odraslele lor oligofrene pe acest pământ, dovezi care confirmă relatările cărţii lui Enoh (a trăit acum 5500 de ani) şi ale Bibliei. Celor interesaţi în lămurirea acestor aspecte le recomand consultarea lucrării „Cartea lumilor pierdute”, de Robert Charroux. Scrierile sfinte ale tuturor popoarelor relatează despre venirea acestor străini, dar numai Cartea lui Enoh (şi alte manuscrise de la Marea Moartă) şi Vechiul Testament descriu consecinţele nefericite pentru omenire rezultate din faptele necugetate pe care aceştia le-au comis, precum şi din învăţăturile (făurirea armelor, mânuirea forţelor psihice, etc.) pe care le-au transmis oamenilor. Unul dintre îngerii „civilizatori” purta numele de Armaros (Cartea lui Enoh.) În Anzi există urme săpate, mărginite cu pietre calcaroase, care ar sugera un candelabru. Ulucul central măsoară cam 4,50 m lăţime, 0,60 m adâncime, 500 m lungime, datând, după cum se susţine, din epoca incaşilor sau a Aymaraşilor. Această asemănare de nume nu face altceva decât să confirme, dintr-un alt punct de vedere, veridicitatea faptelor expuse în Cartea lui Enoh. Zeităţile iniţiatice (îngerii răzvrătiţi descrişi de Enoh) au devenit în Fenicia: Baal şi Astarteea, în Assyro-Babilonia: Bel, Istar; în Peru: Viracocha, Orejona; în Mexic: Quetzalcoatl, Kukulkan; în Celţia: Belin, Belisma, etc. Vechiul Testament abundă de îndemnuri, pe care Dumnezeu le adresa evreilor, de a nu se închina acestor îngeri, însă, cu rare excepţii, evreii au căzut în idolatrie, atrăgându-şi grele pedepse: „A ridicat un altar lui Baal în Templul lui Baal, pe care l-a zidit în Samaria (este vorba de împăratul Ahab – n. a.) şi a făcut un idol Astarteei” (1 împăraţi 16:32–33.) În multe mitologii se susţine că îngerii, după ce i-au „învăţat” pe oameni să se distrugă fizic şi psihic, au plecat „dincolo de fluviul ocean.” Druizii, preoţii incaşilor şi mayaşilor susţineau că descind din Zeul Mărilor care i-a învăţat toată ştiinţa lor. Aceste relatări demonstrează clar că, după izolarea în „Adânc” şi distrugerea uriaşilor, aceşti îngeri ai întunericului, care sunt întru totul asemănători oamenilor, şi-au continuat activitatea de distrugere a umanităţii prin răspândirea învăţăturilor lor periculoase. Verificările mărturiilor au dus la concluzia că în toată America de Sud o civilizaţie necunoscută a precedat-o pe aceea a Incaşilor şi Aymaraşilor fiind mult mai avansată. Această civilizaţie e reprezentată de aceea a îngerilor „civilizatori” descrişi în Cartea lui Enoh. Jacques Charroux afirma ca: „Nu exclud deloc o primă geneză extraplanetară şi cel puţin o hibridare a autohtonilor pământeni cu popoare din spaţiu, acei îngeri despre care vorbeşte Biblia, acei Iniţiatori pe care îi atestă toate mitologiile.” Cartea lui Enoh susţinea că, acum aproximativ 5500 de ani, aceşti îngeri ai lui Azazel i-au învăţat pe oameni să făurească „săbii, spade, scut şi platoşă.” Se pare că cercetările arheologice efectuate în secolul XX nu fac altceva decât să confirme şi aceste adevăruri. La Medzamor, în Armenia, Dr. Korioun Meguertchian a descoperit cea mai veche uzină metalurgică din lume. Acolo s-au găsit vase şi obiecte metalice, cuţite, suliţe, săgeţi, etc. din toate metalele cunoscute. Expertizele au stabilit că aceste construcţii au o vechime de aprox. 5000 de ani. Aceste descoperiri au fost atestate de institute de ştiinţă din fosta URSS, SUA, Anglia, Franţa şi Germania. La Medzamor exista şi un observator astronomic cu trei etaje, în formă de triunghi, confirmând şi în această privinţă relatările lui Enoh despre învăţăturile pe care îngerii le-au dat oamenilor „Baraqiel i-a învăţat pe astrologi, Tamiel a descoperit înţelesul înfăţişării stelelor, iar Asdariel a desluşit mersul lunii.”

VIZITE EXTRATERESTRE ÎNAINTE DE APARIŢIA OMULUI   De-a lungul istoriei sale, omenirea a fost confruntată cu multe fenomene neînţelese, dintre care pe unele a reuşit să şi le elucideze, iar la altele caută încă răspuns. Dintre acestea din urmă, două par a ieşi în evidenţă, şi anume cele legate de parapsihologie şi cele referitoare la fenomenul OZN. Încercarea de a le explica printr-o analiză separată nu cred că ar conduce la rezultatul scontat. De aceea, voi căuta să le prezint în strânsă conexiune, elementul de legătură fiind acela al existenţei unei civilizaţii deosebit de dezvoltate, care stăpâneşte legi ale fizicii încă necunoscute nouă, reprezentanţii ei, ca de altfel şi aparatele de zbor pe care le folosesc, având posibilitatea de materializare şi dematerializare, precum şi capacitatea de interferare a proceselor noastre psihice inconştiente. În acest sens îl voi cita pe C. Sagan care afirma: „civilizaţiile aflate cu sute de mii sau milioane de ani înaintea noastră ar trebui să aibă o ştiinţă şi o tehnologie care depăşeşte în aşa măsură posibilităţile noastre actuale, încât nu am fi în stare să le deosebim de magie”. Cercetătorii ruşi, care în ultima perioadă de timp au fost confruntaţi cu numeroase apariţii de OZN-uri, au emis mai multe teorii pentru a explica fenomenul, dintre care una foarte răspândită ar fi aceea că: „vizitatorii par să manipuleze perfect spaţiul şi timpul ei venind poate nu numai de pe alte galaxii ale Universului nostru, ci şi dintr-un univers paralel, legat de lumea spiritului”. În lucrarea „Lumi galactice”, Doru Davidovici face următoarea constatare: „Neştiutul nu reprezintă neapărat alte galaxii sau sisteme planetare. El poate fi o civilizaţie paralelă terestră de care ne desparte un decalaj în timp, fie doar o secundă, sau un decalaj spaţial nesesizat de noi în spaţiul tridimensional. Neştiutul poate fi o altă dimensiune încă de neimaginat, o civilizaţie străină existentă în noi, şi printre noi, care nu poate fi evidenţiată de simţurile noastre imperfecte, incomplete”. Importantă în acest sens este şi ipoteza emisă de filosoful estonian Gustav Naan care consideră antimateria drept o constituantă a unei alte lumi, inclusă într-a noastră, cu care ar coabita simultan. S-ar afla, cu alte cuvinte, 2 lumi paralele, una reprezentând imaginea în oglindă a celeilalte, fără a exista însă posibilitatea vreunui contact între ele. Profesorul Vlail Kaznatcheev, membru al Academiei de Ştiinţe a fostei U.R.S.S. atrăgea atenţia, într-un interviu acordat revistei Paris Match (iunie 1990) asupra forţei gândului, exemplificând printr-o serie de experienţe făcute în laboratorul din Siberia, cum ar fi: modificarea temperaturii unor procese tehnologice, influenţarea creşterii celulare, comunicări telepatice etc. El consideră că, pentru a explica viaţa, în afara celulelor vii mai există o viaţă cosmică, o viaţă de „câmp”. De asemenea, avertizează asupra pericolului unui război, în care arma psihică, constând în undele emise de creier, ar avea efecte grave cum ar fi: dereglarea ordinatoarelor, paralizarea voinţei oamenilor, sustragerea secretelor şi informaţiilor din sistemele de cercetare, limitarea capacităţii de luptă a armatei, reducerea populaţiei la o totală pasivitate. Pornind astfel de la ipoteza existenţei unei civilizaţii deosebit de dezvoltate, ai cărei reprezentanţi ne sunt asemănători, având în plus posibilitatea de a interfera psihicul uman, voi face o prezentare a unor dovezi ce ar sprijini această ipoteză. Dintre cele mai vechi urme privind vizitarea Pământului ar fi acestea: — Urma întipărită a unei perechi de tip ciudat de încălţăminte, alături de un trilobit strivit de pas, în strat pietrificat, descoperită de W. Y. Meisser în statul Utah – (S.U.A.) în anul 1968. Vechimea estimată 440 milioane de ani. — Revista UFO Nachtrichten relata în numărul 263/1980 mai-iunie despre descoperirea, într-o mină din S.U.A., la 700 m adâncime a unei arme, scoasă din stratul de cărbune de către minerul Joe Mankiewicz. Vârful ciocanului pneumatic a ricoşat într-un material dur, iar la lumina căştii de miner s-a văzut obiectul din metal argintiu prins în cărbune. A fost scos la iveală un fel de pistol mare „în felul pistoalelor laser din filmele SF”. Experţii cărora li s-a dat spre cercetare ciudatul obiect nu au putut să precizeze nici dacă instrumentul acela e o armă, nici cum funcţionează. Concluzia lor a fost că: „Sunt dovezi în sprijinul afirmaţiei că arma nu este de origine terestră”. Vechimea 250 milioane de ani. — Ciocanul găsit în 1934 la periferia orăşelului London (statul Texas, S.U.A.) a cărui analiză spectroscopică indică un aliaj necunoscut încă în industria umană. Vechimea: 60-80 milioane de ani. — Paleontologul sovietic Al. Kaznaţev a dezgropat în Iacuţia, craniul unui bou moscat, găurit de glonţ, acum patruzeci de milenii. — Întipăriri ale unui picior omenesc alături de ale unor dinozauri în acelaşi strat geologic, descoperiri efectuate tot în S.UA. Vârsta: 70-140 milioane de ani. — Gravurile preistorice de pe pietrele profesorului Cabrera de la Ica (Peru), care arată scene de humanoizi, alături de animale preistorice domesticite. Exemplele de acest fel sunt numeroase şi nu voi insista asupra lor. Cred că atât urmele de paşi cât şi obiectele descoperite aparţineau reprezentanţilor unei civilizaţii mult mai avansate care, la momentul potrivit, vor contacta specia umană.   MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTĂ   Problema care se ridică este aceea a existenţei unor documente ce ar putea argumenta existenţa acestei civilizaţii paralele. Cred că ele nu lipsesc. Este vorba de sulurile de la Marea Moartă, care au fost descoperite în anul 1947 de către un beduin arab şi aduse la cunoştinţa lumii de ştiinţă către sfârşitul acelui an şi în anul următor. Descoperirea s-a făcut în nişte peşteri aflate la aproximativ 2 km vest de colţul de nord-vest al Mării Moarte, într-un loc cunoscut sub denumirea din limba arabă modernă de Qumran. Sulurile au fost văzute de mai mulţi savanţi. Unul dintre cercetătorii care au recunoscut caracterul antic al sulurilor a fost profesorul Eleazar L. Sukenik, de la Universitatea Ebraică, care a reuşit ulterior să cumpere unul din ele. Alte suluri au fost luate de la Şcoala Americană de Cercetări Orientale din Ierusalim, unde Dr. John C. Trever directorul interimar al Institutului, convins de valoarea lor, a aranjat să fie fotografiate porţiuni din ele, care i-au fost aduse. Una din fotografii a fost trimisă Prof. F. Albright care a declarat îndată că aceasta e: „cea mai importantă descoperire de manuscrise ale Vechiului Testament făcută vreodată”. Dintre acestea aş aminti: Sulul Isaia al Universităţii Ebraice, care este un sul parţial din cartea Ordinea Bătăliei, cunoscută şi sub numele de Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, manuscrise ale cărţilor ce formează astăzi Vechiul Testament, Cartea Jubileelor, Cartea lui Enoh, etc. Membrii Qumranului erau evrei ce se desprinseseră de Ierusalim sau de curentul principal al iudaismului şi deveniseră critici şi chiar ostili faţă de preoţii de la Ierusalim. În Cartea Jubileelor, (apocrif datând aproximativ din anul 135 î.e.n.) există o referire la momentul în care a avut loc un prim contact între oameni, care se înmulţiseră între timp şi îngerii veniţi din ceruri: „În zilele lui Iared (tatăl lui Enoh), îngerii Domnului s-au pogorât pe pământ, cei care sunt numiţi veghetori, spre a învăţa pe odraslele oamenilor şi a împlini legile şi dreptatea pe pământ El (Enoh – care a trăit cu aproximativ 5.500 ani în urmă – n.a.) a fost aşadar cel dintâi dintre fiii oamenilor, din cei ce s-au născut pe pământ, care a învăţat scrierea, ştiinţa şi înţelepciunea şi a scris semnele cerurilor, după rânduiala lucrurilor lor într-o carte, pentru ca fiii oamenilor să cunoască vremea anilor, potrivit rânduielii fiecăreia din lunile lor. Şi ceea ce a fost şi va să fie, el a văzut într-o vedenie din somnul său ceea ce se va petrece cu odraslele oamenilor, în lungul generaţiilor până la ziua judecăţii, el a văzut şi a cunoscut toate şi şi-a scris mărturisirea şi a lăsat-o drept mărturie pe pământ pentru toţi copiii oamenilor şi pentru urmaşii lor. El a fost cu îngerii Domnului şase jubilee (1 jubileu = 50 ani) iar ei i-au arătat tot ce este pe pământ şi în ceruri, puterea soarelui şi el a scris totul şi a mărturisit despre veghetorii care păcătuiseră cu fiicele oamenilor ca să se întineze, şi Enoh a adus mărturie împotriva tuturor acestora. Şi el a fost ridicat din mijlocul odraslelor oamenilor, iar noi (îngerii) l-am însoţit în grădina Edenului, întru măreţie şi slavă, şi iată că el a scris acolo judecata şi osânda lumii, şi toată ticăloşia odraslelor omeneşti”. (Cartea Jubileelor IV, 15, 17, 9, 21-23).

De prisos in univers de Milivoj Matusec Alexandru Macedon şi Pero Catastrofă în clasă domnea o linişte deplină, de puteai să auzi şi musca. Din păcate, bâzâitul nu se auzea, pentru că nu se găsea acolo nicio muscă. Se aflau doar treizeci de elevi şi un profesor de istorie. Faptul acesta nu explica deloc liniştea. Ba, dimpotrivă, o făcea de neînţeles. Treizeci de elevi şi un profesor de istorie stârnesc mai degrabă gălăgie decât linişte. Tăcerea adâncă a celor treizeci de elevi o pricinuia catalogul. Catalogul stătea deschis, ceea ce însemna pentru clasă un pericol mare: examinarea ounoştinţelor. Cu alte cuvinte: bătălie, vijelie, furtună. Or, timpul dinaintea bătăliei, vijeliei saiu furtunii e întotdeauna plin de linişte. Aceasta era adevărata explicaţie a tăcerii şi nemişcării celor treizeci de elevi. Şi iată că a început să tune. Vocea profesorului anunţă începerea bătăliei, furtuna care va veni. — Pero! strigă profesorul. — Catastrofă! adăugă cineva din ultimele bănci. Ouvântul acesta din urmă fu însoţit de chicoteli, în care se ghicea şi încordare şi -uşurare, dar şi obrăznicie. — Nu permit să mi se spună Catastrofă! zise furios Pero, soulându-se în picioare. O să reclam. Aerul se cutremură de ifisete. — Mie îmi zic Tic-Tac şi nnam de gând să reclam pe nimeni, declară un băiat cu o mutrişoară gravă şi cu 3 ochi verzi. Pur şi simplu, fiindcă mu ştiu cui aş putea să reclam. — Autorităţilor şcolare! grăi cineva. — Părinţilor şi tutorilor! — Opiniei publice! — Ajunge! strigă Pero, strângând pumnii. — Roagă-mă pe mine să spun „ajunge!“ zise profesorul. Dealtminteri, nici nu trebuie să mă rogi. Voi face singur acest lucru. Hai, ajunge! Gata î — Cum, gaiţa? întrebă cu naivitate un glăscior timid. Râsul ajută la sănătate. La fel şi mânia. E dovedit ştiinţific. Profesorul îl căută cu ochii pe posesorul glasului naiv. Vru să spună ceva, dar se răzgândi. Se uită la Pero, care stătea posomorit şi zbârlit. — Cum ai ajuns la această poreclă? De ce îţi zic Catastrofă? Pero dădu din umeri furios şi nu răspunse. Două degete stăteau ridicate sâcâitor chiar în faţa profesorului. Era Tic-Tac. Nu aşteptă ca profesorul să-i dea voie ori să-i interzică să vorbească. Sări în sus ca un arc. — Porecla i se potriveşte. E corectă. De tot ce se apucă Pero, iese rău. Totdeauna iese câte o grozăvie. Înţelegeţi? Ca-ta-stro-fă! Pero strânse şi mai tare pumnii. Scrâşni din dinţi şi se înroşi de mânie. — În mediul ăsta nu se poate lucra. Mereu îşi bat joc de mine. Dacă un lucru nu iese cum trebuie, ei zic că numai Pero e de vină. El e cu catastrofa. Ce să fac: să reclam, ori mă las păgubaş? Se aşeză brusc, bosumflat. Profesorul râse prieteneşte. — Nu te lăsa. Dar nici nu reclama. Cel puţin nu imediat. Ai timp. Dacă se vor întrece cu gluma, eu te voi apăra. Hai să vorbim despre lucruri serioase. Pero nici nu se mişcă, de parcă cuvintele profesorului n-ar fi ajuns să străbată prin carapacea supărării sale. 4 De parcă descurajarea l-ar fi ţintuit de bancă. — Rildică-te în picioare, Pero! porunci profesorul. — Eu? întrebă mirat? Pero. Chiar eu? Izbucxiiră râsete diin toate părţile. — Chiar tu! confirmă grav profesorul. Aş dori să aud câte ceva despre Alexandru Macedon. Câteva lucruri mai însemnate. Pero se sculă încet şi fără chef. Se încruntă, de parcă acest lucru i^ar fi pricinuit o durere fizică. — Deci, să auzim, îi dădu ghes profesorul. — Era fiul unui rege macedonean. Unicul fiu. Cei din clasă nu râseră. Rămaseră liniştiţi şi atenţi. Aşteptau să urmeze fapte mai mari şi mai importante. — Unicul fiu, zici? întrebă profesorul, înveselit parcă. — Fapt dovedit istoriceşte, rosti sobru Pero. A crescut repede şi a tăiat şi mai repede un nod, tocmai în Asia Mică. — Şi mai departe? — Mai departe, nimic. Clasa n-a mai putut să se stăpânească. Izbucni într-un hohot de râs de se cutremurară pereţii. Iar cineva, abia adunândiu-şi puterile, strigă: — Mă, Catastrofă! Mâna profesorului, ridicată brusc, domoli hohotele dezlănţuite. — Mai ştii ceva despre Alexandru? — Păi, nu-i de ajuns? — Nu-i de ajuns. — Dar am spus tot! Şi despre tatăl lui, şi despre el, şi despre nodul acela. Profesorul se încruntă. Semn rău. — Termină cu gluma, Pero! Iar n-ai învăţat? — Ba, am învăţat. 5 Profesorul strânse din umeri şi se îndreptă spre catedră. — N-o să ne certăm. Tu crezi că ştii ceva, iar eu cred că nu ştii multe. — Confruntare de păreri! spuse careva în surdină. — În detrimentul lui Pero! adăugă altul. — Ca-ta-stro-fă! glăsui cu importanţă Tic-Tac. Profesorul nu ţinu seamă de aceste observaţii. Privea îngândurat catalogul deschis. — Două note slabe… trei note slabe… patru note slabe… şi cu Alexandru Macedon fac exact cinci note slabe. îl căută din ochi pe Pero. Pero şedea şi privea cu atenţie un punct invizibil pe peretele opus. — Poţi să şezi, Pero! — Mulţumesc. M-am aşezat. — Ce crezi tu despre mine şi despre toţi cei care suntem cu tiine în clasă? — Nimic. Reflectez acum asupra altor lucruri. Încerc să-mi amintesc unde am auzit că Alexandru Macedon era unicul fiu al regelui. Interesantă informaţie; nu pot însă nicicum să-mi aduc aminte de unde o ştiu. în clasă era linişte deplină. Elevii aşteptau o furtună mai năprasnică decât examinarea cunoştinţelor. Aşteptau sentinţa. — Astăzi vom avea întâlnire cu părinţii, la sfârşitul orelor de curs, spuse încet profesorul, de parcă i-ar fi părut rău să tulbure liniştea. Tatăl tău va auzi multe lucruri neplăcute despre tine. Nişte lucruri care-l vor durea. Crede-mă că nu mi-ar face plăcere să fiu în locul lui. Şi nici în locul tău. Pe coridor sună clopoţelul. Profesorul se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă. Pero rămase nemişcat. Căuta cu ochii un punct invizibil. 6 Reporterul TUNETULUI caută un fapt senzaţional TUNETUL e un ziar mare. Toate ziarele mari au reporteri mari. Aşa a fost şi va fi întotdeauna. Cel mai mare dintre toţi marii reporteri ai ziarului TUNETUL este N.K. Nu e numele lui complet, ci numai iniţialele numelui şi prenumelui. Toţi din redacţie s-au obişnuit să-i spună pe numeme prescurtat, adică ENKA. Prescurtarea aceasta a devenit numele lui de ziarist. Nume atrăgător, misterios şi plin de forţă. Nu se ştie precis dacă reporterul ENKA îşi datorează succesul numelui său, sau, dimpotrivă, dacă numele şi-l datorează succesului. De altfel, asta n-are importanţă. E important însă de ştiut că ENKA e cel mai mare dintre reporterii marelui ziar TUNETUL. În după-amiaza aceea, reporterul ENKA era preocupat de un lucru foarte important. Căuta un fapt senzaţional. Cel mai senzaţional din istoria ziaristicii. Acest lucru îl făcea în fiecare după-amiază. De aceea a şi devenit celebru. Celebritatea nu poate să-l ocolească pe reporterul care caută în fiecare zi o senzaţie mai mare decât cea precedentă. Era bine dispus cu toate că încă nu descoperise faptul. Lovea cu creionul în propria lui frunte şi citea cu atenţie titlurile de pe paginile ultimei ediţii a TUNETULUI. Nu făcea acest lucru fără motiv. De multe ori i s-a întâmplat ca în coloanele propriului său ziar să descopere urmele unui vânatJ mai deosebit. Iri ziua aceea în ziar nu erau decât lucruri obişnuite. Nimic răsunător. De abia în ultima pagină, unde se tipăresc anunţurile, numele noilor născuţi şi înştiinţările despre întrunirile asociaţiilor publice, organizaţiilor şi 7 cluburilor, o ştire măruntă, fără să bată la ochi, îi atrase atenţia. O citi de câteva ori şi se încruntă. — Hm! zise vag. Hkn! repetă şi mai nehotărât. La masa din colţul camerei şedea reporterul Pană- ascuţită, primul după marele ENKA pe scara celebrităţii. Se uita cu multă atenţie la prietenul său. Era sigur că se pregătesc lucruri mari. Altminteri, ENKA n-ar fi zis de două ori „hm“. Ori ar fi făcut-o o singură dată, ori ar fi tăcut. — Prin urmare? întrebă scurt Panăascuţită. — Ascultă! îi spuse ENKA mulţumit. Am găsit un anunţ foarte ciudat. Tuşi şi începu să citească: — NECUNOSCUTULE! Dacă e atât de important, sunt gata să mă intilnesc cu dumneata, cu toate că nu iau în seamă scrisorile care nu sunt iscălite cu numele adevărat. Ora pe care o pi’opui îmi convine, pentru că în fiecare zi, la şase după-amiază, ies la plimbare. Cu locul întâlnirii sunt de asemenea de acord. Dacă e vreo glumă nesărată, ar ji, mai bine să renunţi dinainte. Profesorul G. ENKA îi aruncă lui Panăascuţită o privire cercetătoare. Celălalt mare reporter nu arătă vreun interes deosebit faţă de cele auzite. — Şi ce-i cu asta? întrebă el fără însufleţire. Un anunţ ca toate anunţurile. Cineva vrea să se întâlnească cu cineva, dar îşi dă importanţă în prealabil. ENKA îl privi compătimitor, de parcă ar fi vrut să zică: „N-ai fler pentru o senzaţie adevărată. De aceea nu vei deveni niciodată primul reporter. Fără supărare, dar îţi lipseşte o coardă im/portantă.u Panăascuţită ghici, cel puţin parţial, gândurile celui mai mare reporter. Faţa i se întunecă un pic. — Iarăşi nu mă crezi capabil să dau de urma unei ştiri cu adevărat senzaţionale, n-u-i aşa? 8 — Să lăsăm cearta, făcu ENKA, puţin ofensat. Mar bine ascultă ce cred eu despre acest lucru. Sunt sigur că acest anunţ nu e unul obişnuit. Iată de ce: Cineva a scris o scrisoare în care îl roagă pe profesorul G. Să se întâlnească cu el. E în regulă. E frumos ca oamenii să se întâlnească, dar totuşi ceva nu-mi miroase a bine. Piroâfesonul G. Locuieşte undevai, fără îndoială. Omjul care a scris scrisoarea îi ştie adresa, căci, altminteri, cum i-ar fi trimis scrisoarea? Urmează prima întrebare importantă: DE CE ACEL OM NU L-A VIZITAT PE PROFESOR LA EL ACASĂ? Ai observat poate încă un lucru. Omul n-a iscălit scrisoarea. Aşadar, a doua întrebare importantă: DE CE DOREŞTE SA RĂMlNA NECUNOSCUT? Nu se ascunde, oare, în această invitaţie o cursă bine ticluită? Nu cumva profesorul G., care crede că e vorba de un lucru de importanţă deosebită, va deveni victima expeditorului misterios al scrisorii? Panăascuţită întinse aimndouă mâinile, de parcă ar fi vrut să se apere de mucţimea întrebărilor şi concluziilor prietenului său. — Ajunge! Ai spus prea muilt. Numai cât aii povestit până acum e destul pentru o povestire captivantă. Accentuez, povestire, nicidecum reportaj. Dar uiţi că a rămas neexplicată încă o întrebare importantă: CINE E PROFESORUL G.? — Excelent! zâmbi ENKA. Văd că ai început să gândeşti. Dar n-ai dreptul să spui că am uitat acest amănunt. Mi-a venit în miinte imediat. Ba, pot să-ţi spun şi mai mult. Chiar din cauza acelui profesor m-a atras toată afacerea. Panăascuţită clătină din cap şi recunoscu sincer: — Nu înţeleg. ENKA zâmbi blî-nd, de parcă nici n-ar fi aşteptat alt răspuns. 9 — Există în oraşul nostru un profesor al cărui nume începe cu litera G. Acest profesor e o personalitate binecunoscută. Îţi dai seama Ia cine mă gândesc? — Bineînţeles. E vorba de profesorul Galaktici. — Aşa e. Panăascuţită nu păru impresionat. — Aş putea să pun pariu cu tine că în oraşul nostru există cel puţin zece profesori al căror nume începe cu litera G. Cred că te-iai pripit să tragi concluziile. ENKA nu se dădu bătut. Avea pregătit răspunsul. — În anunţ scrie: „În fiecare zi la ora şase după-amiază ies la plimbare.44 N-ai observat, băiete, acest lucru? Doar no să afirmi că toţi profesorii G. Ies la plimbare la ora şase. În cel mai bun caz, ar putea să facă asta doi sau trei. Niciunul mai mult. În ce-l priveşte pe profesorul Galaktici, el iese la plimbare în fic- care zi la ona şase după-amiază. Nu-i nevoie să-ţi) ur că e aşa, pentru că ştii şi singur. Aşadar, suntem, sau nu sân, tem aproape de marele reportaj? Panăascuţită fu nevoit să admită că ENKA l-a pus cu botul pe labe. Dovezile lui erau mult prea puternice. Totuşi îi venea greu să-şi recunoască înfrângerea. — S-ar putea ca tot ce ai spus să fie exact. Poate că toate acestea îl privesc chiar pe profesorul Galaktici. Dar să fie, oare, vorba despre ceva senzaţional? S-ar putea să fie un lucru cu totul mărunt şi fără importanţă. Poate că omul acela e un fost coleg de şcoală al profesorului, poate că n-a reuşit în viaţă şi doreşte până în ultima clipă să rămână necunoscut, de teamă ca profesorul să nu-l refuze. Oamenii sunt sensibili, ţine minte acest lucru. Cine ştie, poate că are de gând să-i ceară profesorului bani cu împrumut ori vreun alt serviciu? Dacă-i aşa, atunci unde ţi-e faptul de senzaţie? — Totul e posibil, căzu de acord mărinimos ENKA. Dar atâta timp cât mai există şi o altă posibilitate, pentru mine chestiunea nu e lipsită de importanţă. Să 10 presupunem că nu e coleg de şcoală, că nu e un cunoscut care are nevoie de bani sau de vreun serviciu. S-ar putea să fie vorba de altceva. După cum s-ar putea să fie aşa cum ai-spus tu. Prin urmare, merită să încercăm. Panăascuţită ştia că nu există forţă care să-l facă pe marele reporter să dea înapoi de la ceea ce a hotărât să facă. De aceea a renunţat la orioaire alte (argumente. A tras concluzia că toate acestea nu-J privesc defel şi că i-e totuna ce face ori intenţionează ENKA să facă. — Îţi doresc vânat bun! îi spuse scurt. — Acesta-i cuvântul potrivit! exclamă ENKA, sculându-se de pe scaun. Mai întâi voi vizita secţia de publicitate, să văd dacă nu cumva cei de acolo se află în posesia unor date precise despre profesorul G. Apoi, cu ceva mai înainte de ora şase, mă voi duce şi eu la plimbare. Ştii şi tu că-l voi găsi uşor pe profesorul Galaktici. Ieşi din birou, fredonând o melodie. Panăascuţită se întoarse la masa lui de lucru. Pe biroul marelui reporter rămase desfăcut numărul din ultima ediţie a ziarului TUNETUL. Tatăl şi fiul nu se înţeleg Tatăl lui Pero era tare amărât. Abătut, îndurerat şi îngrijorat. Cele auzite la consfătuirea cu părinţii erau prea multe pentru un om căruia i^ar fi plăcut să aibă o părere foarte bună despre fiul său. Acum această părere bună se clătinase. O zdruncinau notele slabe şi corn îi portarea de neînţeles a fiiuilfui său Pero, poreclit Catastrofă. „Nu-l înţeleg, îşi zicea tatăl, dar mă interesează dacă el însuşi se înţelege. Cine ştie? Ceva se întâmplă cu băiatul. Dar ce? Până acum n-am observat nimic deosebit. Parcă era totul în ordine. Era, oare? Nu cumva i-am acordat eu prea puţină atenţie?“ Tatăl măsura cu paşi mari odaia. Unu, doi, trei, patru, cinci. Şi înapoi. Unu, doi, trei, patru, cinci. Cinci paşi. Cinci note slabe. Celelalte fapte nu pot fi apreciate prin note. „Alexandru Macedon a fost unicul fiu al lui taică-său. Mulţumesc. M-am aşezat. Mă gândesc de unde am această informaţie despre Alexandru.“ O- brăznicie. E clar că îşi bate joc de profesor.

Osiris Judecatorul Lumii de Apoi de John Ray Osiris Judecatorul Lumii de Apoi de John Ray       Notă asupra cronologiei şi numelor proprii   Istoria egiptului antic e lungă, şi specialiştii se contrazic asupra datelor precise. După 500 î.Hr., cronologia este fixată. Înainte de aceasta, există o marjă de eroare de circa cincizeci de ani pentru datele de până în anul 1500 î.Hr. Şi o pondere de până la o sută de ani pentru perioadele mai timpurii. Împărţirea convenţională în dinastii e convenabilă, chiar dacă foarte simplificată, şi este utilizată aici. De aceea, am urmat datarea din The Oxford illustrated History of Ancient Egypt (Istoria ilustrată a Egiptului antic, Oxford) (ed. Ian Shaw, Oxford, 2000). Oricum, datele indicate aici pentru Dinastia a XVIII-a s-ar putea să trebuiască recalculate, în parte din motive legate de astronomie, dar şi datorită incertitudinii care afectează perioada Amarna şi domnia lui Horemheb. Perioada arhaică (Dinastiile „O”, I şi a II-a) cca 3200–2686 î.Hr. Această perioadă a marcat începutul statului egiptean centralizat şi primele momente ale guvernării faraonice. Multe din formele caracteristice artei egiptene s-au conturat în timpul primelor două dinastii. Mormintele regale se găseau în mare parte în Abydos, în Egiptul Superior. Regatul Vechi (Dinastiile III-VI) cca 2686–2160 La Regatul Vechi se face deseori referire ca Era Marii Piramide. În timpul acestei perioade, arta egipteană a ajuns la apogeul dezvoltării sale şi arhitectura monumentală a proliferat. Memfis a fost sediul guvernului, iar regii şi curtenii erau îngropaţi în necropola de la Gizeh şi Sakkara. Imhotep                               cca 2650 Prima Perioadă Intermediară (Dinastiile VII-X)                cca 2160–2055 Colapsul autorităţii centrale a dus la fragmentare, război civil şi dezbinare politică. Aceasta s-a sfârşit prin ascensiunea familiei regale tebane (Luxorul modern), care a reuşit în cele din urmă să reunească ţara. Regatul de Mijloc (Dinastiile XI-XIII)              cca 2055–1650 Regatul de Mijloc a fost martor al unei înfloriri în literatură şi arte, şi a fost privit de către egiptenii unor perioade mai târzii ca o eră clasică. Oaza Fayyum a fost cucerită pentru agricultură, iar sediul guvernului s-a mutat într-o nouă capitală, Itj-tawy, care este situată la sud de Memfis, pe drumul de acces către Fayyum. Zona Nubiei de Jos, dintre Prima şi a Doua Cataractă, a devenit colonie egipteană. Heqanakhte                          cca 1950 Dinastia a XII-a                 cca 1985–1773 A Doua Perioadă Intermediară (Dinastiile XIV-XVII)            cca 1650–1550 Guvernarea centrală s-a prăbuşit din nou şi coloniştii din Orientul Apropiat au profitat de această slăbiciune pentru a ocupa o mare parte a Egiptului Inferior, conducând din oraşul Avaris din Delta. Aceştia sunt cunoscuţi tradiţiilor anterioare drept hicsoşi. O familie din Teba, convenţional numită Dinastia a XVII-a, a reuşit să izgonească invadatorii, reunind ţara. Regatul Nou (Dinastiile XVIII-XX)            cca 1550–1069 Alungarea hicsoşilor a dus la o nouă perioadă militaristă şi la înfiinţarea a ceva asemănător cu un imperiu în Siria şi Palestina. Nubia de Sus (zona de-a lungul Nilului din Sudanul de Nord) a fost ocupată şi cucerită cultural. Bogăţia şi splendoarea exotică au crescut şi au influenţat atât literatura, cât şi artele vizuale. Locurile funerare regale s-au mutat din nordul ţării în Valea Regilor, pe malul vestic, la Teba. Dinastia a XVIII-a              cca 1550–1295 Hatşepsut       a domnit între cca 1473–1458 Horemheb     a domnit între cca 1323–1295(?) Dinastia a XIX-a cca 1295–1186 Ramses al II-lea  a domnit între cca 1279–1213 Khaemwise         a trăit între cca 1285–1225 Noul Regat Târziu sau A Treia Perioadă Intermediară (Dinastiile XXI-XXV)             cca 1089–664 Noul Regat a intrat încet în declin şi colapsul Dinastiei a XII-a a dus la o divizare politică a ţării, o serie de dinastii conducând Egiptul Inferior din oraşul nou fondat Tanis, în timp ce o serie suprapusă a condus Egiptul Superior din Teba. Perioada de interludiu a fost una de linişte şi redresare şi nu de anarhie, cum s-a întâmplat în primele două Perioade Intermediare. Perioada Târzie (Dinastiile XXVI-XXX)                 664–323 Reunificarea ţării a fost încă o dată realizată, dar cu preţul angajării mercenarilor şi experţilor străini. Imigrarea din Mediterana estică a devenit o regulă, şi aceasta a avut nevoie să fie contrabalansată de accentul pus pe aspectele tradiţionale ale culturii egiptene. Acesta este un lucru evident, în special în arta vizuală a perioadei. Cucerirea persană a ţării (525–404 î.Hr.) nu a reuşit să diminueze aceste tendinţe. Aceasta a fost urmată de o scurtă perioadă de independenţă reînnoită în secolul al IV-lea î.Hr. Dinastia a XXVI-a 664–525 Cucerirea Persană                         525 Petiese                a trăit între cca 583–511 Plecarea Perşilor                           404 Nectanebo al II-lea a domnit între 359/8–343/2 Alexandru cel Mare ajunge în Egipt         332 Perioada ptolemaică                323–30 î.Hr. Cucerirea lui Alexandru a dus la stabilirea conducerii greceşti şi la formarea oraşului cosmopolit Alexandria. Guvernul ţării folosea limba greacă alături de egipteană, care era scrisă atât în hieroglife, cât şi în scrierea dialectului demotic. În acest fel, s-a dezvoltat o sinteză a culturii greceşti şi egiptene, atât în literatură, cât şi în artele vizuale. Hor de Sebennytos    a trăit între cca 200–150 Moartea Cleopatrei şi anexarea romană a Egiptului                                  30 î.Hr. Perioada romană         30 î.Hr.-cca 395 d.Hr. Egiptul a devenit provincie a Imperiului Roman după sinuciderea lui Antoniu şi a Cleopatrei. Oricum, spre deosebire de alte provincii, a rămas sub controlul direct al împăratului, care era reprezentat de un prefect. Construirea de temple şi alte activităţi tradiţionale au continuat până în secolul al IV-lea d.Hr. În mod contrar, numărul documentelor scrise în limba egipteană începe să scadă în această perioadă. Perioada coptă sau bizantină  cca 395–640 d.Hr. În timpul acestei perioade, Egiptul a fost condus nominal din Bizanţ (Constantinopol). Limba egipteană a fost adaptată alfabetului grecesc şi folosită în scopuri creştine, fază în care e cunoscută sub numele de coptă. Greaca a continuat să fie folosită de guvern şi de majoritatea intelectualilor. Cucerirea Arabă a Egiptului După cucerirea arabă, atât islamul, cât şi limba arabă au progresat gradat. Limba coptă a devenit treptat o limbă moartă, probabil la începutul perioadei moderne, deşi e încă folosită liturgic. Cam 5 procente din populaţia modernă e creştină coptă; majoritatea sunt musulmani sunniţi.   Am încercat să dau nume corespunzătoare, care sunt cunoscute din manuale accesibile, dar cu unele compromisuri, şi fără diacriticele preferate de egiptologi. E greu să fii consecvent în această privinţă. Introducere Aceasta este o carte despre Egiptul antic, destinată celor care ştiu câte ceva despre această civilizaţie tulburătoare şi ar vrea să ştie mai mult. Ea e scrisă, de asemenea, pentru cei care sunt curioşi să afle de ce îşi petrec oamenii timpul studiind o lume care a ieşit de mult din istorie şi o limbă care nu fost auzită de secole întregi, ca parte a fascinaţiei simţite de cei care ştiu că subiectul provine din tensiunea dintre aceste aspecte ale egiptologiei, care ne par familiare, şi cele străine. A delimita acest contrast în timpul şi spaţiul vieţilor individuale e un mod de a-l aduce mai aproape de suflet. Cadrul pe care l-am adoptat constă într-o serie de capitole semibiografice, care intenţionează să scoată la iveală aspectele societăţii în care au trăit aceste personaje. Atât cât permit sursele, am încercat să intru în mintea acestor personaje şi să folosesc această tehnică pentru a ilustra civilizaţia care le-a produs. La drept vorbind, aceasta n-ar fi niciodată posibil. Prea puţin se ştie despre oricare dintre aceste persoane pentru a fi siguri că ne facem o imagine corectă. Personajele din Serapeum, care apar în ultimul capitol, sunt o excepţie, pentru că documentele epocii sunt suficiente şi ne permit să pătrundem în mintea lor, lucru rar întâlnit în orice altă perioadă. Dar chiar şi aici, este o mare parte pe care sursele o oferă de-a gata, pentru care un student din secolul al XXI-lea trebuie să îşi folosească imaginaţia. Adevărul e că nu putem scrie o biografie, în sensul modern, a nici unui personaj din lumea antică, nici măcar a lui Alexandru cel Mare; trebuie să aşteptăm până la Iulian Apostatul sau Sf. Augustin pentru aceasta. Dar, într-un fel, acesta e un avantaj, de vreme ce e mai uşor să facem lucrări despre indivizi, dacă despre ei nu e nevoie să fie spus prea mult. Lipsa biografiei poate preveni transformarea lor în vedete şi obturarea naraţiunii. Altă problemă cu care se confruntă istoria în general (şi istoria antică în particular) este că sursele scrise sunt părtinitoare faţă de cei care au avut posibilitatea să le producă. În general, aceştia sunt cei bogaţi şi puternici, care au lăsat documente inscripţionate pe piatră sau metal. Egiptul este mai norocos decât alte culturi antice, prin faptul că mărturiile care au supravieţuit ne pot ajuta să ne facem o imagine unitară. Despre un personaj ca fermierul Heqanakhte ştim câte ceva pentru că unele scrisori trimise de el au supravieţuit în uscăciunea unui mormânt, în timp ce majoritatea textelor scrise pe un material subţire ca papirusul au dispărut. Totuşi, rămâne faptul că majoritatea contemporanilor lui Heqanakhte nu ne vor fi niciodată cunoscuţi. O şansă similară a avut petiţia bătrânului Petiese. Multe oraşe ale Egiptului antic vor fi avut propriul Petiese, dar noi cunoaştem doar unul. Trebuie să folosim asemenea martori pentru a compensa ceea ce nu a supravieţuit, dar nu putem fi niciodată siguri cât de tipici au fost pentru societatea lor. Cea mai detaliată relatare dintre toate este rezervată celor cinci personaje din Serapeum, ale cărei hârtii sunt unele dintre textele cele mai pline de informaţii care au supravieţuit din lumea antică. Acestea sunt excepţii fericite, altfel trebuie să recurgem la cei mai privilegiaţi regi, regine, prinţi şi preoţi pentru a ne povesti despre lumea în care-şi petreceau vieţile. Chiar pentru Egiptul antic, sursele sunt foarte dificile, iar noi ne confruntăm vrând-nevrând cu această situaţie. Din acelaşi motiv, ştim mai multe despre bărbaţii antici egipteni decât despre femeile antice egiptene, dar cele din urmă nu sunt cu totul absente din relatare, şi cel puţin trei dintre ele sunt incluse în aceste pagini.

Originea universului de John Barrow CUPRINS       ORIGINEA UNIVERSULUI Prefaţă 1. Universul pe înţelesul tuturor 2. Marele catalog al universului 3. Singularitatea şi alte probleme 4. Inflaţia şi particulele elementare 5. Inflaţia şi cercetările satelitului COBE 6. Timpul – o şi mai scurtă istorie 7. În labirint 8. Noi dimensiuni Bibliografie     JOHN D. BARROW este profesor de matematică şi fizică teoretică la Universitatea Cambridge. Este autorul a peste 300 de articole ştiinţifice în domeniile cosmologiei şi astrofizicii. A participat de asemenea la proiectul Millennium, o iniţiativă care urmăreşte îmbunătăţirea înţelegerii matematicii de către publicul larg. Între cele 15 cărţi publicate se numără: The Left Hand of Creation (împreună cu John Silk), Pi in the Sky, Theories of Everything, The Anthropic Cosmological Principle (împreună cu Frank Tipler), The World within the World.                         Prefaţă Trăim în universul ajuns la deplina lui înflorire, mult timp după ce majoritatea evenimentelor spectaculoase au avut deja loc. Priveşte cerul într-o noapte înstelată şi vei vedea câteva mii de stele, cele mai multe din ele străpungând bezna într-o mare fâşie pe care o numim Calea Lactee. Asta e tot ce ştiau cei din vechime despre univers. Cu timpul, pe măsură ce au apărut telescoape cu putere de rezoluţie din ce în ce mai mare, un univers neînchipuit de vast s-a ivit vederii noastre. O mulţime de stele se adună în insule de lumină numite galaxii, iar de jur-împrejurul galaxiilor se întinde un ocean rece de microunde – ecou al big bang-ului de acum 15 miliarde de ani. Timpul, spaţiul şi materia par să-şi aibă originile într-un eveniment exploziv din care s-a născut universul de astăzi într-o stare de expansiune generală, răcindu-se încet şi rarefiindu-se continuu. La început, universul a fost un infern de radiaţii, prea fierbinte pentru ca vreun atom să poată supravieţui. În primele minute, s-a răcit suficient pentru ca nucleele şi elementele cele mai uşoare să se formeze. Abia câteva milioane de ani mai târziu cosmosul a devenit suficient de rece pentru a apărea atomi întregi, urmaţi curând de molecule simple, iar, după miliarde de ani, de şirul complex de evenimente care au dus la condensarea materiei în stele şi galaxii. Apoi, odată cu apariţia condiţiilor planetare stabile, au rezultat complicatele produse ale biochimiei prin procese pe care încă nu le înţelegem. Dar cum şi de ce a fost iniţiat acest şir subtil de evenimente? Ce ne pot spune cosmologii zilelor noastre despre începutul universului? Diferitele povestiri din vremurile străvechi despre creaţie nu sunt teorii ştiinţifice în sens modern. Ele nu încercau să dezvăluie ceva nou despre structura lumii; erau destinate pur şi simplu să gonească spectrul necunoscutului din închipuirile omului. Găsindu-şi locul în ierarhia creaţiei, cei din vechime puteau să se raporteze la lume şi să evite teribila confruntare cu necunoscutul sau cu incognoscibilul. Descrierile ştiinţei moderne trebuie să ne ofere mult mai mult. Ele trebuie să fie îndeajuns de profunde pentru a ne spune despre univers mai mult decât punem noi în ipotezele noastre. Ele trebuie de asemenea să se extindă îndeajuns pentru a putea face predicţii, astfel încât să putem testa capacitatea lor de a explica lucruri pe care le cunoaştem deja despre lume. Ele trebuie să dea coerenţă şi unitate unei mulţimi de fapte disparate. Metodele folosite de cosmologii moderni sunt simple, însă nu neapărat evidente pentru neiniţiaţi. Până la proba contrară, ele pornesc, de la presupunerea că legile care conduc lumea local, aici, pe Pământ, sunt valabile pretutindeni în univers. Există locuri în univers, mai ales în trecutul lui, în care condiţiile de densitate şi temperatură sunt extreme, ceea ce se află în afara experienţei noastre directe pe Pământ. Uneori ne aşteptăm ca teoriile noastre să fie valabile în aceste domenii – şi într-adevăr aşa se şi întâmplă. În alte împrejurări însă, apelăm la aproximaţii ale legilor adevărate din natură – aproximaţii care au limite de aplicabilitate cunoscute. Când ajungem la aceste limite, trebuie să încercăm să găsim noi aproximaţii adaptate condiţiilor neobişnuite pe care le întâlnim. Multe teorii fac predicţii ce nu pot fi testate prin observaţie. Acest gen de predicţii determină în numeroase cazuri tipul de observator sau de satelit ce urmează să fie conceput. Cosmologii vorbesc adesea despre construirea „modelelor cosmologice”. Ei înţeleg prin asta generarea unor descrieri matematice simplificate ale structurii şi trecutului universului, descrieri matematice simplificate ale structurii trecutului universului, descrieri care să surprindă principalele sale trăsături. După cum un aeromodel reproduce unele dintre caracteristicile avionului real, dar nu pe toate, la fel şi un model de univers nu poate spera să cuprindă fiecare detaliu al structurii universului. Modelele noastre cosmologice sunt foarte grosolane şi simple. Ele încep prin a trata universul ca pe un ocean complet uniform de materie. Aglomerarea materiei în stele şi galaxii e ignorată. Abia când cercetezi aspecte mai delicate, cum ar fi originea stelelor şi a galaxiilor, apar abateri de la perfecta uniformitate considerată iniţial. Această strategie funcţionează remarcabil. Una dintre cele mai frapante trăsături ale universului nostru este faptul că partea sa vizibilă e atât de bine descrisă de modelul-simplificat al distribuţiei uniforme a materiei. O altă trăsătură importantă a modelelor noastre cosmologice este că implică proprietăţi – ca densitatea sau temperatura – ale căror valori numerice pot fi găsite doar prin observaţii, iar numai anumite combinaţii ale valorilor observate pentru unele dintre aceste cantităţi sunt compatibile cu modelul. Astfel, compatibilitatea dintre model şi universul real poate fi verificată. În explorarea universului au fost urmate mai multe direcţii. În afară de sateliţi, nave spaţiale şi telescoape, am folosit microscoape, acceleratoare şi ciocniri între atomi, calculatoare şi gândire umană pentru a ne lărgi înţelegerea privind întregul mediu cosmic. În afară de lumea spaţiului extraterestru – stele, galaxii şi mari structuri cosmice –, am ajuns să preţuim subtilităţile labirintice ale adâncului din microcosmos. Aici am găsit lumea subatomică a nucleelor şi a componentelor lor: cărămizile elementare ale materiei – atât de puţine la număr, atât de simple ca structură, dar care în combinaţie pot fi organizate în uriaşa gamă a complexităţii pe care o vedem pretutindeni în jurul nostru şi din care facem şi noi parte. Aceste două frontiere ale cunoaşterii – lumea microscopică a părţilor elementare ce constituie materia şi lumea astronomică a stelelor şi galaxiilor – s-au unit în chip neaşteptat în vremea din urmă. Dacă odinioară ele reprezentau domenii aparţinând unor grupuri diferite de savanţi ce încercau să răspundă la întrebări destul de diferite prin mijloace separate, acum preocupările şi metodele lor sunt intim legate. Secretul naşterii galaxiilor poate fi dezvăluit de studiul particulelor elementare în detectori îngropaţi adânc sub pământ; identitatea acelor particule elementare poate fi stabilită prin observaţii asupra luminii, provenind de la o stea îndepărtată. Şi, dacă încercăm să reconstituim istoria universului cercetând urmele fosile din copilăria şi adolescenţa sa, aflăm că, reunind aspectele cele mai mari şi cele mai mici ale lumii fizice, percepem mai bine unitatea impresionantă a universului. Această carte îşi propune să prezinte pe scurt începutul pentru uzul începătorilor. Ce mărturii avem privind istoria timpurie a universului? Care sunt cele mai recente teorii despre naşterea universului? Le putem oare testa prin observaţie? Cum se raportează existenţa noastră de ele? Acestea sunt unele dintre întrebările care vor apărea în călătoria noastră spre originile timpului. Voi prezenta unele dintre cele mai noi teorii despre natura timpului, „universul inflaţionar”, „găurile de vierme” şi voi explica semnificaţia observaţiilor făcute de satelitul COBE, observaţii care au fost primite cu entuziasm în primăvara anului 1992. Doresc să mulţumesc colegilor şi colaboratorilor mei cosmologi pentru discuţiile purtate şi descoperirile lor care au făcut posibilă apariţia acestei povestiri moderne despre originea universului. Anthony Cheetham şi John Brockman au avut ideea acestui proiect. Rămâne de văzut dacă a fost înţelept din partea lor să mă invite să particip. Aş vrea de asemenea să le mulţumesc lui Gerry Lyons şi Sarei Lippincott pentru îndrumările lor cu caracter editorial. Soţia mea, Elizabeth, mi-a acordat un mare sprijin şi astfel am dus mai repede lucrarea la bun sfârşit, fără să fiu obligat să-mi abandonez complet alte preocupări. Ca de fiecare dată, ei îi datorez totul. Doar pe tinerii membri ai familiei – David, Roger şi Louise – proiectul a părut să nu-i impresioneze. Totuşi, ei îl îndrăgesc pe Sherlock Holmes.   Brighton, martie 1994 1. Universul pe înţelesul tuturor „Vă mulţumesc”, spuse Sherlock Holmes, „că mi-aţi atras atenţia asupra unui caz care fără îndoială prezintă unele trăsături interesante.” Câinele din Baskerville     Cum, de ce şi când a apărut universul? Cât de mare e? Ce formă are? Din ce e alcătuit? Acestea sunt întrebări pe care orice copil curios le-ar putea pune, dar sunt şi întrebări cu care cosmologii zilelor noastre se luptă de mai multe decenii. Pentru ziarişti şi autorii de ştiinţă popularizată, unul din motivele de atracţie ale cosmologiei este acela că multe probleme de la frontierele acestui domeniu sunt uşor de prezentat. Luaţi de exemplu frontierele electronicii cuantice, ale secvenţelor de ADN, ale neurofiziologiei sau ale matematicii pure, şi nu veţi găsi probleme pe care specialistul să le poată traduce atât de uşor în limbajul de zi cu zi. Până la începutul secolului XX, nici filosofii şi nici astronomii nu s-au îndoit că spaţiul e absolut fix – o arenă în care stelele, planetele şi toate celelalte corpuri cereşti îşi desfăşoară mişcarea. În cursul anilor 1920 însă, această reprezentare simplă a suferit transformări: întâi sub imboldul fizicienilor care cercetau consecinţele teoriei lui Einstein privind gravitaţia, apoi sub imboldul observaţiilor făcute de astronomul american Edwin Hubble asupra luminii provenind de la stele din galaxii îndepărtate. Hubble a făcut apel la o proprietate simplă a undelor. Dacă sursa lor se îndepărtează de receptor, atunci frecvenţa cu care undele sunt receptate scade. Ca să înţelegeţi despre ce e vorba, mişcaţi din deget în sus şi în jos într-o apă liniştită şi priviţi crestele valurilor care se îndreaptă spre un punct oarecare de pe suprafaţa apei. Deplasaţi acum degetul, îndepărtându-l de acel punct şi continuând să faceţi valuri, iar valurile vor ajunge acolo cu o frecvenţă mai scăzută decât cea cu care sunt emise. Deplasaţi apoi degetul spre punctul de recepţie, iar frecvenţa va creşte. Această proprietate caracterizează toate undele. În cazul undelor sonore, ea e răspunzătoare de schimbarea tonului la şuieratul locomotivei sau la sirena maşinii de poliţie care trece pe lângă voi. Lumina e şi ea o undă, iar când sursa ei se îndepărtează de observator scăderea frecvenţei undelor luminoase se traduce prin faptul că lumina vizibilă receptată pare ceva mai roşiatică. De aceea efectul e numit „deplasare spre roşu”. Când sursa luminoasă se apropie de observator, frecvenţa receptată creşte, lumina vizibilă devine mai albastră, iar efectul e numit „deplasare spre albastru”. Hubble a descoperit că lumina provenind de la galaxiile pe care le privea prezenta o deplasare spre roşu sistematică. Măsurând valoarea deplasării, el putea determina cât de repede se îndepărtează sursele de lumină, iar prin compararea strălucirii aparente a stelelor de acelaşi tip (stele a căror strălucire intrinsecă trebuie să fie aceeaşi) putea deduce distanţele lor relative faţă de noi. Hubble a descoperit că, cu cât sursa de lumină se afla mai departe, cu atât se îndepărta mai repede de noi. Această tendinţă poartă numele de Legea lui Hubble, iar în figura 1.1 e ilustrată prin date recente. Figura 1.2 prezintă un exemplu de semnal luminos receptat de la o galaxie îndepărtată, spectrul deplasat spre roşu al diverşilor atomi fiind comparat cu cel emis de aceiaşi atomi în laborator. Figura 1.1. O ilustrare modernă a Legii lui Hubble care prezintă creşterea direct proporţională a vitezei de îndepărtare (recesie) a galaxiilor în raport cu distanţa.   Ceea ce descoperise Hubble era expansiunea universului. În locul unei arene neschimbătoare în care să putem urmări perindarea locală a planetelor şi stelelor, el a găsit că universul se afla într-o stare dinamică. A fost cea mai mare descoperire a ştiinţei secolului XX şi a confirmat previziunile teoriei generale a relativităţii privind universul: nu poate fi static. Atracţia gravitaţională dintre galaxii le-ar aduna laolaltă dacă nu s-ar îndepărta unele de altele. Universul nu poate rămâne nemişcat. Dacă universul se află în expansiune, atunci când inversăm sensul istoriei şi privim spre trecut ar trebui să găsim dovezi că el provine dintr-o stare mai mică, mai densă – o stare ce pare să fi avut la un moment dat dimensiunea zero. Acesta este începutul care a devenit cunoscut sub numele de big bang (marea explozie). Figura 1.2. Spectrul unei galaxii îndepărtate (cunoscută sub numele de Markarian 609) care arată că trei linii spectrale (notate cu Hβ, O şi O), în jurul lungimii de undă de 5000 Ǻ, şi două (notate cu Hα, N), în jurul lungimii de undă de 6500 Ǻ, sunt sistematic deplasate spre lungimi de undă mai mari decât cele măsurate în laborator. Poziţiile liniilor obţinute în laborator sunt indicate prin săgeţile notate LAB; poziţiile măsurate sunt marcate prin vârfurile graficului spectrului. Deplasarea spre roşu (lumina roşie vizibilă e în jurul lungimii de unda de 8000 Ǻ) permite calcularea vitezei de îndepărtare   Dar am mers puţin prea repede. Rămân lucruri importante de spus privind expansiunea actuală a universului, înainte de a începe să răscolim trecutul. Înainte de toate, trebuie precizat ce anume se află în expansiune. În filmul Annie Hall, Woody Allen stă întins pe canapeaua psihanalistului şi vorbeşte despre spaima care-l cuprinde când se gândeşte la expansiunea universului: „Asta înseamnă că Brooklyn-ul se dilată, eu mă dilat, tu te dilaţi, cu toţii ne dilatăm.” Slavă Domnului, se înşela. Noi nu ne dilatăm. Nici Brooklyn-ul. Nici Pământul. Nici sistemul solar. De fapt, nici Calea Lactee. Nici măcar conglomeratele de mii de galaxii pe care le numim roiuri galactice. Aceste ansambluri de materie sunt menţinute prin forţele chimice şi gravitaţionale care acţionează între constituenţii lor – forţe mai puternice decât forţa expansiunii. Numai dacă trecem dincolo de scara marilor roiuri de sute şi mii de galaxii putem vedea că expansiunea învinge atracţia gravitaţională locală. De pildă, vecinul nostru cel mai apropiat, galaxia Andromeda, se îndreaptă spre noi pentru că atracţia gravitaţională dintre Andromeda şi Calea Lactee e mai puternică decât efectul expansiunii universale. Nu galaxiile însele, ci abia roiurile galactice pot fi considerate etaloane ale expansiunii cosmice. Pentru a căpăta o imagine simplă, închipuiţi-vă firele de praf de pe suprafaţa unui balon care se umflă. Balonul se va dilata, iar firele de praf se vor îndepărta unele de altele, dar nu se vor dilata în acelaşi fel. Ele reprezintă etaloane pentru gradul de întindere a cauciucului. În mod analog, cel mai bine e să privim dilatarea universului ca pe dilatarea spaţiului dintre roiurile de galaxii, aşa cum se vede în figura 1.3. Figura 1.3. Dilatarea universului privită ca dilatarea spaţiului. Punctele marcate pe suprafaţa balonului reprezintă roiuri de galaxii. Spaţiul dintre roiuri creşte, dar nu şi dimensiunea roiurilor. Acesta e analogul unui univers cu două dimensiuni spaţiale, reprezentat de suprafaţa balonului. Orice roi de pe suprafaţa care se dilată vede toate celelalte roiuri îndepărtându-se de el. Observaţi că centrul dilatării nu se află pe suprafaţa balonului.   Ne-am putea apoi teme de implicaţiile faptului că toate roiurile galactice se îndepărtează de noi. De ce de noi? Dacă ştim ceva din istoria ştiinţei, ştim ce a demonstrat Copernic: Pământul nu e centrul universului. Desigur, dacă ne-am închipui că toate se îndepărtează de noi, ne-am instala din nou în centrul imensităţii. Însă nu e cazul. Universul în expansiune nu seamănă cu o explozie care îşi are originea într-un punct din spaţiu. Nu există un spaţiu fix pe fundalul căruia universul să se dilate. Universul conţine tot spaţiul existent! Gândiţi-vă la spaţiu ca la o foaie elastică. Prezenţa şi mişcarea materiei pe acest spaţiu maleabil va produce adâncituri şi curburi. Spaţiul curbat al universului nostru este ca suprafaţa tridimensională a unei mingi cvadridimensionale – ceva ce nu ne putem imagina. Închipuiţi-vă însă universul ca pe o foaie, fără grosime, având numai două dimensiuni spaţiale. E ca suprafaţa unei mingi tridimensionale, ceea ce e mai uşor de reprezentat. Închipuiţi-vă apoi că această minge tridimensională se poate mări – ca balonul din figura 1.3 care se umflă. Suprafaţa balonului este universul bidimensional în expansiune. Dacă marcăm două puncte pe el, aceste puncte se îndepărtează unul faţă de altul pe măsură ce balonul se dilată. Faceţi apoi mai multe semne pe suprafaţa balonului şi umflaţi-l din nou. Veţi observa că indiferent în ce punct v-aţi situa, toate celelalte puncte vor părea că se îndepărtează de voi în timp ce balonul se umflă. Vizualizaţi astfel legea expansiunii a lui Hubble, căci punctele aflate la distanţă mai mare se îndepărtează unele faţă de altele mai repede decât cele aflate la distanţă mai mică. Morala acestui exemplu e că suprafaţa balonului reprezintă spaţiul, însă „centrul” dilatării balonului nu se află pe suprafaţă. Nu există vreun centru al dilatării pe suprafaţa balonului. Nici margine nu există. Nu puteţi cădea de pe marginea universului; universul nu se dilată în interiorul a ceva. El este tot ce există. O întrebare pe care am putea-o pune în acest stadiu este dacă starea de expansiune a universului la care suntem martori va continua la nesfârşit. Dacă aruncăm o piatră în sus, ea se va întoarce pe Pământ atrasă de forţa gravitaţiei terestre. Cu cât o aruncăm mai puternic, cu atât mai multă energie îi vom imprima pietrei în mişcare şi cu atât mai sus se va ridica înainte de a se întoarce. Ştim că, dacă lansăm un proiectil cu o viteză mai mare de 11 kilometri pe secundă, el va scăpa complet atracţiei gravitaţionale terestre. Aceasta este viteza critică de lansare a rachetelor. Savanţii o numesc „viteză de evadare” de pe Pământ. Consideraţii asemănătoare se aplică oricărui sistem în explozie sau expansiune care e încetinit de atracţia gravitaţională. Dacă energia mişcării de expansiune o depăşeşte pe cea generată de atracţia spre interior a gravitaţiei, atunci materia va depăşi viteza de evadare şi îşi va continua expansiunea. Dacă însă atracţia pe care gravitaţia o exercită asupra fragmentelor este mai mare, obiectele aflate în expansiune vor începe până la urmă să se apropie unele de altele, aşa cum se întâmplă în exemplul cu Pământul şi piatra. La fel se întâmplă şi cu universurile în expansiune; există o viteză critică de lansare la începutul expansiunii lor. Dacă viteza depăşeşte această valoare critică, atunci atracţia gravitaţională a materiei dintr-un asemenea univers nu va putea opri expansiunea, iar ea va continua la nesfârşit. Pe de altă parte, dacă viteza de lansare e mai mică decât valoarea critică, în cele din urmă expansiunea se va opri şi procesul va fi inversat, culminând cu o contracţie către dimensiune zero – exact aceeaşi stare de la care a pornit. Între aceste două cazuri extreme se află ceea ce eu aş numi un „univers de compromis”, care are exact viteza critică de lansare – adică valoarea cea mai mică ce îl va menţine în expansiune pentru totdeauna (vezi figura 1.4). Unul dintre marile mistere ale universului nostru este că în momentul de faţă se dilată într-un mod tulburător de apropiat acestui caz critic. Atât de aproape, încât deocamdată nu putem spune cu certitudine de ce parte a pragului critic se află. Nu cunoaştem prognoza pe termen lung. Figura 1.4. Cele trei tipuri de univers în expansiune. Universurile „deschise” sunt infinite în mărime şi se dilată la nesfârşit. Universurile „închise” sunt finite şi sfârşesc prin a se contracta până la marea implozie (the big crunch). Graniţa dintre cele două tipuri e reprezentată de universul „critic”, care e infinit ca mărime şi se extinde la nesfârşit.   Cosmologii consideră faptul că ne aflăm atât de aproape de acest prag critic o proprietate stranie a universului, care se cere explicată. E greu de înţeles pentru că, pe măsură ce universul se dilată şi îmbătrâneşte, el se îndepărtează din ce în ce mai mult de pragul critic, dacă, la început, viteza sa de lansare nu va fi fost cumva exact viteza critică. Acest fapt creează o mare problemă. Universul se dilată de aproximativ cincisprezece miliarde de ani şi e în continuare atât de aproape de pragul critic încât nu putem spune de care parte a ei se află. Pentru a rămâne atât de aproape după o perioadă uriaşă de timp, ar trebui ca viteza de lansare a universului să fi fost „aleasă” astfel încât să difere de cea critică cu nu mai mult de unu împărţit la zece urmat de treizeci şi cinci de zerouri. De ce? Vom vedea mai târziu că încercările noastre de a afla ce s-a întâmplat în primele momente ale expansiunii universului oferă o posibilă explicaţie pentru această situaţie neobişnuită. Deocamdată ne vom mulţumi să înţelegem de ce un univers care conţine fiinţe umane trebuie să se afle foarte aproape de pragul critic după miliarde de ani de expansiune. Dacă universul începe să se dilate cu o viteză mult mai mare decât cea critică, atunci gravitaţia nu ar putea niciodată aduna laolaltă acele insule locale de materie spre a forma galaxii şi stele. Formarea stelelor este un pas crucial în evoluţia universului. Stelele sunt condensări ale materiei suficient de mari pentru a crea în centrele lor presiuni suficient de ridicate ca să iniţieze reacţii nucleare spontane. Aceste reacţii transformă hidrogenul în heliu de-a lungul unei perioade îndelungate şi calme a istoriei lor – la jumătatea căreia se află soarele nostru – însă, în etapa finală a vieţii lor, stelele se confruntă cu o criză de energie. Ele parcurg o perioadă explozivă de schimbări rapide în care heliul este transformat în carbon, azot, oxigen, siliciu, fosfor şi toate celelalte elemente care joacă un rol vital în biochimie. Când stelele explodează devenind supernove, aceste elemente se răspândesc în spaţiu şi în cele din urmă intră în alcătuirea planetelor şi oamenilor. Stelele sunt sursa tuturor elementelor pe care se întemeiază complexitatea, şi prin urmare viaţa. Nucleul fiecărui atom de carbon din corpul nostru îşi are originea în stele. Vedem astfel că universurile care se dilată mult mai repede decât pragul critic nu vor da niciodată naştere la stele şi deci nu vor produce niciodată cărămizile elementare necesare apariţiei unor entităţi atât de complexe ca fiinţele umane sau calculatoarele construite pe bază de siliciu. Pe de altă parte, dacă un univers se dilată cu mult sub viteza critică, expansiunea se transformă în contradicţie înainte ca stelele să fi avut timpul să se formeze, să explodeze şi să creeze constituenţii lumii vii. Avem iarăşi de-a face cu un univers incapabil să dea naştere vieţii. Figura 1.5. Universurile care sunt mult peste pragul critic se dilată prea repede pentru ca materia să se condenseze în stele şi galaxii; asemenea universuri rămân lipsite de viaţă. Cele care sunt mult sub pragul critic colapsează înainte ca stelele să se formeze. Regiunea înnegrită reprezintă domeniul expansiunilor cosmologice şi epocilor în care pot apărea observatori.   Primim astfel o lecţie surprinzătoare: numai acele universuri care se dilată foarte aproape de pragul critic pot produce, după miliarde de ani, materia care alcătuieşte toate structurile suficient de complexe pentru a fi considerate „observatori”. N-ar trebui să ne surprindă să constatăm că universul nostru se dilată atât de aproape de pragul critic. Nu am putea exista într-un altfel de univers. Dezvoltarea reprezentărilor noastre privind universul în expansiune şi reconstituirea istoriei sale a înaintat foarte încet. În anii ’30 preotul şi fizicianul belgian Georges Le Maâtre a jucat un rol important. Teoria sa despre „atomul primordial” a fost precursoarea a ceea ce este acum cunoscut sub numele de big bang. Cei mai importanţi paşi au fost făcuţi în ultima parte a anilor ’40 de George Gamow, un emigrant rus sosit în Statele Unite, şi de doi din tinerii săi studenţi, Ralph Alpher şi Robert Herman. Ei au început să ia în serios posibilitatea aplicării fizicii pe care o cunoşteau pentru a deduce ce s-a petrecut în stadiile timpurii ale universului în expansiune. Ei au descoperit un aspect esenţial: dacă universul s-ar fi format într-o stare fierbinte, densă într-un trecut îndepărtat, ar trebui să fi rămas nişte radiaţii de pe urma acestui început exploziv. Mai exact, ei şi-au dat seama că atunci când universul avea o vârstă de câteva minute trebuie să fi fost suficient de fierbinte pentru ca să aibă pretutindeni loc reacţii nucleare. Mai târziu, aceste remarcabile observaţii aveau să fie confirmate de cercetări mai aprofundate.

Poarta temporala din Romania               Raport nr 432655 „Stăteam de mai multe ore la panda în cel mai ascuns loc cu putinţă când am observat maşină suspecta”. Aici agentul secret şi super anonim Vulpe Mardare se opri din scris şi ramase cu destele-n aer. Motivul acestei acţiuni, atât de împotriva regulamentului interior de scriere a rapoartelor, a fost -n-o sa credeţi, da' asta e – o superba tânără ce tocmai îşi desfăşură cracii în direcţia agentului secret.           Si în acel moment agentu' Mardare, în ciuda vastei experiente şi a nenumăratelor filme instructive cu agentu' 007, îşi arata (involuntar) plombele.           — Domnul agent Mardare?           — Aaaaa.           — Domnule sunteţi cumva agentul Mardare?           — Aaaa. Daaa.io sunt Mardare.io sunt Vulpe Mardare! Cu ce pot sa va ajut?           Tânăra se aşeză în acel moment pe scaun sub privirile pierdute ale agentului, care reuşi să-şi amintească într-un târziu ca nu era la dentist.           — Eu sunt Danuta. Tocmai am terminat pregătirea şi tu eşti noul meu partener!           Surpriza nu se citi pe fata lui Vulpe. Sentimentele lui erau insa amestecate: nu avea nevoie de nici-un partener la lucrul lui la misterioasele R Files, dar pe de alta parte o aşa gagica mai rar.           — Cum? Când ai devenit tu agent al BMI (Biroul Moldovean de Investigaţie)? Ha?!           — Acum mai putin de o zi.           — Aha!           Urma un moment de tăcere în care Mardare procesa informaţiile, propiile sentimentele, mâncarea din stomac şi altele de care nu avea ştiinţă. După vreo ora de procesat intensiv Vulpe casca de-i trăsniră fălcile. Ii cam obosise microcipul de atâta procesat.           — Bine fătuco de maine începem lucrul, zise el în timp ce gândul ca totuşi pana la urma poate -poate., ca la urma urmei niciodată nu ştii unde o sa ajungi cu aşa partener.           Toată lumea agenţilor secreţi, indiferent de continent, ştia un lucru fundamental: acela ca Romania era cu adevărat singura tara din lume vizitata de extratereştrii. şi asta pentru ca în Romania era centrul Influentelor Galactice Universale. Altfel spus aici se concentra o forţă imensa, forţă care insa nu putea fi nici simţită şi nici folosita de oameni obişnuiţi. In viitor, exact aici, avea sa se nască primul om care sa simtă Forţa şi care avea sa înfiinţeze Ordinul Cavalerilor Jedi, dar asta peste multi, multi ani.           Celelalte state ale lumii simulau adesea diferite întâlniri de gradul trei şi răpiri de vaci şi femei violate de extratereştrii, păcălind astfel publicul, tocmai pentru a ascunde faptul ca ei nu erau niciodată vizitaţi – nu prezentau importanta galactica aşa ca romanii noştri.           Agentul secret de gradul 4 Vulpe Mardare ştia mult mai bine decât toţi ceilalţi la un loc toate astea de mai sus. El se ocupa în mod direct de urmărirea activităţii extratereştrilor şi de infiltrare acestora în cele mai înalte cercuri politice; ştia despre cel de la Primăria Capitalei, de cei de la Guvern şi deasemenea primise un pont de la un informator ca valul doi de infiltraţie ţintea opoziţia – astfel extratereştrii aveau sa preia definitiv controlul asupra României, şi pentru totdeauna, putând astfel să-l caute şi să-l identifice pe primul om care avea sa simtă şi sa folosească Forţa -ei veniseră din viitor şi vroiau sa împiedice formarea Ordinului Cavalerilor Jedi.           Agentul Vulpe Mardare o informa de toate acestea pe tânăra şi superba lui partenera în timp ce privea cu jind spre decolteul acesteia. şi apoi începu o noua zi de munca, care avea sa difere complet de toate celelate, şi la sfârşitul căreia agentul Mardare Vulpe avea sa fi salvat lumea, Pământul şi chiar şi Universul, şi drept răsplată avea sa primească un sărut sălbatic din partea Danei. Dar deocamdată eroul nostru nu ştia asta.           Dana observa prima camionul şi îşi dădu seama ca ceva nu era în regula. Ii comunica agentului Mardare impresia captata cu cel de-al şaselea ei simt feminin şi acesta acţiona.           Sărind în fata camionului îşi scoase legitimaţia de BMI încercând să-l oprească. Extraterestrul de la volan, mascat în tuciuriu autohton, văzu într-o străfulgerare ce torturi cumplite avea sa sufere daca era prins aşa ca apasă furios pe pedala de acceleraţie. Mardare scăpa ca prin urechile acului printr-un salt dublu grupat lateral stânga şi avu timp sa vadă literele mari de pe lateralul stânga afişând inscripţia oficiala „REBU”.           Într-o sclipire de inteligenta rar întâlnită el realiza cu toate cele 5 simţuri ca acel camion conţinea ceva important. De unde sa ştie el ca de fapt dăduse peste transportul Porţii Temporale prin care veniseră extratereştrii ca sa ne cucerească!           Încet se ridica din muntele de gunoi în care aterizase. (Camera de luat vederi se roteşte în jurul lui de jos în sus pe o muzica mişto).           În acel moment începu urmărirea. Din păcate aceasta fu atât de înverşunată ca Dana mulţumi cerului ca nu-şi pusese tocuri, aşa cum intenţionase în aceea dimineaţa, şi noi nu putem găsi nici cuvinte şi nici chef sa o desciem. De ajuns sa spunem ca pana la urma extraterestrul sfârşi într-o balta de creieri proprii gelatinati şi Vulpe Mardare reuşi sa activeze Poarta Temporala.           Ochii mari şi sideraţi ai ambilor şi amândoi agenţi BMI văzură în acel moment prin oglinda albastra (formata dintr-un camp electro-magnetic-temporal care se materializa în jurul cadrului circular al Porţii Temporale) Ziua de Maine. Fara cel de-al şaselea simt al Danei extratereştrii ar fi complet cucerirea României şi Pământul, viitorul Imperiu Interstelar şi Universul, ar fi căzut prada răilor de extratereştrii.           Cei doi trăiră efectiv toată Ziua de Maine în doar câteva secunde şi astfel aflară ca prin poarta avea sa vina toată armata de infiltraţie şi chiar patrula timpului din SUA nu ar fi putut să-i oprească.           Dar Mardare şi Danuta puteau. şi o făcură. Sacrificând toate posibilităţile deschise de Poarta Temporala ei scoaseră din portbagajul Daciei 1311,5 (maşina speciala din dotarea agenţilor BMI) doua răngi lungi de otel inoxidabil -folosite în general la discuţiile cu extraterestriisi începură sa distrugă la întâmplare Poarta. După mai bine de cinci ore de munca ei reuşiră şi salvară Pământul.           Transpirata, cu bluza uda lipita de corpul superb (reliefând sânii neacoperiţi de sutien) Dana afişa o poza care reuşi sa atragă imediat privirile şi gândurile lui Mardare. El se apropie încet de ea şi în mod foarte natural buzele lor se lipiră într-un sărut pătimaş.           Ziua de maine a fost trăită de cei doi agenţi şi viitorul pe care-l înfăţişa era de neacceptat. Ştiind ca ei, ca şi toţi ceilalţi oameni pot schimba viitorul, şi-au luat destinul în mâinile proprii şi au făcut ce-au crezut de cuviinţă.           Mardare a ajuns pana la urma să-şi îndeplinească cea mai fierbinte dorinţa şi să-i ofere Danei o noapte pe care aceasta nu avea sa o uite niciodată. Dana avea sa devina apoi doamna Mardare, sa facă cinci copii şi sa reuşească sa rămână frumoasa pana la adânci bătrâneţi. SFÂRŞIT    

Misterul templierilor de Clive Prince. Păstrătorii secreţi ai adevăratei  identităţi a lui Iisus Hristos Introducere   Leonardo da Vinci a fost cel care a iniţiat cercetările con­cretizate mai tîrziu în scrierea acestei cărti. De fapt, documentarea noastră cu privire la acest fascinant, însă eluziv, geniu renascentist şi la rolul său în falsificarea Giulgiului din Torino s-a transformat treptat într-o mult mai vastă analiză a „ereziilor” secrete care au constituit motorul tuturor acţiunilor sale. Trebuia să descoperim în ce a fost Leonardo implicat, ce ştia şi ce convingeri avea, de ce a folosit anumite coduri şi simboluri în operele pe care le-a lăsat pos­terităţii. De aceea — cu toate că sîntem conştienţi de inerentele deza­vantaje — lui Leonardo trebuie să-i mulţumim pentru descoperirile care au dus la scrierea acestei cărţi. La început ni s-a părut ciudat să ne afundăm în lumea complexă şi adesea întunecată a societăţilor secrete şi a credinţelor heterodoxe. La urma urmei, este aproape unanim acceptat faptul că Leo­nardo da Vinci a fost un ateu şi un raţionalist; noi însă am descoperit cu totul altceva, în foarte scurt timp am avansat şi ne-am pomenit în faţa unei serii de implicaţii extrem de tulburătoare. Ceea ce începuse ca un modest studiu al unor culte interesante, însă nicidecum extraordinare, a devenit o veritabilă cercetare a rădăci­nilor şi a credinţelor creştinismului însuşi. Am făcut astfel o călătorie în timp şi spaţiu: întîi din epoca lui Leonardo pînă în ziua de azi şi după aceea înapoi, dincolo de Renaştere şi Evul Mediu, pînâ în Palestina secolului I, pe fundalul cuvintelor şi al faptelor celor trei protagonişti ai cărţii de faţă: Ioan Botezătorul, Maria Magdalena şi Iisus. Pe parcurs ne-am oprit de multe ori pentru a studia cu obiectivitate numeroase grupări şi organizaţii secrete: francmasonii, cavalerii templieri, catarii, Prioria din Sion, esenienii şi cultul închinat zeilor Isis şi Osiris. Desigur, aceste subiecte au mai fost abordate în diverse cărţi recent publicate, printre care menţionăm The Holy Blood and the Holy Grail („Sîngele Sfînt şi Sfîntul Graal”) de Michael Baigent, Richard Leigh şi Henry Lincoln — o bogată sursă de inspiraţie pen­tru noi — The Sign and the Seal („Semnul şi pecetea”) de Graham Hancock, The Temple and the Lodge („Templul şi Loja”) de Baigent şi Leigh şi, cea mai recentă, The Hiram Key („Cheia lui Hiram”) de Christopher Knight şi Robert Lomas. Ne exprimăm profunda recunoştinţă faţă de toţi aceşti scriitori, pentru lămurirea unor aspecte confuze ale cercetărilor noastre, însă considerăm că nici unul dintre ei nu a găsit cheia către miezul acestor mistere. Acest lucru nu este însă surprinzător, întreaga noastră cultură se bazează pe anumite supoziţii despre trecut — îndeosebi despre creştinism, despre caracterul şi aspiraţiile fondatorului sau. Dar dacă aceste supoziţii sînt eronate, atunci concluziile la care am ajuns pe baza lor sînt undeva departe de adevăr sau, cel puţin, prezintă o imagine distorsionată a realităţii. La început, cînd am conştientizat concluziile tulburătoare ce reies din această carte, ne-am spus că trebuie să fi greşit undeva. Dar apoi am ajuns într-un punct în care am fost nevoiţi să luăm o decizie: ne continuăm investigaţiile şi dăm publicităţii acele con­cluzii sau uităm pur şi simplu că am făcut nişte descoperiri uluitoare? Am hotărît să mergem înainte; la urma urmei, cartea de faţă pare a decurge firesc din cele citate anterior, ca şi cum vremea ei ar fi sosit. Identificînd credinţele asumate de mii de „eretici” în decursul secolelor, am remarcat conturarea unei imagini extrem de coerente. Tradiţiile unui mare număr de grupări aparent fără legătură între ele au la bază principii tainice similare sau chiar identice. La început am crezut că toate aceste organizaţii şi-au asumat un statut secret fiindcă aşa era obiceiul vremii sau din pură afectare, dar acum înţelegem necesitatea de a se feri de ochii autorităţilor şi îndeosebi de cei ai Bisericii. Întrebarea cheie nu e însă ce anume credeau aceste grupări, ci dacă la baza convingerilor nutrite de ele se află ceva concret, ceva veridic. Iar dacă răspunsul este afirmativ, dacă societăţile secrete considerate eretice au deţinut cu adevărat cheia către esenţa creştinismului, atunci ne aflăm în faţa unui scenariu revoluţionar. Cartea de faţă este rezultatul celor opt ani de căutări şi explorări într-un „ţinut” în mare parte necunoscut, cartografiat de cei de dinaintea noastră, dar încă nestrăbătut. lynn picknett clive prince   St John's Wood, Londra 22 iulie 1996     PARTEA ÎNTÂI : IŢELE EREZIEI CAPITOLUL 1 - Codul secret al lui Leonardo da Vinci   Este una dintre cele mai cunoscute opere de artă ale lumii. Fresca Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci este singurul ele­ment care s-a păstrat din biserica originală Santa Maria delle Grazie din Milano, fiind realizată pe unicul zid rămas în picioare după ce bombardamentul aliat a distrus locaşul de cult, în Al Doilea Răz­boi Mondial. Deşi mulţi alţi artişti renumiţi, precum Ghirlandaio şi Nicolas Poussin — pentru a nu mai aminti de Salvador Dali — au dăruit lumii versiuni proprii ale acestei scene biblice, Leonardo da Vinci este cel care, pentru un motiv oarecare, a stîrnit cele mai multe dezbateri şi controverse. Reprezentări ale Ultimei Cine pot fi văzute pretutindeni, cuprinzînd întregul spectru al gusturilor artis­tice, de la sublim pînă la ridicol. Unele ne sînt atît de familiare, încît nici nu le mai analizăm cu adevărat şi, cu toate că se deschid privirilor oricui, invitînd la un studiu detaliat, în esenţă, la cel mai profund nivel, rămîn aidoma unor cărţi închise. Aşa s-a întîmplat cu Cina cea de taină a lui Leonardo şi, în mod aproape incredibil, cu majoritatea operelor sale. Or, exact aceste lucrări ale lui Leonardo da Vinci — acel geniu frămîntat al Italiei renascentiste — au fost cele care ne-au deschis drumul către o serie de descoperiri cu implicaţii atît de cutre­murătoare, încît la prima vedere par imposibile. Este de necrezut că generaţii întregi de savanţi şi specialişti nu au observat ceea ce nouă ni se pare evident — şi la fel de necrezut că asemenea informaţii explozive au zăcut ascunse atîta vreme, aşteptînd răbdătoare să fie descoperite de nişte scriitori care nu au decît o vagă tangenţă cu domeniul studiilor istorice şi religioase. Astfel, pentru a ne începe relatarea cum se cuvine, trebuie să ne întoarcem la Cina cea de taină a lui Leonardo şi s-o privim dintr-o perspectivă nouă, însă de data aceasta nu o vom analiza în context artistic şi istoric; acum este momentul pentru a o vedea aşa cum ar percepe-o cineva care nu a mai privit-o niciodată, ridicîndu-ne de pe ochi vălul oricăror idei preconcepute. Figura centrală este, desigur, cea a lui Iisus, pe care Leonardo îl numeşte „Mîntuitorul” în notiţele care însoţesc lucrarea. (Totuşi, cititorul este rugat să nu tragă de aici concluziile evi­dente, însă pripite.) Iisus priveşte contemplativ în jos şi uşor spre stînga, cu mîinile întinse pe masă în faţa lui, ca şi cum i-ar oferi un dar privitorului. Dat fiind că aceasta este cina la care, conform Noului Testament, Iisus a iniţiat împărtăşania cu pîine şi vin, îndemnîndu-şi ucenicii să le considere „carnea” şi „sîngele” său, ne-am aştepta să vedem pe masă, în faţa lui, între palmele întinse, o cupă sau un pahar cu vin. La urma urmei, creştinii consideră că imediat după această masă au urmat patimile din Grădina Ghetsimani, cînd Iisus s-a rugat fierbinte: „Treacă de la Mine paharul acesta” — o altă aluzie la simbolistica sînge/vin — şi apoi răstig­nirea, cînd sîngele său sfînt a fost vărsat pentru a mîntui întreaga omenire. Şi totuşi, nici o cupă cu vin nu se află în faţa lui Iisus (iar pe toată masa există doar o cantitate simbolică). Este oare posibil ca mîinile sale întinse să fie — după cum consideră artiştii — doar un gest fără semnificaţie? Ţinînd seama de lipsa vinului, poate nu este întîmplător nici faptul că, din toată pîinea de pe masă, foarte puţină este frîntă. Dat fiind că Iisus însuşi a pus semnul egal între pîine şi trupul său ce urmează a se frînge în supremul sacrificiu, putem bănui oare că Leonardo încearcă să transmită astfel un mesaj subtil cu privire la adevărata natură a suferinţei lui Iisus? Acesta este însă doar vîrful aisbergului reprezentat de imaginea prea puţin ortodoxă[1] redată de fresca lui da Vinci, în conformitate cu litera Bibliei, tînârul Ioan — supranumit „cel Preaiubit” — este personajul care, la Cina cea de taină, se află cel mai aproape de Iisus, rezemîndu-se „de sînul Lui”. Şi totuşi, în fresca lui Leonardo, acest personaj are o cu totul altă atitudine, înclinîndu-se în partea opusă, cît mai departe de Mîntuitor, avînd capul plecat uşor spre dreapta, într-un gest aproape cochet. Chiar şi în privinţa acestui unic personaj lucrurile sînt mai complicate; nu ne-am mira deloc dacă un spectator nefamiliarizat cu scena biblică ar avea anumite dubii vâzîndu-l pe acest Sfînt Ioan. Fiindcă, deşi se ştie bine că, pentru da Vinci, chintesenţa frumuseţii masculine are o tuşă de efeminare, personajul de lingă Iisus este în mod cert o femeie. Totul în înfăţişarea „lui” este uimitor de feminin. Oricît de ştearsă şi de deteriorată ar fi fresca, nu putem să nu observăm mîinile mici şi delicate, trăsăturile fine, pieptul evident feminin şi colierul de aur de la gît. În plus, veşmintele acestei femei — fiindcă o femeie este, în mod sigur — au darul de a-i reliefa prezenţa într-un mod neaştep­tat: sînt imaginea în oglindă a hainelor Mîntuitorului. El poartă o robă albastră şi mantie roşie, iar la ea roba este roşie şi mantia albastră, croiala şi stilul fiind însă similare. Nici un alt personaj de la masă nu mai poartă veşminte care le reflectă în acest mod pe cele ale lui Iisus. Dar, pe de altă parte, nici un alt personaj de la masă nu este de sex feminin. Un element central al compoziţiei este forma pe care, împreună, Iisus şi această femeie o alcătuiesc: un „M” uriaş, larg, ca şi cum trupurile celor doi s-ar atinge în zona şoldurilor, pentru a se depărta apoi unul de celălalt. Din cîte ştim noi, nici un specialist nu s-a referit la acest personaj numindu-l altfel decît „Sfîntul Ioan” şi ni­mănui nu i-a atras atenţia pînă acum acel „M” uriaş. Aşa cum am descoperit în cercetările noastre, Leonardo da Vinci era un psiholog excelent, pe care adesea îl amuza să picteze imagini evident neortodoxe ca răspuns la comenzi cît se poate de serioase, avînd caracter pur religios, ştiind că oamenii văd, de obicei, ceea ce se aşteaptă să vadă şi, în consecinţă, pot privi cu evlavie chiar şi cea mai crasă erezie. Dacă ţi se cere să pictezi o scenă creştina standard şi ceea ce prezinţi publicului are această aparenţă, nimeni nu-i va sesiza sim­bolismul subtil. Şi totuşi, Leonardo a sperat, probabil, că spectatorii care-i împărtăşesc ideile neobişnuite cu privire la Noul Testament îi vor recunoaşte mesajul şi că undeva, cîndva, un observator obiectiv va remarca acea prezenţă feminină misterioasă, marcată de litera “M” şi îşi va pune o serie de întrebări. Cine este această „M” şi de ce este atît de importantă? De ce şi-ar fi riscat Leonardo da Vinci reputaţia — şi chiar viaţa — pentru a o include într-o scenă creştină prin excelenţă? Oricine ar fi ea însă, soarta nu pare a-i fi favorabilă, deoarece o mînâ apare în dreptul gîtului ei graţios plecat, în ceea ce pare a fi un gest de ameninţare. Şi Mîntuitorul, pe de alta parte, este vizat de o mînă cu indexul ridicat, înfiptă parcă în faţa lui cu evidentă vehe­menţă. Atît Iisus, cît şi „M” par a ignora gesturile ameninţătoare, fiecare pierdut în propria sa reverie, ambii la fel de senini şi de detaşaţi. Dar impresia lăsată este aceea a unor simboluri secrete, folosite nu numai pentru a le sugera celor două personaje centrale că destinele lor urmează căi diferite, ci şi pentru a-i indica (sau poate reaminti) spectatorului o informaţie a cărei dezvăluire pu­blică ar putea fi periculoasă, încearcă oare Leonardo să transmită prin intermediul acestei fresce o convingere personală pe care ar fi fost de-a dreptul nebunesc s-o împărtăşească unui public mai larg, într-un mod mai explicit? Ar fi totuşi posibil ca această convingere să poarte un mesaj destinat nu doar apropiaţilor săi, ci şi unui pu­blic mult mai numeros — poate chiar nouă, astăzi? Să analizăm mai departe această uluitoare operă de artă. în partea dreaptă a frescei, un bărbat înalt, cu barbă, se apleacă foarte mult pentru a vorbi cu ultimul ucenic de la masă. Prin acest gest, se întoarce complet cu spatele spre Mîntuitor. Specialiştii sînt de acord că modelul folosit de Leonardo pentru a-l reda pe acest ucenic — Sfîntul Tadeus sau Sfîntul Iuda — a fost el însuşi. Nici un element dintre cele reprezentate de pictorii renascentişti pe pînză nu era ales la întîmplare sau din pure raţiuni estetice, iar da Vinci este renumit pentru frecventele duble înţelesuri vizuale din lucrările sale. (Preocuparea lui de a alege cel mai potrivit model pentru fiecare ucenic este ilustrată de o aluzie pe care ar fi făcut-o el însuşi: aceea că, pentru figura lui Iuda, ar fi pozat chiar enervantul stareţ al mănăstirii Santa Maria!) Şi atunci, de ce s-a pictat Leonar­do pe sine cu spatele spre Iisus? Şi ciudăţeniile nu se sfîrşesc aici. O mînâ stranie îndreaptă un pumnal asupra pîntecelui unui ucenic aflat la o persoană distanţă de „M”. Oricît ne-am strădui, nu putem crede că mînâ respectivă aparţine unuia dintre personajele de la masă, fiindcă i-ar fi imposi­bil din punct de vedere fizic cuiva să se răsucească astfel încît să aducă pumnalul în poziţia aceea. Mai uimitor însă în privinţa mîinii fără trup este un alt fapt: în toate cercetările noastre cu privire la Leonardo da Vinci, am întîlnit doar vreo două referiri la ea şi ambele dovedesc o stranie reţinere în a observa ceva ciudat. Ca în cazul Sfîntului Ioan care este, de fapt, femeie, o dată ce ai remarcat-o, nimic n-ar putea părea mai evident — şi mai bizar. Şi totuşi, ochiul şi mintea privitorului o trec pur şi simplu cu vederea, tocmai fiindcă este atît de ieşită din comun. Am auzit adesea spunîndu-se că Leonardo da Vinci era un creştin pios, ale cărui lucrări religioase reflectă profunzimea cre­dinţei sale. Din cîte am văzut noi pînă acum, cel puţin una dintre ele ascunde o simbolistică extrem de neobişnuită din perspectiva ortodoxiei creştine, iar cercetările noastre ulterioare au demonstrat lipsa de fundament a ideii conform căreia artistul ar fi fost cu adevărat credincios. Elementele ciudate prezente într-una dintre operele sale par a sugera faptul că Leonardo a încercat să atragă atenţia asupra unui alt înţeles al cunoscutei scene biblice, asupra unor convingeri care transcend sensul unanim acceptat al imaginii redate în secolul al XV-lea de fresca din Milano. Indiferent care ar fi sensul simbolisticii sale heterodoxe, aceasta se află, trebuie s-o subliniem, la polul opus faţă de creştinismul ortodox. Discrepanţa ilustrată aici nu este cîtuşi de puţin necunos­cută materialiştilor şi raţionaliştilor actuali; pentru ei, Leonardo a fost primul om de ştiinţă veritabil, o personalitate deloc atrasă de superstiţii şi de religie, fiind însăşi antiteza misticului sau a ocultistului. Şi totuşi, nici ei nu au reuşit să sesizeze adevărul care, efectiv, sare în ochi. A picta Cina cea de taina fără o cantitate sem­nificativă de vin pe masă este ca şi cum ai imortaliza momentul culminant al unei ceremonii de încoronare fără a desena coroana: ori ai ratat complet esenţa, ori încerci să comunici o cu totul altă esenţă. Astfel, pictorul iese în evidenţă ca un eretic în toată puterea cuvîntului — o persoană care manifestă convingeri religioase, însă unele ce diferă considerabil de ortodoxia creştină. În plus şi alte lucrări ale lui Leonardo reflectă, printr-o simbolistică atent aplicată şi consecventă, aceleaşi obsesii eretice, fapt care indică fără dubii că artistul nu era doar un simplu ateu care încerca să cîştige o pîine. De asemenea, aceste elemente şi simboluri neaşteptate nu pot fi doar replica ironică adresată de un sceptic celor care i-au cerut o astfel de lucrare; dacă ar fi fost aşa, Leonardo s-ar fi limitat, de pildă, să-i picteze Sfîntului Petru un nas roşu ca de clovn. Ceea ce transpare însă din Cina cea de taină şi din multe alte lucrări ale lui da Vinci este codul său secret, un cod despre care noi credem că are o relevanţă aparte pentru lumea actuală. Desigur, aţi putea spune că ideile bizare ale lui Leonardo erau ideile lui bizare şi atît, ciudăţeniile unui om renumit pentru seria nesfîrşită de paradoxuri. Era un tip singuratic, dar în acelaşi timp putea fi sarea şi piperul unei petreceri; dispreţuia ghicitorii, dar „cotiza” în mod regulat la conturile astrologilor; era un vegetarian convins şi un iubitor de animale, însă dragostea lui se râsfrîngea rareori asupra speciei umane: diseca un cadavru după altul şi urmă­rea execuţiile cu ochiul rece al unui fiziolog; era un gînditor pro­fund, un maestru al şaradelor, neîntrecut în conceperea farselor. Dată fiind această personalitate complexă, ar fi poate de aşteptat ca ideile sale asupra religiei şi filozofiei să se abată de la curentul obişnuit. Din acest motiv — şi numai din acesta — am putea fi tentaţi să-i considerăm convingerile eretice ca fiind, în prezent, irelevante. Deşi talentele şi neobişnuitele capacităţi ale lui Leonardo sînt unanim recunoscute, există o tendinţă modernă, arogantă, ce în­cearcă să-i minimalizeze realizările. La urma urmelor, pe vremea lui chiar şi tiparul era o noutate. Ce-ar mai putea aduce nou un inventator singuratic, din vremuri de mult apuse, unei lumi în care Internetul constituie o sursă inepuizabilă de informaţii, iar conti­nente încă nedescoperite în zilele lui Leonardo pot comunica între ele în răstimp de secunde'? Întrebarea de mai sus are două răspunsuri, în primul rînd, da Vinci nu era un geniu de duzină — dacă ne putem exprima astfel. Toată lumea ştie că el a proiectat maşini zburătoare şi tancuri de asalt primitive, însă unele dintre invenţiile sale erau atît de ieşite din comun pentru vremea în care a trăit, încît unii l-au „suspectat” că ar fi avut stranii viziuni ale viitorului. Schiţele sale pentru bici­cletă, de exemplu, au ieşit la lumină abia la sfîrşitul anilor 1960.[2] Spre deosebire însă de stîngacele încercări şi prototipuri ale biciclului victorian, vehiculul imaginat de da Vinci avea roţile de mărime egală şi era prevăzut cu lanţ de transmisie. Chiar mai fas­cinantă decît schiţa în sine este întrebarea care îţi vine în minte automat: ce motiv ar fi avut Leonardo pentru a inventa o bicicletă? Omul a năzuit întotdeauna să poată zbura aidoma păsărilor, dar este greu de crezut că cineva ar fi visat vreodată să dea din pedale pe drumuri pline de hîrtoape, menţinîndu-se într-un echilibru precar pe două roţi (şi, spre deosebire de zbor, mersul pe bicicletă nu apa­re în vreo fabulă clasică). În plus, printre alte dispozitive futuriste, Leonardo a prevăzut şi inventarea telefonului. Chiar dacă geniul său a fost şi mai strălucit decît îl recunosc cărţile de istorie, nu putem să nu ne întrebăm ce cunoştinţe deţinea, astfel încît să marcheze lumea atît de profund chiar şi la cinci se­cole după moartea sa. Desigur, am putea argumenta că învăţăturile unui rabin din secolul I d.Hr. ar fi de aşteptat să aibă o relevanţă mai redusă pentru epoca noastră decît au avut-o invenţiile lui da Vinci, însă la fel de adevărat este faptul că unele idei au un caracter universal şi etern şi că adevărul — dacă poate fi aflat şi definit — nu se erodează o dată cu trecerea veacurilor. Dar nu filozofia (declarată sau nu) ori arta lui da Vinci a fost cea care ne-a atras atenţia asupra lui, ci una dintre realizările sale cu adevărat paradoxale — extrem de cunoscută şi în acelaşi timp cel mai puţin descifrată. Aşa cum am relatat în detaliu în ultima noas­tră carte[3], am descoperit că Leonardo a fost cel care a „creat” Giul­giul din Torino, despre care s-a crezut că poartă imaginea miraculos imortalizată a lui Iisus în clipa morţii. În 1988, testarea cu izotopi de carbon le-a dovedit tuturor — cu excepţia cîtorva fanatici — că giulgiul datează de la sfîrşitul Evului Mediu sau din primii ani ai Renaşterii. Acest lucru nu a diminuat însă cîtuşi de puţin caracterul de excepţie al obiectului şi nu a oferit răspuns la problema care nouă ni s-a părut a fi cea mai stringentă: identitatea „farsorului” fiindcă, la urma urmei, cel care a creat această „relicvă” nu putea fi decît un geniu. Giulgiul din Torino se comportă — aşa cum o recunoaşte întrea­ga literatură de specialitate, atît cea favorabilă autenticităţii sale, cît şi cea defavorabilă — aidoma unei fotografii. Artefactul prezintă un ciudat „efect de negativ”; cu alte cuvinte, arată ca o urmă vagă de arsură cînd e privit cu ochiul liber, dar negativul fotografic oferă detalii vizuale remarcabile. Fiindcă nici o pictură sau gravură cunoscută nu se comportă în acest mod, efectul de negativ a fost considerat de „giulgişti” (cei care cred că este cu adevărat linţoliul lui Iisus) o dovadă a caracteristicilor miraculoase ale amprentei, în orice caz, noi am descoperit că imaginea de pe Giulgiul din Torino se comportă ca o fotografie fiindcă exact asta este. Oricît de incredibil ar părea, Giulgiul din Torino este o foto­grafie. Împreună cu Keith Prince am reconstruit ceea ce noi cre­dem a fi tehnica originală, reproducînd astfel pentru prima dată caracteristicile pînă acum inexplicabile ale acestei pînze.[4] Şi, în ciuda afirmaţiilor răspicate ale „giulgiştilor” că aşa ceva este imposibil, am reuşit acest lucru folosind un echipament extrem de simplu. Am utilizat o cameră improvizată, o pînză prelucrată chi­mic, tratată cu substanţe disponibile în secolul al XV-lea, şi „doze” mari de lumină. Subiectul fotografiei noastre experimentale a fost un bust feminin din ghips, care, din păcate, nu semăna nici pe departe cu modelul original. Fiindcă, deşi nu-i aparţine — aşa cum s-a crezut — lui Iisus, chipul de pe giulgiu este cel al „farsorului” însuşi[5]. Altfel spus, Giulgiul din Torino este o fotografie de cinci sute de ani a nimănui altuia decît Leonardo da Vinci. În ciuda unor bizare afirmaţii contrare, giulgiul nu poate fi opera unui creştin evlavios, în aparenţă, negativul fotografic al pînzei înfăţişează trupul însîngerat al lui Iisus. Trebuie să ne rea­mintim că acesta nu este un sînge obişnuit; pe lîngâ faptul că e de esenţă divină, pentru creştini el constituie instrumentul prin care lumea va fi mîntuită. După părerea noastră, cel care falsifică acest sînge nu poate fi considerat în nici un caz credincios, aşa cum cineva care nutreşte măcar o urmă de respect faţă de persoana lui Iisus nu va îndrăzni sâ-i înlocuiască imaginea cu a sa. Leonardo a făcut şi una, şi alta, cu o atenţie deosebită pentru detaliu şi chiar — am putea bănui — cu o anumită doză de plăcere, în mod cert şi-a dat seama că, reprezentînd presupusa imagine a lui Iisus — cine ar fi putut suspecta că, de fapt, era chipul artistului florentin?[6] — giulgiul va fi venerat de numeroşi pelerini chiar de la bun început. Din cîte ne putem da seama cunoscîndu-i caracterul, Leonardo i-a urmărit din umbră, nevăzut, cum se închinau în faţa lui. Dar şi-a închipuit el cîţi creştini îi vor preaslăvi imaginea în decursul se­colelor? Şi-a imaginat oare că, într-o zi, oameni cu capul pe umeri se vor converti la catolicism doar văzîndu-i chipul întipărit pe bucata aceea de pînză? A prevăzut el că ideea occidentalilor cu privire la trăsăturile lui Iisus se va contura pornind de la imaginea de pe Giulgiul din Torino? Şi-a dat oare seama că milioane de oameni de pe întregul glob vor ajunge să venereze chipul unui eretic homosexual din secolul al XV-lea în locul Dumnezeului lor preaiubit'? A ştiut Leonardo da Vinci că figura sa avea să devină efectiv imaginea lui Iisus Hristos? După părerea noastră, Giulgiul din Torino este cea mai cruntă şi mai reuşită farsă jucată omenirii în întreaga istorie. Dar, cu toate că a păcălit milioane de oameni, considerăm că nu e doar un fals gratuit şi că Leonardo a creat această „relicvă” pentru a transmite un dublu mesaj: existenţa unei tehnici novatoare şi o convingere eretica cifrată. În acea epocă de superstiţii paranoice, dezvăluirea publică a tehnicii fotografiei ar fi constituit — aşa cum o vor demonstra evenimentele ulterioare[7] — un risc enorm. Nu ne în­doim însă că Leonardo s-a amuzat copios văzînd cum prototipul său este protejat chiar de clericii pe care el unul îi dispreţuia. Desigur că acest lucru ar putea fi doar o coincidenţă, o întorsătură providenţială într-o poveste şi aşa remarcabilă, însă pentru noi nu e altceva decît o nouă dovadă a pasiunii florentinului de a deţine con­trolul total, de această dată chiar dincolo de mormînt. Deşi fals, opera unei minţi geniale, Giulgiul din Torino poartă anumite simboluri ilustrative pentru ideile neobişnuite ale lui Leonardo, aşa cum se poate vedea şi în alte opere ale sale. De exemplu, la personajul al cărui chip este imprimat pe giulgiu, la baza gîtului se observă o clară linie de demarcaţie. Cînd imaginea este transformată într-o hartă cu izohipse, utilizînd cele mai sofisticate tehnologii computerizate, se poate vedea că linia marchează baza capului în faţă, după care urmează o zonă lată, întunecată, pînă la partea de sus a pieptului, unde contururile încep să se zărească din nou[8]. După părerea noastră, există două explicaţii posibile. Una este pur practică, fiindcă imaginea văzută din faţă este o combinaţie: trupul îi aparţine unei persoane cru­cificate, iar faţa este cea a lui Leonardo; astfel, linia respectivă denotă, probabil, locul în care cele două imagini au fost unite. Autorul falsului nu era însă cîtuşi de puţin neîndemînatic şi i-ar fi fost în mod cert uşor să acopere sau să şteargă linia aceea de demarcaţie. Dar dacă Leonardo pur şi simplu nu a vrut s-o eli­mine? Dacă a lăsat-o acolo în mod deliberat, pentru a sugera ceva celor care „au ochi să vadă”? Ce mesaj eretic ar putea purta Giulgiul din Torino, chiar codifi­cat? Desigur că există o limită a simbolurilor ce pot fi incluse într-o simplă imagine a unui corp gol, răstignit — una analizată în mod repetat de numeroşi oameni de ştiinţă, dotaţi cu cele mai moderne echipamente. Vom reveni la acest subiect mai tîrziu, însă deocam­dată subliniem doar că răspunsul la aceste întrebări poate fi găsit dacă vom privi atent două aspecte principale ale imaginii. Primul se referă la volumul mare de sînge ce pare să curgă pe braţele lui Iisus — şi care, la prima vedere, pare să contrazică simbolica lipsă de vin de pe masa Cinei celei de taină, dar, de fapt, subliniază încă o data concluzia la care am ajuns noi. Celălalt aspect pe care îl menţionam se referă la linia de demarcaţie dintre cap şi trunchi, linie ce pare a sugera că Leonardo vrea să atragă atenţia asupra unei decapitări... Din cîte ştim noi, Iisus nu a fost decapitat, iar imaginea de pe giulgiu este o combinaţie; prin urmare, sîntem îndemnaţi să luăm în consideraţie imaginile a două personaje dis­tincte, între care există însă o relaţie de un anumit tip. Chiar şi aşa, de ce sa fie „suprapus” un decapitat peste un crucificat? Aşa cum vom vedea, indiciul capului tăiat de pe Giulgiul din Torino nu e altceva decît o subliniere a simbolurilor întîlnite în multe dintre lucrările lui da Vinci. Am menţionat deja mîna care pare a reteza gîtul delicat al misterioasei „M”, tînăra din Cina cea de taină, şi vă amintiţi că, în aceeaşi frescă, Iisus însuşi este ameninţat de o mînă cu indexul ridicat, înfiptă parcă în faţa lui, ca un gest de atenţionare, de amintire sau poate că amîndouâ la un loc. În opera lui Leonardo da Vinci, mîna cu arătătorul ridicat este, de fiecare dată, o referire directă la Ioan Botezătorul. Sfîntul, presupusul înainte-mergător al lui Iisus, cel care a spus lumii: „iată Mielul lui Dumnezeu” ale cărui sandale nu era vrednic să i le dezlege, avea, după părerea lui Leonardo, o importanţă extremă, dacă ar fi să judecăm după omniprezenţa sa în lucrările artistului florentin. Obsesia în sine este bizară la un om despre care mulţi raţionalişti moderni susţin că nu avea nici o aplecare pentru religie. Este greu de înţeles de ce un pictor pentru care personajele şi tradiţiile creştine nu înseamnă nimic ar fi dedicat atît de mult timp şi energie unui sfînt anume, aşa cum a făcut-o Leonardo cu Ioan Botezătorul, întreaga lui viaţă pare dominata de acest Ioan, atît la un nivel conştient, în operele de artă, cît şi la unul sincronistic, tradus în coincidenţele care i-au marcat existenţa. E aproape ca şi cum Ioan Botezătorul l-ar fi urmat pretutindeni. Iubitul său oraş, Florenţa, se află sub patronajul sfîntului, asemenea catedralei din Torino în care este găzduit giulgiul. Ultimul său tablou pe care, alături de MonaLisa, l-a păstrat aproape de sine, chiar în încăperea în care şi-a dat obştescul sfîrşit, a fost Ioan Botezătorul; de aseme­nea, unica sculptură a lui da Vinci păstrată pînâ astăzi (lucrată împreună cu Giovani Francesco Rustici, un cunoscut ocultist) îl înfăţişează tot pe Ioan Botezătorul. Acum, sculptura se află în baptisteriul din Florenţa, la intrare, deasupra capetelor turiştilor şi, din păcate, la dispoziţia stolurilor de porumbei. Acel arătător ridicat — pe care îl vom numi în continuare „gestul lui Ioan” — apare şi în celebra lucrare a lui Rafael, Şcoala din Atena (1509). Acolo îl vedem pe venerabilul Platon schiţînd acest gest, dar în acele circumstanţe aluzia sa nu este atît de misterioasă pe cît ne-am putea aştepta. De fapt, modelul lui Rafael pentru Platon a fost chiar Leonardo da Vinci, iar gestul nu-i este caracteristic atît lui, cît mai degrabă este profund semnificativ pentru el (şi, proba­bil, pentru Rafael şi pentru alţii din acelaşi cerc). Dacă vi se pare că insistăm prea mult asupra arătătorului ridi­cat, haide să mai privim cîteva reprezentări ale sale în operele lui da Vinci. Apare într-o serie de picturi şi, aşa cum am spus deja, are mereu aceeaşi semnificaţie. În tabloul neterminat Adoraţia magilor (în­ceput în 1481), un personaj anonim schiţează acest gest în apro­pierea unei movile de pămînt pe care creşte un roşcov. Majoritatea privitorilor îl trec uşor cu vederea, deoarece privirile le sînt în mod inevitabil atrase spre ceea ce se consideră a fi punctul central al tabloului: după cum indică şi titlul, magii care venerează Sfînta Familie. Serafica şi visătoarea Fecioară cu pruncul Iisus pe ge­nunchi este reprezentată sub chipul unui personaj tern, insipid. Magii îngenunchează, oferindu-i daruri copilului, iar în fundal o mulţime de oameni se agită, în aparenţă închinîndu-se deopotrivă mamei şi pruncului. Dar, la fel ca în cazul Cinei celei de taină, şi de această dată avem de-a face cu o pictură creştină doar la nivel superficial, care merită o analiză mai atentă. Personajele din fundal nu sînt, nici pe departe, întruchipări ale frumuseţii şi bunăstării. Scheletice, mîinile lor răşchirate nu par ridicate spre ceruri într-un gest de veneraţie, ci lasă mai degrabă impresia că se îndreaptă ca nişte gheare de coşmar asupra cuplului divin. Magii îşi oferă darurile, dar numai două dintre cele trei menţionate în Biblie: smirnă şi tămîie, dar nu şi aur. În vremea lui Leonardo, aurul nu era doar un simbol al bogăţiei, ci şi al rega­lităţii, al stâpînirii, iar în această pictură artistul i-l refuză micului Iisus. Dacă privim dincolo de Fecioară şi de magi, zărim un al doilea grup de adoratori. Aceştia au înfăţişări mai sănătoase şi mai normale, dar dacă le urmăm direcţia privirilor, observăm imediat că ei nu se uită la mamă şi la prunc, ci par mai degrabă a venera rădăcinile roşcovului, lîngă trunchiul căruia un bărbat schiţează  „gestul lui Ioan”. Iar roşcovul, am mai spus-o, este asociat în mod tradiţional cu Ioan Botezătorul[9]... În colţul din dreapta jos al tabloului, un tînăr se răsuceşte cu spatele spre Sfînta Familie. Este general acceptat faptul că acest tînăr este Leonardo însuşi, dar argumentul adus adesea pentru a explica această poziţie — acela că artistul nu se simţea demn sa privească în faţă cuplul divin — nu prea stă în picioare. La urma urmei, se ştie că da Vinci nu era un iubitor al Bisericii. În plus, să ne amintim că, sub chipul Sfîntului Tadeus (sau Sfîntul Iuda) din Cina cea de taină, pictorul îi întoarce spatele Mîntuitorului, relevînd astfel o reacţie emoţională extremă la adresa figurilor cen­trale ale credinţei creştine. Şi cum Leonardo nu era cîtuşi de puţin un exemplu de pietate sau de cucernicie, e greu de crezut că reacţia sa a fost inspirată de un sentiment de inferioritate sau de venerare, îndreptîndu-ne atenţia spre frapanta schiţă a lui Leonardo pentru SfîntaAna, Fecioara şi Pruncul (1501), care se află astăzi în Gale­ria Naţională din Londra. Remarcăm şi de această dată elemente care ar trebui — dar rareori reuşesc — să atragă atenţia privitorului asupra unor implicaţii subversive. Desenul îi înfăţişează pe Fe­cioară cu Pruncul, împreună cu Sfînta Ana (mama Mariei), şi pe Ioan Botezătorul, copil. În aparenţă, Iisus îl binecuvînteazâ pe vărul său, Ioan, care priveşte în sus cu un aer meditativ, în vreme ce Sfînta Ana fixează de aproape chipul visător al fiicei sale şi schi­ţează „gestul lui Ioan” cu o mînă ciudată, lata, masculină. Arătă­torul ei se ridică imediat deasupra mîinii micuţe a lui Iisus, ca şi cum ar umbri-o, atît în sens literal, cît şi metaforic. Şi, cu toate că Fecioara pare aşezată într-o poziţie extrem de incomodă, mai ciu­dată este poziţia micului Iisus. Fecioara îl ţine de parcă tocmai l-ar fi împins în faţa pentru a-i da lui Ioan binecuvîntarea, ca şi cum l-ar fi adus în scenă doar pentru acest lucru şi abia îl mai poate ţine acolo. Ioan, pe de altă parte, se reazemă comod de genunchiul Sfin­tei Ana, de parcă onoarea ce i se face îl lasă complet indiferent. E oare posibil ca mama Fecioarei să-i amintească fiicei sale de un secret în legătură cu Ioan? Conform notiţei ce însoţeşte tabloul, unii experţi, nedumeriţi de tinereţea Sfintei Ana şi de prezenţa neobişnuită a Botezătorului, au presupus că pictura le înfăţişează, de fapt, pe Maria şi pe verişoara ei, Elisabeta - mama lui Ioan. Supoziţia este plauzibilă şi, dacă este reală, nu face decît să întărească afirmaţiile noastre. Aparenta inversare a rolurilor lui Iisus şi Ioan apare şi într-una din cele două versiuni ale tabloului Fecioara pe stînci, tot de Leonardo. Istoricii de artă nu au oferit niciodată o explicaţie sa­tisfăcătoare pentru existenţa celor două versiuni, dar una este expusă în prezent la Galeria Naţională din Londra, iar cealaltă — mult mai interesantă din punctul nostru de vedere — la Muzeul LUvru, în Paris.   [1]Codul secret al lui Leonardo da Vinci * în cuprinsul acestei cărţi vom folosi termenul „ortodox" pentru a defini acele idei şi concepţii care sînt conforme cu dogma creştina, fără nici o referire la confe­siunea cu acelaşi nume, specifica Bisericii Creştine răsăritene, (n.tr.) [2]Vezi Augusto Marinoni, The Bycicle, în The Unknown Leonardo, Reti (ed.), 1974. [3]Picknett şi Prince, Turin Shroud: In Whose Image?  [4]Ibid, capitolul 8 [5]Spre exemplu, de Maria Corti, cercetător italian care este de părere că ima­ginea de pe giulgiu este un autoportret al lui da Vinci, dar preferă să creadă că motivul a fost dorinţa sa de a se identifica cu suferinţele lui Iisus. Corti şi-a expus punctul de vedere în documentarul BBC Double Exposure, difuzat în cadrul se­rialului Everyman pe data de 15 octombrie 1995 (regizat de Nikki Stockley şi pro­dus de Trevor Poots). [6]Vezi Picknett şi Prince, op. cit., p. 178 [7]Ibid., pp. 151-152 [8]Ibid., pp. 132-133 [9]Bramly, Leonardo: The Artist and the Man, p. 163