Stiință și mistere carti de citit

SULURILE DE LA MAREA MOARTĂ   Înainte de a expune implicarea celor de „dincolo” în evenimentele din timpul istoriei celor dintâi oameni, voi explica pe scurt, o problemă ridicată de mulți: cum se explică faptul că s‑au descoperit urme de dinozauri alături de urme de oameni sau unelte (unele foarte perfecționate) într‑o perioadă când omul nu apăruse? Înainte de a da explicația, câteva exemple: – Urma întipărită a unei perechi de tip ciudat de încălțăminte, alături de un trilobit strivit de pas, în strat pietrificat. Descoperirea a fost făcută de W.Y. Meisser în statul Utah (SUA) în anul 1968. Vechimea estimată 440 milioane de ani. – Ciocanul găsit în 1934 la periferia orașului London (statul Texas, SUA) a cărui analiză spectroscopică indică un aliaj necunoscut încă în industria umană. Vechimea 60‑80 milioane de ani. – Craniul unui bou moscat, găurit de glonț, descoperit de paleontologul rus Al. Kaznațev în Iacuția. Vechimea: 40 de milenii. – Întipăriri ale unui picior omenesc alături de ale unor dinozauri în același strat geologic, în SUA. Vechimea: 70‑140 milioane de ani. Explicația este simplă: toate relatările asemănătoare (și sunt extrem de multe) datate înainte de facerea omului demonstrează faptul că pe Pământ, alături de animalele preistorice existau membrii civilizației extrem de avansate care ne‑a creat – civilizația lui Dumnezeu. După creație, așa cum vom vedea pe parcursul acestei lucrări, vor urmări și vor dirija evoluția omenirii. Cele mai vechi documente care atestă acest lucru sunt unele dintre Sulurile de la Marea Moartă. S‑a scris „destul pe seama lor și din păcate se cunosc puține dintre ele. Cauzele sunt diverse și nu le discut în acest context. Oricum nu ar aduce nicio lumină asupra celor pe care vreau să le demonstrez. Important este însă faptul că doar fragmente din ele păstrează mesajul întregului. Cu atât mai mult dacă sunt corelate cu Biblia, Coranul sau alte scrieri. Şi mesajul este acesta: am fost creați de o altă civilizație care ne‑a dirijat istoria pentru a ne pregăti în vederea „Marelui Contact” și a colaborării cu oamenii dispuși să le înțeleagă și să pună în practică mesajele Lor transmise în cărțile marilor religii. Sulurile au fost descoperite în anul 1947 de către un beduin arab, la Qumran în vecinătatea Mării Moarte. Membrii Qumranului erau evrei ce se desprinseseră de Ierusalim sau de curentul principal al iudaismului și deveniseră critici și chiar ostili față de preoții de la Ierusalim care și atunci ca și în prezent (preoții falselor religii) erau interesați mai mult de cele materiale decât de cele spirituale. Voi prezenta câteva fragmente din aceste apocrife (sunt toate informațiile de care dispun și pe care le pot corela cu fenomenul OZN). 1. Apocalipsa lui Avraam. În acesta este descrisă întâlnirea lui Avraam cu Dumnezeu care i‑a cerut să plece din sânul familiei. Terah, tatăl lui Avraam era idolatru, închinându‑se unor dumnezei din piatră și lemn întâlniți din păcate și astăzi ca obiecte de cult la diferite culte religioase. Aceste informații concordă perfect cu cele Biblice. Domnul zisese lui Avraam: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți‑o voi arăta” (Geneza 12:1). A urmat distrugerea casei lui Terah. Să urmărim descrierea din „Apocalipsa lui Avraam”: „Am ieșit. Nu ajunsesem încă la poarta curții când am auzit o mare bubuitură de tunet și focul a căzut din cer și l‑a ars pe tatăl meu, casa lui și tot ce era în ea, până la pământ, pe o suprafață de patruzeci de coți”. Focul a căzut dintr‑o navă a reprezentanților civilizației lui Dumnezeu. Așa cum vom vedea, astfel de nave sunt descrise de la Geneză până la Apocalipsa. În textul apocrif Abraham, XVIII, 11/12 este descrisă această navă: „În spatele ființei am văzut un car cu roți de foc și fiecare roată era jur împrejur plină cu ochi, iar pe roți era un tron, învăluit în flăcări care curgeau în jurul lui”. Chiar Adam și Eva au văzut această navă. Evenimentul este consemnat în Apocalipsul lui Moise, cap. 33. Eva privește spre cer și vede trecând o navă luminoasă trasă de patru vulturi strălucitori. Descrieri asemănătoare a unei nave trase de 4 „ființe” numite vulturi, heruvimi, cai etc. Apar în toată Biblia. După evenimentele descrise, Avraam leșină: „Auzind vocea care îmi spunea aceste cuvinte m‑am uitat într‑o parte și în alta. Nu era glasul unui om, și cugetul mi s‑a înspăimântat, și sufletul m‑a părăsit. Am devenit ca de piatră și am căzut la pământ, căci nu mă mai puteam ține pe picioare. Şi cum zăceam eu cu fața la pământ, aud vorbind Vocea Sfântă, vocea lui Dumnezeu (de la bordul navei – n.a.): „Haide, Javel, ridică‑mi‑l pe acest om. Să nu mai tremure”. Atunci îngerul a venit spre mine… semăna cu un om… M‑a luat de mâna dreaptă și m‑a ridicat în picioare „…L‑am văzut atunci pe cel care mă prinsese de mâna dreaptă și mă ridica pe picioare. Corpul lui era ca un safir, fața ca un topaz, părul corpului ca o zăpadă iar diadema de pe cap ca un curcubeu”. Şi aici ca și în numeroase locuri din Biblie este descris echipamentul acestui reprezentant al civilizației lui Dumnezeu. La fel ca Enoh și alți profeți evrei, Avraam va fi luat în această navă: „Şi aceasta s‑a întâmplat la apusul soarelui. A fost fum, ca fumul de la cuptor… Astfel m‑a dus până la limita flăcărilor de foc. Apoi am urcat, ca purtați de numeroase valuri, până la cerul care era fix deasupra firmamentului. Văd în aer, pe această înălțime pe care urcăm, o puternică lumină care nu s‑ar putea descrie, și în această lumină un foc puternic și, înăuntru, o trupă… fețe puternice… care strigau cuvinte pe care nu le cunoșteam… Dar eu doream să recad jos pe pământ. Locul ridicat unde ne aflam stătea când drept, când cădea în partea cealaltă”.

Poarta temporala din Romania               Raport nr 432655 „Stăteam de mai multe ore la panda în cel mai ascuns loc cu putinţă când am observat maşină suspecta”. Aici agentul secret şi super anonim Vulpe Mardare se opri din scris şi ramase cu destele-n aer. Motivul acestei acţiuni, atât de împotriva regulamentului interior de scriere a rapoartelor, a fost -n-o sa credeţi, da' asta e – o superba tânără ce tocmai îşi desfăşură cracii în direcţia agentului secret.           Si în acel moment agentu' Mardare, în ciuda vastei experiente şi a nenumăratelor filme instructive cu agentu' 007, îşi arata (involuntar) plombele.           — Domnul agent Mardare?           — Aaaaa.           — Domnule sunteţi cumva agentul Mardare?           — Aaaa. Daaa.io sunt Mardare.io sunt Vulpe Mardare! Cu ce pot sa va ajut?           Tânăra se aşeză în acel moment pe scaun sub privirile pierdute ale agentului, care reuşi să-şi amintească într-un târziu ca nu era la dentist.           — Eu sunt Danuta. Tocmai am terminat pregătirea şi tu eşti noul meu partener!           Surpriza nu se citi pe fata lui Vulpe. Sentimentele lui erau insa amestecate: nu avea nevoie de nici-un partener la lucrul lui la misterioasele R Files, dar pe de alta parte o aşa gagica mai rar.           — Cum? Când ai devenit tu agent al BMI (Biroul Moldovean de Investigaţie)? Ha?!           — Acum mai putin de o zi.           — Aha!           Urma un moment de tăcere în care Mardare procesa informaţiile, propiile sentimentele, mâncarea din stomac şi altele de care nu avea ştiinţă. După vreo ora de procesat intensiv Vulpe casca de-i trăsniră fălcile. Ii cam obosise microcipul de atâta procesat.           — Bine fătuco de maine începem lucrul, zise el în timp ce gândul ca totuşi pana la urma poate -poate., ca la urma urmei niciodată nu ştii unde o sa ajungi cu aşa partener.           Toată lumea agenţilor secreţi, indiferent de continent, ştia un lucru fundamental: acela ca Romania era cu adevărat singura tara din lume vizitata de extratereştrii. şi asta pentru ca în Romania era centrul Influentelor Galactice Universale. Altfel spus aici se concentra o forţă imensa, forţă care insa nu putea fi nici simţită şi nici folosita de oameni obişnuiţi. In viitor, exact aici, avea sa se nască primul om care sa simtă Forţa şi care avea sa înfiinţeze Ordinul Cavalerilor Jedi, dar asta peste multi, multi ani.           Celelalte state ale lumii simulau adesea diferite întâlniri de gradul trei şi răpiri de vaci şi femei violate de extratereştrii, păcălind astfel publicul, tocmai pentru a ascunde faptul ca ei nu erau niciodată vizitaţi – nu prezentau importanta galactica aşa ca romanii noştri.           Agentul secret de gradul 4 Vulpe Mardare ştia mult mai bine decât toţi ceilalţi la un loc toate astea de mai sus. El se ocupa în mod direct de urmărirea activităţii extratereştrilor şi de infiltrare acestora în cele mai înalte cercuri politice; ştia despre cel de la Primăria Capitalei, de cei de la Guvern şi deasemenea primise un pont de la un informator ca valul doi de infiltraţie ţintea opoziţia – astfel extratereştrii aveau sa preia definitiv controlul asupra României, şi pentru totdeauna, putând astfel să-l caute şi să-l identifice pe primul om care avea sa simtă şi sa folosească Forţa -ei veniseră din viitor şi vroiau sa împiedice formarea Ordinului Cavalerilor Jedi.           Agentul Vulpe Mardare o informa de toate acestea pe tânăra şi superba lui partenera în timp ce privea cu jind spre decolteul acesteia. şi apoi începu o noua zi de munca, care avea sa difere complet de toate celelate, şi la sfârşitul căreia agentul Mardare Vulpe avea sa fi salvat lumea, Pământul şi chiar şi Universul, şi drept răsplată avea sa primească un sărut sălbatic din partea Danei. Dar deocamdată eroul nostru nu ştia asta.           Dana observa prima camionul şi îşi dădu seama ca ceva nu era în regula. Ii comunica agentului Mardare impresia captata cu cel de-al şaselea ei simt feminin şi acesta acţiona.           Sărind în fata camionului îşi scoase legitimaţia de BMI încercând să-l oprească. Extraterestrul de la volan, mascat în tuciuriu autohton, văzu într-o străfulgerare ce torturi cumplite avea sa sufere daca era prins aşa ca apasă furios pe pedala de acceleraţie. Mardare scăpa ca prin urechile acului printr-un salt dublu grupat lateral stânga şi avu timp sa vadă literele mari de pe lateralul stânga afişând inscripţia oficiala „REBU”.           Într-o sclipire de inteligenta rar întâlnită el realiza cu toate cele 5 simţuri ca acel camion conţinea ceva important. De unde sa ştie el ca de fapt dăduse peste transportul Porţii Temporale prin care veniseră extratereştrii ca sa ne cucerească!           Încet se ridica din muntele de gunoi în care aterizase. (Camera de luat vederi se roteşte în jurul lui de jos în sus pe o muzica mişto).           În acel moment începu urmărirea. Din păcate aceasta fu atât de înverşunată ca Dana mulţumi cerului ca nu-şi pusese tocuri, aşa cum intenţionase în aceea dimineaţa, şi noi nu putem găsi nici cuvinte şi nici chef sa o desciem. De ajuns sa spunem ca pana la urma extraterestrul sfârşi într-o balta de creieri proprii gelatinati şi Vulpe Mardare reuşi sa activeze Poarta Temporala.           Ochii mari şi sideraţi ai ambilor şi amândoi agenţi BMI văzură în acel moment prin oglinda albastra (formata dintr-un camp electro-magnetic-temporal care se materializa în jurul cadrului circular al Porţii Temporale) Ziua de Maine. Fara cel de-al şaselea simt al Danei extratereştrii ar fi complet cucerirea României şi Pământul, viitorul Imperiu Interstelar şi Universul, ar fi căzut prada răilor de extratereştrii.           Cei doi trăiră efectiv toată Ziua de Maine în doar câteva secunde şi astfel aflară ca prin poarta avea sa vina toată armata de infiltraţie şi chiar patrula timpului din SUA nu ar fi putut să-i oprească.           Dar Mardare şi Danuta puteau. şi o făcură. Sacrificând toate posibilităţile deschise de Poarta Temporala ei scoaseră din portbagajul Daciei 1311,5 (maşina speciala din dotarea agenţilor BMI) doua răngi lungi de otel inoxidabil -folosite în general la discuţiile cu extraterestriisi începură sa distrugă la întâmplare Poarta. După mai bine de cinci ore de munca ei reuşiră şi salvară Pământul.           Transpirata, cu bluza uda lipita de corpul superb (reliefând sânii neacoperiţi de sutien) Dana afişa o poza care reuşi sa atragă imediat privirile şi gândurile lui Mardare. El se apropie încet de ea şi în mod foarte natural buzele lor se lipiră într-un sărut pătimaş.           Ziua de maine a fost trăită de cei doi agenţi şi viitorul pe care-l înfăţişa era de neacceptat. Ştiind ca ei, ca şi toţi ceilalţi oameni pot schimba viitorul, şi-au luat destinul în mâinile proprii şi au făcut ce-au crezut de cuviinţă.           Mardare a ajuns pana la urma să-şi îndeplinească cea mai fierbinte dorinţa şi să-i ofere Danei o noapte pe care aceasta nu avea sa o uite niciodată. Dana avea sa devina apoi doamna Mardare, sa facă cinci copii şi sa reuşească sa rămână frumoasa pana la adânci bătrâneţi. SFÂRŞIT    

Piet Hein surprinde esenţa clasică a lumii fizicii. Dar când ricoşeurile biliardelor de atomi încearcă să alcătuiască un obiect care are o anumită proprietate, aparent neînsemnată, ceva important se întâmpla în univers. Acea proprietate este o capacitate de a auto-replicare; adică, obiectul este capabil să folosească materialele din jur pentru a face copii exacte sieşi, inclusiv copii cu defecte aşa de mici în copiere cât pot să apară în mod sporadic. Ce poate urma din această întâmplare singulară, oriunde în univers, este selecţia darwinistă şi de aici înainte extravaganţa barocă pe care, pe această planetă, o numim viaţă. Niciodată atât de multe fapte nu au fost explicate prin aşa de puţine presupuneri. Nu numai că teoria darwinistă stăpâneşte marea putere de a explica. Economia ei în realizarea acestui lucru are o eleganţă viguroasă, o frumuseţe poetică ce depăşeşte chiar şi cele mai obsedante mituri despre originea lumii. Unul dintre scopurile mele în scrierea acestei cărţi a fost acela de a acorda recunoaşterea cuvenită calităţii stimulatoare a înţelegerii noastre actuale a lumii darwiniste. În Eva mitocondrială este mai multă poezie decât în tiza ei mitologică. Caracteristica vieţii care, cu cuvintele lui David Hume, „îi farmecă cel mai mult pe toţi oamenii care au contemplat-o vreodată”, este complexitatea detaliilor cu care mecanismele ei – mecanisme pe care Charles Darwin le-a numit „organe complicate de o extremă perfecţiune” – îndeplinesc un scop vădit. O altă caracteristică a vieţii de pe acest pământ care ne impresionează este luxurianta ei diversitate: măsurată prin estimarea numărului de specii, există câteva zeci de milioane de căi diferite de a supravieţui. Un alt scop al meu este acela de a-i convinge pe cititori că expresia „căi de a supravieţui” este sinonimă cu „căi de transmitere a textelor codificate ADN spre viitor”. Râul meu este un râu de ADN care curge şi se ramifică de-a lungul erelor geologice, şi metafora malurilor abrupte care limitează jocul genetic al fiecărei specii se dovedeşte a fi un instrument surprinzător de sugestiv şi util în explicarea vieţii. Într-un fel sau altul, toate cărţile mele au fost dedicate explorării şi explicării puterii aproape nemărginite a principiului darwinist – putere dezlănţuită oricând şi oriunde există destul timp pentru desfăşurarea consecinţelor autoreplicării primordiale. Un râu pornit din Eden continuă această misiune, şi aduce la o culme extraterestră povestea urmărilor care pot surveni când fenomenul replicatorilor este injectat în jocul modest al biliardelor de atomi. În timpul redactării acestei cărţi m-am bucurat de sprijinul, încurajarea, sfaturile şi critică constructivă, în combinaţii variate, datorate lui Michael Birkett, John Brockman, Steve Davies, Daniel Dennett, John Krebs, Sara Lippincott, Jerry Lyons, şi în mod special soţiei mele, Lala Ward, care, de asemenea, a realizat şi desenele. Unele paragrafe sunt parţial refăcute după articolele publicate cu alte ocazii. Pasajele capitolului I despre codurile digitale şi analogice se bazează pe articolul meu din The Spectator din 11 iunie. Relatarea din capitolul III, pe baza lucrării despre evoluţia ochiului de Dan Nilsson şi Susanne Pelger, este, în parte, luată din articolul meu de la rubrica „News and Views”, publicat în Nature la 21 aprilie 1994. Mulţumesc editorilor ambelor reviste care au înlesnit publicarea acestor articole. În final, îi mulţumesc lui John Brockman şi Anthony Cheetham pentru originala invitaţie de a mă alătura seriei Science Masters. Oxford, 1994     CAPITOLUL 1   Râul digital               Toate popoarele au legende privitoare la strămoşii triburilor lor şi adeseori aceste legende se transformă în veritabile culte religioase. Oamenii îşi respectă sau chiar îşi venerează strămoşii – ceea ce e şi firesc pentru că e vorba de nişte strămoşi reali, care deţin cheia înţelegerii vieţii, nu de nişte zeităţi supranaturale. Din totalitatea organismelor ce se nasc pe pământ, o foarte mare parte mor înainte de a atinge vârsta maturităţii. O minoritate supravieţuieşte şi se înmulţeşte, iar din aceasta o şi mai mică minoritate va avea o descendenţă viabilă, mii de generaţii de aici înainte. Această minusculă minoritate a unei minorităţi, această elită reproductivă, este ceea ce viitoarele generaţii vor putea considera ancestral sau ancestor. Strămoşii sunt rari, descendenţii sunt obişnuiţi. Toate organismele care au trăit cândva – toate animalele şi plantele, toate bacteriile şi toate ciupercile, orice fiinţă târâtoare şi toţi cititorii cărţii de faţă – pot rosti cu mândrie, privind către lungul şir al strămoşilor lor: Nici măcar un singur străbun n-a murit copil. Cu toţii au atins vârsta maturităţii şi fiecare a fost capabil să-şi găsească cel puţin un partener heterosexual cu care să se împerecheze cu succes[1]. Nici unul din strămoşii noştri nu a fost răpus de un duşman sau de un virus, sau de un pas greşit pe marginea unei prăpăstii, înainte de a aduce cel puţin un urmaş pe lume. Mii dintre contemporanii strămoşilor noştri au eşuat în toate aceste privinţe, dar nici măcar unul singur dintre străbunii noştri nu a dat greş în vreuna dintre ele. Aceste afirmaţii sunt absolut evidente; mai mult, din ele se desprind următoarele: cu cât sunt mai ciudate şi mai neaşteptate, cu atât se justifică mai bine şi ne uimesc şi mai mult. Toate acestea vor constitui obiectul cărţii de faţă. Deoarece toate organismele moştenesc zestrea genetică de la strămoşii lor, mai degrabă decât de la contemporanii fără succes ai acestora, toate tind să posede gene valoroase. Ele au ceea ce trebuie pentru a deveni strămoşi, altfel spus pentru a supravieţui şi a se reproduce. Din această cauză organismele tind să moştenească genele a căror prezenţă condiţionează construirea unui mecanism bine proiectat, un organism ce lucrează activ ca şi cum s-ar strădui să devină un strămoş. Din această cauză păsările sunt atât de bune la zbor, peştii atât de buni la înot, maimuţele atât de bune la căţărat, virusurile se răspândesc atât de bine. Din această cauză noi ţinem la viaţă, la dragoste şi la copii. Şi toate acestea pentru că noi toţi, fără nici o excepţie, moştenim toate genele noastre de la un şir neîntrerupt de strămoşi încununaţi de succes. Lumea devine plină de organisme care posedă tot ce le trebuie pentru a deveni strămoşi. Toate acestea se pot numi, într-un singur cuvânt, darwinism. Bineînţeles că Darwin a spus mai mult de atât, iar noi putem spune astăzi şi mai multe, şi de aceea această carte nu se opreşte aici. Dar există o posibilitate naturală, şi profund dăunătoare, de a înţelege greşit paragraful anterior. Este seducător să credem că atunci când strămoşii noştri au făcut lucruri încununate de succes, genele pe care le-au transmis copiilor au fost, ca rezultat, mai valoroase decât cele primite de ei de la părinţii lor. Ceva din acest succes s-a înregistrat în genele lor, şi din acest motiv descendenţii sunt atât de pricepuţi la zbor, sau înot, sau flirt. Greşit, complet greşit. Genele nu se îmbunătăţesc prin funcţionare. Ele se moştenesc neschimbate, excepţie făcând erorile cu totul întâmplătoare. Nu reuşita face gene valoroase, ci genele valoroase determină reuşita şi nici un individ în decursul existenţei sale nu-şi poate afecta, în vreun fel, propriile gene. Indivizii ce s-au născut cu gene valoroase cel mai probabil vor ajunge la maturitate pentru a deveni strămoşi încununaţi de succes; prin urmare, spre deosebire de genele nevaloroase, genele valoroase au cele mai mari şanse să se transmită în viitor. Fiecare generaţie este un filtru, o sită: genele valoroase tind să treacă prin sită în generaţiile viitoare; genele nevaloroase tind să-şi încheie existenţa în indivizi care mor înainte de maturitate sau care nu se reproduc. Asemenea gene pot traversa o generaţie sau două, poate pentru că au norocul să coexiste cu genele valoroase într-un acelaşi individ. Dar este nevoie de ceva mai mult decât de noroc pentru a trece prin mii de site aşezate succesiv una sub altă. După o mie de generaţii succesive, este probabil că genele care au reuşit să treacă să fie cele valoroase. Am spus că genele ce supravieţuiesc peste generaţii vor fi acele gene care au reuşit să determine calitatea de strămoş. Lucrul acesta e adevărat, dar există o excepţie aparentă de care e bine să ne ocupăm înainte de a se crea vreo confuzie. Unii indivizi sunt irevocabil sterili, cu toate că ei sunt desemnaţi să ajute la transmiterea genelor lor în generaţiile viitoare. Albinele, furnicile, viespile şi termitele lucrătoare sunt sterile. Activitatea lor nu este destinată reproducerii, deşi prin ea rudele lor fertile, de obicei fraţii şi surorile, vor deveni strămoşi. Sunt două moduri de a interpreta aceste lucruri. În primul rând, indiferent de specie, există o mare posibilitate ca fraţii şi surorile să împartă copiile aceloraşi gene. În al doilea rând, mediul, nu genele, determină un individ, o termită, să zicem, să devină un reproducător sau un lucrător steril. Toate termitele posedă genele care, în anumite condiţii de mediu, le pot transforma în lucrători sterili sau, în alte condiţii, în indivizi capabili de reproducere. Reproducătorii transmit copii ale exact aceloraşi gene care determină lucrătoarele sterile să-i ajute să lase urmaşi. Lucrătoarele sterile trudesc sub influenţa genelor ale căror copii se află şi în corpurile reproducătorilor. Copiile lucrătoare ale acelor gene se străduie să-şi ajute propriile copii reproducătoare să treacă prin sită generaţiilor. Lucrătorii termitelor pot fi masculi sau femele; dar la furnici, albine şi viespi lucrătoarele sunt toate femele; de altfel, principiul este acelaşi. La scară mai mică, se aplică la unele specii de păsări, mamifere şi alte animale la care se manifestă o anumită grijă faţă de cei mici din partea fraţilor şi surorilor mai mari. Rezumând, genele îşi croiesc drum prin sită ajutând atât propriul trup cât şi trupul unei rude să devină un strămoş. Râul din titlul imaginat de mine este un râu de ADN (acid desoxiribonucleic), care curge prin timp, nu prin spaţiu. Este un râu de informaţie, nu unul din oase sau ţesuturi: un fluviu de instrucţiuni abstracte pentru construirea corpurilor, nu un râu de corpuri solide. Informaţia trece prin corpuri şi le influenţează fără ca în drumul ei să fie afectată de acestea. Râul de informaţie nu este influenţat nici de experienţele şi realizările corpurilor succesive prin care curge. De asemenea, el nu este influenţat nici de o sursă potenţială de contaminare care, în aparenţă, este mult mai puternică: sexul. În toate celulele dumneavoastră, jumătate din genele mamei dumneavoastră se alătură unei jumătăţi din genele tatălui dumneavoastră. Genele dumneavoastră materne şi paterne conlucrează foarte strâns pentru a vă face amalgamul indivizibil şi subtil care sunteţi. Dar genele însele nu se amestecă. Doar efectele lor. Genele în sine manifestă o integritate de piatră. Când vine timpul unei generaţii noi, o genă fie trece, fie nu trece în corpul unui anumit copil. Genele de origine maternă şi paternă nu se amestecă, ele se recombină independent. O anumită genă a dumneavoastră provine fie de la mamă, fie de la tată. De asemenea, ea provine de la unul, şi numai unul, dintre cei patru bunici; de la unul, şi numai unul, dintre cei opt străbunici, şi aşa mai departe în ascendenţă. Am vorbit despre fluviu de gene, dar am putea, la fel de bine, să vorbim despre un grup de buni prieteni care străbate erele geologice. Toate genele unei populaţii care se reproduce sunt, în perspectivă, companioane unele cu altele. Pe termen scurt, ele sălăşluiesc în trupuri individuale, şi sunt temporar companioane mai intime ale celorlalte gene cu care coexistă în acel corp. Genele supravieţuiesc în timp numai dacă determină construcţia unor organisme apte să trăiască şi să se reproducă în modul de viaţă particular ales de specie. Dar ele trebuie să facă mai mult decât atât. Pentru a determina supravieţuirea, o genă trebuie să conlucreze cu celelalte gene aparţinând aceleiaşi specii – acelaşi râu. Pentru a supravieţui în această lungă călătorie, o genă trebuie să fie un bun companion. Ea trebuie să funcţioneze bine în compania sau în contextul celorlalte gene în acelaşi râu. Genele altor specii se află într-un râu diferit. Ele nu trebuie să se înţeleagă bine împreună – în orice caz nu în acelaşi sens – deoarece ele nu trebuie să împartă aceleaşi corpuri. Trăsătura care defineşte o specie este că prin toţi membrii unei specii date curge acelaşi râu de gene şi că toate genele unei specii trebuie să fie pregătite să fie buni companioni. Apariţia unei noi specii are loc atunci când una deja existentă se divide. În timp, râul de gene se bifurcă. Din punctul de vedere al genelor, speciaţia, formarea unei noi specii, coincide cu „marele adio”. După o scurtă perioadă de separare parţială, cele două râuri se despart pentru totdeauna, sau până când unul dintre ele seacă dispărând în nisip. La adăpostul malurilor fiecărui râu, apele sunt amestecate şi reamestecate prin recombinare sexuală. Dar niciodată apa nu iese din matcă pentru a contamina celălalt râu. După ce o specie s-a divizat, cele două seturi de gene nu mai sunt companioane. Ele nu se mai întâlnesc în aceleaşi trupuri şi nu mai este necesar să funcţioneze bine împreună. Nu mai există nici o relaţie între ele – şi relaţie înseamnă, în cazul de faţă, împerecherea organismelor, purtătorii lor temporari. Dar de ce trebuie să se formeze două specii? Ce determină marele adio al genelor lor? Ce face ca râul să se bifurce şi cele două braţe să se îndepărteze, nemaiîntâlnindu-se niciodată? Detaliile sunt controversate, dar nimeni nu se îndoieşte că lucrul cel mai important este separarea geografică accidentală. Râul de gene curge în timp, dar redistribuirea fizică a genelor are loc în corpuri care au o localizare în spaţiu. O veveriţă cenuşie din America de Nord s-ar putea împerechea cu una cenuşie din Anglia, dacă s-ar întâlni vreodată. Dar această întâlnire este improbabilă. Râul de gene al veveriţei cenuşii din America de Nord este separat eficient de 3 000 mile de ocean de cel al veveriţei cenuşii din Anglia. De fapt, cele două ansambluri de gene nu mai sunt de mult împreună, deşi ele ar mai fi buni tovarăşi dacă s-ar ivi prilejul. Ele şi-au spus rămas bun, deşi despărţirea nu este încă irevocabilă. Dar peste alte câteva mii de ani este probabil că cele două râuri se vor fi îndepărtat atât de mult încât, chiar dacă veveriţele s-ar mai întâlni, nu ar mai fi capabile să facă schimbul de gene. Iar când spun „îndepărtat atât de mult”, nu mă refer la spaţiu, ci la gradul de compatibilitate. Aproape sigur, ceva asemănător se află în spatele separării mai vechi dintre veveriţele cenuşii şi roşii. Ele nu se pot împerechea. Ele se suprapun geografic în unele părţi ale Europei şi, deşi se întâlnesc şi probabil uneori îşi dispută alunele, nu se pot împerechea pentru a produce urmaşi fertili. Râurile lor de gene s-au despărţit prea mult, ceea ce înseamnă că genele lor nu mai sunt apte să coopereze una cu alta în organisme. În urmă cu multe generaţii, veveriţele roşii şi cele cenuşii au avut ca strămoşi aceiaşi indivizi. Dar ei au fost separaţi geografic, poate de un lanţ de munţi, poate de apă, eventual de Oceanul Atlantic. Şi ansamblurile lor genetice s-au despărţit. Separarea geografică determină apariţia incompatibilităţii. Bunii companioni au devenit răi companioni, sau ei s-ar dovedi că atare dacă ar fi puşi în situaţia de a se împerechea. Companionii răi au devenit încă şi mai răi, până când, în prezent, nu mai sunt deloc companioni. Rămasul bun este deci definitiv. Cele două râuri s-au separat şi au fost sortite să se îndepărteze din ce în ce mai mult unul de celălalt. Aceeaşi poveste s-a petrecut şi în cazul despărţirii mai timpurii dintre, să zicem, strămoşii noştri şi cei ai elefanţilor. Sau dintre cei ai struţilor (care, de asemenea, sunt şi ai noştri) şi cei ai scorpionilor. Există acum, probabil, treizeci de milioane de braţe ale râului de ADN, deoarece cam la atât se estimează numărul total al speciilor de pe glob. S-a apreciat, de asemenea, că speciile existente reprezintă aproximativ un procent (1%) din totalul speciilor care au trăit vreodată pe pământ. Ar însemna că în total au fost circa trei miliarde de braţe ale râului de ADN. Cele treizeci de milioane de ramificaţii din ziua de astăzi sunt irevocabil separate. Multe dintre acestea sunt sortite pieirii, deoarece multe specii sunt pe cale de dispariţie. Dacă veţi urmări aceste treizeci de milioane de râuri (pentru concizie mă voi referi la braţele râurilor numindu-le râuri) înapoi în timp, veţi descoperi că, rând pe rând, se întâlnesc cu celelalte râuri. Râul de gene umane se uneşte cu râul de gene al cimpanzeilor cam în acelaşi moment când a făcut-o şi râul de gene al gorilei, cu vreo şapte milioane de ani în urmă. Cu câteva milioane de ani în urmă, râului nostru comun de maimuţă africană i s-a alăturat pârâul de gene de urangutan. Şi, şi mai în urmă, ni s-a alăturat un râu de gene de gibon – râu care mai în aval se desparte într-un număr de specii separate de gibon şi siamang. Dacă mergem şi mai în urmă în timp, râul nostru genetic se uneşte cu râul care, în evoluţia lui ulterioară, avea să se despartă în trei braţe: cel al maimuţelor Lumii Vechi, al maimuţelor Lumii Noi şi cel al lemurienilor din Madagascar. Încă şi mai mult în urmă, râul nostru genetic se uneşte cu acelea care au dus la alte grupe importante de mamifere: rozătoarele, felinele, chiropterele, elefanţii. După aceasta întâlnim curenţii care au dus la apariţia diferitelor specii de păsări, reptile, amfibieni, peşti şi nevertebrate. Iată un aspect important în legătură cu care trebuie să fim prudenţi cum folosim metafora râului. Când ne gândim la separarea care a dus la toate mamiferele – ca opusă, să spunem, pârâului ce a dus la veveriţa cenuşie – suntem tentaţi să considerăm toate acestea la scară mare, ceva asemănător fluviilor Mississippi şi Missouri. Ramură mamiferelor este, la urma urmelor, destinată să se ramifice repetat până când produce toate mamiferele – de la chiţcanul mărunt la elefanţi, de la cârtiţa de sub pământ până la maimuţa din vârful baldachinului. Ramură mamiferelor derivată din acest râu, menită să alimenteze atât de multe mii de importante artere acvatice, cum ar putea fi oare altceva decât un fluviu uriaş care îşi rostogoleşte apele? Ei bine, această imagine este complet greşită. Când strămoşii tuturor mamiferelor de astăzi s-au desprins din ramura celor care nu sunt mamifere, evenimentul nu a fost mai important decât oricare altă speciaţie. Ar fi trecut aproape neremarcat de vreun naturalist care s-ar fi aflat în acel moment prin preajmă. Noua ramificaţie a râului de gene ar fi fost un pârâiaş, aparţinând unui micuţ animal nocturn, nu cu mult mai diferit de verii lui ne-mamifere decât este o veveriţă roşie faţă de una cenuşie. Numai dacă privim retrospectiv putem considera mamiferul ancestral cât de cât că pe un mamifer. În acele vremi, el nu ar fi fost altceva decât o altă specie de reptilă care se asemăna cu un mamifer nu foarte diferit de vreo altă duzină de bucăţi de hrană pentru dinozauri, mici, cu nasul lung şi insectivore. Aceeaşi lipsă de dramatism a caracterizat şi scindarea timpurie a strămoşilor tuturor marilor grupuri de animale: vertebratele, moluştele, crustaceele, insectele, viermii inelaţi şi cei plaţi, celenteratele şi aşa mai departe. Când râul destinat moluştelor (şi nu numai lor) s-a despărţit de cel al vertebratelor (şi nu numai al lor) cele două populaţii de animale (probabil asemănătoare cu viermii) erau atât de asemănătoare una cu alta, încât s-ar fi putut împerechea între ele. Singurul motiv pentru care nu au făcut-o a fost separarea lor accidentală de către o barieră geografică oarecare, de exemplu o fâşie de uscat care a separat apele anterior unite. Nimeni nu ar fi fost în stare să ghicească că o populaţie era destinată să dea naştere moluştelor şi cealaltă vertebratelor. Cele două râuri de ADN erau de-abia separate, în aşa fel încât grupurile de animale corespunzătoare erau abia distincte. Zoologii cunosc toate acestea, dar le uită uneori când se gândesc la grupele realmente mari de animale, ca de exemplu moluştele sau vertebratele. Ei sunt tentaţi să conceapă scindarea grupelor principale ca pe un eveniment important. Zoologii se pot înşela atât de mult deoarece au fost educaţi în credinţa că fiecare dintre marile diviziuni ale regnului animal este dotată cu ceva profund, unic, deseori desemnat prin termenul german Bauplan. Deşi acest cuvânt înseamnă chiar „plan”, el a devenit un termen tehnic recunoscut şi îl voi declina ca pe un cuvânt englezesc, chiar dacă (am fost puţin şocat să descopăr) nu se găseşte încă în Oxford English Dictionary. (Deoarece mie îmi place cuvântul mai puţin decât unora dintre colegii mei, admit cu un uşor frisson de Schadenfreude absenţa lui; aceste două cuvinte străine sunt în dicţionar, deci nu este vorba de nici o interdicţie sistematică a importului.) În sensul lui tehnic, bauplan este adesea tradus prin „planul fundamental al corpului”. Folosirea termenului de „fundamental” (sau, echivalentul lui, adică recurgerea voită la germană pentru a indica profunzimea) a fost cauza nenorocirii. El poate face zoologii să comită erori grave. Un zoolog, de exemplu, a sugerat că procesul evolutiv în perioada Cambriană (între şase sute şi cinci sute de milioane de ani în urmă) trebuie să fi fost un fel de proces complet diferit de evoluţia din perioadele ulterioare. Argumentul său era că în ziua de azi apar noi specii, în timp ce în perioada Cambriană au apărut grupele principale ca, de exemplu, moluştele şi crustaceele. Eroarea este izbitoare. Chiar animale atât de deosebite între ele, ca moluştele şi crustaceele, au fost iniţial numai populaţii ale aceleiaşi specii separate ulterior de bariere geografice. Pentru un timp ele ar mai fi putut fi interfertile, dacă s-ar fi întâlnit, dar nu s-a întâmplat aşa. După milioane de ani de evoluţie separată, ele au dobândit trăsăturile pe care noi, cu privirea retrospectivă a zoologilor moderni, le recunoaştem drept caracteristice moluştelor şi respectiv, crustaceelor. Aceste caracteristici au fost botezate cu titlul pompos de „plan fundamental de organizare a corpului” sau „bauplan”. Însă principalele planuri de organizare ale regnului animal s-au separat treptat dintr-un trunchi comun. Indiscutabil, există o neînţelegere minoră chiar dacă mult mediatizată, cu privire la măsura în care evoluţia este treptată sau „în salturi”. Dar nimeni, şi când spun nimeni chiar aşa este, nu crede că evoluţia a fost vreodată destul de în salturi pentru a inventa un întreg nou plan fundamental de organizare într-o singură treaptă. Autorul citat scria toate acestea prin 1958. Puţini zoologi ar accepta astăzi în mod explicit punctul lui de vedere, dar uneori o fac în mod implicit când spun că principalele grupe de animale au apărut spontan şi perfect alcătuite, precum Athena din capul lui Zeus, mai degrabă decât prin divergenţa unei populaţii ancestrale în timpul izolării geografice accidentale.[2] În orice caz, studiile de biologie moleculară au demonstrat că marile încrengături de animale sunt mult mai înrudite între ele decât eram obişnuiţi să credem. Puteţi considera codul genetic ca pe un dicţionar în care şaizeci şi patru de cuvinte ale unui limbaj (şaizeci şi patru de triplete, combinaţii posibile ale celor patru litere ale alfabetului) sunt traduse în douăzeci şi unu de cuvinte într-o altă limbă (douăzeci şi unu de aminoacizi plus un semn de punctuaţie). Probabilitatea ca această corespondenţă de 64 : 21 să se mai repete a doua oară este mai mică decât unu la un milion de milioane de milioane de milioane de milioane. Însă, codul genetic este de fapt, literal vorbind, identic la toate animalele, plantele sau bacteriile care au fost studiate până acum. Este cert că toate vieţuitoarele de pe pământ au descins dintr-un singur strămoş. Nimeni nu s-ar îndoi de acest lucru mai ales astăzi când sunt evidenţiate prin examinarea nu numai a codului, ci şi a secvenţei detaliate a informaţiei genetice, unele asemănări izbitoare între, de exemplu, insecte şi vertebrate. Există un mecanism genetic foarte complicat care dirijează planul segmentat al corpului insectelor. La mamifere a fost, de asemenea, descoperit un astfel de mecanism de reglaj bizar de asemănător. Din punct de vedere molecular, toate animalele sunt destul de strâns înrudite unele cu altele şi chiar cu plantele. Trebuie să ajungi până la bacterii ca să găseşti rudele noastre îndepărtate, şi chiar şi atunci codul genetic este identic cu al nostru. Motivul pentru care putem face o evaluare atât de precisă asupra codului genetic, dar nu şi asupra anatomiei planurilor fundamentale de organizare, este că acest cod genetic este strict digital, unităţile sale putând fi riguros numărate şi analizate matematic. Râul de gene este un râu digital şi acum trebuie să vă explic ce înseamnă acest termen ingineresc. Inginerii fac o distincţie importantă între codurile digitale şi cele analogice. Pick-up-urile şi casetofoanele – şi până recent şi cele mai multe aparate telefonice – utilizează codurile analogice. Compact discurile, calculatoarele şi cele mai moderne sisteme de telefonie folosesc codurile digitale. Într-un sistem de telefonie analogic, fluctuaţiile continue ale undelor sonore sunt traduse în fluctuaţiile corespunzătoare ale tensiunii într-un cablu. Un pick-up funcţionează asemănător: şanţurile discului fac să vibreze vârful acului şi aceste mişcări sunt traduse în fluctuaţii corespunzătoare ale tensiunii. La celălalt capăt al liniei, aceste unde de tensiune sunt reconvertite, de o membrană care vibrează din receptor sau de difuzorul pick-up-ului, în unde acustice corespunzătoare, astfel încât noi le putem auzi. Codul este unul simplu şi direct: oscilaţiile curentului electric în cablu sunt proporţionale cu oscilaţiile presiunii undelor sonore. Între anumite limite, toate posibilele oscilaţii de tensiune trec prin circuitul electric şi ceea ce contează este diferenţa dintre valorile acestora. Într-un sistem digital, numai două nivele de tensiune posibile – sau alte câteva numere discrete de tensiuni posibile cum ar fi 8 şi 256 – sunt transmise prin cablu. Informaţia nu se află în valorile tensiunii propriu-zise, ci în modul de succesiune al acestora. Aceasta se numeşte Modulare Codificată în Impulsuri. La un moment anume, tensiunea reală va fi rareori exact egală cu una din cele 8, să spunem, valori nominale, dar aparatul o va ajusta către cea mai apropiată tensiune desemnată, astfel încât ceea ce iese la celălalt capăt al liniei este aproape perfect, chiar dacă transmisia de-a lungul liniei este slabă. Tot ce aveţi de făcut este să fixaţi nivele discrete la distanţă suficientă pentru ca fluctuaţiile aleatorii să nu poată fi niciodată interpretate deformat de către instrumentul receptor ca un nivel fals. Aceasta este marea virtute a codurilor digitale şi de aceea sisteme audio şi video – şi în general, tehnologia informaţiei – tind tot mai mult să devină digitale. Calculatoarele, bineînţeles, utilizează codurile digitale în tot ceea ce fac. Pentru comoditate se foloseşte un cod binar – adică are numai două nivele de semnal în, loc de 8 sau 256. Chiar la un telefon digital, sunetele care intră în microfon şi ies în receptor sunt totuşi oscilaţii de tip analogic ale undelor sonore. Ceea ce este digital este informaţia care circulă de la un post telefonic la altul. Trebuie să se stabilească un cod pentru a traduce valorile analogice în fiecare microsecundă, în secvenţe de pulsuri discrete – numerele codificate digital. Când discuţi cu iubita la telefon, fiecare nuanţă, fiecare modificare a vocii, fiecare suspin pasionat şi fiecare timbru convingător sunt transmise prin cablu sub formă de numere. Poţi să fii mişcat până la lacrimi de numere, cu condiţia ca ele să fie codificate şi decodificate destul de repede. Echipamentele moderne de comutare sunt atât de rapide încât aceşti timpi pot fi divizaţi în felii, cam în felul în care un maestru şahist îşi porţionează timpii într-o întrecere simultană cu alţi 24 de jucători. În acest fel, mii de conversaţii telefonice pot fi prinse de aceeaşi linie telefonică, aparent simultan, şi totuşi separate electronic fără interferenţă. Un trunchi telefonic – în ziua de azi multe dintre ele nu sunt câtuşi de puţin bazate pe cabluri, ci folosesc fascicule de unde radio transmise fie direct de pe un deal pe altul, fie de pe sateliţi – este un râu masiv de numere. Dar, datorită acestei segregări electronice ingenioase, există mii de râuri digitale care folosesc aceeaşi matcă numai aparent, aşa cum veveriţele roşii şi cele cenuşii folosesc acelaşi copac, dar niciodată nu-şi amestecă genele. Revenind la lumea tehnicii, deficienţele semnalelor analogice nu deranjează prea tare, atâta timp cât ele nu sunt copiate repetat. O înregistrare pe bandă magnetică are un fâsâit atât de uşor încât nici nu îl percepem – dacă nu mărim intensitatea sonoră, caz în care şi fâşâitul se amplifică şi se introduc de asemenea alte noi zgomote. Dar dacă vom copia o bandă după o alta, apoi cea de a treia după a doua şi aşa mai departe, după o sută de „generaţii” ceea ce vă mai rămâne va fi un oribil fâsâit. Cam acesta era necazul când toate telefoanele erau analogice. Fiecare semnal telefonic scade în intensitate proporţional cu lungimea circuitului şi trebuie amplificat-reamplificat la fiecare o sută de mile. Aşa ceva nu era posibil pentru că fiecare staţie de amplificare mărea proporţional zgomotul de fond. Şi semnalele digitale au nevoie de amplificare. Dar, din motivele arătate, amplificarea nu introduce nici o eroare a mesajului: lucrurile pot fi făcute în aşa fel încât informaţia să treacă perfect neavând importanţă câte staţii de amplificare intervin. Fâşâitul nu creşte nici după sute şi sute de mile. Când eram copil, mama îmi spunea că celulele nervoase sunt liniile telefonice ale corpului omenesc. Dar ce fel de linii sunt acestea, analogice sau digitale? Răspunsul este că ele sunt o combinaţie interesantă a ambelor sisteme. O celulă nervoasă nu este similară unui cablu electric. Este un tub lung şi subţire de-a lungul căruia trec undele unor modificări chimice, asemenea unei dâre de praf de puşcă sfârâind pe pământ, cu excepţia faptului că, spre deosebire de dâra de praf de puşcă, nervul revine repede la starea iniţială şi sfârâitul se poate auzi din nou după o scurtă perioadă de repaus. Mărimea absolută a undei – temperatura prafului de puşcă – poate fluctua în timp ce se propagă de-a lungul nervului, dar faptul nu are nici o importanţă. Codul îl ignoră. Similar celor două niveluri distincte de tensiune din telefonia digitală, pulsul chimic ori este ori nu este. În această privinţă, sistemul nervos este digital. Dar impulsurile nervoase nu sunt forţate să se transforme în biţi: ele nu se asamblează în numere de cod discrete. În schimb, intensitatea mesajului (tăria sunetului, strălucirea luminii, poate chiar agonia unei emoţii) este codificată ca rată a impulsurilor. Inginerii numesc aceasta Modulare în Frecvenţă, iar ea avea mulţi adepţi înainte de a fi adoptată Modularea Codificată în Impulsuri. Rata pulsului este o variabilă analogică, dar impulsurile în sine sunt digitale: ele sunt ori nu sunt, nu există jumătăţi de măsură. Şi sistemul nervos are acelaşi avantaj că şi oricare sistem digital. Din cauza modului în care funcţionează neuronii, există echivalentul unui amplificator, dar nu la fiecare sută de mile, ci la fiecare milimetru – opt sute de staţii de amplificare între măduva spinării şi vârful degetelor. Dacă ceea ce contează este amplitudinea absolută a impulsului nervos – unda pulberii prafului de puşcă – mesajul ar putea fi distorsionat, devenind de nerecunoscut, pe traiectul unui braţ omenesc, şi cu atât mai mult de-a lungul unui gât de girafă. Fiecare staţie de amplificare ar introduce mai multe erori întâmplătoare, aşa cum se întâmplă când copiem o bandă magnetică de opt sute de ori. Sau când copiem o imagine xerox după alt xerox, după alt xerox. După opt sute de „generaţii” de fotocopii, tot ceea ce mai rămâne este o pată cenuşie. Codificarea digitală este singura soluţie pentru problema funcţionării celulei nervoase, iar selecţia naturală a adoptat-o în mod corespunzător. Acelaşi lucru e valabil şi pentru gene. Francis Crick şi James Watson, cei care au descifrat structura moleculară a genei, ar trebui, după opinia mea, să fie onoraţi secole de-a rândul precum Aristotel şi Platon. Premiul Nobel le-a fost acordat pentru „fiziologie sau medicină”, şi aceasta este corect, dar aproape fără valoare. Să vorbeşti despre o revoluţie continuă este aproape o contradicţie de termeni, totuşi nu numai medicină, ci întreaga noastră înţelegere a vieţii va fi continuu revoluţionată ca rezultat direct al schimbării modului de gândire pe care aceşti doi tineri l-au iniţiat în 1953. Genele însele, şi bolile genetice, sunt doar vârful icebergului. Ceea ce este cu adevărat revoluţionar în biologia moleculară în era post-Watson şi Crick, este faptul că ea a devenit digitală. De la Watson şi Crick încoace, am aflat că genele, în structura lor internă detaliată, sunt asemenea unor lungi filamente de pură informaţie digitală. În plus, ele sunt cu adevărat digitale, în deplinul sens al termenului în limbaj de calculatoare şi compact-discuri, nu în sensul mai slab în care este folosit termenul pentru sistemul nervos. Codul genetic nu este un cod binar ca în calculatoare, nici octal ca în unele sisteme de telefonie, ci un cod cuaternar cu patru simboluri. Aparatul de codificare al genei este bizar de asemănător cu cel al unui calculator. În afara diferenţelor de limbaj, paginile unui jurnal de biologie moleculară ar putea fi interschimbabile cu cele ale unei reviste de ingineria calculatoarelor. Printre multe alte consecinţe, această revoluţie digitală în însuşi miezul vieţii a dat lovitura finală, fatală, vitalismului – convingerea că materia vie este profund diferită de cea nevie. Până în 1953 mai era încă posibil să crezi că în protoplasma vie există ceva fundamental şi ireductibil misterios. S-a terminat cu asta. Nici măcar acei filozofi care erau predispuşi la o privire mecanicistă asupra vieţii nu ar fi îndrăznit să spere într-o atât de completă împlinire a celor mai nebuneşti vise ale lor. Următorul subiect science-fiction este absolut plauzibil, dacă luăm în consideraţie o tehnologie care se deosebeşte de cea de azi doar prin faptul că este puţin mai rapidă. Profesorul Jim Crickson a fost răpit de către o putere străină ostilă şi forţat să lucreze în laboratoarele ei de armament biologic. Pentru a salva omenirea, este vital să comunice câteva informaţii strict secrete în afară, dar toate canalele normale de comunicaţie îi sunt interzise. Cu excepţia unuia. Codul ADN, care constă în 64 de triplete, „codoni”, suficient pentru un alfabet englez cu litere mici şi mari plus zece numerale, un spaţiu şi un punct. Profesorul Crickson ia un virus gripal virulent din raftul laboratorului şi, prin tehnici de inginerie genetică, îi introduce în genom textul complet al mesajului său către lumea din afară, în propoziţii englezeşti perfect alcătuite. Şi reia mesajul în repetate rânduri în geno-mul modificat, adăugindu-i o secvenţă „steag” (flag) uşor de recunoscut – să zicem, primele zece numere prime. Apoi se autoinfectează cu virusul şi strănută într-o cameră plină cu oameni. Un val de gripă străbate lumea şi laboratoarele medicale din ţări îndepărtate s-au pus în mişcare să descifreze secvenţa genomului viral în încercarea de a realiza vaccinul potrivit. Curând a devenit clar că există un motiv ciudat repetat în genom. Alarmat de numerele prime care nu puteau să apară spontan, cineva a avut ideea aplicării tehnicilor de decodificare. După aceea, ar fi fost simplu de citit întregul text în engleză al mesajului profesorului Crickson „strănutat” în toată lumea. Sistemul nostru genetic, care este un sistem universal al vieţii pe planetă, este în fond digital. Cuvânt cu cuvânt, cu mare exactitate, se poate cifra în întregime Noul Testament în acele porţiuni ale genomului uman care în prezent sunt ocupate cu „relicve” de ADN – adică ADN nefolosit, cel puţin în mod obişnuit, de către organism. Fiecare celulă din organismul dumneavoastră conţine echivalentul a patruzeci şi şase bănci de date imense care rulează caracterele digitale prin intermediul numeroaselor capete de citire ce lucrează simultan. În fiecare celulă, aceste benzi magnetice – cromozomii – conţin aceeaşi informaţie, dar capetele de citire din diferitele tipuri de celule caută diferite sectoare ale bazei de date conform specializării lor. Din această cauză, celulele musculare se deosebesc de cele hepatice. Nu există nici un spirit, forţă conducătoare a vieţii, nici o vibraţie, apariţie, influenţă, protoplasma sau gelatină mistică. Viaţa este doar biţi şi biţi şi biţi de informaţie digitală. Genele sunt informaţie pură – informaţie care poate fi codificată, recodificată şi decodificată, fără nici o alterare sau modificare a înţelesului. Informaţia pură poate fi copiată şi, deoarece este informaţie digitală, fidelitatea copierii poate fi perfectă. Caracterele ADN-ului sunt copiate cu o exactitate care rivalizează cu tot ce pot realiza inginerii moderni. Ele sunt copiate din generaţie în generaţie cu doar atâtea erori cât să introducă variaţie. Din această variaţie, combinaţiile codificate care devin mai numeroase în lume vor fi în mod evident şi automat cele care, decodificate şi impunându-se în corpurile respective, le fac pe acestea să ia măsuri active pentru a conservă şi propaga exact aceleaşi mesaje ADN. Noi – şi asta înseamnă toate fiinţele vii – suntem mecanisme de supravieţuire programate să transmită baza de date digitală cu care am fost programaţi. Darwinismul este considerat acum ca fiind supravieţuirea supravieţuitorilor la nivelul codului pur digital. Privind retrospectiv, ar fi putut fi altfel. S-ar putea imagina un sistem genetic analogic. Dar am văzut deja ce se întâmpla cu informaţia analogică atunci când este recopiată de-a lungul generaţiilor succesive. Este asemenea şoaptelor chinezeşti. Sistemele telefonice supraîncărcate, benzile magnetice recopiate, fotocopiile fotocopiilor – semnalele analogice sunt aşa de vulnerabile la degradarea cumulativă încât copierea nu poate fi realizată decât de un număr limitat de generaţii. Genele, pe de altă parte, se pot autocopia pentru zece milioane de generaţii şi nu se alterează aproape deloc. Darwinismul funcţionează doar pentru că – în afară de mutaţiile distincte, pe care selecţia naturală ori le elimină ori le conservă – procesul de copiere este perfect. Doar un sistem genetic digital este capabil să susţină darwinismul de-a lungul epocilor geologice. 1953, anul dublului helix, va fi considerat nu numai sfârşitul unor opinii mistice şi obscurantiste asupra vieţii; darwiniştii îl vor privi ca pe anul în care obiectul lor de studiu a devenit în sfârşit digital. Râul de informaţie digitală pură, care curge maiestuos prin timpurile geologice şi care se împarte în trei miliarde de ramuri, este o imagine foarte sugestivă. Dar atunci unde sunt trăsăturile familiare vieţii? Unde sunt corpurile, mâinile şi picioarele, ochii, creierii şi mustăţile, frunzele şi tulpinile şi rădăcinile? Dar atunci unde suntem noi, părţile noastre componente? Noi – noi, animale, plante, protozoare, ciuperci şi bacterii – suntem doar matca prin care curg pârâiaşele datelor digitale? Într-un sens da. Dar, aşa cum am sugerat, înseamnă mai mult de atât. Genele nu realizează doar autocopii care se transmit de-a lungul generaţiilor. De fapt ele există tot timpul în interiorul corpurilor şi influenţează forma şi comportarea organismelor succesive în care se află ele însele. Corpurile sunt de asemenea importante. Corpul, să zicem, al unui urs polar nu este doar o matcă pentru un râuleţ digital. El este, de asemenea, un mecanism de o complexitate mare cât un urs. Genele întregii populaţii de urşi polari sunt un colectiv – buni camarazi care se întrec unii cu alţii de-a lungul timpului. Dar ele nu există tot timpul în compania tuturor celorlalţi membri ai colectivului: ele schimbă partenerii în interiorul ansamblului care este colectivul. Colectivul este definit ca un ansamblu de gene care pot întâlni oricare dintre celelalte gene din colectiv (dar nici un alt membru al vreunuia din celelalte treizeci de milioane de colective din lume). Întâlnirile propriu-zise au întotdeauna loc în interiorul unei celule în corpul ursului polar. Şi acel corp nu este un recipient pasiv al ADN-ului. Pentru început, numărul real de celule, în fiecare existând un set complet de gene, depăşeşte imaginaţia: aproape 900 de milioane de milioane pentru un urs mascul mare. Dacă am alinia într-un singur şir toate celulele unui urs polar, acesta ar putea face cu uşurinţă traseul Pământ–Lună şi retur. Aceste celule sunt de vreo două sute de tipuri distincte, în principal aceleaşi două sute pentru toate mamiferele: celule musculare, nervoase, osoase, epiteliale şi aşa mai departe. Celulele fiecăruia dintre aceste tipuri distincte sunt grupate împreună formând ţesuturi: muscular, osos şi aşa mai departe. Toate tipurile de celule conţin instrucţiunile genetice necesare formării oricăruia dintre ele. Numai genele adecvate ţesutului considerat sunt declanşate. Din această cauză, celulele diverselor ţesuturi sunt de forme şi mărimi diferite. Şi mai interesant, genele declanşate într-un anumit tip de celule fac să-şi dezvolte ţesutul într-o anumită formă. Oasele nu sunt nişte mase fără formă de ţesut tare, rigid. Ele au forme specifice cu tije goale în interior, rotunjiri şi cavităţi, creşte şi pinteni. Celulele sunt programate de către genele declanşate în interiorul lor să se comporte ca şi cum ar şti unde se află în raport cu celulele vecine şi acesta este modul în care îşi construiesc ţesuturile în forma lobului de ureche, a valvelor inimii, a cristalinului ochiului său a muşchilor sfincterului. Structura complexă a unui organism ca, de exemplu, cea a ursului polar este multistratificată. Corpul este o complexă colecţie de organe cu formă precisă că ficatul, rinichiul şi oasele. Fiecare organ este un edificiu complex, modelat din ţesuturi specifice ale căror cărămizi constitutive sunt celulele, adesea în straturi sau foiţe, dar de multe ori şi în mase solide. La o scară mult mai mică, fiecare celulă are o structură interioară extrem de complexă, alcătuită din membrane pliate. Aceste membrane, şi lichidul dintre ele, constituie locul de desfăşurare al complicatelor reacţii chimice de foarte numeroase şi variate tipuri. Într-o uzină chimică aparţinând de ICI sau de Union Carbide, se pot desfăşura câteva sute de reacţii chimice distincte. Aceste reacţii vor fi separate unele de altele prin pereţii recipienţilor, tuburilor şi aşa mai departe. O celulă vie ar putea fi locul de desfăşurare al unui număr asemănător de reacţii chimice simultane. Într-o oarecare măsură, membranele dintr-o celulă se aseamănă cu sticlăria dintr-un laborator, dar analogia nu este corectă din două motive. Primul, deşi multe dintre reacţiile chimice se desfăşoară între membrane, o bună parte au loc chiar în interiorul lor. Al doilea, există o cale mult mai importantă prin care diferitele reacţii sunt separate. Fiecare reacţie este catalizată de propria ei enzimă specifică. O enzimă este o moleculă foarte mare a cărei formă tridimensională accelerează o anumită reacţie chimică prin furnizarea unei suprafeţe care facilitează acea reacţie. Deoarece ceea ce contează în cazul moleculelor biologice este forma lor tridimensională, putem considera enzimă ca pe o maşină-unealtă mare, reglată cu atenţie pentru a realiza o linie de producţie a moleculelor cu formă specifică. Prin urmare, orice celulă poate găzdui sute de reacţii chimice distincte, care se desfăşoară în interiorul ei simultan şi separat pe suprafeţele diferitelor molecule enzimatice. Reacţiile chimice specifice care se desfăşoară într-o celulă dată sunt determinate de tipurile specifice de enzime prezente în număr mare. Fiecare moleculă de enzimă, inclusiv forma ei atât de importantă, este asamblată sub influenţa determinantă a unei anumite gene. Mai exact, secvenţa precisă a câtorva sute de litere de cod din genă determină printr-un set de reguli care sunt în totalitate cunoscute (codul genetic) secvenţa amino-acizilor din molecula enzimei. Fiecare moleculă enzimatică este un lanţ de aminoacizi şi fiecare lanţ liniar de aminoacizi se răsuceşte spontan într-o structură tridimensională unică şi specifică, ca un nod în care se formează legături între diferitele părţi ale lanţului. Structura tridimensională exactă a nodului este determinată de succesiunea unidimensională a amino-acizilor şi, prin urmare, de succesiunea unidimensională a literelor de cod din genă. Şi astfel, reacţiile chimice care au loc într-o celulă sunt determinate de genele care sunt declanşate. Atunci ce determină care gene sunt declanşate într-o anumită celulă? Răspunsul este substanţele chimice deja prezente în celulă. Este un element al paradoxului oului şi găinii, dar nu este de nerezolvat. Soluţia paradoxului este de fapt foarte simplă în principiu dar complicată în detaliu. Este soluţia pe care informaticienii o cunosc sub numele de program de încărcare iniţial. Prima oară când am început să folosesc calculatoarele, în 1960, toate programele trebuiau încărcate folosind benzile de hârtie. (Calculatoarele americane din acea perioadă foloseau adesea şi cartele perforate, dar principiul era acelaşi.) Înainte de a putea încărca de pe o bandă mare un program serios, trebuia să încarci un program mai mic numit program de încărcare iniţial. Programul de încărcare iniţial al calculatorului era un program care făcea un singur lucru: îi spunea calculatorului cum să încarce benzile de hârtie. Dar aici apare paradoxul oului şi găinii. Cum era la rândul ei banda programului iniţial încărcată ea însăşi? La calculatoarele moderne echivalentul programului de încărcare iniţial este hard-ul instalat pe maşină, dar în acele vremuri trebuia să începi manipulând nişte butoane într-o succesiune rituală. Această succesiune îi spunea calculatorului cum să înceapă citirea primei părţi a benzii programului de încărcare iniţial. Aceasta, la rândul său, spunea apoi ceva mai mult despre cum să citească următoarea parte a benzii programului de încărcare iniţial şi aşa mai departe. Cu timpul, întregul program de încărcare a fost absorbit, calculatorul ştiind cum să citească orice bandă de hârtie şi devenind un calculator util. Când începe dezvoltarea unui embrion, o singură celulă, oul fertilizat se divide în două; fiecare din cele două se divide rezultând patru; fiecare din cele patru se divide pentru a deveni opt şi aşa mai departe. Durează doar câteva duzini de generaţii pentru a spori numărul de celule la trilioane, atât este de mare puterea diviziunii exponenţiale. Dar, dacă totul s-ar rezuma la atât, trilioanele de celule ar trebui să fie toate la fel. Cum se diferenţiază ele însă (pentru a folosi un termen tehnic) în celule hepatice, renale, musculare şi aşa mai departe, fiecare cu gene funcţionale diferite şi enzime active diferite? Printr-un program de încărcare iniţial care funcţionează asemănător cu acesta. Deşi arată ca o sferă, oul posedă de fapt o polaritate chimică internă. Are un vârf şi o bază, iar în multe cazuri o faţă şi un spate (şi prin urmare de asemenea o parte dreaptă şi una stângă). Aceste polarităţi se manifestă sub forma gradienţilor chimici. Concentraţiile unor substanţe cresc constant din faţă spre spate, altele de la vârf spre baza oului. Aceşti gradienţi timpurii sunt destul de simpli, dar sunt suficienţi pentru a forma prima etapă în operaţia de încărcare a programului.   [1] Strict vorbind, există şi excepţii. Unele animale, ca de pildă afidele, se pot înmulţi fără a fi necesară fecundarea. Tehnici, ca de exemplu fertilizarea artificială, permit oamenilor moderni să aibă un copil fără a se împerechea, şi chiar – de când celulele ou pentru fertilizare „în vitro” ar putea fi prelevate dintr-un foetus de sex feminin – înainte de vârsta maturităţii. În majoritatea cazurilor, observaţiile mele rămân valabile. (N. a.) [2] Cititorii trebuie să aibă în minte aceste puncte de vedere când vor citi lucrarea Wonderful Life de Stephen J. Gould, o excelentă descriere a faunei cambriene din Burgess Shale. (N. a.)

Triunghiul Bermudelor de Charles Berlitz TRIUNGHIUL BERMUDELOR Incredibila poveste a dispariţiilor misterioase       TRIUNGHIUL BERMUDELOR: UN MISTER AL CERULUI ŞI AL MĂRII   Există o zonă în Atlanticul de vest, pe coasta de sud a Statelor Unite, ce se întinde de la nord de Bermude spre sudul Floridei şi apoi spre vest până într-un punct din insulele Bahamas, dincolo de Puerto Rico, la aproximativ 40 grade latitudine vestică, şi apoi din nou în Bermude. Această zonă ocupă în catalogul mondial al misterelor nedezlegate un loc tulburător şi incredibil. Este vorba de Triunghiul Ber-mudelor, unde peste o sută de avioane şi nave au dispărut fără urmă, majoritatea după anul 1945, şi unde s-au pierdut peste o mie de vieţi omeneşti în ultimii douăzeci şi şase de ani, nedescopenndu-se nici un singur corp neînsufleţit sau măcar vreo rămăşiţă din epavele avioanelor şi navelor intrate în neant. Se pare că dispariţiile continuă cu o frecvenţă din ce în ce mai mare, în ciuda faptului că astăzi căile maritime şi aeriene sunt mult mai circulate, că cercetările sunt mult mai aprofundate şi că statisticile sunt întocmite şi păstrate cu mult mai multă grijă. Unele avioane au dispărut pe când se găseau în contact normal cu baza sau cu punctul de destinaţie până în clipa dispariţiei lor, iar comandanţii altora au transmis mesajele cele rnai extraordinare, susţinând că nu pot asigura funcţionarea instrumentelor de bord, că acele busolelor se învârtesc aiurea, că cerul a de­venit galben şi ceţos (pe când ziua era senină) şi că oceanul - calm în împrejurimi - „nu arată cum tre­buie", fără a preciza în ce consta această anormalitate. 0 escadrilă de cinci avioane TBM Avengers ale Marinei Militare care a decolat, la 5 decembrie 1945, de la baza aeronavală Fort Lauderdale, precum şi un hidroavion Martin Mariner trimis să le salveze, dispărând în mod misterios, au făcut obiectul celor mai intense opera|iuni de salvare, atât terestre cât şi navale, dar nu s-au identificat nici un fel de plute de salvare, pete de ulei sau epave. Alte avioane au dispărut pe când primeau instrucţiuni de aterizare, de parcă ar fi zburat printr-o gaură în cer, după cum menţionează „The  Naval Board of Inquiry"  în rapoartele sale. Ambarcaţiuni rnai mari sau mai mici s-au volatilizat ca şi cum ar fi fost atrase într-o altă dimensiune. Nave mari ca Marine Sulphur Queen, un cargou lung de 425 de picioare    şi USS Cyclops cu un deplasament de 19000 tdw. şi un echipaj de 309 marinari la bord,  pur şi simplu s-au evaporat,  iar alteîe au fost descoperite plutind în derivă în interiorul Triunghiului, având câteodată la bord un animal supravieţuitor, cum ar fi un câine sau un canar, care însă nu puteau explica ce s-a întâmplat; totuşi, într-un caz asemănător, o dată cu echipajul a dispărut şi un papagal vorbitor. Dispariţiile inexplicabile din Triunghiul Bermude-lor au continuat până în zilele noastre, dar nici o navă şi nici un avion nu au fost declarate ca întârziate şi clasate la „cercetări întrerupte" de către Brigada a Şaptea a Pazei de Coastă fără ca publicul sau cer­cetătorii să nu aibă sentimentul, exprimat sau nu, că între fenomenul din trecut şi cel prezent din Triun ghiul Bermudelor există o legătură. Se pare că asistăm la trezirea conştiinţei publice că se întâmplă ceva ne­firesc în această zonă. Numeroasele rapoarte recente primite de la avioane sau nave care au trecut prin experienţe incredibile m interiorul Triunghiului şi care au supravieţuit, contribuie la formarea unui folclor nou despre mare, cu toate că pericolul inexplicabil care ameninţă avioanele şi navele în această zonă este în continuare la fel de misterios ca înainte. Pentru elucidarea acestor dispariţii şi pierderi de vieţi omeneşti (pentru că nu s-au recuperat trupuri) s-au formulat şi s-au luat în calcul explicaţiile cele mai diverse şi mai fanteziste. Aceste explicaţii includ valurile seismice, fulgerele globulare ce fac să explo­deze avioanele, atacurile monştrilor marini, deforma-ţiile timp-spaţiu care duc în alte dimensiuni, vârteju­rile electromagnetice sau gravitaţionale ce cauzează prăbuşirea avioanelor şi pierderea navelor în spaţiul marin, capturarea şi sechestrarea acestora de către O.Z.N.-uri, aeriene sau subacvatice, conduse fie de entităţi ale unor culturi străvechi ce au supravieţuit din cele mai îndepărtate timpuri, fie de entităţi venite din spaţiul extraterestru, ori din viitor şi care caută specimene/umane actuale. Una dintre cele mai sur­prinzătoare sugestii a fost aceea făcută de Edgar Cayce, „profetul adormit", medium şi tămăduitor care a decedat în 1945. Cayce a prezis, cu decenii înainte ca1 laserul să fie inventat, că atlanţii foloseau ca sursă de energie cristalele care se găseau în zona Bimini şi care s-au scufundat în regiunea „Tongue of the Ocean", lângă insula Andros, din arhipelagul Baha­mas, unde s-au înregistrat multe cazuri de dispariţie. Conform acestuia, o sursă de energie fără egal ce s-a scufundat la o milă adâncime, la vest de Andros, îşi exercită ocazional forţa asupra busolelor şi echipa mantelor electronice din dotarea navelor şi aerona­velor de astăzi. A In orice caz, dezlegarea enigmei pare să aibă le­gătură cu marea, ea însăşi fiind ultimul şi cel mai mare mister cu care se confruntă omenirea. Şi cu toate că ne aflăm în pragul erei spaţiale şi contem­plăm cu ardoare cosmosul, spunându-ne că pământul atât de meticulos explorat nu prezintă pentru noi nici un mister, în realitate trei cincimi din lumea noastră, adică abisurile mărilor, ne sunt tot atât de necunos­cute sau chiar mai puţin cunoscute decât craterele de pe Lună. Desigur că în linii mari am cartografia! fundul mărilor, la început prin sondaje mecanice, iar recent cu ajutorul sonarului, al submarinelor şi al ba-tiscafurilor, plus camerele de luat vederi de mare adâncime, care pe lângă fundul mărilor au cartografiat şi curenţii marini, iar în prezent caută dovezi ale exis­tenţei petrolului pe platourile continentale sau poate la mare adâncime. Activităţile desfăşurate în timpul războiului rece, precum şi crescânda încredere în submarine, în ciuda dificultăţilor cu care s-au confruntat francezii în Me-diterana şi americanii în Atlantic, ar putea contribui în mod considerabil la cunoaşterea fundului mărilor, cu condiţia ca rezultatele să fie făcute publice. Totuşi zonele cele mai adânci ale oceanului ne pot încă rezerva surprize considerabile. Câmpiile abisale şi ca-nioanele învecinate pot ascunde o fauna nebănuită. In anul 1938 s-a descoperit că „dispărutul" celacant, un peşte preistoric cu membre atrofiate, este viu şi trăieşte în Oceanul Indian. Acest peşte cu patru mem­bre atrofiate a cunoscut apogeul dezvoltării sale acum 60 de milioane de ani. Ultimului exemplar fosilizat, înaintea descoperirii celui viu, i s-a atribuit vârsta de 18 milioane de ani. Relatările detaliate ale unor observatori demni de încredere, majoritatea neavând nimic de câştigat de pe urma rapoartelor lor, ci dimpotrivă, puteau foarte mult pierde, au descris un „şarpe marin" şi au desenat sau au povestit despre nişte făpturi marine ce se ase­mănau foarte mult cu un monosaur sau ihtiosaur din Pliocen,Acare se pare că încă trăiesc în adâncurile abisale. In anumite împrejurări, aceste creaturi au fost văzute de sute de martori, deoarece s-au apropiat de plajele şi porturile din diferite zone situate între Tas-mania şi Massachusetts. Monstrul din Loch Ness, alin­tat „Nessie" de către scoţieni - care a fost fotografiat deseori, dar nici o fotografie nu este clară - poate fi o formă de dimensiuni reduse a acestor „peşti şo-pârle" gigantici, după cum îi denumeşte cuvântul gre­cesc ihtiosaur. Oceanograful danez Anton Bruun a văzut o larvă de anghilă lungă de 6 picioare, adusă de un trauler; dacă ar fi devenit adultă ar fi trebuit să măsoare 72 de picioare în lungime. Cu toate că până în prezent nu a fost capturat nici un exemplar de calmar uriaş, există indicii că aceştia pot fi la fel de mari ca „şerpii de mare", şi de fapt pot fi chiar ei acei şerpi de mare văzuţi de numeroşi martori. Dimensiunea acestor calmari gigan­tici poate fi calculată după rămăşiţele scheletelor lor, descoperite ocazional, şi după urmele circulare de pe spinările balenelor, rezultat al luptei titanice din adân­curi, când pigmentul de pe pielea balenelor a fost supt, rămânând doar contururile ventuzelor. Cu toate că ne lărgim în mod constant aria cu­noştinţelor despre viaţa din adâncurile apelor, majo­ritatea observaţiilor şi a capturilor de diferite exem­plare s-au realizat cu totul întâmplător, ca şi când extraterestrii - ca să facem o comparaţie - şi-au arun­cat plasele în diverse puncte ale pământului din ve hiculele lor spaţiale şi au pescuit ceea ce îe-a oferit norocul. Chiar şi vieţuitoarele marine care ne sunt familiare prezintă mistere cu privire la migraţia şi la practicile legate de reproducere; anghilele din interiorul Euro­pei şi din America, de pildă, se întâlnesc pentru a se reproduce tocmai în Marea Sargaselor, de unde nu se înapoiază la locul de origine decât generaţiile ti­nere. Tonul, care îşi începe migraţia din largul coas­telor Braziliei, traversează Noua Scoţie îndreptându-se spre Europa, şi de aici numai o parte din toată mulţimea îşi va continua drumul spre Mediterana; homarii care mărşăluiesc pe fundul mării, coborând panta continentală, îşi continuă drumul spre o desti­naţie abisală necunoscută. Alte mistere includ marile crevase de pe fundul oceanelor, care, în mod ciudat, au toate cam aceeaşi adâncime - în jur de 7 mile -, precum şi vieţuitoarele care trăiesc acolo la o presiune extraordinară. Mai sunt şi curenţii oceanici, adevărate râuri în interiorul mărilor; dintre aceştia unii sunt de suprafaţă, grosimea şuvoiului variind, pe când alţii curg la sute de picioare sub nivelul mării şi,Ade regulă, în altă direcţie decât cei de la suprafaţă. In Oceanul Pacific există curentul Cromwell, care cu câţiva ani în urmă s-a ridicat la suprafaţă, apoi a coborât din nou şi şi-a reluat cursul obişnuit. Aproape toţi curenţii au o mişcare giratorie; cei din emisfera nordică în sensul acelor ceasornicului, iar cei din emisfera sudică în sens invers. Dar de ce curentul Benguela face excepţie de la această regulă şi curge drept? Vânturile şi valurile prezintă alte enigme, cele mai bruşte şi violente iscându-se în două zone mari: ura ganele în regiunea Mării Caraibilor şi a Atlanticului de vest; apoi taifunurile în Marea Chinei de Sud. Totuşi, câteodată se stârnesc valuri extrem de puter­nice - numite „valuri de seişa" - şi* pe mări în mod obişnuit calme, cauzate - se crede - de alunecările de terenuri subacvatice sau de cutremurele nedetec­tate de la străfundurile oceanelor. Bogăţia în minerale a mărilor şi oceanelor este incalculabilă, dar e cert că extragerea şi exploatarea lor (pe lângă petrol) ar putea schimba considerabil scena financiară a viitorului. Totodată, marea ascunde bogăţii şi vestigii ale ci­vilizaţiilor din trecut. Multe dintre acestea sunt vizibile în apele puţin adânci de lângă coastele Mediteranei şi în zona platoului continental al Atlanticului, dar altele pot încă zăcea la adâncimi de peste o milă, ca de pildă, pe lângă coasta peruană, unde au fost fo­tografiate coloane cioplite împreună cu ceea ce par a fi ruinele unor clădiri, fapt care indică o gigantică prăbuşire şi scufundare a pământului în ocean, în epoca omului civilizat. Legende despre civilizaţii în­ghiţite de ape persistă în multe colţuri ale oceanelor din lumea întreagă, de pildă Atlantida scufundată, se spune;1 în mijlocul Oceanului Atlantic; ori civilizaţiile care s-au pierdut în zona insulelor Bahamas şi în estul Mediteranei; despre enigmele care dăinuie în legătură cu Insula Paştelui şi cu alte culturi dispărute în sudul Pacificului, până la posibila existenţă a unei civilizaţii în Antarctica înainte de a fi înghiţită de gheţuri, anterioară modificării poziţiilor celor doi poli ai pământului. Porţiuni întregi ale fundului oceanelor par să se afle în continuă mişcare; în mai 1973, o parte din şanţul Bonin, în apropiere de Japonia, s-a înălţat cu 6000 de picioare. Dintre sutele de mii de seisme ce au loc anual pe tot cuprinsul pământului, majoritatea se concentrează pe coama centratlantică, acolo unde se crede - încă din cele mai vechi timpuri - că ar fi existat legendara Atlantida. Apoi mai este misterul „fundului fals" scos în evidenţă adesea de sondajele întreprinse pentru măsurarea adâncimii apelor, care în mod frecvent indică o cifră mai mică decât cea obţinută anterior, pentru ca mai târziu să revină şi să înregistreze cifra adâncimii iniţiale. S-a presupus că fundul fals ar fi rezultatul prezenţei temporare a unor bancuri atât de dense de peşti sau de altă faună, încât creează o suprafaţă solidă de pe care sonarul se reflectă şi furnizează informaţiile eronate. Un mis­ter tot atât de inexplicabil îl reprezintă ciudatele fâşii luminoase de „apă albă" din Gulf Stream (Curentul Golfului). Despre acest fenomen se crede că poate fi produs de peştişorii fosforescenţi care agită marea sau de radioactivitatea apei. Orice, ar fi, cu cinci secole în urmă, lui Columb i s-a părut demn de menţionat fenomenul, iar pentru astronauţii ce călătoreau în spa­ţiu, „apa albă" a fost ultima lumină de pe pământ pe care au văzut-o. In fine, există şi teoria derivei continentelor, care se depărtează unele de altele, prin mare, de ceea ce au fost cândva, adică un supercon-tinent. Această teorie este în general acceptată abia acum şi poate fi influenţată considerabil de rotaţia, compoziţia şi comportamentul pământului. In orice caz, există o diferenţă între misterele ce pot fi eventual dezlegate (cu toate că până atunci vor continua să-i intrige pe cei care se confruntă cu ele) şi misterele din Triunghiul Bermudelor care conţin şi un izvor de pericol pentru călători. Este adevărat că numeroase avioane survolează zilnic zona, că nave mari şi mici navighează prin apele Triunghiului şi că un mare număr de turişti vizitează regiunea în fiecare an, fără incidente. Şi apoi, avioane şi nave s-au pierdut şi continuă să se piardă pe mare din cele mai diferite motive, dar nici într-o altă zonă nu s-au înregistrat dispariţii atât de numeroase, atât de inexplicabile, atât de bruşte şi în circumstanţe atât de ciudate, unele ducând - prin natura coincidenţelor - spre limitele imposibilului. (Trebuie să facem o diferenţiere între „pierdut pe mare", care presupune că s-au descoperit epave sau alte resturi plutitoare, şi „dispărut", noţiune ce sugerează că nu s-a mai găsit nimic). Există numeroase autorităţi navale şi aeronavale care afirmă că este perfect normal ca avioane, nave şi iahturi să dispară într-o zonă atât de intens circu­lată, datorită furtunilor care se iscă din senin precum şi multiplelor posibilităţi de erori de navigaţie sau din pricina accidentelor. Aceste autorităţi ar fi gata să susţină că Triunghiul Bermudelor nici nu există, că termenul este fals, că este vorba de un mister artificial creat pentru a induce în eroare pe cititorii curioşi şi plini de imaginaţie. Liniile aeriene care deservesc zona subscriu la această opinie cu un entuziasm uşor de înţeles, deşi sunt destui piloţi cu experienţă care nu sunt aşa de convinşi de lucrul acesta, anume că Triun­ghiul Bermudelor ar fi o ficţiune. De fapt, cei care sprijină ipoteza inexistenţei Triunghiului au într-un fel dreptate, căci „triunghiul" este mai degrabă o elip­să sau un arc de cerc cu partea cea mai înaltă în apropierea Bermudelor şi cu partea de jos a curbu­rii care, atingând Florida inferioară şi trecând de Puerto Rico, se arcuieşte spre sud şi spre est prin Marea Sargaselor, pentru a reveni - în final - la Bermude. Cei care au studiat fenomenul sunt în ge-   neral de acord cu această delimitare. Ivan Sanderson, care a tratat subiectul în lucrarea sa Invisible Residents (Rezidenţii invizibili), precum şi în numeroase articole, conchide că zona se prezintă în formă de elipsă sau de romb, şi că mai există încă douăsprezece asemenea zone la distanţe egale între ele, împrăştiate pe tot globul, inclusiv spaţiul de tristă faimă de lângă Japo­nia, numit „Marea Diavolului". John Spencer este de părere că zona considerată periculoasă se extinde pe platforma continentală, pornind dintr-un punct din largul Virginiei, continuă spre sud de-a lungul coastei Americii, trece dincolo de Florida, apoi înconjoară Golful Mexic, cuprinzând platformele submarine ale insulelor caraibiene şi regiunea periferică a Bermu-delor. Vincent Gaddis, autorul lucrării Invisible Hori-zons (Orizonturi invizibile) şi al articolului din revista Argosy, care ar fi putut da zonei numele de Triunghiul Bermudelor, stabileşte astfel, în linii mari, forma ei: „o linie din Florida la Bermude, alta de la Bermude la Puerto Rico şi o a treia linie înapoi spre Florida, trecând prin Bahamas"; în schimb, John Godwin su­gerează, în lucrarea sa This Baffling World (Această lume derutantă) că „Marea Ghinioanelor" este „un pă­trat aproximativ ce se întinde între Bermude şi coas­ta Virginiei", cu latura sudică alcătuită de insulele Cuba, Hispaniola şi Puerto Rico. Până şi Paza de Coastă a Statelor Unite, care nu crede în Triunghiul Bermudelor, atunci când i se cer informaţii pune la dispoziţia solicitanţilor o scrisoare standard a Pazei de Coastă a Şaptea - Dosar 5720 - în care îi stabileşte poziţia astfel: „Triunghiul Bermudelor sau al Diavo­lului este o zonă imaginară, situată în largul coastei Atlanticului de sud-est a Statelor Unite, cunoscută pentru procentajul ridicat al pierderilor inexplicabile de nave, ambarcaţiuni mici şi avioane. In general se consideră că vârfurile Triunghiului sunt localizate în Bermuda, Miami-Florida şi Sân Juan-Puerto Rico". ^Meteorologii consideră Triunghiul Bermudelor ca fiind o zonă formată din linii imaginare pornind din Bermuda până la New York, la nord, şi Insulele Vir­gine, la sud, desfăşurându-se în formă de evantai spre vest şi atingând 75 grade latitudine nordică. Studierea hărţii în care sunt indicate cele mai im­portante puncte unde au dispărut nave şi avioane ne permite să apreciem dacă regiunea la care ne referim este sau nu un triunghi, poate un triunghi mai mic cuprins într-unul mai mare, ori o elipsă uriaşă sau poate un pătrat, ori un fenomen ce urmăreşte plat­formele continentale şi insulare. Cercurile maritime cunosc de multă vreme că în această zonă s-au volatilizat multe nave şi că unele dispariţii au creat legenda „Mării Navelor Pierdute" sau a „Cimitirului Navelor", localizată în Marea Sar-gaselor. Rapoartele cu privire la acest fenomen indică o creştere a dispariţiilor începând cu anul 1860, pro­babil pentru că de la acea dată au început să fie mai detaliate. Dispariţiile au început după Războiul de Secesiune,Adeci au fost excluse atacurile trupelor Con­federate, însă un eveniment petrecut la câteva luni după încheierea celui de-al doilea război mondial a demonstrat că şi avioanele ce zboară deasupra zonei sunt vulnerabile, probabil din aceleaşi^ motive care provoacă dispariţia fără urme a navelor. In urma aces­tui incident a fost dat zonei numele de Triunghiul Bermudelor.     II. TRIUNGHIUL AVIOANELOR DISPĂRUTE Triunghiul Bermudelor a primit această denumire în urma dispariţiei a şase avioane ale Marinei Militare, cu echipaje cu tot, la data de 5 decembrie 1945. Primele cinci avioane, care se pare că au dispărut simultan, se aflau într-o misiune de rutină pe un traseu de zbor triunghiular ce începea de la baza aeronavală Fort Lauderdale, Florida, continua 160 mile spre est, apoi 40 mile spre nord şi revenea la bază folosind ruta de sud-vest. Bermuda a împrumu­tat în cele din urmă numele său zonei care, de-a lungul timpului, a fost denumită în cele mai diferite moduri: „Triunghiul Diavolului", „Triunghiul Morţii", „Marea Dezastrelor", „Cimitirul Atlanticului", deoa­rece "S-a observat că vârful triunghiului, care consti­tuie ruta de zbor de la Fort Lauderdale, era în linie dreaptă cu Bermuda, iar această insulă pare să fie hotarul nordic al zonei de dispariţie a navelor şi avioa­nelor, în condiţii ciudate. Nici un alt incident anterior sau ulterior acestuia nu a atras atât de mult atenţia, fiind vorba de dispariţia totală a unei escadrile îm­preună cu avionul uriaş trimis în ajutor - un hidroa-vion Martin Mariner, cu un echipaj de 13 oameni -care s-a evaporat, în mod inexplicabil, în timpul ope­raţiunilor de salvare. Grupul de cinci avioane cu soar ta tragică, ce a decolat de la Fort Lauderdale, era denumit „Zborul 19". Avioanele erau pilotate de cinci ofiţeri, împreună cu un echipaj de treisprezece recruţi; aceştia din urmă trebuiau să fie repartizaţi câte doi în fiecare avion, însă în ultimul moment, în acea zi de 5 decembrie 1945, unul din recruţi - având pro­babil unele presentimente - a cerut să fie debarcat şi nu a fost înlocuit. • Avioanele erau de tipul Grumman TBM-3 Aven-ger, bombardiere lansatoare de torpile, şi fiecare din­tre ele avea combustibil suficient pentru un zbor de peste 1000 de mile. Temperatura aerului era de 65 grade F , soarele strălucea, erau câţiva nori împrăş­tiaţi ici-colo, iar vântul bătea moderat din direcţia nord-est. Piloţii, care zburaseră ceva mai devreme în aceeaşi zi, raportaseră o zi excelentă pentru zbor. Timpul repartizat pentru această misiune era de două ore. Decolarea a început la ora 14 fix, iar la 14 şi 10 toate avioanele erau în aer. Comandantul escadrilei, S ' locotenentul Charles Taylor, cu peste 2500 ore de zbor, a condus avioanele spre Chicken Shoals, la nord de Bimini, unde trebuiau să facă exerciţii de atac asupra unei epave-ţintă. Atât piloţii cât şi restul echipajului erau oameni cu experienţă şi nu exista nici un motiv de îngrijorare pentru această misiune de rutină. Dar ceva s-a întâmplat, şi încă ceva grav. Pe la ora 15 şi 15 minute, după ce „atacul" asupra epa-vei-ţintă fusese îndeplinit şi avioanele şi-au continuat drumul spre est, radiooperatorul de la turnul de con­trol al bazei aeronavale de la Fort Lauderdale, care aştepta să fie contactat pentru primirea instrucţiunilor de aterizare şi a orei de sosire, a receptat un mesaj ciudat de la comandantul escadrilei, înregistrările con ţin următoarele: „Comandantul escadrilei (locotenent Charles Taylor) cheamă turnul de control. Urgent. Se pare că ne-am abătut de la rută. Nu putem vedea pământul... Repet... nu putem vedea pământul. Turnul: Care este poziţia dumneavoastră? Comandantul escadrilei: Nu suntem siguri de po­ziţia noastră. Nu suntem siguri unde ne aflăm... Se pare că ne-am rătăcit. Turnul: Ar trebui să vă îndreptaţi spre vest. Comandantul escaclrilei: Nu ştim îrj, care parte este vestul. Nimic nu este în regulă... Ciudat... Nu suntem siguri de nici o direcţie - până şi oceanul arată altfel." Pe la ora 15 şi 30 de minute, instructorul şef de la Fort Lauderdale a recepţionat un mesaj al cuiva care îi cerea copilotului Powers informaţii despre di­recţia indicată de busola sa, şi I-a auzit pe Powers răspunzând: „Nu ştiu unde ne găsim. Cred că ne-am rătăcit după ultima schimbare de direcţie." Instructo­rul şef de la bază a reuşit să intre în contact cu instructorul „Zborului 19", iar pilotul i-a spus: „Am­bele mele busole sunt dereglate, încerc să găsesc Fort Lauderdale... Sunt sigur că survolez Keys, dar nu ştiu precis unde ne aflăm...". Ca urmare a acestei infor­maţii, instructorul I-a sfătuit să zboare spre nord -păstrând soarele în stânga sa - până ajunge la baza aeronavală de Ia Fort Lauderdale. Insă, în replică, a auzit următorul mesaj: „Tocmai am survolat o insulă mică... Nu se vede nici un alt pământ...", ceea ce însemna că pilotul nu survola Keys şi o dată cu el nici restul escadrilei, pentru că nu vedeau uscatul şi, deci, se rătăciseră. Devenea din ce în ce mai dificil să se intercepteze mesajele „Zborului 19", din cauza câmpului electrostatic. Era clar că „Zborul 19" nu mai recepţiona mesajele turnului, în schimb turnul auzea discuţiile dintre piloţi. Unele se refereau la o posibilă pană de combustibil, suficient numai pentru 75 de mile, altele la vânturi de 75 de mile pe oră şi, în fine, remarca privind faptul că toate busolele şi giro-compasele „au înnebunit", fiecare arătând altă direcţie. Dar puternicul emiţător de la Fort Lauder-dale nu a putut lua legătura cu cele cinci avioane, în ciuda faptului că discuţiile purtate între piloţi se au­zeau destul de clar. Intre timp, personalul bazei fusese cuprins de o uriaşă şi firească agitaţie la auzul că „Zborul 19" se află în dificultate. Se făceau tot felul de presupuneri cu privire Ia un atac inamic (cu toate că războiul se încheiase de câteva luni), sau la un atac al unui inamic nou şi în acelaşi timp se pregăteau nave de salvare, un hidroavion bimotor special de tipul Martin Mariner cu un echipaj de 13 persoane, de la baza aeronavală Banana River. La ora 16 fix turnul a auzit pe neaşteptate că locotenentul Taylor a predat comanda ofiţerului su­perior de marină, căpitanul Silver. Cu toate că bruiajul câmpului electrostatic era puternic, s-a recepţionat de la acesta un mesaj inteligibil: „Nu ştim precis unde ne aflăm... Cred că suntem Ia 225 de mile nord-est de bază... Cred că am survolat Florida şi că ne găsim în Golful Mexic..." Comandantul escadrilei a hotărât o întoarcere de 180 grade, cu speranţa de a ajunge din nou deasupra Floridei, dar imediat transmisia a devenit tot mai slabă, semn că a făcut p întoarcere greşită şi că zboară spre est, în largul oceanului. Unele rapoarte afirmă că ultimele cuvinte recepţionate de la „Zborul 19" au fost: „Se pare că...", pe când alţi ascultători îşi amintesc că s-au rostit şi alte fraze: „Am pătruns în apele albe... Suntem definitiv pier­duţi...". La câteva minute după decolarea hidroavionului Martin Mariner, turnul de control a primit un mesaj de la locotenentul Come, în care se relata că în zona unde se presupune că s-ar afla escadrila bântuie vân­turi puternice la altitudinea de 6000 de picioare. A-cesta a fost ultimul mesaj primit de la hidroavionul de salvare. Puţin mai târziu, toate unităţile de salvare au primit un mesaj urgent, informând că acum sunt şase avioane dispărute în loc de cinci. Nu s-au mai primit apoi nici un fel de comunicări de la „Zborul 19" sau de la hidroavionul de salvare. Totuşi, după ora 19, baza aeronavală Opa-Locka, Mia-mi, a recepţionat slab următorul mesaj: „FT...FT..." care este o parte din indicativul „Zborului 19", Indi­cativul complet al avionului comandantului era FT28. Dacă acest mesaj venea într-adevăr de la „patrula dispărută", înseamnă că el a fost transmis la două ore după ce avioanele au rămas fără combustibil! Cercetarea iniţială în chiar ziua dispariţiei a fost suspendată din cauza întunericului, cu toate că nave ale Pazei de Coastă au căutat supravieţuitori în tot cursul nopţii. A doua zi, joi, în zori, s-a declanşat o operaţiune masivă de investigare. Dar în ciuda tuturor eforturilor depuse, de o amploare nemaiîntâlnită - au fost implicate 240 de avioane suplimentare de pe por­tavionul Solomons, 4 distrugătoare, câteva submarine, 18 nave ale Pazei de Coastă, vedete de cercetare şi salvare, sute de avioane particulare, iahturi şi ambar­caţiuni diferite, precum şi mai multe avioane tip PBM de la baza aeronavală Banana River, primindu-se sprijin şi de la R.A.F. (Forţele Regale Aeriene Bri­tanice) nu s-a descoperit nimic. Cu o medie de 167 de zboruri pe zi, la 300 picioare de suprafaţa apei, desfăşurate din zorii zilei şi până în amurg, în care timp s-au cercetat minuţios 380 000 de mile pătrate de uscat şi de apă, incluzând Atlan­ticul, zona Caraibilor, porţiuni din Golful Mexic, din teritoriul Floridei şi al insulelor învecinate, acţiuni care au totalizat un număr de 4100 ore de zbor, nu s-a descoperit nici măcar o plută de salvare, nici o urmă de epavă, nici o pată de ulei. S-au cercetat toate zonele de uscat posibile. Un avion comercial a raportat că a văzut flacăra unei explozii deasupra uscatului şi s-a crezut că ar putea fi vorba de hidroavionul Martin Mariner, dar ulterior ştirea a fost dezminţită. Ceva mai târziu un vas co­mercial a raportat că a reperat o explozie, în văzduh, || la ora 19 şi 30 de minute; dar dacă explozia a fost chiar a celor cinci avioane Avengers, înseamnă că ele încă zburau după ce îşi terminaseră combustibilul de câteva ore. Mai mult, această explicaţie dată dispa­riţiei fără urmă a avioanelor implică ciocnirea în văz­duh şi nimicirea lor simultană prin explozie după ce tăcuseră tot timpul de la întreruperea legăturilor cu baza. Trebuie remarcat faptul că nu s-au primit me­saje SOS nici de la „Zborul ,19", nici de la hidroa­vionul Martin Mariner. In ceea ce priveşte amerizările forţate, avioanele Avengers erau capabile să le rea­lizeze lin şi să plutească 90 de minute, iar echipajul era instruit să abandoneze avioanele în 60 de secunde. Plutele de salvare erau la îndemână, aflându-se în exteriorul avionului. Deci, oricum ar fi fost amerizarea, plutele ar fi rămas la suprafaţa apei şi ar fi fost găsite, în prima parte a cercetărilor s-au raportat valuri în curs de formare, dar distanţa dintre două valuri consecutive era suficient de mare ca avioanele să poată ameriza acolo. Ciudata referire la „apa albă" din ultimul mesaj primit de la „Zborul 19", ar putea avea legătură cu ceaţa albicioasă care apare ocazional în zonă, ceea ce ar explica lipsa de vizibilitate, precum şi faptul că „soarele arată curios"vdar nu şi defectarea busolelor şi a giro-compaselor. In plus, se ştie ca între Florida şi insulele Bahamas există o zonă de ecranare radio, dar dificultăţile zborului au început înaintea pierderii contactului radio. O comisie navală de anchetă, după ce a examinat^ toate dovezile disponibile şi a luat parte la dezbaterile! Curţii Marţiale privind culpa ofiţerului însărcinat cuî controlul aparatelor de bord (care mai târziu a fost; exonerat de răspundere, dovedindu-se că toată apa­ratura era în perfectă stare înainte de decolare), şi-a încheiat activitatea fără^ să stabilească ce anume s-a întâmplat în realitate. In raport se precizează: „Un mesaj radio interceptat informa că avioanele s-au ră­tăcit şi că au probleme cu busolele, care nu mai funcţionează." Căpitanul W. C. Wingard, un ofiţer de informaţii, a fost ceva mai categoric într-un interviu: „... Membrii comisiei de anchetă nu au fost în stare nici măcar să presupună ce anume s-a întâmplat." i Un alt membru aî comisiei a comentat cu dramatism: „Au dispărut complet ca şi când ar fi zburat în Mar-te", introducând astfel elemente de călătorie în spaţiu şi implicând O.Z.N.-urile care de atunci au devenit parte integrantă a legendei Triunghiului Bermudelor. Cercetătorii serioşi şi oceanografii au făcut cele mai j diverse presupuneri pentru a explica dispariţia atâtor nave şi avioane, fără a lăsa o singură urmă", împreună} cu numeroşii lor pasageri şi piloţi. Locotenentul de marină R. H, Wirshing, ofiţer însărcinat cu antrena mentele, care se găsea la baza aeronavală de Ia Fort Lauderdale când s-a petrecut incidentul, crede că ter­menul „dispărut" este un factor important cu privire la soarta echipajului „Zborului 19", pentru că nu s-a zăsit nici un indiciu care să demonstreze moartea lor. & (Mama unuia dintre piloţii dispăruţi a declarat în tim­pul unei audieri că a recepţionat o viziune a fiului ei şi că „era încă în viaţă undeva în spaţiu"). Iar dr. Manşon Valentine, un om de ştiinţă care a suprave­gheat zona ani de zile, a fost citat de Miami News: „Ei sunt încă aici, dar într-o altă dimensiune a unui fenomen magnetic care ar putea fi opera unui O.Z.N." Un ofiţer al Pazei de Coastă şi membru al comisiei de anchetă a afirmat cu o sinceritate dezarmantă: „Nu ştim ce se petrece acolo". Şi în final, în cadrul unei declaraţii ceva mai oficiale, un alt ofiţer din comisie a exprimat consensul ofiţerilor însărcinaţi cu ancheta: „... Această pierdere fără precedent în timp de pace pare să reprezinte un mister total, cel mai ciudat investigat vreodată din analele aeronavale." Adesea apar coincidenţe legate de dezastre, mai ales dacă au Ioc pe mare (ca atunci când cargoul Stockholm s-a ciocnit cu nava de pasageri Andreea Doria, iar o tânără care vorbea doar spaniola a fost smulsă cu o parte din cabina ei de pe Andreea Doria de prova cargoului Stockholm şi proiectată lângă ca­bina unui marinar, singurul de pe vasul său care vor­bea spaniola), iar dispariţia „Zborului 19" nu a făcut excepţie de Ia regulă. Locotenentul R. H. Wirshing, însărcinat cu antre­namentele în acea perioadă la Fort Lauderdale, ale cărui notiţe personale se află la baza materialului de mai sus, îşi aduce aminte că în dimineaţa acelei zile a avut loc un zbor de antrenament care s-a desfăşurat în condiţii neobişnuite. Acest caz, care a fost consi­derat mai puţin senzaţional, a fost în general neglijat de presă. Pilotul a întâmpinat şi el dificultăţi cu bu­solele, care s-au defectat, astfel că în loc de a reveni la bază, a aterizat cu 50 de mile mai la nord. Cel puţin doi membri ai „Zborului 19" au presimţit dezastrul. Unul dintre aceştia a fost însuşi instructorul de zbor. La ora 13 şi 15 minute el a ajuns la şedinţa de pregătire cu întârziere şi a cerut ofiţerului de ser­viciu să fie scutit de a participa la acest zbor. El nu a oferit nici o explicaţie, ci pur şi simplu a declarat că nu vrea să ia parte la zborul respectiv. Deoarece nu era disponibil nici un înlocuitor, cererea sa a fos respinsă. Al doilea caz, la care a fost martor chiar locotej nentul Wirshing, a fost mult comentat, deoarece Alia: Kosnar, caporal de marină, nu s-a prezentat la zbo Ulterior acesta a fost citat de presă că ar fi declara „Nu-mi pot explica de ce, dar dintr-o pornire Iau trică m-am decis să nu particip la zborul respectivi Conform spuselor locotenentului Wirshing, caporalul^ un veteran al bătăliei de Ia Guadalcanal, care mai avea doar patru luni până la trecerea sa în rezervă, ceruse - cu câteva lunj înainte - să nu mai facă parte din corpul navigant. In ziua zborului a invocat din nou cererea sa anterioară, iar locotenentul Wirshing 1-a sfătuit să se ducă la medicul de zbor pentru a-i solicita înlocuirea sa. Caporalul a făcut acest lucru şi în consecinţă avioanele au decolat cu un membru al echipajului în minus. Când au apărut primele indicii că ceva nu este în regulă cu „Zborul 19", locotenentul Wirshing s-a dus la dormitoare să caute voluntari, Primul întâlnit a fost caporalul rămas la sol care i-^ spus: „Vă amintiţi că mi-aţi spus să mă duc la medic? Am fost şi m-a scutit de zboruri. Din escadrila dis­părută făceam parte şi eu." Totuşi lista de zbor indica faptul că avioanele au decolat cu echipajele complete, ca şi când altcineva ar fi urcat la bord în ultima clipă. Din această cauză, s-au pierdut ore întregi pentru a identifica cine anume lipsea de la baza. Când s-a ajuns la concluzia că nu mai lipseşte nimeni, misterul raportului care preciza „personalul complet" a devenit un element în plus, nesoluţionat, în legătură cu această dispariţie. Un alt aspect ciudat a devenit public după 29 de ani, când Art Ford, reporter, scriitor şi conferenţiar, care a urmărit cazul încă din 1945, a făcut o declaraţie' uimitoare în cadrul programului televiziunii naţionale, în 1974, afirmând că locotenentul Taylor a comunicat, prin radio, următoarele: „Nu veniţi după mine... ei arată de parcă ar veni din spaţiul extraterestru." Ford declară că informaţia i-a fost furnizată la vremea respectivă de un radioamator, dar nu i-a acordat prea mare atenţie şi nici încredere, cunoscând dificultăţile cu care se confruntă un radioamator ce interceptează mesaje de la avioanele aflate în zbor, precum şi din cauza vâlvei stârnite şi a surescitării care cuprinsese lumea atunci când s-a petrecut incidentul. Ford însă a obţinut în cadrul investigaţiilor sale confirmarea celor de mai sus sub forma transcrierii unor mesaje schimbate între avion şi turn, şi care au fost introduse într-un raport la insistenţele părinţilor membrilor echipajului dispărut. Transcrierea oficială şi secretă, despre care Ford declară că i s-a permis să o citească parţial, conţinea cel puţin o frază - „Nu veniţi după mine..." - identică cu aceea care îi fusese furnizată de radioamator şi care nu fusese făcută pu­blică. Acest ultim mister ce face referire la amestecul extraterestrilor, apare în mai multe cazuri de dispariţie. Cu toate că nave de toate tipurile au dispărut înainte şi după acest incident în Triunghiul Bermudelor, trebuie notat faptul că tragedia care s-a abătut asupra avioanelor Avengers şi a hidroavionului Marti Mariner a fost primul caz care a implicat aeronav şi care a declanşat cercetări atât de vaste efectuate pe uscat, pe mare şi în aer, de un număr impresionant de unităţi, din păcate fără succes. Acest incident va avea drept consecinţă intensificarea cercetărilor în zurile dispariţiilor ulterioare de avioane,  nu num pentru salvarea supravieţuitorilor, dar şi pentru a des coperi ce anume s-a întâmplat. După incidentul cu „Zborul 19" a urmat un număr de dispariţii inexplicabile de avioane particulare, comerciale şi militar cu o frecvenţă dezarmantă, şi aceasta în plus faţă d dispariţiile „normale" de nave mari şi mici. Dar ui terior, existând echipe mixte aeronavale, legături radi cu baza, instrumente mai sofisticate şi o experienţ mai mare, fiecare dispariţie a fost investigată cu mul] mai multă atenţie. La data de 3 iulie 1947, un avion C-54 al Marinej Militare Americane, cu un echipaj format din sas membri, efectua un zbor de rutină între Bermuda gj baza aeriană Morrison, Palm Beach, ultima sa poziţi înregistrată fiind cam Ia 100 de mile de Bermudaj Imediat s-au declanşat cercetări aeronavale intense de către armata terestră, marină şi Paza de Coastă care au acoperit o suprafaţă de peste 100 000 de rniî pătrate de apă, dar nu s-au descoperit rămăşiţe pete de ulei (cu excepţia unor perne de scaune şi a unei butelii de oxigen care nu au fost identificate ca1 aparţinând echipajului dispărut). Şi pentru că asemenea cazuri au continuat, s-au remarcat unele coincidenţe oarecum alarmante, în sensul că dispariţiile din Triunghi par să se petreacă în perioada de vârf a turismului şi a sezonului hotelier, din noiembrie până în februarie. Şi mai surprinzătoare a fost constatarea că multe dispariţii au avut loc într-o perioadă de câteva săptămâni înainte sau după Cră­ciun. Un avion de pasageri anglo-sudamerican, de tip Tudor IV, cu patru motoare - de fapt un fost bom­bardier Lancaster transformat şi botezat Star Tiger -a dispărut în timp ce zbura din Azore spre Bermuda, la data de 29 ianuarie 1948. Avionul avea un echipaj format din şase membri şi un număr de 25 de pasa­geri, printre care şi Şir Arthur Cunningham, mareşal britanic al aerului din cel de-al doilea război mondial, fostul comandant al „Second Tactical Air Force" din „R.A.F.". Avionul Star Tiger era programat să ateri­zeze la Kimberly Field, Bermuda. La ora 22 şi 30 de minute, cu puţin timp înainte de aterizare, pilotul a transmis turnului de control un mesaj în care, printre altele, se menţiona că „vremea este excelentă" şi „vom ajunge conform orarului". Poziţia avionului era la 380 de mile nord-est de Bermuda. Apoi nu s-a mai primit nici un mesaj, dar nici Star Tiger nu a mai sosit vreodată la destinaţie. Nu s-a primit nici măcar un S.O.S. sau vreo altă comu­nicare urgentă care să indice faptul că avionul ar avea probleme, cu toate că vremea era optimă pentru zbor. La miezul nopţii, Star Tiger era trecut pe lista întârzie­rilor şi a doua zi, 13 ianuarie, operaţiunile de cerce-îare-salvare erau deja lansate. Treizeci de avioane şi zece nave au „pieptănat" practic zona timp de mai multe zile, fără să se înregistreze vreun rezultat. Câte­va cutii de lemn şi butoaie metalice pentru petrol au fost semnalate la nord-vest de Bermuda, la data de 31 ianuarie. Dacă acestea ar fi aparţinut lui Star Tiger, însemna că avionul a deviat cu sute de mile faţă de ruta sa normală, până când ceva 1-a lovit, dar trebuie să reamintim faptul că pilotul nu a semnalat nimic deosebit cu privire la rută şi nici la modul de funcţio­nare a avionului. A In timp ce căutăriîe erau în curs, numeroşi ra­dioamatori aflaţi de-a lungul coastei Atlantice şi chiar în interiorul teritoriului au captat mesaje trunchiate, ca şi când cineva transmitea în codul Morse fără să-1 cunoască. Punctele şi liniuţele silabiseau cuvântul „Ti­ger". Şi mai straniu a fost un raport al Pazei de Coastă din Newfoundland. Când benzile de înregis­trare s-au oprit, s-a descoperit că cineva transmisese un mesaj radio, pronunţând doar literele G-A-H-N-P, care constituiau indicativul lui Star Tiger. S-a presupus că aceste mesaje sunt falsuri, cu-noscându-se faptul că există persoane anormale care simt o plăcere deosebită la auzul unor dezastre. Totuşi s-a constatat o asemănare cu „Zborul 19": după ore întregi de la dispariţie s-au recepţionat mesaje slabe, la Miami, ce reprezentau indicativul unui avion, ca şi când acestea ar fi fost transmise de la-o depărtare mult mai mare, în timp şi spaţiu, faţă de zona unde s-a petrecut dispariţia. Ministrul britanic al Aviaţiei Civile a format o co­misie de anchetă sub conducerea lordului Macmillan, pentru a investiga dispariţia avionului Star Tiger. Ra­portul a fost publicat la opt luni de la data dispariţiei şi menţionează că nu există motive să se creadă că Star Tiger s-a prăbuşit în mare din cauza vreunui defect mecanic, a lipsei de combustibil, a neputinţei de a găsi destinaţia, a fenomenelor meteorologice ne prevăzute sau a unei erori de înălţime, ca să enu­merăm doar câteva din posibilităţile analizate. Rapor­tul menţiona că realizarea aeronavei nu oferea motive „să se bănuiască existenţa - la proiectarea sau con­struirea acestui avion Tudor IV, denumit Star Tiger -a unor erori tehnice sau abateri de la standardele acceptate." Concluzia finală a comisiei se poate aplica perfect şi în alte cazuri de dispariţii de avioane în Triunghi, atât înainte cât şi după dispariţia lui Star Tiger: „Se poate spune cu certitudine că până acum nu s-a in­vestigat o problemă atât de derutantă... In lipsa unor dovezi clare privind natura şi cauza dezastrului, co­misia nu a putut face altceva decât să sugereze nişte posibilităţi, dar nici una nu se ridică măcar la nivelul probabilităţilor, în activităţile care implică o coope­rare ff omului cu maşina găsim două elemente diferite. Avem elementul imprevizibil al comportamentului uman dependent de factori insuficient cunoscuţi; apoi mai există şi elementul mecanic supus unor legi com­plet diferite. Poate apărea o cădere a fiecărui element în parte sau o cădere simultană a acestora. Sau vreo cauză exterioară poate copleşi atât omul, cât şi maşi­na. Ce anume s-a petrecut în acest caz, nu se va şti niciodată." La 17 ianuarie 1947, cu douăsprezece zile înaintea împlinirii unui an de la dispariţia lui Star Tiger, prin-tr-o ^coincidenţă extraordinară avionul Star Ariei, sora geamănă a primului, cu opt membri în echipaj şi treisprezece pasageri la bord, a dispărut în timpul unui zbor între Bermuda şi Jamaica. Ruta completă era de la Londra la Santiago - Chile, iar escala din Bermuda avea drept scop aprovizionarea cu combus­tibil pentru încă zece ore de zbor. Când Star Ariei a plecat din Bermuda la ora 7 şi 30 de minute, marea era calmă, iar condiţiile meteorologice bune. Căpita­nul avionului a transmis următorul mesaj de rutină spre Bermuda, după 55 de minute de la decolare: „Aici căpitanul Mc Phee de la comanda Iui Star Ariei în drum spre Kingstone - Jamaica, plecat din Ber­muda. Am atins înălţimea de croazieră. Vreme bună. Vom ajunge la destinaţie conform orarului... Schimb frecvenţa ca să contactez Kingstone." Apoi nu s-au mai primit alte mesaje. Când au început cercetările pentru depistarea avi­onului Star Ariei, în zonă se găsea o forţă navală a S.U.A. care făcea manevre. Două portavioane şi-au trimis avioanele ca să se alăture unităţilor de salvare ale Pazei de Coastă şi ale Forţelor Aeriene; de ase­menea, au participat avioane britanice din Bermuda şi Jamaica. Crucişătoarele, distrugătoarele şi cuirasatul Missouri s-au alăturat navelor britanice pentru cer­cetările de suprafaţă şi la fel au făcut şi navele co­merciale ce se aflau în zonă. O radiogramă adresată tuturor navelor din zonă conţinea următoarele: „Avionul Star Ariei j Gagre, cu 4 motoare, al Ii- ^ niilor aeriene britanico-sudamericane,  ce a decolat 47 din Bermuda la 12 G.M.T., îa 17 ianuarie, cu des­tinaţia Jamaica, pe ruta doi unu şase, a fost reperat ultima oară la 15 mile nord de Bermuda, la 13 G.M.T., Ia 17 ianuarie. Toate navele sunt solicitate să raporteze acestei baze orice rămăşiţe plutitoare ale avionului, dacă sunt descoperite, cum ar fi material de mobilier şi perne de culoare albastră, bărci de cauciuc de culoare galbenă, veste de salvare tip «Mae West» de culoare maro închis, orice obiect ce poartă însemnele BSAA, sau obiecte de îmbrăcăminte." Un număr de 72 de avioane - zburând în formaţie strânsă şi, uneori, „aripă lângă aripă" - au cercetat o suprafaţă de 150 000 de mile pătrate de ocean, începând cu zona ultimului raport-radio şi continuând spre sud-vest, către Jamaica. Nu s-a găsit nici cea mai mică dovadă despre care să se poată afirma că aparţine avionului dispărut. Rapoarte despre o „lu­mină ciudată" pe mare s-au primit, la data de 18 ianuarie, atât de la un avion britanic cât şi de Ia un avion american, dar unităţile de salvare deplasate în zona respectivă nu au descoperit nimic; ca urmare, Forţele Aeriene şi-au suspendat cercetările la 22 ia­nuarie.

Partea întâi DESPRE TEORIA SPECIALĂ A RELATIVITĂŢII     §1. Conţinutul fizic al propoziţiilor geometrice Nu încape nicio îndoială, iubite cititor, că, în tinereţe, ai cunoscut falnicul edificiu al geometriei euclidiene, iar amintirea acestei măreţe construcţii, pe ale cărei trepte înalte ai fost purtat în nenumărate ore de studiu de profesori conştiincioşi, îţi inspică mai mult respect decât plăcere; cu siguranţă că această experienţă din trecut te face să priveşti cu dispreţ pe oricine ar îndrăzni să declare ca neadevărată chiar şi cea mai neînsemnată propoziţie a acestei ştiinţe. Dar acest sentiment de mândră certitudine te va părăsi de îndată ce vei fi întrebat: „Ce înţelegi prin afirmaţia că aceste propoziţii sunt adevărate?” Iată o întrebare la care vrem să ne oprim puţin. Geometria porneşte de la anumite noţiuni fundamentale, cum sunt punctul, dreapta, planul, pe care suntem capabili să le corelăm cu reprezentări clare, şi de la anumite propoziţii simple (axiome), pe care suntem înclinaţi să le acceptăm ca „adevărate” pe baza acestor reprezentări. Toate celelalte propoziţii vor fi întemeiate, adică demonstrate pe baza unei metode logice, a cărei justificare suntem determinaţi s-o recunoaştem, pornind de la aceste axiome. O propoziţie este corectă, respectiv „adevărată”, dacă poate fi dedusă din axiome în maniera recunoscută. Problema „adevărului” unor propoziţii geometrice individuale conduce astfel înapoi la problema „adevărului” axiomelor. Se ştie însă de multă vreme că această ultimă problemă nu este doar nerezolvabilă prin metodele geometriei; ea este, în general, fără sens. Nu ne putem întreba dacă este adevărat că prin două puncte poate trece numai o singură dreaptă. Putem doar spune că geometria euclidiană se ocupă cu figuri pe care ea le numeşte „drepte” şi cărora le atribuie proprietatea de a fi determinate în întregime prin două puncte ce le aparţin. Conceptul de „adevăr” nu se potriveşte enunţurilor geometriei pure, deoarece prin cuvântul „adevărat” desemnăm în ultimă instanţă corespondenţa cu obiectele reale. Geometria însă nu se ocupă cu relaţia dintre conceptele ei şi obiectele experienţei, ci doar cu corelaţiile logice reciproce ale acestor concepte. Este uşor însă de explicat de ce ne simţim totuşi obligaţi să spunem că propoziţiile geometriei sunt „adevărate”. Conceptelor geometrice le corespund mai mult sau mai puţin exact obiecte din natură, aceasta din urmă reprezentând singura cauză a generării lor. În încercarea de a conferi edificiului ei o cât mai mare coeziune logică, geometria se îndepărtează de această origine. Obişnuinţa, de exemplu, de a defini o dreaptă prin două puncte marcate pe un singur corp practic rigid este profund înrădăcinată în felul nostru de a gândi. La fel, suntem obişnuiţi să considerăm că trei puncte se află pe o linie dreaptă dacă putem face să treacă o rază vizuală prin aceste trei puncte alegând în mod convenabil punctul de vizare. Dacă, urmând modul nostru obişnuit de a gândi, adăugăm propoziţiilor geometriei euclidiene o singură propoziţie care afirmă că la două puncte ale unui corp practic rigid corespunde întotdeauna aceeaşi distanţă (măsurată în linie dreaptă), indiferent de modificările aduse poziţiei corpului, atunci propoziţiile geometriei euclidiene devin propoziţii ce se raportează la diverse poziţii relative pe care le pot ocupa corpurile practic rigide.[1] Geometria astfel completată poate fi considerată o ramură a fizicii. Acum avem îndreptăţirea să ne întrebăm asupra „adevărului” propoziţiilor geometrice astfel interpretabile, deoarece ne putem întreba dacă ele corespund acelor lucruri reale pe care le-am pus în corespondenţă cu conceptele geometrice. Ceva mai puţin precis am putea spune că prin „adevărul” unei propoziţii geometrice înţelegem faptul că ea conduce la o construcţie posibilă cu rigla şi compasul. Convingerea asupra „adevărului” propoziţiilor geometrice în acest sens se întemeiază în mod natural exclusiv pe o experienţă relativ imperfectă. Vom presupune pentru început adevărul propoziţiilor geometriei pentru ca apoi, în ultima pafte a consideraţiilor noastre (privind teoria generală a relativităţii), să vedem că aceste adevăruri nu sunt absolute şi să le precizăm limitele.   §2. Sistemul de coordonate Pe baza interpretării fizice a distantei pe care am indicat-o, suntem în măsură să stabilim prin măsurători distanţa dintre două puncte ale unui corp rigid. Pentru aceasta avem nevoie de o linie (un etalon de măsură S) determinată o dată pentru totdeauna, care va fi folosită ca unitate de măsură. Dacă se dau două puncte A şi B ale unui corp rigid, atunci linia dreaptă care le uneşte se poate construi după legile geometriei; apoi, pe această linie de legătură putem suprapune linia S pornind din A de atâtea ori până când se ajunge în B. Numărul repetărilor acestei suprapuneri va reprezenta măsura dreptei AB. Pe acest principiu se bazează orice măsurare a lungimii.[2] Orice descriere spaţială a poziţiei unui fenomen sau obiect se bazează pe faptul că se indică un punct al unui corp rigid (sistem de referinţă) cu care acel fenomen coincide. Acest lucru este valabil nu doar pentru descrierea ştiinţifică, ci şi pentru viaţa cotidiană. Astfel, dacă vom analiza următoarea indicaţie privind locul „la Berlin, în piaţa Potsdam”, vom obţine următoarea semnificaţie: corpul rigid este solul la care se referă indicaţia privind locul; pe el e marcat un punct purtând un nume, „Piaţa Potsdam din Berlin”, cu care coincide spaţial fenomenul.[3] Acest mod elementar de a indica un loc nu poate servi decât pentru punctele de pe suprafaţa corpurilor rigide, fiind legat de existenţa unor puncte ale acestei suprafeţe ce pot fi distinse reciproc. Să vedem cum se eliberează spiritul uman de aceste două limitări, fără ca esenţa indicării locului să se modifice. De exemplu, să presupunem că deasupra Pieţei Potsdam pluteşte un nor; locul acestuia poate fi stabilit, în raport cu suprafaţa Pământului, ridicând în piaţă o prăjină care să ajungă până la nor. Lungimea prăjinii, măsurată cu etalonul, împreună cu indicarea locului piciorului acestei prăjini va reprezenta o indicaţie completă a poziţiei. Vedem din acest exemplu cum a fost perfecţionată noţiunea de poziţie: a) se prelungeşte corpul rigid, la care se raportează indicaţia de poziţie a obiectului, în aşa fel încât obiectul ce urmează a fi localizat îl întâlneşte într-un punct determinat; b) se foloseşte, pentru stabilirea locului, numărul în locul numelor punctelor de reper (aici, lungimea prăjinii măsurate cu etalonul); c) se vorbeşte de înălţimea norului chiar şi atunci când nu există o prăjină care să-l poată atinge. În cazul nostru, se va evalua lungimea acestei prăjini care ar trebui confecţionată pentru a atinge norul, prin observaţii optice asupra norului din diferite poziţii de pe sol, ţinând seama de proprietăţile propagării luminii. Din această examinare rezultă că, în descrierea poziţiei locului, ar fi avantajos dacă am reuşi ca, prin folosirea numerelor indici, să devenim independenţi de existenţa punctelor de reper dotate cu nume pe un corp rigid, ce serveşte ca sistem de referinţă. Acest obiectiv îl realizează fizica în măsurarea prin folosirea sistemului de coordonate cartezian. Acesta constă din trei planuri rigide perpendiculare două câte două şi legate de un corp rigid. Locul unui eveniment oarecare în raport cu sistemul de coordonate va fi (în mod esenţial) descris prin indicarea lungimii a trei perpendiculare sau coordonate (x, y, z) (vezi fig. 2, p. 36) care pot fi duse în acest punct pe cele trei planuri considerate. Lungimile acestor trei perpendiculare pot fi determinate prin manevrarea liniei etalon rigide conform legilor şi metodelor geometriei euclidiene. În aplicaţii, nu se realizează în general cele trei planuri rigide ce constituie sistemul de coordonate; coordonatele nu se măsoară nici ele cu ajutorul etalonului rigid, ci se determină indirect. Sensul fizic al indicaţiei de poziţie nu va trebui întotdeauna căutat în direcţia explicaţiilor de mai sus, dacă vrem ca rezultatele fizicii şi astronomiei să nu devină obscure.[4] Din cele de mai sus rezultă deci următoarele: orice descriere spaţială a fenomenelor se foloseşte de un corp rigid la care se vor raporta spaţial fenomenele; această raportare presupune valabilitatea legilor geometriei euclidiene pentru „liniile drepte”, „linia dreaptă” fiind reprezentată fizic prin două puncte marcate pe un corp rigid.   §3. Spaţiul şi timpul în mecanica clasică Dacă formulăm obiectivul mecanicii – fără explicaţii preliminare şi consideraţii complicate – astfel: „mecanica trebuie să descrie schimbările de poziţie ale corpurilor în spaţiu în funcţie de timp”, atunci vom comite o serie de păcate de moarte împotriva spiritului sfânt al clarităţii; aceste păcate vor fi imediat scoase la iveală. Este neclar ce trebuie să se înţeleagă aici prin „loc” şi „spaţiu”. Să luăm un exemplu. De la fereastra unui vagon de tren în mişcare uniformă las să cadă o piatră pe terasament fără a-i da un impuls. Făcând abstracţie de rezistenta aerului, voi vedea piatra căzând în linie dreaptă. Un pieton care, de pe o potecă laterală, vede fapta mea urâtă, observă că piatra cade pe pământ descriind o parabolă. Ne întrebăm: „locurile” pe care piatra le străbate se află „în realitate” pe o dreaptă sau pe o parabolă? Ce înseamnă aici mişcarea „în spaţiu”? După remarcile din §2, răspunsul va fi de la sine înţeles. Mai întâi să lăsăm cu totul la o parte expresia vagă „spaţiu”, prin care, să recunoaştem sincer, nu putem să gândim nimic precis; o vom înlocui prin „mişcare în raport cu un corp de referinţă practic rigid”. Locurile în raport cu un corp de referinţă (vagonul sau solul) au fost deja definite amănunţit în paragrafele anterioare. Dacă pentru „corp de referinţă” vom introduce conceptul util pentru descrierea matematică „sistem de coordonate”, vom putea spune: piatra descrie în raport cu sistemul de referinţă legat de vagon o dreaptă, iar în raport cu cel legat de sol o parabolă. Din acest exemplu se vede clar că nu putem vorbi de traiectorie[5] în sine, ci numai de traiectoria relativă la un sistem de referinţă. O descriere completă a mişcării nu este dată până nu se indică modul în care corpul îşi modifică locul în funcţie de timp. Cu alte cuvinte, pentru fiecare punct al traiectoriei trebuie să se indice momentul temporal în care corpul se află acolo. Aceste indicaţii trebuie completate cu o asemenea definiţie a timpului, încât aceste valori de timp să poată fi considerate, datorită acestei definiţii, ca mărimi principial observabile (rezultate ale măsurătorilor). Ne putem conforma acestei-exigenţe pentru exemplul nostru, în cadrul mecanicii clasice, în felul următor. Ne imaginăm două ceasornice absolut identice; pe unul dintre ele îl va observa omul de la fereastra trenului, iar pe altul omul de pe drumul lateral. Fiecare dintre cei doi, atunci când ceasornicul său indică o anumită oră, va determina poziţia pietrei în raport cu sistemul său de referinţă. Vom renunţa aici la luarea în considerare a inexactităţii care apare datorită caracterului finit al vitezei de propagare a luminii. Despre aceasta şi despre a doua dificultate – care va trebui biruită aici – vom vorbi mai detaliat mai târziu.   §4. Sistemul de coordonate galilean Principiul mecanicii galileo-newtoniene, cunoscut sub denumirea de legea inerţiei, spune: un corp suficient de îndepărtat de alte corpuri îşi menţine starea de repaus sau de mişcare uniform-rectilinie. Această propoziţie nu spune ceva doar despre mişcarea corpurilor, ci şi despre sistemele de coordonate a căror utilizare este admisă în descrierea mecanică. Corpurile care se supun, desigur, cu un grad înalt de aproximare, legii inerţiei sunt stelele fixe observabile. Dar, în raport cu un sistem de coordonate legat rigid de Pământ, o stea fixă descrie în cursul unei zile (astronomice) un cerc de rază extrem de mare, în contradicţie cu principiul inerţiei. Pentru a putea menţine acest principiu va trebui să raportăm mişcarea numai la sisteme de coordonate faţă de care stelele fixe nu se mişcă în cerc. Sistemul de coordonate, a cărui stare de mişcare este de aşa natură încât în raport cu el este valabilă legea inerţiei, îl vom numi „sistem de coordonate galilean”. Numai pentru un sistem de coordonate galilean sunt valabile legile mecanicii galileo-newtoniene.   §5. Principiul relativităţii (în sens restrâns) Revenim, pentru o intuire mai bună a lucrurilor, la exemplul cu vagonul de tren care se mişcă cu o viteză uniformă. Mişcarea sa o vom numi translaţie uniformă („uniformă” deoarece viteza şi direcţia sa sunt constante; „translaţie” deoarece vagonul îşi modifică locul în raport cu terasamentul căii ferate, fără a face vreo mişcare de rotaţie). Să presupunem că un corb zboară în linie dreaptă şi în mod uniform în raport cu un observator situat pe sol. Din punctul de vedere al unui observator din trenul aflat în mişcare, zborul lui va reprezenta o mişcare cu o altă viteză şi altă direcţie: dar este tot o mişcare rectilinie şi uniformă. Exprimat în mod abstract: dacă o masă m se mişcă uniform şi rectiliniu în raport cu un sistem de coordonate K, atunci ea se va mişca rectiliniu şi uniform şi în raport cu al doilea sistem de coordonate K’, atunci când acesta din urmă are o mişcare de translaţie uniformă faţă de K. De aici decurge, având în vedere cele spuse şi în paragrafele anterioare, că: Dacă K este un sistem de coordonate galilean, atunci oricare alt sistem de coordonate K’ va fi unul galilean dacă el se află fată de K într-o stare de mişcare de translaţie uniformă, în raport cu K’ legile mecanicii galileo-newtoniene sunt la fel de valabile ca şi în raport cu K. Vom face un pas mai departe în generalizare:dacă K’ reprezintă un sistem de coordonate în mişcare uniformă şi fără rotaţii în raport cu K, atunci fenomenele naturale se vor petrece în raport cu K’ după aceleaşi legi generale ca şi în raport cu K. Acest enunţ îl vom numi „Principiul relativităţii” (în sens restrâns). Atâta vreme cât domina convingerea că orice fenomen al naturii poate fi reprezentat cu ajutorul mecanicii clasice, nu se putea pune la îndoială validitatea acestui principiu al relativităţii. Cu noile dezvoltări ale electrodinamicii şi opticii a devenit din ce în ce mai evident că mecanica clasică nu este suficientă ca bază a tuturor descrierilor fizice ale fenomenelor naturale. Atunci s-a pus sub semnul întrebării validitatea principiului relativităţii, nefiind exclusă posibilitatea ca răspunsul să fie unul negativ. Oricum, există două fapte generale care pledează din capul locului în favoarea validităţii principiului relativităţii. Dacă mecanica clasică nu oferă o bază suficientă pentru explicarea teoretică a tuturor fenomenelor fizice, trebuie totuşi să-i recunoaştem un conţinut de adevăr foarte important, deoarece ea descrie cu o precizie uimitoare mişcările reale ale corpurilor cereşti. De aceea, şi în domeniul mecanicii principiul relativităţii trebuie să fie valabil cu o mare exactitate. Faptul ca un principiu cu un grad atât de înalt de generalitate, care este valid cu o asemenea exactitate într-un domeniu de fenomene, să fi eşuat în alt domeniu de fenomene este a priori puţin probabil. Al doilea argument, asupra căruia vom reveni mai târziu, este următorul. Dacă principiul relativităţii (în sens restrâns) n-ar fi valid, atunci sistemele de coordonate galileene K, K’, K" etc., care se mişcă unul faţă de altul uniform, n-ar mai fi echivalente pentru descrierea fenomenelor naturale. Ar trebui atunci să admitem că legile naturii se prezintă sub o formă deosebit de simplă şi naturală dacă vom alege ca sistem de referinţă unul dintre toate acestea (K0) aflat într-o stare determinată de mişcare. Pe acesta îl vom considera, pe bună dreptate (din cauza avantajelor sale pentru descrierea fenomenelor naturale) ca „absolut imobil”, celelalte sisteme galileene K fiind însă „în mişcare”. Dacă, de exemplu, terasamentul căii ferate ar reprezenta sistemul K0, atunci vagonul nostru de tren ar fi un sistem K în raport cu care ar trebui să fie valabile legi mai puţin simple decât cele definite în raport cu K0. Această simplitate redusă ar trebui pusă pe seama faptului că vagonul K se află în mişcare în raport cu K0 (în mod „real”), în aceste legi generale ale naturii formulate în raport cu K, mărimea şi direcţia vitezei de mişcare a vagonului trebuie să joace un rol. Ne vom aştepta, de exemplu, ca înălţimea tonului unui tub de orgă să fie diferită după cum axa acestui tub va fi paralelă sau perpendiculară pe direcţia de mişcare a trenului. Dar Pământul, aflat în mişcare în raport cu Soarele, este comparabil cu un vagon care se deplasează cu o viteză de 30 km/s. Ar trebui deci să ne aşteptăm, dacă admitem nevaliditatea principiului relativităţii, ca direcţia din fiecare moment a mişcării Pământului să intervină în legile naturii, cu alte cuvinte ca sistemele fizice să depindă în comportamentul lor de orientarea spaţială în raport cu Pământul. Dar, dat fiind că direcţia vitezei mişcării de rotaţie a Pământului se schimbă constant în cursul anului, acesta nu poate fi considerat imobil în raport cu sistemul ipotetic K0 niciun moment pe parcursul unui an întreg. Dar, cu toate strădaniile, nu s-a putut observa niciodată o asemenea anizotropie fizică a spaţiului, adică o neechivalenţă fizică a diferitelor direcţii. Acesta este un argument foarte puternic în favoarea principiului relativităţii.   §6. Teorema compunerii vitezelor în mecanica clasică Să presupunem iarăşi că acelaşi tren se deplasează cu viteza constantă v. Într-un vagon, un om se deplasează în sensul lungimii vagonului şi anume în aceeaşi direcţie a mişcării trenului, cu viteza w. Cât de repede, adică cu ce viteză W înaintează omul în raport cu terasamentul? Singurul răspuns posibil pare a decurge din observaţia următoare: Dacă omul ar rămâne imobil timp de o secundă, în acest timp el s-ar deplasa în raport cu terasamentul cu o lungime v egală cu viteza trenului. Dar, în realitate, din cauza mişcării lui proprii, el parcurge în plus în această secundă în raport cu vagonul şi, ca urmare, şi în raport cu terasamentul, o lungime w egală cu viteza deplasării sale. În total, el parcurge deci în această secundă, în raport cu terasamentul, o lungime W = v + w. Vom vedea mai târziu că acest raţionament, care în mecanica clasică se numeşte „teorema de compunere a vitezelor”, nu este riguros şi, ca urmare, această lege nu este verificată în realitate. Pentru moment vom accepta însă corectitudinea ei.     [1] Prin aceasta i se pune în corespondenţă liniei drepte un obiect natural. Trei puncte ale unui corp rigid A, B, C se află pe o linie dreaptă atunci când, date fiind punctele A şi C, punctul B este astfel ales, încât suma distanţelor AB şi BC să fie cea mai mică cu putinţă. Această indicaţie incompletă poate fi aici considerată ca suficientă.   [2] Aceasta presupune că măsurarea dă un număr întreg. De această dificultate ne eliberăm prin utilizarea unor etaloane fracţionare a căror introducere nu pretinde o metodă principial noua.   [3] O cercetare mai adâncă a ceea ce înţelegem noi aici prin coincidenţă spaţială nu e necesară, deoarece această noţiune este suficient de clară, încât, în cazuri reale particulare, nu ar putea să apară diferenţe de opinie dacă această coincidenţă are loc sau nu.   [4] O perfecţionare şi o transformare a acestei concepţii va fi necesară doar pentru teoria generală a relativităţii, care va fi tratată în a doua parte a lucrării.   [5] Se numeşte astfel curba de-a lungul căreia se desfăşoară mişcarea corpului considerat.