Elif Shafak carti autori straini

Cuprins   S-a apucat din nou de băut O zeiţă asiro-babiloniană însărcinată Cioara Litera dinăuntrul bananei Numele ei e Zarpandit Disperare! Disperare! Disperare! Vin vechi în sticle noi Litere în delir Barza Nou-venit pe Noul Continent Colegii de apartament Alegre şi agonia Americanii!!! Gătind întruna Otrava din tortul cu ciocolată Las tías E fată! „Normal” – antonimul Scursurile Gaura Zahra şi Omida Iggy Foc fără fum Pomana reggae Iarna Durere de chacră Nevoia de linişte şi limpezire Priveşte heringul la reflux Un talent latent se trezeşte Zeiţa neolitică Cupidon şi mecanica cuantică Tentativă de declarare a iubirii – II Tentativă de declarare a iubirii – III Păsări asemenea Numărul zero Fugi de clipă! Semnificant fără semnificat O idee despre iad Conversaţie în aşternut Să-ţi distrugi propriul penaj Eternul furnizor de linguri Cină cu porţelanuri chinezeşti Greşeli gramaticale Perfecţiunea imposibilă Sfatul Oracolului din Delphi Gura flămândă din mine Un pod între       Scriitoare de origine turcă, Elif Shafak s-a născut în Franţa, la Strasbourg, în 1971. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în Spania, după care a revenit în Turcia, împreună cu familia sa. În prezent este profesor la Departamentul de Studii despre Orientul Apropiat al Universităţii din Arizona. A debutat în literatură în 1994 cu povestirea Kem Gozlere Anadolu, însă a obţinut succesul şi recunoaşterea publicului turc cu primul său roman, Sufiştii, publicat în 1997 şi distins un an mai târziu cu premiul Mevlana. Cel de-al doilea roman, Oglinzile oraşului, publicat în 1999 şi distins în 2000 cu premiul Uniunii Scriitorilor Turci, a impus-o definitiv în literatura turcă. Acestuia i-au urmat Privirea (2000) şi Palatul Păduchilor (2002). Elif Shafak a publicat şi două romane în limba engleză, Sfântul nebuniilor incipiente (2004) şi Bastarda Istanbulului (2006; Polirom, 2007). Cărţile ei, traduse în numeroase limbi, se bucură de un succes considerabil, iar revista The Economist vede în ea un rival promiţător al marelui scriitor turc Orhan Pamuk. Romanul Sfântul nebuniilor incipiente spune povestea unui grup de prieteni, cu nesfârşitele lor încercări de a-şi îndeplini visurile, menirea sau pur şi simplu de-a nu-şi pierde minţile. Omer, Abed şi Piyu sunt colegi de cameră, veniţi de puţin timp în Statele Unite. Omer este din Istanbul, urmează un doctorat în ştiinţe politice şi e îndrăgostit de o feministă americană, care se simte străină în ţara ei, are o mulţime de obsesii şi tendinţe sinucigaşe. Abed îşi continuă studiile în biotehnologie şi e în permanenţă îngrijorat – din cauza modului scrântit de viaţă al lui Omer, de o vizită neaşteptată din partea propriei mame sau de prejudecăţile americanilor împotriva arabilor. Iar Piyu e spaniol şi îşi doreşte să devină dentist, în ciuda fobiei lui acute faţă de obiectele ascuţite. Fiecare personaj este dezorientat într-un fel sau altul, iar monologurile lor sunt o încercare de a descoperi ce-şi doresc în viaţă şi, eventual, de la cine. O abordare contemporană a unor teme majore precum iubirea, prietenia, cultura, naţionalitatea, exilul şi nevoia de a aparţine cuiva, undeva.       Am văzut alături o cioară şi o barză M-am mirat îndelung şi am cercetat cazul lor Ca să descopăr cheia A ceea ce aveau în comun   Când m-am apropiat de ele uimit şi tulburat Am văzut într-adevăr că amândouă şchiopătau.   The Cause Of A Bird’s Flying And Feeding With A Bird That Is Not Of Its Own Kind   Rumi, Mathnawi, Cartea a doua   S-a apucat din nou de băut În bar n-au mai rămas decât doi clienţi. Doi doctoranzi ale căror studii şi chirii depăşesc cu mult bursele lor, amândoi străini în acest oraş, amândoi din ţări musulmane. În ciuda asemănării lor aparente şi a faptului că sunt prieteni buni, e posibil să nu aibă prea multe în comun, cel puţin nu în acest moment, nu la ora 2:36 dimineaţa, când unul din ei e beat criţă, iar celălalt la fel de treaz ca întotdeauna. Stau unul lângă altul, într-un contrast din ce în ce mai izbitor, de ore întregi. Mai precis, de cinci ore. Însă acum a venit timpul să plece şi, în câteva minute, cel treaz, care se întâmplă să fie mai scund, mai oacheş şi mult mai vorbăreţ decât celălalt, va ieşi din toaletă, îi va zâmbi în semn de scuză chelnerului care spală plictisit podelele şi se va îndrepta ţeapăn spre silueta osificată, lipită de un scaun fără spătar a prietenului său. În timpul ăsta, amicul se strâmbă cu nişte ochi înceţoşaţi de ouzo la scrisul de pe un şerveţel. E complet nemişcat, complet inconştient de privirea fioroasă a barmanului portorican care stă în picioare chiar în faţa lui.   Data: 16 martie 2003 Locul: BOSTON Ora: 2:24 a.m. Temperatura: FRIG Subiectul: OMER OZSIPAHIOGLU   Extras: S-a apucat din nou de băut… după unsprezece luni şi şaisprezece zile de abstinenţă totală… (11 luni şi 16 zile = 351 de zile = 8.424 de ore = 505.440 de minute = 30.326.400 de secunde = 175.458,46 de ori As I sat sadly by her side de Nick Cave)   — Ce scrii pe şerveţelul ăla? — Îmi notez impresiile, murmură silueta de pe scaun, care acum părea mai puţin osificată. Îmi notez pe scurt impresiile… ca să nu le uit. Barmanul solid şi lat în umeri le aruncă amândurora o privire iritată, se uită teatral la ceasul de pe perete, apoi din nou la ei, ca să le dea de înţeles că era pe punctul, dar chiar pe punctul, să-i dea afară. La drept vorbind, purtările bărbatului se schimbaseră enorm. Fusese un barman din cale-afară de politicos, mai ales la început, şi rămăsese aşa pe parcursul următoarelor patru ore, după care amabilitatea sa începuse să se topească în mod constant, vizibil şi ireversibil. În ultimele douăzeci de minute fusese oricum, numai politicos nu. — Nu le-ai notat destul? Au trecut deja cinci ore, bătrâne. Mişcă-te, hai să mergem! urlă tipul scund. Numele său era Abed. Engleza lui era marcată de un accent puternic, gutural şi totuşi extrem de inconsecvent, care oscila nebuneşte între absenţă şi omniprezenţă. O clipă dispărea aproape complet, pentru ca în următoarea să se ivească la fiecare cuvânt. — Hai, că se închide, îşi înghionti Abed prietenul pe când se uita încordat în jur, încercând să evite contactul vizual cu chelnerul şi cu barmanul şi eşuând lamentabil în ambele cazuri. Să fii treaz pe lângă un beţiv, conchise, era cea mai nesuferită treabă. Cel de-al doilea putea să facă tot felul de prostii, de care avea să scape pur şi simplu a doua zi dimineaţă, în vreme ce primul nu putea decât să asiste îndurerat la o farsă care îi era în acelaşi timp străină şi totuşi nu avea nicio şansă să rămână astfel. Abed inspiră printre dinţi, îşi scarpină gropiţa din bărbie, aşa cum făcea întotdeauna când era încordat, şi trase de un cârlionţ din părul lui extrem de creţ, aşa cum făcea întotdeauna când scărpinatul gropiţei din bărbie nu-i era de niciun folos. Îşi smuci capul în direcţia toaletelor, dar se trezi din nou uitându-se fără să vrea la cei doi ochi ca nişte fascicule stacojii ai păsării, care îi priveau fix de pe raftul unde fusese aşezată, încremenită într-o demnitate obscură ce o făcea să arate mai degrabă ca o jucărie înspăimântătoare decât ca o coţofană care zbura odată până în înaltul cerului şi trepida de viaţă. Abed nu reuşise niciodată să înţeleagă cum puteau oamenii să se bucure expunând păsări împăiate. Cu o stânjeneală crescândă, se întoarse către prietenul lui, ca de data asta să-l găsească făcând găuri imense cu stiloul în şerveţel. — Ce naiba mai faci acum? — Pun punctele pe literele numelui meu, oftă tipul celălalt, privind dezolat petele albastre de cerneală care se învârtejeau deasupra literelor numelui său, fiecare punct dizolvându-se uşor pe şerveţel, mărindu-se din ce în ce mai mult pe măsură ce se dezintegra, ca pentru a dovedi că una dintre căile de-a deveni vizibil în ochii celorlalţi în viaţa asta e să te îndepărtezi cât mai mult de propria chintesenţă:     Se zice că atunci când îţi laşi în urmă ţara natală, trebuie să renunţi la cel puţin o parte din tine. Dacă lucrurile stăteau într-adevăr aşa, Omer ştia exact ce lăsase în urmă: punctele sale! În Turcia, era ÖMER OZSIPAHIOGLU. Aici, în America, devenise OMAR OZSIPAHIOGLU. Punctele lui fuseseră eliminate doar pentru ca el să fie mai bine integrat. La urma urmei, americanilor, la fel ca tuturor, le plăcea grozav sentimentul de familiaritate dat de numele pe care le puteau pronunţa şi sunetele pe care le puteau articula, chiar dacă nu prea aveau sens, oricum ai fi luat-o. Totuşi, puţine popoare puteau fi atât de sigure pe ele ca americanii în reprelucrarea numelor de familie şi de botez ale străinilor. Dacă un turc, de pildă, îşi dă seama că tocmai a pronunţat greşit numele unui american în Turcia, va fi stânjenit şi, cel mai probabil, va considera că este greşeala lui sau, în orice caz, ceva care are de-a face cu el. Însă, dacă un american îşi dă seama că tocmai a pronunţat greşit numele unui turc în Statele Unite, după toate probabilităţile, nu el, ci numele însuşi va fi făcut responsabil de această greşeală. Când numele se adaptează la o ţară străină, se pierde întotdeauna ceva, fie că e un punct, o literă sau un accent. Ceea ce se petrece cu numele tău pe un alt teritoriu seamănă cu ceea ce se întâmplă cu o legătură voluminoasă de spanac atunci când e gătită: ingredientul principal poate să capete un nou gust, însă dimensiunea lui se micşorează vizibil. Această diminuare este primul lucru pe care îl învaţă un străin. Cerinţa de bază a acomodării într-o ţară străină este înstrăinarea de lucrul care ţi-a fost cel mai familiar până atunci: numele tău. Te joci cu pronunţia, tai câteva litere, modifici sunetele, cauţi cel mai bun înlocuitor şi, dacă se întâmplă să ai mai multe nume, renunţi cu totul la cel mai puţin prezentabil vorbitorilor nativi… Străinii sunt oameni cu una sau mai multe părţi ale numelor lor cufundate în întuneric. La fel, Ömer îşi înlocuise numele cu mai puţin dificilul şi mai prezentabilul Omar sau Omer, în funcţie de alegerea vorbitorului. Stând nemişcat pe scaunul de bar în vreme ce lumea se învârtea în jurul lui şi el se învârtea în jurul petelor albastre care se dizolvau pe şerveţel, Omer se simţea inspirat, aproape în culmea fericirii, şi perfect capabil să filosofeze pe marginea unui punct de cerneală ore şi ore în şir. Însă Abed trebuie să fi simţit şi el lucrul ăsta, fiindcă îl trase fără milă pe Omer de braţ ca să-l facă să se dea jos de pe scaun. Cu acest imbold, reuşiră să iasă din bar chiar înainte ca barmanul să se lase în voia pornirilor sale criminale. Afară noaptea era rece. Prea rece pentru 16 martie în Boston. Totuşi, pe când înaintau cu greu pe Somerville Avenue, nu păreau deloc deranjaţi de temperatură. Nu frigul îi făcea să se încrunte aşa, ci altceva. Ceva mai puţin tăios şi umed, mai difuz şi mai înfiorător… ceva pe care, dacă ar fi fost întrebaţi, l-ar fi putut defini ca pe un sentiment neaşteptat de singurătate ursuză, deşi probabil nu cu cuvintele astea şi cu siguranţă nu în ordinea asta. Fiindcă, în ciuda faptului că fuseseră o companie fidelă unul pentru celălalt în ultimele cinci ore şi în ciuda tuturor remarcilor obscene şi a glumelor şi mai obscene, a chicotelilor virile şi a jurămintelor frăţeşti de solidaritate, când se năpustiră în cele din urmă pe uşile batante ale barului şi ieşiră în strada întunecată cu o grabă ce amintea de panica de-a ajunge la suprafaţa apei a unui om care se îneacă, fiecare, simultan şi totuşi separat, îşi recunoştea propria singurătate deznădăjduită. Împreună cu pala de aer rece, discrepanţa stridentă dintre stările sufleteşti şi dispoziţiile lor, ca să nu mai pomenim de nivelurile alcoolemiei, dacă ar fi fost puşi să sufle în fiolă, trebuie să fi jucat un rol semnificativ în această posomoreală neaşteptată. Totuşi, după o clipă de tăcere stângace, nu cel beat, aşa cum te-ai aştepta, ci cel treaz începu să vorbească; din gură îi ieşeau nori de aburi, urmaţi de nori de cuvinte: — Ai remarcat numele barului în care m-ai silit să stau vreme de cinci ore, dostum[1]? Ştii cum se chema spelunca aia deprimantă? Cinci ore preţioase din viaţa noastră! Pufni Abed. Coţofana Râzătoare, aşa se chema blestemăţia aia! Dar coţofenele nu râd, ciripesc! Există chiar şi o expresie, una americană: „Să ciripeşti ca o coţofană”! Te-ai putea gândi: ce detaliu irelevant! Adică, poate nu gândeşti aşa în clipa asta, însă numai pentru că eşti prea beat ca să gândeşti. Dar ascultă-mă, dacă americanii l-ar auzi pe vreun străin spunând: „O, fata aia râde ca o coţofană!”, ar corecta imediat greşeala. N-am dreptate? Atunci de ce n-o corectează când o văd pe o firmă extravagantă de alamă? Sau pe suporturile de pahare? Fapt care îmi dă dreptul să întreb: dacă n-o corectează acolo, de ce-l corectează pe străin? Înţelegi ce vreau să spun? Subiectul Omer Ozsipahioglu se opri şi se uită cu ochii îngustaţi la prietenul lui, de parcă ar fi sperat să-l vadă mai bine în felul ăsta. — Bineînţeles, ăsta e doar un exemplu minor, continuă Abed să meargă şi să vorbească viguros înainte să-şi dea seama că Omer rămăsese în urmă. Doar o miniatură a unui defect mai mare care operează la nivelul întregii societăţi. — Gail spune… se auzi din spate vocea tremurătoare a lui Omer, pe când încerca să-l ajungă din urmă. Dar apoi fu nevoit să se oprească şi să înghită în sec de vreo câteva ori, de parcă pronunţarea acestui nume pentru a suta oară în seara aceea i-ar fi lăsat în cele din urmă un gust acru în gură. Spune… spune că cioara este venerata străbună a veneratei familii a păsărilor. Şi dacă găseşti o cioară suficient de bătrână, există şanse ca aceasta să se fi uitat odată drept în ochii străbunicii tale. — Gail! Gail! Gail! ţipă Abed întorcându-se şi desfăcând disperat braţele. Turui despre ea de cinci ore. Am stat chiar lângă tine şi am fost numai ochi şi urechi, ţii minte? Aşa că ai milă şi mai scuteşte-mă câteva minute cu Gail. Niciun strop de Gail în monologul meu despre coţofene, se poate? Să n-aud nimic despre prezervative, băuturi şi Gail, până nu te duc acasă viu şi nevătămat, OK? Omer îl ajunse din urmă şi scoase un suspin trist. Paharele de ouzo pe care le dăduse pe gât în seara aceea, cu struguri, anason stelat, coriandru, cuişoare, rădăcină de angelică şi tot restul, dăduseră o oarecare nuanţă de „exagerare” purtărilor sale. — De altfel, nu sunt surprins deloc să aflu despre contactele vizuale ale lui Gail cu ciorile. E o ciudată. Dacă n-ai aflat asta până acum, atunci n-o s-o afli niciodată, frate. E cea mai ciudată femeie care a intrat în vieţile noastre şi, dacă toţi oamenii ăştia care dorm liniştiţi în toate casele astea ar avea ocazia s-o cunoască, ar fi cu siguranţă şi cea mai ciudată femeie din vieţile lor. Înclină uşor capul pe spate şi zbieră pe strada pustie: Aşa că dormiţi, norocoşilor! Dormiţi neîntorşi! Aşa şi trebuiau să doarmă, fiindcă dinspre clădirile vechi, dinspre magazinele ţipătoare şi dinspre casele hâde nu veni niciun răspuns. Doar o maşină scumpă de culoarea topazului trecu pe lângă ei, sfârâind de parcă ar fi fost făcută dintr-o bucată de unt care se topea într-o tigaie şi care avea să dispară curând, lăsând în urmă doar o replică lichefiată a ceea ce fusese odată. Totuşi, înainte să dispară, Omer apucă să zărească o fată cu cozi negre care scosese capul pe geamul din spate şi care părea surprinzător de calmă, în ciuda palorii cadaverice a feţei lui mici, rotunde şi mahmure. Când maşina încetini, înainte să dea colţul, se aplecă în faţă ca să vadă mai bine, dar fata nu mai era acolo. Omer se simţi derutat, neştiind cum să interpreteze lucrul ăsta. Dacă ar fi fost acolo, Gail l-ar fi luat cu siguranţă drept un semn, dar el nu se putea hotărî dacă avea să fie unul bun sau unul rău. Se uită supărat în jur, simţind că îl apucă durerea de cap. Nu că l-ar fi deranjat potopul de nemulţumiri care îl însoţea. Abed era tot timpul aşa, tot timpul arţăgos, un agitator fervent care avea un impact mult mai puţin semnificativ asupra auditoriului său decât asupra lui însuşi. Şi mai rău, alcoolul părea să scoată la iveală oratorul frustrat din el, mai degrabă printr-un fel de efect vizual decât printr-un efect secundar. De fiecare dată când vedea atâta băutură consumată de cineva de lângă el, Abed devenea automat mai ţâfnos şi mai înverşunat în criticarea societăţii în general. În momentele alea, Omer îl asemuia cu oamenii care nu pot să stea liniştiţi într-o încăpere unde tablourile nu sunt aşezate simetric. Întocmai ca ei, simţea cu disperare nevoia de-a corecta fiecare asimetrie pe care o observa, chiar şi atunci când îşi dădea seama că era menită să rămână aşa. Totuşi, spre deosebire de ale lor, intervenţiile sale erau mai curând pur verbale decât fizice. Să vorbească şi să se plângă constituia principala lui cale de-a îndrepta relele. Şi cu cât îşi dădea mai bine seama că nu izbutea, cu atât se plângea mai tare. — Asta trebuie să fie cea mai proastă noapte pe care am avut-o anul ăsta, de la catastrofa aia de Halloween, răsună vocea lui Abed, cuprinsă de un acces puternic de furie. Tu bolboroseai Gail-în-sus-Gail-în-jos în dreapta mea, nătărăul ăla de bariton îngăima Doris-în-sus-Doris-în-jos în stânga mea, iar domnul barman făcea glume stupide la adresa întregului neam femeiesc… Ai idee cât de ridicol arătaţi toţi trei? Nici nu-i de mirare că spelunca aia se cheamă Coţofana Râzătoare! Cât despre cel care a avut ideea să-i pună numele ăsta splendid, deşi lui Gail nu i-ar plăcea să spun chestia asta, o s-o spun oricum: Cherchez la femme! Sunt sigur că a fost ideea unei femei. Probabil a nevestei ăleia îmbujorate a patronului. „Iubitule, zice ea într-o zi, am găsit un nume pentru barul nostru!” Tipul face probabil nişte calcule complicate în momentul ăla, chinuindu-se să priceapă de ce costurile depăşesc profiturile. Aşa că mormăie, doar de dragul de-a spune ceva: „E un nume drăguţ, iubito, dar crezi într-adevăr că e potrivit pentru un bar?”. „Sigur, răspunde ea, o să dea locului un aer vesel.” Tipul nu zice nimic, sperând că nevastă-sa o să uite în curând de chestia asta. Ce greşeală gravă! Între timp, ea a botezat deja barul Coţofana Râzătoare! Tocmai în astfel de momente era greu să apreciezi vârsta lui Abed. Se presupunea că era un bărbat tânăr, destul de tânăr ca să se încadreze la rubrica „între 20 şi 30 de ani” a chestionarelor personale, însă în ochii celor care îi ascultau monologurile alambicate mai mult de jumătate de oră, categoria aceea începea să se estompeze, fluctuând de la „între 40 şi 45 de ani” sau „peste 60” până la „sub vârsta admisă”. Uneori vorbea ca un bătrân încăpăţânat, cu o piele atât de tăbăcită încât niciun fel de provocare nu-l mai putea atinge, iar alteori vorbea ca un adolescent cu pielea subţire, care lua foc imediat, chiar şi la cea mai mică neplăcere. Totuşi părea întotdeauna mult mai tânăr în rarele ocazii când reuşea să rămână tăcut decât în orele în care îşi dădea drumul la gură. Când începea să protesteze, firul gândirii sale se îndrepta direct spre miezul problemei, aşa cum o vedea el, rămânând orb la toate drumurile alternative şi cărările ocolite până acolo. S-ar putea spune că o asemenea francheţe are un dublu efect, îmbrăţişând cu generozitate ambele sensuri ale cuvântului. Spre deosebire de mulţi alţii, Abed era inocent, neavând cutii cu nemulţumiri în subsolul sufletului unde să depoziteze remarci pe care e-mai-bine-să-le-ţii-pen-tru-tine până când începeau să se descompună şi să duhnească. Şi era şi direct, în cel de-al doilea înţeles al cuvântului, fiind prea la obiect sau prea falogocentric, după cum îi plăcea lui Gail să-i reamintească din când în când. În clipa în care gândul la Gail îi trecu din nou prin minte, chipul lui Omer se întunecă şi paşii i se împleticiră. Se întrebă ce făcea în momentul ăla, singură acasă cu pisicile. Se întrebă ce reacţie avea să aibă când va vedea că se apucase din nou de băut. Oare îi fusese dor de el şi, dacă da, i-ar spune-o, iar dacă nu-i spunea nimic, asta însemna că nu-i fusese deloc dor de el…? Omer voia să-şi pună în continuare întrebări cu voce tare şi probabil că ar fi făcut-o, dacă Abed s-ar fi lăsat întrerupt. — Apoi, ta-dam… vine ziua deschiderii. Cum se zice în engleză când un nou bar sau magazin e deschis pentru prima oară? — Nu ştiu, se încruntă Omer. Acesta era într-adevăr cel mai bun lucru atunci când un străin conversa cu un alt străin într-o limbă care le era străină amândurora. Când unul din ei nu reuşea să găsească un cuvânt anume, se dovedea că nici celălalt nu era în stare. — OK, dar înţelegi, continuă Abed încrezător. Acesta era cel de-al doilea lucru bun atunci când un străin conversa cu un alt străin într-o limbă care le era străină amândurora. Când unul din ei nu reuşea să găsească un anumit cuvânt, iar celălalt nu era nici el în stare, izbuteau totuşi să se înţeleagă pe deplin. Precum o fantomă care se amesteca în treburile lumeşti fără să fie într-adevăr acolo în carne şi oase, cuvântul acela nedescoperit găsea totuşi o cale de aşi transmite înţelesul fără a apărea el însuşi în scenă. Printre oamenii care conversează într-o limbă străină comună, cuvintele dezvoltă o putere misterioasă de-a vorbi prin tăceri, de-a fiinţa chiar în absenţele lor. Un fel de sindrom al membrului lingvistic absent, întocmai ca pacienţii ce continuă să-şi simtă membrele amputate multă vreme după operaţie, oamenii rupţi complet şi brusc de limba lor maternă şi, prin urmare, siliţi să supravieţuiască într-o limbă străină, continuă într-un fel să simtă vocabulele dezmembrate din trecutul lor îndepărtat şi încearcă să construiască fraze folosind cuvinte pe care nu le mai posedă. — Fiindcă e ziua deschiderii, primele băuturi sunt gratis. Nu e de mirare că întregul cartier se înghesuie aici. Patronul e prea fericit, prea ocupat şi, probabil, prea beat. Atunci, singurul bărbat treaz pe care-l zăreşte în tot barul se apropie şi-l întreabă: „Domnule, iertaţi-mi curiozitatea, dar de ce aţi numit barul Coţofana Râzătoare?”. Patronul rămâne perplex. Pur şi simplu nu ştie ce să-i răspundă! Atunci îşi aminteşte cuvintele nevesti-sii: „Pentru că dă locului un aer vesel”. Angajaţii îi aud explicaţia şi o reproduc imediat, fiindcă şi ei s-au chinuit să rezolve misterul acestui nume stupid. Şi aşa se răspândeşte, ca o boală contagioasă. Mulţi ani mai târziu, tu mă târăşti în spelunca asta, eu pun aceeaşi întrebare şi ghici ce îmi răspunde barmanul: „Pentru că dă locului un aer vesel!”. Uahahau! Interjecţia asta s-ar putea să nu redea exact ultimul sunet pe care l-a scos, dar e varianta cea mai apropiată la care ar putea ajunge orice idiom. „Uahahau” era un efect sonor general ce se aplica la o mulţime de lucruri care nu-i plăceau lui. Era un termen-umbrelă sub care puteau fi îngrămădite eficient diverse bunuri personale, printre care numeroase nemulţumiri şi un melanj de sunete (hohote, urlete, icnete şi gemete de diferite intensităţi). Oricare ar fi fost sentimentul precis pe care era menit să-l exprime, „uahahau” era în realitate mai puţin o exclamaţie finală şi mai curând un pistol de start. În momentul în care se auzea scoţând sunetul acela, Abed lansa un nou atac în maratonul neobosit al vorbăriei. — De ce te plângi tot timpul? bombăni Omer cu o voce răguşită. Ce câştigi cu asta? Nu bei niciodată! Naiba să te ia, Abed! N-ai băut nici în ziua când ai aflat că prietena ta te aştepta încă în Maroc. N-ai băut nici când am cerut-o pe Gail în căsătorie sub ochii tăi. Dacă bucuria nu e o ocazie destul de bună pentru tine, atunci ce spui de durere? N-ai băut nici când ai aflat că prietena ta se căsătoreşte cu vărul tău! Dacă nu bei la vârsta asta, ai să sfârşeşti înecat în alcool la bătrâneţe. — Deci asta ai făcut tu în seara asta? Ai investit într-un viitor mai bun! mormăi Abed cu ochii scăpărându-i de dispreţ, însă încruntarea ce însoţea dispreţul luă imediat o întorsătură mai îngăduitoare. Omar, prietene, de ce te-ai apucat din nou de băut? Anul trecut pe vremea asta zăceai aproape în comă la spital, borându-ţi şi maţele din tine sub un pom de Crăciun. Ai promis că nu mai bei niciodată. Şi acum, uită-te la tine! — Unsprezece luni şi şaisprezece zile, zise Omer încuviinţând din cap şi chicotind de parcă şi-ar fi spus o glumă bună în sinea lui. Ştii de ce mi-am dat seama? Dacă acum unsprezece luni mi-aş fi pus pur şi simplu căştile şi aş fi ascultat melodia aia a lui Nick Cave fără întrerupere… se opri, căutând şerveţelul pe care făcuse calculele… După 175.458,46 de runde, aş fi putut să-mi dau căştile jos de la urechi şi să constat că au trecut unsprezece luni. Pentru mine, ar fi fost o singură melodie. Abed întoarse capul şi îşi miji ochii, privindu-l pe jumătate stupefiat. — Omar, ăsta e cel mai inteligent lucru care ţi-a ieşit din gură în seara asta. De ce nu punem noi doi ani la socoteală? Hmm, ia să vedem… în ultimii doi ani ai părăsit Istanbulul şi ai venit în State să-ţi faci doctoratul; ai lăsat baltă doctoratul şi te-ai specializat în schimb în iubite, dar ai dat-o în bară cu toate; ţi-ai distrus stomacul şi după aia stomacul aproape că te-a distrus pe tine… apoi, desigur, ori îţi era rău, ori erai îndrăgostit, nimeni n-ar fi putut să observe diferenţa; după aia te-ai căsătorit şi, pe deasupra, te-ai căsătorit cu Gail şi ţi-ai nenorocit complet viaţa! Da, ar fi fost cu siguranţă mult mai bine, dacă în momentul în care ai ajuns în America, ţi-ai fi pus căştile şi ai fi ascultat fără întrerupere orice melodie ai fi vrut de un catralion de ori. Dacă ai fi făcut asta, acum am fi fost cu toţii liniştiţi. Se opri, scoase o batistă din buzunar şi îşi şterse nasul care îi curgea, apoi şi-l mai şterse o dată. Omer aşteptă la o oarecare distanţă, ştiind bine că atunci când nasul lovit de rinită alergică al lui Abed începea să curgă, timpul se oprea în loc. — Cât despre faptul că nu beau, fonfăi Abed când nasul îl lăsă, în cele din urmă, să continue. Poţi să fii foarte deschis şi foarte agresiv. În fond, Gail face chestia asta tot timpul cu noi, nu-i aşa? Deci, dacă îţi închipui cumva că sunt un tâmpit desuet şi plictisitor care se chinuie să-şi asigure un loc călduţ în rai de unde să-ţi facă ţie cu mâna de sus, spune-o răspicat. Lasă-ţi nemulţumirile să curgă liber! Se uitau unul în ochii celuilalt nerăbdători şi îngreţoşaţi. Nerăbdător era Abed, care aştepta să se dezlănţuie potopul de critici. Îngreţoşat era Omer, care strângea din buze, temându-se să nu-i scape din gură ceva mai rău. Era un vechi tipar care revenea. În trecut, de câte ori se apuca de băut, bea prea mult şi, de câte ori bea prea mult, îşi sfârşea noaptea vomitând. — Bine, dacă asta vrei să auzi, se simţi Omer obligat să spună câteva lucruri, când îi deveni clar că nerăbdarea avea să învingă dezgustul. Am să-ţi spun ce minte de păianjen ai! — Ceee? — Asta e expresia folosită în turcă pentru oameni ca tine. Când cineva e cu totul depăşit, conservator, demodat, tradiţionalist… spunem că are o minte de păianjen. — De ce? — De ce? De aia! „De ce?” era un surogat de întrebare, o monedă scoasă din uz, care nu mai era folosită nicăieri şi de nimeni odată ce păşeai în văile liniştite, în regiunile calme ale tărâmului vast, dar familiar numit limbă maternă. Acolo îţi puteai petrece întreaga viaţă fără să te îndoieşti că aveai toate răspunsurile la toate felurile de „de ce?”-uri, până când cineva îţi punea o asemenea întrebare. — Vreau să zic, e ca şi când ai spune: „creierul tău e mic ca un păianjen”? Sau te referi mai degrabă la pânză decât la păianjen? Ca şi când ai spune: „mintea ţi-e prăfuită fiindcă n-ai folosit-o de secole întregi”. Dar chiar şi aşa, nu are niciun sens, dacă nu spui minte ca o pânză de păianjen în loc de minte de păianjen. Omer lăsă săi scape un geamăt disperat, de parcă s-ar fi luptat cu un alt acces de greaţă. S-ar fi gândit să iasă la aer curat, dacă n-ar fi fost deja acolo. — Mă rog, ridică Abed din umeri. Punctul tău de vedere e acceptat. Cel puţin ai încercat să spui ceva inteligent pentru prima oară… de fapt, pentru a doua oară în seara asta. Am într-adevăr o minte de păianjen. De tarantulă sau ceva de genul ăsta. Dar asta nu mă supără. Nu, chiar deloc, pentru că asta înseamnă „pios” în cartea mea. Sunt un musulman pios, pe când tu eşti unul pierdut. — Un musulman pierdut… repetă Omer pe un ton afectat, închizând ochii într-un soi de transă, de parcă s-ar fi aşteptat să i se ivească dinaintea lor un desen animat despre musulmani pierduţi care să-i vorbească despre tragediile muritorilor. Fiindcă nu se ivi nimic, deschise din nou ochii şi observă că un sentiment profund de nefericire umplea golul în care se aşteptase să apară imaginea. Pe când nefericirea se adâncea, simţi mai întâi o înduioşare paternă, apoi o empatie camaraderească şi, în cele din urmă, o milă copleşitoare pentru umila sa existenţă pe pământ. „Pierdut” – chiar aşa era, aşa fusese mai mult decât oricum altcumva în ultimii cinci, zece, cincisprezece ani din viaţă… un absolvent de ştiinţe politice incapabil să-şi găsească un loc în torentul politicii sau pe insula oamenilor de ştiinţă; un soţ nou-în-branşă căruia i se părea greu să respire în flora şi fauna instituţiei căsătoriei; un expatriat care avea încă sentimentul că aici nu era acasă, dar care deja nu mai ştia unde era casa lui, chiar dacă avusese una la un moment dat în trecut; un musulman prin naştere care nu voia să aibă nimic de-a face cu Islamul sau cu oricare altă religie; un ateu convins, nu atât pentru că se îndoia de existenţa lui Dumnezeu, ci mai curând pentru că se îndoia că Dumnezeu avea ştiinţă despre existenţa sa… — Nu beau, nu, domnule. Şi cu cât sunt luat mai mult în râs pentru că nu beau, cu atât mă simt mai onorat. Când am să mor, am să spun acolo sus că nu am nimic de declarat. Nu ştiu ce gust are vinul alb sau whisky-ul. Nu ştiu ce gust are raki-ul. Dar ştiu cum miros toate chestiile astea în gurile oamenilor. Şi, mulţumită ţie, ştiu şi cum miros când ies din gurile lor! Uahahau! Omer se făcu pământiu la faţă, dându-şi seama că să audă pe cineva vorbind despre vomitat în acea stare gastrointestinală delicată putea avea un efect stimulator asupra lui. — Pur şi simplu nu sunt în stare să pricep. Dacă oricum ai de gând să vomiţi tot în cele din urmă, continuă Abed fără să-şi dea seama de agravarea stării fizice pe care era pe cale să i-o provoace prietenului său, de ce îţi mai dai osteneala să bei? — Abed… nu vrei să încetezi? — De ce? Te-am ascultat răbdător vreme de cinci ore, iar acum, când te-ai mai trezit puţin datorită aerului curat şi vremii reci, mă rog, am şi eu câteva lucruri de spus… Lasă-mă cel puţin să te întreb ceva: dat fiind că nu am băut niciodată alcool în trecut şi presupunând că nu voi bea nici în viitor, eşti drăguţ să-mi spui ce naiba caut eu în baruri? — Nu ştiu, mormăi nervos Omer. Însă răspunsul lui greşit nu făcu decât să mărească presiunea pentru cel corect. — Ba sigur că ştii! Deşi ameţit de-a binelea după cinci ore de dat ouzo pe gât şi cu ochii încercănaţi, Omer avea încă bunul-simţ să-şi dea seama că orice fel de obiecţie la acest sigur era sortită în mod sigur eşecului. — Erai acolo din cauza mea, zise Omer cu răsuflarea tăiată, de parcă ar fi fost pe punctul de-a mărturisi un păcat… sau mai degrabă un şir lung de păcate. Pentru că te-am sunat şi ţi-am spus că nu mă simt în apele mele în seara asta… — Asta-i tot? Ai mai spus şi altceva, îţi aminteşti? — Am spus că simt… că mă simt… ca şi când aş fi fost aruncat într-o fântână secată. — Exact. Fântâna! chicoti Abed sărind în sus şi fluturându-şi braţele în aer. Săritul era un fel de semn de triumf. De fiecare dată când obţinea confirmarea după care tânjea într-o dispută în desfăşurare, se punea pe sărit, în parte fiindcă deborda mereu de energie, dar mai mult fiindcă, în adâncul sufletului, era nemulţumit de înălţimea lui. Se putea spune că e frumos şi-i mulţumea într-adevăr lui Dumnezeu pentru asta, numai de-ar fi fost ceva mai înalt. Nu la fel de înalt ca Omer Bărzoiul, desigur, doar puţin, acolo… treizeci de centimetri, ca să fim mai exacţi. Fiindcă nu era cu treizeci de centimetri mai înalt, bănuia Abed, toate lucrurile care l-ar fi putut înveşmânta în carismă – fruntea înaltă, părul creţ, ochii negri şi strălucitori, nasul uşor acvilin şi gropiţa din bărbie – îl făceau în schimb să arate ca un doctorand din anul doi care studiază utilizarea catalizatorului pe bază de oxid de ceriu pentru a obţine hidrogen din vapori de apă şi monoxid de carbon. Dar să descopere resorturile latente şi elaborate din spatele gesturilor extrem de simple ale prietenului său era ultimul lucru care îi trecea prin cap lui Omer pe când continua cu valul său dezlănţuit de proteste: — …eram deprimat pentru că Gail era deprimată. Chestia asta durează de mult timp şi astăzi am simţit în fine nevoia să beau ceva, aşa că te-am sunat… apropo, vezi legătura, Abed? Mai întâi ai senzaţia că eşti aruncat într-o fântână secată şi pe urmă te trezeşti că tânjeşti după ceva de băut…! Cu o uluială batjocoritoare sclipindu-i în ochi, Abed părea încurcat, sfâşiat între dorinţa de-a îndura liniştit, dacă nu chiar de-a savura în secret valul dezlănţuit de fraze sforăitoare şi aceea de a-l stăvili printr-o şarjă de contraargumente. — …m-ai implorat să nu mă apuc din nou de băut, dar ştiai că aveam să o fac oricum şi te-ai gândit probabil că aş fi mai în siguranţă cu tine. Aşa că ai venit. Apoi a trebuit să facem turul tuturor barurilor din cartier, fiindcă te-am convins că alcoolul fermentat n-o să-mi facă rău la stomac, iar acel alcool anume trebuia să fie raki. Dar n-am reuşit să găsim aşa ceva. În schimb, am dat peste locul ăsta în care se servea ouzo. Asta a fost oarecum ironic, fiindcă oamenii îşi închipuie că grecii şi turcii n-au nimic în comun. Dar lasă-mă să-ţi spun ceva: posibilitatea ca un turc să-şi înlocuiască băutura naţională cu ouzo e mai mare decât… posibilitatea ca o persoană de orice altă naţionalitate să-şi înlocuiască băutura naţională cu ouzo. La fel, deşi îi spun fără nicio ruşine cafelei turceşti „cafea grecească”, şansele ca un grec să prefere cafeaua turcească în locul oricărei alte cafele sunt mai mari decât şansele ca… oricine… de orice altă naţionalitate să… să… să… prefere… cafeaua turcească… uuf! Omer lăsă să-i scape un geamăt, dându-şi seama exasperat că nivelul englezei lui n-avea să-i permită niciodată să păstorească toate cuvintele alea pe care le împrăştia cu atâta nesocotinţă. — Înţelegi ce vreau să zic? se tângui. Dar ştia că Abed avea să înţeleagă. Ăsta era cel de-al treilea lucru bun atunci când un străin vorbea cu un alt străin într-o limbă care le era străină amândurora. Orice dificultate ar fi avut unul dintre ei în a vorbi engleza, celălalt trebuia să acorde un oarecare credit pretenţiei tacite conform căreia „sunt-sigur-că-aş-fi-scos-ceva-mai-inteligent-dacă-aş-fi-stă-pânit-vocabularul-şi-gramatica”. — …deci ţi-am spus că n-am nimic împotrivă să beau ouzo, dar asta trebuie să te fi enervat, fiindcă nu înţelegeai de ce te pusesem să baţi atâta drum căutând raki, dacă tot aveam de gând să mă mulţumesc cu ouzo până la urmă… — Omar, prietene… e în regulă, încercă Abed să-l liniştească, însă fără niciun rezultat. — Nu, nu e! Nimic nu mai e în regulă. Nu pot s-o fac pe Gail fericită. Nu sunt în stare să ajung la ea. Când e fericită, e atât de exuberantă, că mă înspăimântă. Când e tristă, e atât de disperată, încât mă simt neputincios. Nu pot să fac nimic în privinţa asta… sunt terminat… continuă Omer să se învârtă în cercuri de tânguieli pe când plonja tot mai adânc în vârtejul dispreţului de sine. — Gail o să fie bine, iar noi o să ne ajutăm unul pe altul, dostum, zise Abed încurcat, neştiind ce altceva să mai spună şi căutând un proverb potrivit, aşa cum făcea întotdeauna când se afla în încurcătură, dar nu reuşi să găsească ceva mai bun decât: „Un prieten bun e mai bun ca laptele”. — Chiar mai bun ca laptele, strigă Omer cu însufleţire, proverbul având extrem de multă logică pentru procesul său cognitiv extrem de deraiat. Apoi, surprinzător, nu se mai rosti niciun cuvânt în următoarele zece minute sau chiar mai mult, până când ajunseră la treptele unei clădiri de cărămidă din Davis Square. Odată aflaţi acolo, faţa lui Omer se schimonosi într-o grimasă, de parcă locul în care ajunseseră după acel drum greu şi aventuros n-ar fi fost propriul lui apartament, unde se sfârşea noaptea, ci arcul unui curcubeu, unde se sfârşea lumea. Cunoscându-l suficient de bine ca să-i recunoască puterea de a aplica metode din ce în ce mai severe de înduioşare trupului său şovăitor şi sufletului său şi mai şovăitor, în momentul despărţirii, Abed nu se putu abţine să nu-şi îmbrăţişeze strâns prietenul, lucru care îl făcu pe celălalt şi mai duios. Când se desprinse din îmbrăţişare, roşu ca rubarba şi agitat, Omer repetă ca un ecou cu efect întârziat: — Chiar mai bun ca laptele! Apoi plecă. Abed rămase în picioare pe trotuar, privind trupul deşirat şi subţire al prietenului său cum dispare pe uşile pantagruelice şi întrebându-se ce va spune Gail când va vedea că se apucase din nou de băut, simţindu-se vinovat că nu se străduise mai mult să-l împiedice, făcându-şi griji pentru el, pentru ea şi, înainte să-şi dea seama, făcându-şi griji pentru ei toţi.     [1] Bătrâne (în turcă, în orig.).    

Cuprins   Locatarii Palatului Bomboană ÎNAINTE… ŞI MAI ÎNAINTE… ŞI ASTĂZI… Apartamentul 3: coaforii Cemal şi Celal Apartamentul 1: Musa, Meryem, Muhammet Apartamentul 4: Fiii-cei-iuţi-din-fire Apartamentul 3: coaforii Cemal şi Celal Apartamentul 5: Hadji Hadji, fiul, nora şi nepoţii lui Apartamentul 7: eu Apartamentul 8: Amanta Tristă Apartamentul 7: eu Apartamentul 6: Metin Chetinceviz şi SoţiaLuiNadia Apartamentul 1: Musa, Meryem, Muhammet Apartamentul 2: Sidar şi Gaba Apartamentul 9: Tijen Igienă şi Su Apartamentul 5: Hadji Hadji, fiul, nora şi nepoţii lui Apartamentul 7: eu Apartamentul 8: Amanta Tristă Apartamentul 2: Sidar şi Gaba Apartamentul 7: eu Apartamentul 2: Sidar şi Gaba Apartamentul 4: Fiii-cei-iuţi-din-fire Apartamentul 7: eu Apartamentul 9: Tijen Igienă şi gândacul Apartamentul 1: Musa, Meryem şi Muhammet Apartamentul 10: madam Auntie Apartamentul 7: eu Apartamentul 5: Hadji Hadji, fiul, nora şi nepoţii Apartamentul 7: eu Apartamentul 5: nora şi nepoţii Apartamentul 7: eu Apartamentul 1: Meryem Apartamentul 2: Sidar şi Gaba Apartamentul 8: Amanta Tristă şi cu mine Apartamentul 1: Muhammet Apartamentul 3: coaforii Cemal şi Celal Apartamentul 7: Amanta Tristă şi cu mine Apartamentul 10: madam Auntie Apartamentul 3: coaforul Celal Apartamentul 9: Su şi madam Auntie Apartamentul 3: coaforul Cemal Apartamentul 10: madam Auntie şi Su Apartamentul 2: Sidar şi Gaba Apartamentul 3: coaforii Cemal şi Celal Apartamentul 9: Su Apartamentul 2: Sidar şi Gaba Apartamentul 9: Tijen Igienă, Su şi cu mine Apartamentul 7: Amanta Tristă şi cu mine Apartamentul 10: madam Auntie Apartamentul 5: Hadji Hadji, nora şi nepoţii săi Apartamentul 10: madam Auntie şi Su Apartamentul 3: coaforii Cemal şi Celal Apartamentul 7: Su şi cu mine Apartamentul 6: Metin Chetinceviz şi SoţiaLuiNadia Apartamentul 7: eu şi Amanta Tristă Apartamentul 10: madam Auntie Apartamentul 7: eu Apartamentul 10: madam Auntie şi gunoiul Apartamentul 8: Amanta Tristă şi cu mine Apartamentul 9: Nadia Numărul 88: Palatul Bomboană Apartamentul 4: Fiii-cei-iuţi-din-fire Apartamentul 7: eu Boierul şi iubita lui Apartamentul 2: Sidar şi Gaba Apartamentul 7: eu Apartamentele 7 şi 8: Amanta Tristă şi cu mine PE URMĂ…   Locatarii Palatului Bomboană Apartamentul 1  Musa, Meryem şi Muhammet   Apartamentul 2 Sidar şi Gaba   Apartamentul 3 coaforii Cemal şi Celal   Apartamentul 4 Fiii-cei-iuţi-din-fire   Apartamentul 5 Hadji Hadji, fiul, nora şi nepoţii lui   Apartamentul 6 Metin Chetinceviz şi SoţiaLuiNadia   Apartamentul 7 eu   Apartamentul 8 Amanta Tristă   Apartamentul 9 Tijen Igienă şi Su   Apartamentul 10 madam Auntie       Lumea susţine că am o minte fantezistă – probabil felul cel mai plin de tact de-a spune: „Vorbeşti aiurea!”. S-ar putea să aibă dreptate. De câte ori mă simt neliniştit şi mă poticnesc în cuvinte, mi-e groază de privirile sfredelitoare ale oamenilor şi pretind că nu mi-ar fi, mă prezint cuiva străin şi mă prefac că nu-mi dau seama cât de înstrăinat sunt de mine însumi, de câte ori mă îndurerează trecutul şi-mi vine greu să recunosc că nici viitorul n-o să arate mai bine sau nu reuşesc să mă împac fie cu „unde”, fie cu „cine” sunt, în fiecare dintre toate aceste momente ce se repetă mult prea des ştiu că mă port absurd. Dar absurdul e la fel de departe de minciună ca şi adevărul. Minciuna întoarce adevărul pe dos. Cât despre absurd, el sudează atât de tare minciuna de adevăr, încât le face pe amândouă de nedesluşit. Deşi chestia asta pare complicată, în realitate e foarte simplă. Atât de simplă, că poate fi exprimată printr-o singură linie. Să zicem că adevărul e o linie orizontală: Atunci ceea ce numim „minciună” devine o linie verticală: Cât despre absurd, iată cum arată:   Cu o traiectorie fără sfârşit sau început, cercul nu recunoaşte niciun fel de axă orizontală sau verticală. Poţi să intri în cerc de oriunde vrei, atâta vreme cât nu confunzi acel punct cu un început. Nici puncte de pornire, nici praguri, nici sfârşituri. În orice clipă sau cu orice întâmplare aparte aş face prima mutare, o să existe mereu un timp ce precede acest început al meu – mereu un trecut înaintea fiecărui trecut şi, prin urmare, niciun punct de pornire veritabil. N-am văzut-o cu ochii mei, însă am auzit de la cineva care ştie multe că pe vremuri, când tomberoanele de gunoi din Istanbul aveau capace din aluminiu cenuşiu, exista un joc pe care băieţii şi fetele de prin partea locului îl jucau împreună. Trebuia să participe un anumit număr de jucători: destul de puţini ca să nu se înghesuie, destul de mulţi ca să se distreze, exact numărul potrivit şi întotdeauna unul par. Prima oară în „Jocul gunoiului” venea întrebarea „Când?”. Pentru răspuns, capacul rotund era împărţit cu creta în patru segmente, fiecare având înăuntru un cuvânt diferit, ce corespundea fiecărei direcţii: „Acum-Mâine-Curând-Niciodată”. Capacul era apoi învârtit de mânerul din mijloc cât mai repede cu putinţă şi, înainte s-apuce să încetinească, cel căruia îi venea rândul îl oprea, atingându-l cu un singur deget. Acelaşi lucru îl repetau, unul câte unul, toţi jucătorii, astfel încât fiecare să-şi dea seama de care perioadă se apropia cel mai mult. La a doua rundă, erau notate patru lucruri diferite ca posibile răspunsuri la întrebarea „Cui?”: „Mie-Iubitului-Celui mai bun prieten-Tuturor”. Capacul era învârtit din nou şi jucătorii întindeau iar mâinile ca să-i oprească rotirea frenetică. Cea de-a treia rundă trebuia să găsească un răspuns la întrebarea „Ce?” Patru cuvinte cu noroc şi patru cuvinte cu ghinion erau scrise în cele opt spaţii rămase, întotdeauna egale ca număr, pentru a adăuga un strop de corectitudine capriciilor sorţii: „Iubire-Căsătorie-Fericire-Bogăţie-Boală-Despărţire-Accident-Moarte”. Capacul era învârtit încă o dată, de-acum cu soluţiile conturându-se, astfel încât jucătorii să primească în sfârşit mult aşteptatul răspuns la întrebarea „Ce-o să se întâmple, cui şi când?”: „Mie-Bogăţie-Curând”, „Iubitului-Fericire-Mâine”, „Celui mai bun prieten-Căsătorie-Acum” sau „Tuturor-Despărtire-Niciodată”… Să începi să depeni firul naraţiunii nu e greu. Aş putea folosi şi eu logica din „Jocul gunoiului”, cu câteva adaptări pe ici, pe colo. Mai întâi trebuie să găseşti perioada naraţiunii: „Ieri-Azi-Mâine-Nelimitat”. Apoi ar trebui desemnate locurile: „De unde am venit-Unde stau acum-Unde mă Îndrept-Niciunde”. Pe urmă va fi rândul jucătorului să desemneze subiectul acţiunii: „Eu-Unul dintre noi-Toţi-Nici unul dintre noi”. În sfârşit, fără a tulbura echilibrul de patru la patru, trebuie să înşirui rezultatele posibile. Astfel, dacă învârt un capac de tomberon imaginar de patru ori la rând, ar trebui să fiu în stare să construiesc o frază decentă. Mai ai oare nevoie de altceva decât de o frază decentă ca să începi o poveste care oricum n-are început? „În primăvara anului 2002, la Istanbul, unul dintre noi a murit înainte de vreme şi linia s-a închis într-un cerc complet.”   *   Miercuri, 1 mai 2002, la ora 12:20, o dubiţă albă – care avea mare nevoie să fie spălată şi era decorată cu imaginea unui şobolan uriaş, cu dinţi ascuţiţi ca nişte ace, pe o parte şi cea a unui păianjen păros enorm pe cealaltă –, neobservând barierele din faţă, s-a pomenit în mijlocul unei mulţimi de două mii două sute de oameni. Dintre aceştia, cinci sute se aflau acolo pentru a sărbători Ziua Muncii, o mie trei sute erau poliţişti care aveau ordin să-i împiedice, alţi câţiva erau funcţionari oficiali care veniseră acolo ca să marcheze această sărbătoare de primăvară punând coroane de flori la statuia lui Atatūrk, iar restul erau copii de şcoală primară, aduşi să umple spaţiile goale, şi fluturau steagurile Turciei ce le fuseseră distribuite. Copiii aproape că făcuseră urticarie stând în soare ore în şir şi ascultând bâzâitul cuvântărilor triste. Întâmplător, mare parte dintre ei învăţaseră abia de curând să scrie şi să citească şi, însufleţiţi de acest avânt, strigau într-una silabele fiecărui cuvânt scris pe care îl zăreau în jur. Când dubiţa cu şobolanul şi păianjenul s-a năpustit în mulţime, aceşti copii au fost singurii care au strigat în cor: „SER-VI-CIUL DE COM-BA-TE-RE A DA-U-NĂ-TO-RI-LOR CUR-CU-BE-UL. Su-na-ţi-ne-Şi-îi-Dis-tru-gem-Pen-tru-Dum-nea-voas-tră”. Şoferul dubiţei, un bărbat roşcovan, cu urechi clăpăuge, aer caraghios şi mutră de bebeluş, cu trăsături atât de exagerate, încât abia dacă păreau reale, s-a pierdut cu firea în faţa acestui asalt. Trăgând de volan în direcţia opusă, pentru a scăpa de furia copiilor, s-a trezit în mijlocul unui cerc de demonstranţi extrem de agitaţi, înconjuraţi de un cerc exterior de poliţişti şi mai agitaţi. În cele câteva minute în care a rămas nemişcat, ca paralizat, şoferul a fost, pe rând, huiduit cu voioşie sau lovit cu pietre de demonstranţi înfuriaţi, care împărtăşeau aceeaşi ideologie, deşi – aparent – o interpretau diferit. Faptul că a virat, într-un gest disperat, spre cealaltă jumătate a cercului nu l-a ajutat decât să fie oprit din nou, de data asta de poliţişti. Ar fi fost mai mult ca sigur arestat pe loc – iar lucrurile ar fi luat, probabil, o întorsătură mult mai proastă şi pentru ceilalţi – dacă poliţiştii nu s-ar fi năpustit chiar în acel moment către un grup micuţ şi violent, hotărât să înceapă marşul imediat. Când a reuşit în sfârşit să iasă din piaţa zgomotoasă, şoferul dubiţei era leoarcă de sudoare. Numele lui era Nedreptate Turcpur. Lucra în domeniul combaterii dăunătorilor de aproape treizeci şi trei de ani şi nu-şi urâse niciodată slujba cu atâta înfocare ca în ziua aceea. Pentru a nu intra iar în bucluc, a evitat scurtăturile şi şi-a croit drum pe străzile întortocheate, ajungând cu o oră şi patruzeci şi cinci de minute întârziere la programarea din casa de raport pe care o căuta. Revenindu-şi încetul cu încetul din traumă, a parcat de-a lungul trotuarului, uitându-se cu suspiciune la pâlcul de oameni ce bloca intrarea în clădire. Neavând idee de ce se adunaseră acolo, totuşi convins că nu-i vor face niciun rău, a reuşit să se liniştească şi a verificat din nou adresa pe care secretara lui cea guralivă i-o dăduse chiar în dimineaţa aia: „Strada Cabal, nr. 88 (Palatul Bomboană)”. Secretara lui, o adevărată moară stricată, adăugase şi o notă: „Casa de raport cu salcâmul roz în grădină”. Ştergându-şi broboanele mari de sudoare de pe frunte, Nedreptate Turcpur s-a zgâit la salcâmul din grădină, încărcat cu flori roşietice-trandafirii. Ăsta, şi-a zis el, trebuie să fie ceea ce se cheamă „salcâm roz”. Totuşi, fiindcă n-avea deloc încredere în secretara lui, pe care se gândea s-o schimbe cu prima ocazie, a ţinut să vadă cu propriii lui ochi miopi plăcuţa clădirii. Parcând dubiţa pieziş, a sărit afară. Însă nici n-a apucat bine să facă un pas, că o fetiţă dintr-un grup de trei copii, care se afla în mulţime, a strigat îngrozită: „A venit djinnul! Buniculeee, bunicule, uite, a venit djinnul!” Bătrânul de care trăgea fetiţa, cărunt şi cu o barbă tunsă rotund, s-a întors şi a cercetat mai întâi dubiţa şi apoi pe şofer, de fiecare dată cu un aer la fel de dezamăgit. Vădit nemulţumit de ce vedea, şi-a îngustat ochii, făcând o mutră şi mai acră ca înainte, şi i-a tras pe cei trei copii mai aproape. Lui Nedreptate Turcpur i se făcea o nedreptate. Nu era djinn nu altceva de genul ăsta, ci doar un bărbat obişnuit, care avea o faţă disproporţionată, cu urechi de elefant şi o culoare de păr nefericită. Se mai nimerise să fie şi scund pe deasupra. Chiar foarte scund: un metru şi patruzeci şi trei de centimetri cu totul. Deşi mai fusese luat drept pitic, asta era prima oară când se pomenea acuzat că ar fi djinn. Încercând să nu se enerveze, şi-a croit insistent drum prin mulţime spre clădirea cenuşie. Şi-a pus ochelarii cu rame subţiri şi lentile groase, pe care-i purta de obicei la el. Nu pe nas – cum îi recomandase doctorul ci în buzunarul pantalonilor de lucru. Totuşi nici ajutându-se de ei n-a reuşit să desluşească ce era proeminenţa murdară de pe faţada clădirii până n-a ajuns la câţiva centimetri depărtare: un relief înfăţişând un păun cu penele înnegrite de murdărie. Dacă ar fi fost curăţat, poate că ar fi încântat ochiul. Sub relief scria: „Palatul Bomboană, nr. 88”. Se afla unde trebuia. O carte de vizită vârâtă între soneriile înşiruite lângă uşă i-a atras atenţia. Aparţinea unei firme concurente, care începuse abia de două luni să lucreze în acelaşi cartier. Fiindcă oamenii din jur nu păreau să-l mai bage în seamă, a profitat de prilej ca să scoată cartea de vizită şi să pună în loc una de-a lui.   SERVICIUL DE COMBATERE A DĂUNĂTORILOR CURCUBEUL Nu vă faceţi un deserviciu Sunaţi-ne şi lăsaţi-ne să curăţăm în locul vostru Personal specializat şi experimentat dotat cu pompe electrice şi mecanice împotriva Păduchilor • Gândacilor •  Puricilor • Ploşniţelor • Furnicilor • Păianjenilor • Scorpionilor • Muştelor Soluţie cu sau fără miros, pulverizată manual sau mecanic, cu pulverizator / atomizor şi / sau dispozitive de vaporizare adecvate atât spaţiilor închise, cât şi celor deschise Telefon: (0212)25824242   Când tipărise cărţile de vizită, angajase un student să le distribuie prin cartier, însă în scurt timp îl concediase, fără să-i plătească vreun ban, fiindcă făcea treabă de mântuială. Era ceva tipic pentru Nedreptate Turcpur: n-avea niciodată încredere în nimeni. S-a întors la dubiţă ca să descarce pulverizatoarele cu insecticid. Dar în clipa când a închis uşa, o femeie blondă, cu o pelerină de coafor în jurul gâtului, s-a aplecat peste geamul pe jumătate deschis şi s-a holbat la el cu ochii încrucişaţi. — Dubiţa asta e tot ce ai? N-o să fie de-ajuns, îţi spun eu! a strigat ea, împreunându-şi sprâncenele bine pensate. Ni s-au promis două camioane. E atâta gunoi, că nici două camioane nu ar face faţă. — N-am venit să iau gunoiul, s-a încruntat Nedreptate Turcpur. Am venit pentru insecte… pentru gândaci… — O! a tresărit femeia. Oricum, îţi spun eu că n-o să fie de-ajuns ce ai. Înainte ca Nedreptate Turcpur să priceapă despre ce vorbea femeia şi ce anume aşteptau oamenii ăia, două camioane roşii şi-au croit drum pe strada Cabal, de parcă ar fi auzit chemarea. Oamenii din mulţime, zărind în spatele acestora dubiţa unui post de televiziune, au început să se agite. Nedreptate Turcpur, fără să aibă nici cea mai vagă idee despre agitaţia din jur, încerca în clipa aia să găsească un loc de parcare mai bun. Totuşi faptul că se trezise de două ori la rând, împotriva voinţei lui, în mijlocul haosului trebuie să-i fi zdruncinat nervii, fiindcă vena din partea dreaptă a frunţii a început să-i zvâcnească nebuneşte. O singură mişcare făcută ca să-şi apese vena la loc a fost mai mult decât de-ajuns ca să piardă controlul volanului. Încercând panicat să dea înapoi, a intrat în mormanele de saci de gunoi aruncaţi lângă zidul grădinii ce despărţea casa de raport de stradă. Tot gunoiul din saci s-a împrăştiat pe trotuar.   *   Ca să spunem adevărul, Palatul Bomboană era obişnuit cu gunoiul, fiindcă deja se lupta de ceva vreme cu el. De la începutul lunii februarie şi până la jumătatea lunii aprilie –  perioada de după falimentul firmei private care colecta gunoiul din zonă şi reluarea serviciului de către una nouă – aici se strânsese un morman considerabil de gunoi, ce răspândea o duhoare tot mai înţepătoare de putreziciune. Lucrurile nu se remediaseră cine ştie ce de când cu noua firmă. Deşi gunoiul era ridicat cu regularitate în fiecare noapte, locuitorii de pe strada Cabal – dar şi trecătorii – continuau să arunce tot soiul de resturi lângă zidul grădinii, reuşind împreună să înalţe în fiecare zi un nou morman de gunoi. Dacă sunteţi interesaţi, puteţi merge chiar şi astăzi să vedeţi cu ochii voştri cum, de-a lungul zidului ce desparte grădina casei de raport de stradă, mormanul de gunoi curăţat la lăsarea întunericului se înalţă din nou în ziua următoare, fără să-şi fi pierdut din impozanţă. Sacii de gunoi sunt aruncaţi şi apoi ridicaţi, însă – în ciuda acestei veşnice creşteri şi scăderi – mormanul se află tot timpul acolo. Are chiar oamenii lui – scormonitori prin gunoaie care-şi fac apariţia în fiecare zi ca să strângă bucăţi de metal, carton, resturi de mâncare şi altele asemenea –, dar şi o armată de pisici, ciori şi pescăruşi. Apoi, fireşte, vin gândacii, pentru că oriunde este gunoi, sunt şi gândaci. Păduchii au năpădit şi ei Palatul Bomboană… şi, credeţi-mă pe cuvânt, păduchii sunt cei mai răi… Ca să vă daţi seama de toate astea, trebuie să petreceţi ceva timp acolo. Totuşi, dacă nu aveţi timp, trebuie să vă mulţumiţi cu versiunea mea asupra poveştii. Dar nu pot vorbi decât în numele meu. Nu c-aş vârî cuiva pe gât părerile mele despre ce se petrece, dar s-ar putea ca pe ici, pe colo să unesc linia orizontală a adevărului cu linia verticală a minciunii ca să scap de realitatea plicticoasă şi monotonă a locului în care sunt ancorat acum. La urma urmei, mă plictisesc de moarte aici. Dacă mi-ar aduce cineva vestea minunată că mâine viaţa mea s-ar putea să fie mai puţin anostă, poate că azi m-aş simţi mai puţin plictisit. Dar ştiu prea bine că mâine va fi exact la fel ca azi şi ca în toate zilele ce vor urma. Totuşi, cu toată dragostea mea pentru cercuri, n-ar trebui să vă las impresia că numai viaţa mea se repetă la nesfârşit. În ultimă instanţă, verticalul este la fel de fidel repetiţiei ca şi orizontalul. Contrar credinţei majorităţii, „eterna reîntoarcere” – cum i se spune – se potriveşte nu numai la cercuri, ci şi la linii şi aranjamente liniare. Din monotonia liniilor se desprinde o singură cale: să trasezi cercuri înăuntrul altor cercuri, într-o spirală din ce în ce mai îngustă. Asta seamănă într-un fel cu a fi cel care strică cheful tuturor la „Jocul gunoiului”: să nu te împaci cu ce-ţi iese când învârti capacul rotund din aluminiu cenuşiu, să strici jocul neaşteptându-ţi rândul, să tânjeşti să învârti iar şi iar. Să nu iei în serios subiectele, complementele, verbele şi coincidenţele, consolându-te tot timpul singur: „În Istanbul, în primăvara anului 2002, moartea unuia dintre noi a fost provocată de Ea-Mine-Noi toţi-Niciunul dintre noi”. Miercuri, 1 mai 2002, Nedreptate Turcpur a dat cu praf insecticid în unul dintre apartamentele din Palatul Bomboană. Cincisprezece zile mai târziu, când s-a întors după puii de gândaci născuţi din ouăle mamelor moarte, a găsit uşa cu pricina zăvorâtă. Totuşi e prea devreme ca să vorbim acum despre lucrurile astea. Pentru că a existat un alt timp înaintea acestui moment şi, desigur, un altul şi mai înainte.

Cuprins   Notă către cititor Spălătorul de vase norocos PARTEA ÎNTÂI Viaţa înainte de căsătorie Semne La început a fost ceaiul… O soră talentată Încă o ceaşcă de ceai Haremul interior Femeia-lună PARTEA A DOUA Vânturile schimbării Ce ştiu pescarii Despre poete şi copii Lovitura de stat de la miezul nopţii PARTEA A TREIA Minte contra trup Acolo unde îşi fac veacul zânele Femei care îşi schimbă numele Pasagera clandestină Un banchet sărbătoresc În căutarea Zeiţei-Mamă Normală pe dinafară Stând pe muchie Copacul-Creier Un mister numit creier PARTEA A PATRA Niciodată să nu spui niciodată Dulce iubire Doamna Ceapă Elogiul egoismului Când Marele Bazar zâmbeşte Femei mici, inimi mari Una albastră, una roz PARTEA A CINCEA Minunata capitulare Jurnal de sarcină Cărţi şi copii O mare fără ţărm De ce suntem deprimaţi când vrem să fim fericiţi? Ochiul Celest PARTEA A ŞASEA Dulceaţă întunecată Un djinn în încăpere Feminitatea ca naraţiune incompletă Străina din oglindă Domnul Poton şi familia lui Tu şi lordul Poton Mame scriitoare şi copiii lor O inimă de cleştar Adio, domnule djinn PARTEA A ŞAPTEA Zorii Liniştea de după furtună Democraţia Degeţicilor Epilog   Scriitoare de origine turcă, ELIF SHAFAK s-a născut în Franţa, la Strasbourg, în 1971. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în Spania, apoi a revenit în Turcia, împreună cu familia sa. A debutat în literatură în 1994, cu povestirea Kern Gözlere Anadolu, însă a obţinut succesul şi recunoaşterea publicului turc cu primul său roman, Sufiştii, publicat în 1997. Cel de-al doilea roman, Oglinzile oraşului, publicat în 1999 şi distins în 2000 cu premiul Uniunii Scriitorilor Turci, a impus-o definitiv în literatura turcă. Acestuia i-au urmat Privirea (2000) şi Palatul Păduchilor (2002). La Editura Polirom i-au apărut romanele Sfântul nebuniilor incipiente (2009), Bastarda Istanbulului (2007, 2012) şi Cele patruzeci de legi ale iubirii (2011). Cărţile ei, traduse în numeroase limbi, se bucură de un succes considerabil, iar presa internaţională vede în autoarea turcă un rival promiţător al marelui scriitor turc Orhan Pamuk.     Pentru trei femei, Beyza, Aurora şi Zelda     „De şaptezeci de ani încoace, am o părere tot mai proastă despre femei şi nu pot să mi-o schimb deloc în bine, ba dimpotrivă. Chestiunea feminină! Cum să nu existe o chestiune feminină? Însă aceasta nu priveşte felul în care femeile ar trebui să ajungă stăpâne pe viaţa lor şi a altora, ci cum s-ar putea face să n-o mai distrugă.” Tolstoi Misoginul   „Ţelul vieţii noastre n-ar trebui să fie acela de-a descoperi bucuriile căsniciei, ci de-a aduce mai multă iubire şi mai mult adevăr în lume. Ne căsătorim pentru a ne sprijini unul pe celălalt în această misiune.” Tolstoi Feministul   „Simt o mare tandreţe pentru ea [fiica sa Maşa]. Numai pentru ea. Ea spală păcatele celorlalte, cum s-ar zice.” Din nou Tolstoi   Notă către cititor Mă aflam în Istanbul când s-a produs cutremurul din 1999. La vremea aceea, locuiam într-unul din cele mai trepidante şi mai pestriţe cartiere ale oraşului, unde calitatea caselor varia la fel de mult ca poveştile oamenilor. Când am ieşit în fugă din clădire, împreună cu toţi ceilalţi, la trei dimineaţa, printre strigăte şi ţipete, am văzut ceva care m-a făcut să mă opresc locului. Pe cealaltă parte a străzii, băcanul nostru – un bătrân arţăgos, care nu vindea băutură şi nu vorbea cu marginalii – stătea alături de un travestit cu o perucă lungă, brunetă şi rimelul scurs pe obraji. L-am văzut desfăcând un pachet de ţigări, cu mâini tremurătoare şi faţa albă ca a unei stafii, şi oferindu-i una. Asta a fost şi este încă imaginea care mi-a rămas cel mai adânc întipărită în minte din noaptea aceea: un băcan conservator şi un travestit înlăcrimat fumând unul lângă celălalt. În faţa dezastrului şi a morţii, diferenţele noastre lumeşti se evaporau şi deveneam cu toţii Unul, chiar dacă numai pentru câteva ore. Dar am crezut întotdeauna că şi poveştile au acelaşi efect asupra noastră. Nu vreau să spun că literatura are magnitudinea unui cutremur, însă când pătrundem într-un roman, ne lăsăm în urmă micile noastre apartamente comode şi, prin intermediul personajelor fictive, ne trezim că ajungem să cunoaştem oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată şi pe care poate chiar i-am detestat drept „Ceilalţi”. Mulţi ani mai târziu, aveam să-mi amintesc de noaptea aceea într-un context cu totul diferit: după naşterea primului meu copil, am trecut printr-o depresie puternică, ce m-a despărţit de singura pasiune din viaţă care până atunci fusese mai presus de orice – scrisul. Pentru mine a fost un cutremur emoţional. Când am ieşit în fugă din clădirea Eului pe care mi-l construisem cu grijă atâţia ani, în întunericul de-afară am dat peste un grup de Degeţici – şase femei mici cât degetul – stând speriate şi zguduite una lângă alta. Pe patru dintre ele le cunoşteam deja. Pe celelalte două le întâlneam pentru prima oară. Mi-am dat seama că, dacă n-ar fi fost situaţia extraordinară a depresiei mele postnatale, nu le-aş fi văzut niciodată într-o nouă lumină, iar ele ar fi continuat să trăiască în trupul şi în sufletul meu fără să se asculte niciodată una pe alta, ca nişte vecine care împart acelaşi aer, însă niciodată un salut paşnic. Poate că toate femeile au un harem interior şi tocmai discrepanţa, tensiunea, armonia greu dobândită dintre eurile noastre contradictorii ne fac să fim noi însene. Mi-a luat ceva vreme să ajung să le cunosc şi să le iubesc pe toate cele şase Degeţici. Această carte înfăţişează felul cum mi-am acceptat diversitatea interioară şi apoi am învăţat să fiu Una.   *   Sunt scriitoare. Sunt nomadă. Sunt cosmopolită. Sunt o iubitoare a sufismului. Sunt pacifistă. Sunt vegetariană şi sunt femeie, mai mult sau mai puţin în această ordine. Aşa m-aş fi definit înainte să ajung la vârsta de treizeci şi cinci de ani. Până în acel moment, m-am văzut întâi şi întâi ca pe-o povestitoare. În vremurile de demult, oamenii ca mine îşi împărtăşeau poveştile în jurul unui foc de tabără, sub un cer atât de vast, încât nu puteai să-ţi dai seama unde se sfârşea, dacă se sfârşea vreodată. În Paris, îşi agoniseau banii de chirie scriind pe la ziare. În palatul unui sultan despot, fiecare poveste le câştiga dreptul la o nouă zi de viaţă. Fie că era vorba despre Naratorul Anonim, Balzac sau frumoasa Şeherezada, mă simţeam legată de aceşti povestitori din vechime. Adevărul e că, precum mulţi alţi romancieri, mă simţeam mai apropiată de scriitorii morţi decât de cei contemporani şi probabil relaţionam mai uşor cu personajele fictive decât cu oamenii reali – mă rog, prea reali. Aşa trăiam. Aşa aveam de gând să trăiesc mai departe. Dar atunci mi s-a întâmplat ceva cu totul neaşteptat, miraculos şi uluitor: am devenit mamă. Asta a schimbat totul, m-a schimbat pe mine. Noul rol m-a lăsat uimită, la fel de buimacă precum un liliac deşteptat de razele soarelui. În ziua când am aflat că sunt gravidă, scriitoarea din mine s-a panicat, femeia din mine s-a simţit cuprinsă de-o fericire confuză, pacifista din mine a rămas nepăsătoare, cosmopolita din mine a început să se gândească la nume internaţionale de bebeluşi, sufita din mine a întâmpinat vestea cu bucurie, vegetariana din mine s-a îngrijorat că va fi silită să mănânce carne, iar nomada din mine voia pur şi simplu să-şi ia picioarele la spinare şi să fugă cât mai iute. Dar aşa se întâmplă când eşti gravidă. Poţi să fugi de orice şi de oricine, însă nu şi de schimbările din trupul tău. Când s-a abătut asupra mea, depresia postnatală m-a luat complet pe nepregătite. Se întindea înainte-mi ca un tunel întunecos, parcă fără capăt, şi mă umplea de groază. Încercând s-o traversez, m-am prăbuşit uneori şi personalitatea mi s-a spart în cioburi atât de mici, încât nu era chip să le lipesc din nou laolaltă. Însă totodată, experienţa m-a ajutat să privesc înăuntrul meu şi să fac iar cunoştinţă cu fiecare membră a haremului miniatural pe care îl închisesem în mine în toţi aceşti ani. Depresia poate fi o minunată ocazie dăruită de viaţă pentru a înfrunta fără înconjur probleme ce contează enorm pentru fiinţa noastră, dar care, din grabă sau ignoranţă, au fost măturate sub preş. Nu-mi dau seama ce-a venit mai întâi şi ce-a urmat. Oare am ieşit din depresie şi abia apoi am început să scriu cartea asta? Sau am terminat cartea şi astfel am reuşit să mă târăsc afară din tunel? Adevărul e că n-aş putea spune. Amintirile mele din acele zile sunt vii şi intense, dar nu respectă nicidecum ordinea cronologică. Totuşi, ştiu sigur că această carte a fost scrisă cu lapte negru şi cerneală albă – un cocktail de poveşti, sentimente materne, dor de ducă şi depresie, distilat vreme de câteva luni la temperatura camerei.   Orice carte este o călătorie, o hartă ce-şi călăuzeşte cititorul prin hăţişul minţii şi sufletului uman. Iar aceasta nu e cu nimic diferită. Orice cititor este, prin urmare, un soi de călător. Unele călătorii ne iniţiază la fata locului în cultura pe care am moştenit-o de la înaintaşi, în timp ce altele se axează pe aventuri sub cerul liber sau în natură. În paginile care urmează, vreau să vă iau cu mine în două călătorii simultane, una în Valea Bebeluşilor, cealaltă în Pădurea Cărţilor. În Valea Bebeluşilor, vă invit să aruncaţi o privire mai atentă asupra diverselor roluri care ne alcătuiesc viaţa, începând cu ipostaza de femeie, mamă şi autoare. În Pădurea Cărţilor, voi discuta despre vieţile şi operele unor scriitoare, de pe vremuri sau contemporane, din Orient şi Occident, pentru a vedea cum au tratat subiecte similare, cu sau fără succes. Cartea de faţă n-a fost scrisă numai pentru acele femei care au trecut sau vor trece prin perioade asemănătoare de depresie, ci pentru toţi aceia – bărbaţi sau femei, celibatari sau căsătoriţi, cu sau fără copii, scriitori sau cititori – cărora le vine greu uneori să echilibreze multitudinea de roluri şi responsabilităţi din vieţile lor.   Sufiţii cred că fiecare fiinţă umană este o oglindă ce reflectă universul luat în ansamblu. Ei spun că fiecare dintre noi este un microcosmos în mişcare. Să fii om, prin urmare, înseamnă să trăieşti cu o întreagă orchestră de voci contradictorii şi de sentimente amestecate. Ar putea fi o experienţă rodnică şi edificatoare, dacă n-am fi înclinaţi să-i ridicăm în slăvi pe unii membri ai acelei orchestre interioare în dauna altora. Ne reprimăm multe aspecte ale personalităţii pentru a fi în concordanţă cu imaginea perfectă la înălţimea căreia încercăm să trăim. Astfel, înăuntrul nostru există rareori – dacă nu chiar niciodată – democraţie, în schimb există o oligarhie bine instaurată, în care unele voci domnesc peste restul. Lapte negru este o încercare de-a răsturna acea oligarhie prin mijloace paşnice, de-a accede la o democraţie interioară sănătoasă şi matură. Deşi ar fi o naivitate să presupui că regimul democratic e numai lapte şi miere, acesta e totuşi preferabil oricărei forme de despotism. Doar atunci când reuşim să ne armonizăm şi să ne sincronizăm vocile interioare putem deveni mame mai bune, taţi mai buni şi, probabil, scriitori mai buni. Dar mă ia gura pe dinainte şi n-ar trebui. Trebuie să fac un viraj şi să mă întorc în trecut, să caut momentul în care a început totul.   Spălătorul de vase norocos Iată-ne, pe mama şi pe mine, prinse într-un labirint dulce-amar de sentimente, în care numai mamele şi fiicele sunt în stare să se-ncurce. Dar mă simţeam plină de recunoştinţă pentru felul cum reacţionase la vestea neaşteptată şi i-am mulţumit pentru susţinerea ei. — O, nu e vorba de nicio susţinere, draga mea. Sunt pur şi simplu ca un spălător de vase nevoiaş care găseşte din întâmplare un bilet de loterie pe trotuar şi află că a câştigat lozul cel mare. Oricât de obişnuită aş fi cu frazele codificate şi cifrate ale mamei, de data asta n-am priceput imediat unde bate. — Mi-e teamă că nu înţeleg. — Păi, e cât se poate de limpede, iubito. Te temeai că o să mă supăr când o să aflu că te-ai măritat în secret în altă ţară şi, când ai văzut că nu m-am supărat deloc, te-ai simţit recunoscătoare. Aşa e? Am încuviinţat din cap. — Aşa e. — Vezi tu, doar o mamă care e sigură că fiica ei se va căsători într-o zi ar fi dezamăgită aflând că a făcut-o fără s-o anunţe. Sincer vorbind, eu n-am avut niciodată niciun fel de aşteptări de la tine la capitolul ăsta. Păreai ultimul om de pe planeta asta care şi-ar pune pirostriile. Aşa că nu m-am dus să cumpăr câte un bilet loto în fiecare săptămână şi să-mi pun speranţele în el. Acum înţelegi? Începeam să mă luminez. Fericită că îmi captase întreaga atenţie, mama a continuat cu entuziasm: — M-am împăcat cu situaţia şi mi-am văzut de viaţă. Apoi, într-o zi, am găsit din senin biletul ăsta pe trotuar şi-am aflat că trăsesem lozul cel mare. Aşa m-am simţit când am primit vestea căsătoriei tale, la fel de uluită ca un spălător de vase norocos! Mă măritasem de curând în Berlin. Nu era o coincidenţă că aleseserăm oraşul acesta ca să ne unim vieţile, fiindcă, cel puţin nouă, căsătoria noastră ni se părea la fel de surprinzătoare ca neaşteptata reunificare a Germaniei. Întocmai ca Berlinul de Est şi cel de Vest, şi noi fuseserăm împreună odată, apoi ne despărţiserăm şi acum eram din nou împreună. Soţul meu şi cu mine aveam – şi avem încă – temperamente la fel de diferite precum capitalismul şi comunismul. Eyup e un suflet blând şi generos, un bărbat mereu raţional, înzestrat cu un uimitor echilibru interior şi cu o răbdare de Iov, de la care şi-a primit şi numele. Cât despre mine, ar trebui să bifez aproape tot ce se opune calităţilor lui, începând cu „nerăbdătoare”, „impulsivă”, „iraţională”, „emotivă” şi „haos ambulant”. Ne-am ferit să facem nuntă, fiindcă niciunul nu se omoară după ceremonii. Aşa că ne-am dus pur şi simplu la Ambasada Turciei din bulevardul Kbaum şi am anunţat că vrem să ne căsătorim. Pe o bancă de lângă intrare stătea un vagabond cu capul plin de păduchi şi de gânduri, cu faţa spre cer, încălzindu-se fericit la soare. Mi-a trecut prin minte că ar fi martorul perfect, însă când am încercat să-l rog să ne însoţească înăuntru, am descoperit că el nu ştia engleză şi eu nu ştiam germană, iar limbajul semnelor pe care l-am inventat ad-hoc nu era destul de sugestiv ca să acopere un subiect atât de neobişnuit. I-am oferit în schimb un pachet de Marlboro Lights, iar el a părut să ne binecuvânteze cu un zâmbet ştirb. Ne-a dăruit şi o bucată de poleială aurie de la ciocolată, pe care o netezise cu grijă. Am acceptat încântată darul. Părea de bun augur. N-am purtat rochie de mireasă nu doar pentru că detest acest ritual, ci şi pentru că nu port niciodată alb. Mi-a fost întotdeauna greu să pricep cum reuşesc alţii. Ani de zile n-am putut nici să mă aşez pe o canapea dacă era prea albă, dar treptat m-am vindecat de acest nărav. Prietenii mei au câteva teorii în privinţa aversiunii mele pentru alb. Cred că probabil am căzut într-un cazan cu orez cu lapte pe când eram copil (spre deosebire de Obelix, care a căzut în Poţiunea Magică, asta nu m-a înzestrat cu nicio putere supranaturală) şi am ajuns să urăsc culoarea asta, dar nu şi laptele cu orez. Totuşi nu-mi amintesc să se fi întâmplat nimic de genul ăsta şi nici cea de-a doua teorie a lor, cum că aş avea prejudecăţi împotriva doctorilor, dentiştilor şi tehnicienilor de laborator – oameni îmbrăcaţi în alb – nu e adevărată. Oricum, în ziua aceea de mai, m-am înveşmântat în culoarea mea preferată: negrul. Cât despre Eyup, purta nişte pantaloni negri şi o cămaşă albă, pentru a respecta într-un fel tradiţia. Aşa am spus „Da”. Fără tam-tam şi dintr-o toană. Cu toate că părinţii şi cele cinci surori ale lui Eyup, ca să nu mai vorbim de mama şi bunica mea, ar fi fost încântaţi să facem o nuntă turcească tradiţională, cu mâncare, muzică şi dans, când au aflat că ne-am căsătorit, au fost destul de drăguţi încât să ne respecte alegerea. Lăsând la o parte chestia cu spălătorul de vase norocos, mama nu era singura care nu se aştepta să mă mărit. Nici cititorii mei nu păreau să se aştepte la una ca asta. La curent cu romanele şi eseurile mele, ei fuseseră mereu primii care înţelegeau ce simţeam. Dar de data asta s-au arătat mai degrabă şocaţi decât înţelegători. Şi-au exprimat surpriza în scrisori, e-mailuri şi cărţi poştale. Unii chiar mi-au trimis tăieturi din interviurile mele anterioare, în care spusesem: „Viaţa casnică burgheză? Nici gând! Nu mă prinde” şi „Nu cred că mi-ar plăcea să cresc copii, dar mă gândesc că aş putea fi o bună mamă vitregă într-o zi. Ştiţi, cineva cu care să te duci la un meci de fotbal sau la o repetiţie costumată pentru balul de absolvire”. Acum, parcă spunându-mi „te-am prins” din priviri, cititorii aceia inteligenţi şi mucaliţi doreau să afle ce se schimbase. Nu puteam să le dau decât un singur răspuns: iubirea. Îmi iubesc soţul şi simt întotdeauna o linişte şi o fericire stranii coborând asupra mea când îl am alături. Însă cumva nu ştiam ce să fac cu toată liniştea asta şi nu voiam ori nu puteam să mă obişnuiesc cu fericirea casnică şi să mă simt ca acasă. Probabil fiindcă nu eram în stare să mă simt ca acasă nicăieri prea multă vreme. Născută la Strasbourg, crescută la Madrid şi locuind în Ankara, Istanbul, Amman, Köln, Boston, Michigan şi Arizona, mi-am purtat toată averea într-o valiză întreaga viaţă – convinsă că puteam să stau oriunde şi pretutindeni pe planeta asta atâta vreme cât nu eram nevoită să prind rădăcini. Unicul copil al unei mame singure, am acceptat devreme un adevăr legat de natura umană căruia alţii încearcă să-i reziste în van: acela că singurătatea este o parte indisolubilă a condiţiei umane. Îmi plăcea singurătatea. O îndrăgeam. Cunoşteam oameni care o luau razna dacă rămâneau singuri prea multe ore. Cu mine lucrurile stăteau exact pe dos. O luam razna dacă eram silită să-mi petrec tot timpul în compania altor oameni. Îmi lipsea intimitatea mea. Vocaţia mea de romancieră se hrăneşte din singurătate. În aproape toate domeniile artistice trebuie să lucrezi împreună cu alţi oameni în timpul procesului creator. Până şi cel mai egoist regizor trebuie să se priceapă să-şi armonizeze energia cu a celorlalţi, învăţând să lucreze în echipă. La fel şi creatorii de modă, actorii, dansatorii, dramaturgii, cântăreţii şi muzicienii. Nu şi scriitorii. Vreme de săptămâni, luni şi uneori ani la rând, noi ne retragem în romanele pe care le scriem; rămânem în acel cocon imaginar, înconjuraţi de personaje fictive, trasând destine, crezându-ne Dumnezeu. Când dezvoltăm intrigi, adăugăm întorsături neaşteptate, creăm şi distrugem personaje, putem ajunge foarte uşor să ne închipuim că suntem buricul pământului. Egocentrismul şi îngâmfarea sunt două dintre cele mai primejdioase efecte secundare ale profesiei noastre. De aceea suntem nişte iubiţi lamentabili şi nişte soţii ori soţi şi mai lamentabili. Scriitorii sunt înainte de toate fiinţe asociale – deşi putem uita cu uşurinţă lucrul ăsta dacă avem parte de un strop de faimă şi de succes. Romanul este cea mai solitară formă de artă, cum spunea odată Walter Benjamin. În perioada de după nuntă, predam în Arizona şi, o dată la câteva săptămâni, săream în avion pentru un zbor de douăzeci şi şase de ore (cu escale) ca să mă alătur soţului şi prietenilor mei în ritmul nebunesc, haotic şi pitoresc al Istanbulului, iar apoi mă întorceam în Arizona, să mă retrag în pustietatea mea. Primul lucru pe care îl simţi când ieşi din Aeroportul Internaţional Tucson e valul de căldură ce se ridică din străfundurile pământului, lingându-ţi faţa cu limbi de foc nevăzute. Primul lucru pe care îl simţi când ieşi din Aeroportul Internaţional Atatürk e valul de zgomot, un talmeş-balmeş asurzitor de maşini claxonând, motociclete duduind, picamăre sfredelind şi oameni vorbind, ţipând şi fluierând, toate în acelaşi timp. Valul de căldură, valul de zgomot. Când într-o parte, când în cealaltă. Asta a durat aproape doi ani. Apoi, într-o zi, am aflat că sunt gravidă.   Nu ştiusem că-mi doream să devin mamă, aşa că m-a luat prin surprindere. Însă chiar voiam copilul. Parcă o altă parte a personalităţii mele – casnică, grijulie, maternă – se revolta acum împotriva celei care fusese la putere în toţi aceşti ani. Forţele insurgente ale maternităţii se infiltrau în cătunele din miazănoapte ale personalităţii mele cu o repeziciune şi o agilitate uimitoare, însă puterile oficiale din capitală se ţineau încă tari pe poziţii. Totuşi nu voiam să-mi pierd spiritul rătăcitor, independent, lipsit de griji. În capul meu erau şase voci care vorbeau toate odată. Aşadar încă de la începutul sarcinii treceam prin stări contradictorii, de parcă aş fi fost târâtă spre necunoscut de un curent subteran mai puternic decât inima mea. Nu m-a ajutat nici faptul că în ultimele luni de sarcină am fost dată în judecată din cauza frazelor rostite de câteva dintre personajele mele armene în romanul Bastarda Istanbulului. Printr-o coincidenţă, data procesului era chiar ziua de după naştere. Deşi am fost achitată la prima înfăţişare şi experienţa în sine n-a avut nicio legătură cu depresia mea ulterioară, zilele acelea s-au adăugat la provocările întregului an. Am născut în septembrie 2006, cea mai frumoasă lună din an în Istanbul. Oricât de fericită şi binecuvântată m-aş fi simţit, eram totodată dezorientată şi nepregătită. Am închiriat o casă retrasă, absolut încântătoare, în insule, unde puteam să-mi cresc copilul şi să scriu. Aşa plănuiam. Dar s-a dovedit că nu eram în stare să fac nici una, nici alta. Nu aveam suficient lapte şi, de fiecare dată când încercam să mă întorc în lumea ficţiunii şi să încep un nou roman, mă trezeam privind pierdută pagina goală cu o nelinişte crescândă. Aşa ceva nu mi se mai întâmplase. Nu rămăsesem niciodată în pană de poveşti. Nu trecusem niciodată prin vreun blocaj scriitoricesc sau prin ceva asemănător. Pentru prima oară în viaţa mea de adultă, oricât m-aş fi străduit, cuvintele refuzau să-mi vorbească. Dintr-odată m-a cuprins spaima că se schimbase ceva ireversibil înăuntrul meu şi că n-aveam să mai fiu niciodată aceeaşi. M-a străbătut un val de panică. Am început să mă gândesc că acum, după ce devenisem mamă şi soţie casnică, n-aveam să mai fiu niciodată în stare să scriu romane. Ca un covor ros şi prăfuit, vechiul meu eu îmi era tras de sub picioare. Cărţile îmi fuseseră cele mai bune prietene din ziua în care am învăţat să scriu şi să citesc. Cărţile mă salvaseră. Fusesem un copil atât de introvertit, încât vorbeam cu creioanele colorate şi le ceream iertare obiectelor dacă mă loveam de ele. Poveştile mi-au dat un sentiment de continuitate, centru şi coerenţă – cei trei C de care altminteri duceam grav lipsă. Respiram litere, sorbeam cuvinte şi trăiam poveşti, convinsă că puteam să sucesc şi să răsucesc limba într-un tangou pasional. În tot acest timp, scrierile mele umpleau singura valiză pe care o luam cu mine oriunde mă duceam. Literatura era lipiciul nevăzut care ţinea laolaltă diferitele mele faţete şi, când m-a părăsit, toate părţile din care eram alcătuită s-au desfăcut. Fără ea, lumea mi se părea un loc melancolic, nespus de trist. Culori care fuseseră vesele şi strălucitoare păreau acum stinse. Nimic nu mai era de-ajuns. Nimic nu mai părea familiar. Eu, care călătorisem de-a lungul şi de-a latul continentelor, simţindu-mă acasă în atâtea locuri, nu găseam puterea sau voinţa de-a ieşi în stradă. Pielea mi s-a subţiat atât de tare, încât totul a început să mă rănească. Soarele era prea dogoritor, vântul, prea aspru şi noaptea, prea întunecată. Mă chinuiau spaima şi neliniştea. Pe nesimţite, mă cufundasem într-o depresie postnatală severă. După ce m-a privit săptămâni în şir cum plângeam, bunica din partea mamei – o femeie blândă, dar puternică şi grozav de superstiţioasă – m-a luat de mână şi mi-a şoptit cu o voce moale precum catifeaua: „Copila mea dragă, trebuie să te aduni. Nu ştii că laptele proaspetei mămici se acreşte cu fiecare lacrimă vărsată?”. Nu ştiam. M-am pomenit gândindu-mă la această imagine. Ce s-ar întâmpla dacă mi s-ar acri laptele? S-ar înnegri, devenind gros şi tulbure? Gândul ăsta nu numai că m-a îngrijorat, ci m-a făcut să mă simt vinovată. Cu cât mă străduiam mai tare să nu plâng, cu atât îmi veneau lacrimile mai abitir. Cum de toate femeile pe care le cunoşteam se adaptau atât de uşor la viaţa de mamă, iar eu nu reuşeam? Voiam să-mi alăptez copilul cât de mult şi de bine eram în stare. Imaginea laptelui înăcrit nu-mi dădea pace toată ziua şi mă asalta în vise. Apoi, într-o dimineaţă, după luni întregi de depresie, izolare şi tratamente lipsite de succes, m-am trezit cu impulsul de-a scrie din nou şi m-am aşezat la birou. Era linişte, în afară de câteva bărci pescăreşti din depărtare şi bebeluşul care dormea în leagăn. Un parfum de iasomie plutea în aer şi cerul de deasupra Bosforului era de un albastru atât de pal, că părea aproape fără culoare. Dintr-odată am avut revelaţia extrem de liniştitoare că totul era bine şi că aşa fusese mereu. Cum spunea Rumi, noaptea cuprinde ziua. Putem să ne luăm vieţile de la capăt, oricând şi oriunde. Era bine că mă speriasem şi nu mai încetam cu plânsul. Era bine că mă temusem că n-o să pot face faţă şi scrisului, şi îngrijirii copilului. Dacă laptele nu mi-ar fi fost alb ca zăpada, şi asta ar fi fost bine. Apucându-mă să scriu despre experienţa mea, puteam să preschimb laptele înnegrit în cerneală şi, cum scrisul a avut întotdeauna un efect tămăduitor de-a dreptul magic asupra sufletului meu, poate reuşeam să-mi croiesc încet drumul şi să scap din depresie.   Chiar în aceeaşi zi, am pus copilul în cărucior şi am ieşit din casă în forfota străzii. La început cu prudenţă, apoi cu mai multă îndrăzneală, m-am apucat să vorbesc cu alte femei despre experienţele lor postnatale. Am fost surprinsă să descopăr cât de multe trecuseră prin turbulenţe emoţionale asemănătoare. De ce n-am ştiut mai multe despre asta? Mi s-a spus mereu că femeile sar în sus de bucurie de îndată ce-şi ţin bebeluşii în braţe. Nimeni nu mi-a spus că, sărind în sus, unele dintre noi ne lovim cu capul de tavan şi rămânem o vreme ameţite. Cât am scris Lapte negru, am avut nenumărate discuţii emoţionante cu femei de toate vârstele şi profesiile. Încet, dar sigur, am început să înţeleg că nu eram singură. Asta m-a ajutat mult. Pentru cineva care se mândrise întotdeauna cu puterea ei de-a fi singură era o ironie să caute consolare în mulţime, dar am hotărât să nu stărui asupra acestui lucru. Adevărul e că depresia postnatală este mult mai răspândită decât am vrea noi, ca societate, să credem. Ce-i mai interesant e că femeile ştiau despre asta pe vremuri. Străbunicile noastre aveau cunoştinţă despre toate soiurile de dezechilibru postnatal şi, prin urmare, erau mai bine pregătite. Le-au transmis cunoştinţele lor fiicelor şi nepoatelor. Dar în ziua de azi suntem atât de rupte de trecut, că nu mai avem de fapt acces la această înţelepciune. Suntem femei moderne. Când ne simţim epuizate şi rănite înăuntrul nostru, ascundem semnele cu ajutorul ultimelor tehnici în materie de machiaj. Ne închipuim că putem să naştem azi şi mâine să ne vedem de vieţile noastre. Sigur, unele dintre noi reuşesc. Necazul e că altele pur şi simplu nu sunt în stare. În Turcia, femeile în vârstă cred că în cele patruzeci de zile care urmează naşterii unul copil, proaspăta mamă ar trebui să fie înconjurată de cei dragi. Dacă ar fi lăsată singură, fie şi pentru o clipă, ar putea deveni susceptibilă la atacurile djinnilor – căzând pradă unui noian de griji, nelinişti şi temeri. Tocmai de aceea familiile trdiţionale împodobesc încă patul unei proaspete mame cu panglici stacojii şi împrăştie seminţe de mac sfinţite prin cameră, ca să alunge orice forţe supranaturale care pândesc în văzduh. Nu încerc să susţin aici că ar trebui să ne lăsăm călăuzite de o mână de superstiţii ori să ne aşteptăm ca personalul medical să decoreze saloanele maternităţilor cu funii de usturoi şi talismane împotriva deochiului. Ce vreau să spun e că femeile din vremurile premoderne – prin poveştile, tradiţiile şi credinţele lor băbeşti – recunoşteau un fapt esenţial pe care noi nu-l prea mai luăm în seamă: de-a lungul vieţii, o femeie trece prin câteva mari etape, iar trecerea de la una la alta s-ar putea să nu fie uşoară. S-ar putea să aibă nevoie de ajutor, sprijin şi îndrumare din afară înainte să înceapă să trăiască din nou pe deplin în prezent. În timp ce o femeie trece de la o zi la alta luptând, rezolvând probleme, punând la punct şi controlând totul, apar momente când maşinăria trupului ei poate să meargă prost. Aceasta e înţelepciunea simplă din vechime cu care am pierdut legătura în hotărârea noastră de-a fi pline de succes, puternice şi mereu perfecte. Doamna Slăbiciune nu e prea îndrăgită de membrele generaţiei noastre. Nimeni nu ştie unde se află acum, dar circulă zvonuri că ar fi fost trimisă în exil pe o insulă din Pacific sau într-un sătuc de la poalele Himalayei. Am auzit cu toţii de ea, dar nu ai voie să-i rosteşti numele cu glas tare. La serviciu, la şcoală sau acasă, de câte ori auzim pe cineva vorbind despre ea tresărim, temându-ne de consecinţe. Deşi nu se află chiar pe lista persoanelor date în urmărire de Interpol, nimeni nu vrea să aibă de-a face cu ea. Când spun toate astea, nu neg că a fi mamă este unul dintre cele mai minunate daruri ale vieţii. Îţi modelează inima de parcă ar fi din lut, punându-te în armonie cu ritmul universului. Nu fără motiv, nenumărate femei spun că este cel mai bun lucru care li s-a întâmplat în viaţă. Sunt de acord cu ele din tot sufletul. Totuşi o femeie nu devine mamă chiar din clipa când naşte. E un lucru care se învaţă, iar unora le ia mai mult decât altora. Unele femei, la fel ca mine, se simt zguduite din temelii de întreaga experienţă. Nu pretind că adaptarea la maternitate e mai dificilă pentru persoanele creative, fiindcă am văzut femei din toate straturile sociale trecând prin necazuri asemănătoare, chiar  dacă diferite ca intensitate. Nicio femeie nu este absolut imună la tristeţea postnatală. Probabil cele mai puternice şi mai încrezătoare dintre noi sunt de fapt cele mai vulnerabile. Mai interesant e că acest montagne russe psihologic poate să te copleşească la fel de uşor la a doua, a treia sau chiar a şasea sarcină ca şi la prima. La urma urmei, sarcinile sunt ca fulgii de nea. Nu există două la fel.

Cuprins   Prolog Ella Dulce blasfemie Cuvânt înainte Ucigaşul Partea întâi PĂMÂNT Shams Ella Shams Ella Învăţătorul Ella Învăţăcelul Ella Învăţătorul Răvaşul Shams Ella Răvaşul Învăţăcelul Shams Învăţăcelul Ella Partea a doua APĂ Rumi Shams Hasan cerşetorul Shams Ella Trandafirul Deşertului, târfa Hasan cerşetorul Suleiman beţivul Ella Trandafirul Deşertului, târfa Suleiman beţivul Ella Ella Partea a treia VÂNT Zelotul Shams Rumi Ella Aladdin Rumi Kerra Kimya Ella Kerra Shams din Tabrīz Ella Baybars războinicul Ella Rumi Kimya Sultan Walad Kerra Rumi Sultan Walad Ella Trandafirul Deşertului, târfa Kimya Shams Ella Trandafirul Deşertului, târfa Ella Shams Partea a patra FOC Suleiman beţivul Aladdin Shams Ella Zelotul Husam învăţăcelul Baybars războinicul Ella Kerra Sultan Walad Suleiman beţivul Aladdin Shams Ella Partea a cincea GOLUL Sultan Walad Rumi Shams Kimya Kerra Ella Shams Aladdin Kimya Trandafirul Deşertului Kimya Ella Suleiman beţivul Ucigaşul Ella Aladdin Sultan Walad Rumi Ella Mulţumiri Surse       Scriitoare de origine turcă, Elif Shafak, s-a născut în Franţa, la Strasbourg, în 1971. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în Spania, după care a revenit în Turcia, împreună cu familia sa. În prezent este profesor la Departamentul de Studii despre Orientul Apropiat al Universităţii din Arizona. A debutat în literatură în 1994, cu povestirea Kern Gözlere Anadolu, însă a obţinut succesul şi recunoaşterea publicului turc cu primul său roman, Sufiştii, publicat în 1997. Cel de-al doilea roman, Oglinzile oraşului, publicat în 1999 şi distins în 2000 cu premiul Uniunii Scriitorilor Turci, a impus-o definitiv în literatura turcă. Acestuia i-au urmat Privirea (2000) şi Palatul Păduchilor (2002). Elif Shafak a publicat şi două romane în limba engleză, Sfântul nebuniilor incipiente (2004; Polirom, 2009) şi Bastarda Istambulului (2006; Polirom, 2007). Cărţile ei, traduse în numeroase limbi, se bucură de un succes considerabil, iar presa internaţională vede în ea un rival promiţător al marelui scriitor turc Orhan Pamuk. În ultimul său roman, Cele patruzeci de legi ale iubirii (2010), Elif Shafak întreţese cu iscusinţa unui artizan de covoare turceşti firele a două poveşti pe cât de îndepărtate în timp, pe atât de captivante, creând un model ale cărui detalii bogate se contopesc într-un întreg de o armonie desăvârşită. Viaţa searbădă a Ellei Rubinstein – o mamă casnică şi o soţie nefericită din suburbiile Bostonului zilelor noastre – se schimbă din temelii când, la aproape patruzeci de ani, se angajează la o agenţie literară şi i se cere să scrie un referat despre romanul unui autor necunoscut. Astfel descoperă povestea fascinantei legături spirituale dintre faimosul poet persan Rumi şi dervişul sufit Shams din Tabrīz, şi forţa eliberatoare, modelatoare a iubirii care a schimbat destinele celor doi prieteni şi care îl va schimba curând şi pe al ei: între Ella şi Aziz Zahara, autorul romanului, începe un schimb epistolar, apoi se înfiripă o minunată poveste de dragoste. O apologie a iubirii, privită în multiplele sale ipostaze, romanul Cele patruzeci de legi ale iubirii punctează cu subtilitate diferenţele dintre religie şi spiritualitate, dintre datorie şi iubire.     Lui Zahir şi Zeldei       Copil fiind, îl vedeam pe Dumnezeu, Vedeam îngeri; Desluşeam tainele lumilor de deasupra şi de dedesubt. Socoteam că toţi oamenii vedeau la fel. În cele din urmă, mi-am dat seama că ei erau orbi…   Shams din Tabrīz     Prolog Binişor, ţii între degete o piatră şi o arunci în apa curgătoare. Efectul s-ar putea să nu fie uşor de desluşit. O mică încreţitură unde piatra străpunge luciul apei şi apoi un clipocit înăbuşit de vuietul râului din jur. Atâta tot. Aruncă o piatră în lac. Efectul va fi nu doar mai vizibil, va fi de asemenea mult mai durabil. Piatra va tulbura apele liniştite. În locul în care va atinge apa se va forma un cerc şi, într-o clipită, cercul acela va da naştere altuia şi apoi altuia. Curând undele stârnite de căderea pietrei se vor întinde până se vor face simţite pe întreaga oglindă a apei. Abia când vor ajunge la maluri cercurile se vor opri şi se vor stinge. Dacă o piatră cade într-un râu, râul o va lua ca pe o tulburare oarecare în curgerea sa deja năvalnică. Nimic neobişnuit. Nimic de neînvins. Dacă o piatră cade însă într-un lac, lacul nu va mai fi niciodată acelaşi. Vreme de patruzeci de ani, viaţa Ellei Rubinstein fusese ca o apă stătătoare – un şir previzibil de obiceiuri, nevoi şi preferinţe. Deşi era o viaţă monotonă şi obişnuită în multe privinţe, ea n-o găsea deloc plictisitoare. În ultimii douăzeci de ani, orice dorinţă pe care o avea, orice persoană cu care se împrietenea, orice hotărâre pe care o lua treceau prin filtrul căsniciei sale. Soţul ei, David, era un dentist de succes, care lucra din greu şi câştiga o grămadă de bani. Ştiuse întotdeauna că legătura dintre ei nu era una foarte profundă, dar stabilirea unei legături emoţionale nu trebuia să figureze neapărat pe lista de priorităţi a unui cuplu căsătorit, se gândea ea, mai ales în cazul unui bărbat şi al unei femei care erau căsătoriţi de atâta vreme. Existau lucruri mai importante decât pasiunea şi iubirea într-o căsnicie, de pildă înţelegerea, afecţiunea, compasiunea şi actul cel mai dumnezeiesc pe care îl putea împlini un om – iertarea. Iubirea venea după toate astea. Mă rog, dacă nu trăiai cumva în romane sau filme de dragoste, cu protagonişti impozanţi şi iubirile lor de legendă. Pentru Ella, în capul listei de priorităţi se aflau copiii. Aveau o fiică frumoasă la facultate, Jeannette, şi doi gemeni de vârsta adolescenţei, fată şi băiat, pe nume Orly şi Avi. De asemenea, aveau un golden retriever de doisprezece ani, Spirit, care fusese însoţitorul Ellei în plimbările de dimineaţă şi cel mai vesel tovarăş al ei încă de pe vremea când era doar un căţeluş. Acum era bătrân, gras, cu desăvârşire surd şi aproape orb; i se cam apropia ceasul, însă Ellei îi plăcea să creadă că avea să trăiască o veşnicie. Dar, din nou, aşa era ea. N-ar fi privit niciodată moartea în faţă, indiferent dacă era vorba de un obicei, o simplă etapă sau o căsnicie, nici măcar când sfârşitul stătea dinaintea ei, limpede şi inevitabil. Soţii Rubinstein locuiau în Northampton, statul Massachusetts, într-o casă victoriană spaţioasă, care, deşi avea nevoie de ceva reparaţii, era încă splendidă, cu cinci dormitoare, trei băi, parchet lucios din lemn de esenţă tare, un garaj cu trei locuri, uşi franţuzeşti şi, mai presus de toate, un jacuzzi în aer liber. Aveau asigurări de viaţă, asigurări pentru maşini, planuri de pensie, planuri de economii pentru facultate, conturi bancare comune şi, pe lângă casa în care locuiau, două apartamente impunătoare: unul în Boston, iar celălalt în Rhode Island. Ea şi David munciseră din greu pentru toate astea. O casă mare, plină de copii, mobila elegantă şi mirosul îmbietor de plăcinte abia scoase din cuptor s-ar putea să le pară un clişeu anumitor oameni, dar pentru ei erau imaginea vieţii ideale. Îşi clădiseră căsnicia în jurul acestei viziuni împărtăşite şi îşi împliniseră cele mai multe dintre visuri, dacă nu chiar pe toate. Ultima oară de Ziua Sfântului Valentin, soţul ei îi dăruise un pandantiv în formă de inimă, din diamant, alături de o felicitare pe care scria:   Dragei mele Ella, O femeie cu un stil de viaţă liniştit, o inimă generoasă şi o răbdare de sfântă. Îţi mulţumesc pentru că mă accepţi aşa cum sunt. Îţi mulţumesc pentru că eşti soţia mea.   Al tău, David   Ella nu-i mărturisise niciodată lucrul ăsta lui David, însă citind felicitarea, avusese senzaţia că citea un necrolog. Asta vor scrie despre mine când voi muri, îi trecuse prin minte. Şi dacă ar fi fost sinceri, ar fi putut adăuga următoarele: Clădindu-şi întreaga viaţă în jurul soţului şi copiilor, Ella ducea lipsa oricăror tehnici de supravieţuire care s-o ajute să facă faţă de una singură greutăţilor vieţii. Nu era genul care să arunce prudenţa pe fereastră. Până şi schimbarea mărcii de cafea zilnică era pentru ea un efort major. Tocmai de aceea nimeni, nici măcar Ella, n-a izbutit să explice în vreun fel ce se întâmplase când a intentat divorţ, în toamna lui 2008, după douăzeci de ani de căsnicie.   *   Dar un motiv exista: iubirea. Nu locuiau în acelaşi oraş. Nici măcar pe acelaşi continent. Şi erau nu numai la mii de kilometri depărtare, ci la fel de diferiţi precum ziua de noapte. Stilurile lor de viaţă erau atât de deosebite, încât ar fi părut cu neputinţă să-şi suporte unul altuia prezenta, darămite să se îndrăgostească. Dar s-a întâmplat. Şi încă repede, de fapt, atât de repede, încât Ella nici n-a apucat să-si dea seama ce se petrecea şi să se apere, dacă te poţi apăra în faţa iubirii. Iubirea a cuprins-o pe Ella la fel de brusc şi de neaşteptat ca şi când o piatră ar fi fost aruncată din senin în iazul liniştit al vieţii ei.   Ella Northampton, 17 mai, 2008   Bătând din aripi, păsările cântau afară, la fereastra bucătăriei sale, în ziua aceea înmiresmată de primăvară. Mai târziu, Ella a revăzut scena în minte de atâtea ori, încât mai degrabă decât un fragment din trecut, i se părea un moment neîntrerupt, care se desfăşura încă undeva în univers. Stăteau în jurul mesei, luând un prânz târziu în familie, într-o sâmbătă după-amiază. Soţul ei îşi umplea farfuria cu copane de pui fripte, mâncarea lui preferată. Avi se juca cu furculiţa şi cuţitul folosindu-le în chip de beţe de tobă, în timp ce sora lui geamănă, Orly, încerca să calculeze câte guri din fiecare fel putea să mănânce, fără să-si distrugă dieta de 650 de calorii pe zi. Jeannette, care era studentă în primul an la colegiul Mount Holyoke din apropiere, întindea dusă pe gânduri crema de brânză pe încă o felie de pâine. La masă se afla şi mătuşa Esther, care trecuse să le aducă una dintre faimoasele ei prăjituri marmorate şi apoi rămăsese la prânz. Ella avea o mulţime de treburi de făcut după aceea, dar nu era încă gata să se ridice de la masă. În ultima vreme nu aveau parte de prea multe mese în familie şi vedea în asta o ocazie minunată ca toată lumea să reînnoade legăturile. — Esther, ţi-a dat Ella vestea cea bună? întrebă dintr-odată David. Şi-a găsit o slujbă grozavă. Deşi avea o diplomă în limba engleză şi pasiunea ei era literatura, Ella nu făcuse mare lucru în domeniu după terminarea facultăţii, în afară de-a redacta mici articole pentru reviste destinate femeilor, de-a frecventa câteva cluburi de lectură şi de-a scrie ocazional recenzii de carte pentru câteva ziare locale. Asta era tot. Într-o vreme visase să devină un critic de carte renumit, dar apoi a acceptat faptul că viaţa o purtase în altă parte, preschimbând-o într-o gospodină sârguincioasă, cu trei copii de crescut şi nesfârşite responsabilităţi domestice. Nu că s-ar fi plâns. Faptul de-a fi mamă, soţie, stăpână de câine şi gospodină o ţinea destul de ocupată. Nu trebuia să-şi mai câştige şi pâinea pe lângă toate astea. Deşi niciuna din prietenele ei feministe de la Smith College nu-i aproba alegerea, era mulţumită să fie o mamă casnică şi recunoscătoare că ea şi soţul ei si-o puteau permite. Pe deasupra, nu renunţase niciodată la pasiunea pentru cărţi şi se socotea încă o cititoare împătimită. Cu câţiva ani în urmă lucrurile începuseră să se schimbe. Copiii creşteau şi îi dădeau clar de înţeles că nu mai aveau atâta nevoie de ea ca înainte. Dându-şi seama că avea prea mult timp liber şi pe nimeni cu care să şi-l petreacă, Ella se gândise cum ar fi să-şi ia o slujbă. David o încurajase, însă cu toate că vorbeau mereu despre asta, ea profita rareori de oportunităţile care i se iveau, iar atunci când o făcea, posibilii angajatori căutau întotdeauna pe cineva mai tânăr sau cu mai multă experienţă. De teamă să nu fie respinsă iar şi iar, lăsase pur şi simplu subiectul baltă. Totuşi, în luna mai 2008, obstacolul care o împiedicase să-şi găsească o slujbă în toţi anii aceştia dispăruse pe neaşteptate. Cu două săptămâni înainte de cea de-a patruzecea aniversare, s-a trezit lucrând pentru o agenţie literară cu sediul în Boston. Soţul ei îi găsise slujba prin unul dintre clienţii lui – sau poate prin una dintre amantele lui. — O, nu-i mare lucru, se grăbi acum Ella să explice. Nu fac decât să citesc, cu jumătate de normă, pentru o agenţie literară. Însă David era hotărât să n-o lase să-şi dispreţuiască slujba cea nouă. — Haide, spune-le că e vorba de o agenţie literară renumită, o îndemnă cu un ghiont, iar când ea refuză să-i facă pe plac, îşi aprobă cu însufleţire propriile cuvinte. E un loc faimos, Esther. Ar trebui să-i vezi pe ceilalţi asistenţi! Fete şi băieţi abia ieşiţi de pe băncile celor mai bune facultăţi. Ella e singura care se întoarce la muncă după ce-a fost casnică ani de zile. Ei, nu-i aşa că e o figură? Ella se întreba dacă, în adâncul sufletului, soţul ei nu se simţea vinovat că o ţinuse departe de o carieră sau că o înşela – acestea fiind singurele două explicaţii care îi treceau prin minte pentru faptul că acum deborda de entuziasm. Zâmbind încă, David îşi încheie discursul: — Asta numesc eu chutzpah[1]. Suntem cu toţii mândri de ea. — E o binecuvântare. A fost întotdeauna, zise mătuşa Esther pe un ton atât de sentimental, de parcă Ella ar fi plecat de la masă şi ar fi dispărut pe vecie. Toţi o priviră drăgăstos. Chiar şi Avi se abţinu de la orice remarcă cinică, iar lui Orly păru să-i pese pentru prima oară de altceva decât de înfăţişarea ei. Ella se sili să aprecieze acest moment de bunăvoinţă, însă se simţea cuprinsă de o oboseală copleşitoare, cum nu mai încercase vreodată până atunci. Se rugă în taină să schimbe cineva subiectul. Jeannette, fiica ei cea mare, trebuie să-i fi auzit rugăciunea, căci se amestecă dintr-odată în discuţie: — Şi eu am o veste bună. Toate capetele se întoarseră către ea, cu feţele luminate de aşteptare. — Eu şi Scott ne-am hotărât să ne căsătorim, anunţă Jeannette. O, ştiu ce-o să spuneţi! Că nici n-am terminat încă facultatea şi toate celelalte, dar trebuie să înţelegeţi că amândoi ne simţim pregătiţi pentru următoarea mare mutare. O tăcere stânjenită se aşternuse peste masa din bucătărie, pe măsură ce căldura care îi învăluise cu o clipă în urmă se risipea. Orly şi Avi schimbară nişte priviri inexpresive, iar mătuşa Esther îngheţă cu mâna încleştată pe paharul cu suc de mere. David puse furculiţa jos ca şi când i-ar fi pierit pofta de mâncare şi se uită printre pleoape la Jeannette, cu ochii lui căprui, încreţiţi de riduri adânci la colţuri. I se făcuse gura pungă, de parcă tocmai înghiţise nişte oţet. — Grozav! Mă aşteptam să-mi împărtăşiţi bucuria şi în schimb am parte de tratamentul ăsta rece, se plânse Jeannette. — Tocmai ai spus că te măriţi, observă David ca şi cum Jeannette n-ar fi ştiut ce spusese şi avea nevoie să fie informată. — Tată, ştiu că ţi se pare puţin cam în pripă, dar Scott m-a cerut zilele trecute şi am acceptat deja. — De ce? întrebă Ella. După felul în care o privi Jeannette, socoti Ella, nu era genul de întrebare la care se aşteptase fiica ei. Ar fi preferat să fie întrebată „Când?” sau „Cum?”. Oricare dintre cele două cazuri ar fi însemnat că putea să se apuce să-şi cumpere rochia de mireasă. Întrebarea „De ce?” era cu totul altă mâncare de peşte şi o prinsese complet nepregătită. — Pentru că îl iubesc, cred, răspunse Jeannette pe un ton uşor condescendent. — Draga mea, ce voiam să te întreb era: de ce atâta grabă? stărui Ella. Eşti însărcinată sau ceva de genul ăsta? Mătuşa Esther se trăgea de păr cu o faţă posomorâtă, pe care se citea suferinţa. Scoase o tabletă de Antacid din buzunar şi se apucă s-o crănţăne. — O să fiu unchi, zise Avi chicotind. Ella luă mâna lui Jeannette şi i-o strânse uşor. — Poţi să ne spui întotdeauna adevărul. Ştii asta, nu-i aşa? O să fim alături de tine orice s-ar întâmpla. — Mamă, vrei să încetezi, te rog, cu asta? o repezi Jeannette retrăgându-şi mâna. Nu e vorba de nicio sarcină. Mă faci să mă simt stânjenită. — Încercam doar să te ajut, răspunse Ella calm, deşi calmul era o stare care se dovedea din ce în ce mai greu de atins în ultima vreme. — Să mă insulţi, vrei să spui. Se pare că singurul chip în care ne poţi vedea pe mine şi pe Scott căsătorindu-ne e dacă sunt cu burta la gură! Ţi-a trecut vreodată prin cap că aş putea, chiar aş putea, să vreau să mă căsătoresc cu tipul ăsta pentru că-l iubesc? Ieşim deja împreună de opt luni. Asta stârni batjocura Ellei. — Mda, de parcă ţi-ai putea da seama de firea unui bărbat în opt luni! Tatăl tău şi cu mine suntem căsătoriţi de aproape douăzeci de ani şi nici măcar noi nu putem pretinde că ştim totul unul despre celălalt. Opt luni nu înseamnă nimic într-o relaţie! — Lui Dumnezeu i-au trebuit doar şase zile ca să creeze întregul univers, zise Avi radiind, însă privirile reci aruncate de toţi cei de la masă îl reduseră din nou la tăcere. Simţind tensiunea crescândă, David, cu privirea aţintită la fiica lui cea mare şi fruntea brăzdată de gânduri, interveni: — Draga mea, să ieşiţi împreună e una, iar căsătoria cu totul alta – asta încearcă mama ta să spună. — Dar, tată, credeai că o să ieşim împreună la nesfârşit? întrebă Jeannette. Trăgând adânc aer în piept, Ella zise: — Ca să fiu absolut sinceră, ne aşteptam să găseşti pe cineva mai bun. Eşti prea tânără ca să te implici într-o relaţie serioasă. — Ştii ce cred eu, mamă? răspunse Jeannette cu un glas atât de hotărât, încât părea de nerecunoscut. Cred că îţi proiectezi propriile temeri asupra mea. Însă numai fiindcă tu te-ai măritat atât de tânără şi ai făcut un copil când erai de vârsta mea nu înseamnă că eu am să fac aceeaşi greşeală. Ella se înroşi de parcă ar fi fost pălmuită. Dintr-un cotlon al minţii ei se ivi dintr-odată amintirea sarcinii dificile care dusese la naşterea prematură a lui Jeannette. Cât fusese bebeluş şi apoi copil de-o şchioapă, fiica ei storsese toată energia din ea, motiv pentru care a aşteptat alţi şase ani înainte de-a rămâne din nou însărcinată. — Iubito, ne-am bucurat pentru tine când ai început să ieşi cu Scott, spuse David prudent, încercând o altă strategie. E un tip de treabă. Dar cine ştie cum o să gândeşti când o să termini facultatea? Lucrurile s-ar putea să fie diferite atunci. Jeannette încuviinţă uşor din cap, gest care exprima ceva mai mult decât o falsă acceptare. Apoi zise: — E din cauză că Scott nu este evreu? David dădu ochii peste cap, nevenindu-i să creadă. Se mândrise întotdeauna că era un tată cultivat şi lipsit de prejudecăţi, evitând acasă remarcile negative despre rasă, religie sau sex. Totuşi Jeannette părea neînduplecată. Întorcându-se spre maică-sa, o întrebă: — Poţi să mă priveşti în ochi şi să-mi spui că ai avea în continuare aceleaşi obiecţii dacă Scott ar fi un tânăr evreu şi s-ar numi Aaron? Glasul lui Jeannette mustea de amărăciune şi sarcasm, iar Ella se temea că acestea căpătaseră amploare în sufletul fiicei sale. — Iubita mea, o să fiu absolut sinceră cu tine, chiar dacă s-ar putea să nu-ţi placă. Ştiu cât de minunat e să fii tânăr şi îndrăgostit. Crede-mă, ştiu foarte bine. Dar să te căsătoreşti cu cineva dintr-un mediu diferit e un risc uriaş. Ca părinţi, vrem să ne asigurăm că faci alegerea corectă. — Şi de unde ştiţi că alegerea voastră corectă e într-adevăr alegerea corectă pentru mine? Întrebarea o descumpăni puţin pe Ella. Oftă şi îşi masă fruntea de parcă ar fi fost în pragul unei migrene. — Îl iubesc, mamă. Lucrul ăsta înseamnă ceva pentru tine? Îţi mai aminteşti măcar cuvântul? Îmi face inima să bată mai repede. Nu pot trăi fără el. Ella se auzi chicotind. Nu voia să ia în râs sentimentele fiicei sale, chiar deloc, dar probabil că tocmai aşa suna chicotitul ei înfundat. Din motive necunoscute, se simţea foarte neliniştită. Mai avusese certuri cu Jeannette şi înainte, cu sutele chiar, însă astăzi i se părea că e vorba de o altfel de ceartă, mult mai cuprinzătoare. — Mamă, tu n-ai fost niciodată îndrăgostită? ripostă Jeannette cu o undă de dispreţ în glas. — Of, mai scuteşte-mă! Vrei să încetezi să visezi cu ochii deschişi şi să te trezeşti la realitate? Eşti aşa de… – Ella aruncă o privire spre fereastră, căutând un cuvânt mai dramatic, până când în cele din urmă îi veni în minte – … romantică! — Ce-i aşa de rău în a fi romantic? întrebă Jeannette, părând jignită. Într-adevăr, ce era aşa de rău în a fi romantic? se întrebă Ella. De când o deranja atât de tare romantismul? Incapabilă să răspundă la întrebarea care-i stăruia într-un cotlon al minţii, continuă totuşi. — Haide, draga mea, în ce secol trăieşti? Bagă-ţi bine în cap, femeile nu se căsătoresc cu bărbaţii de care se îndrăgostesc. Când sunt la înghesuială, aleg un tip care să fie un tată bun şi un soţ de încredere. Iubirea e doar un sentiment înduioşător care întotdeauna se iveşte şi dispare rapid. Când termină de vorbit, Ella se întoarse spre soţul ei. David îşi împreunase mâinile în faţă, atât de încet încât parcă le-ar fi mişcat pe sub apă, şi se uita la ea ca şi cum n-ar mai fi văzut-o niciodată. — Ştiu de ce faci asta, zise Jeannette. Mă invidiezi pentru fericirea şi tinereţea mea. Vrei să faci din mine o gospodină nefericită. Vrei să fiu ca tine, mamă. Ella încercă o senzaţie ciudată de greutate în golul stomacului, de parcă ar fi avut înăuntru o piatră uriaşă. Era oare o gospodină nefericită? O mamă între două vârste prinsă în capcana unei căsnicii eşuate? Iar soţul ei la fel? Dar prietenii şi vecinii? Dintr-odată avu sentimentul că toată lumea din jurul ei o compătimea în secret, şi această bănuială era atât de puternică, încât i se tăie respiraţia. — Ar trebui să-i ceri scuze mamei tale, spuse David întorcându-se spre Jeannette cu o faţă încruntată. — E în regulă. Nu aştept niciun fel de scuze, zise Ella abătută. Jeannette îi aruncă maică-sii o căutătură batjocoritoare. Brusc, îşi împinse scaunul în spate, aruncă şervetul deoparte şi ieşi din bucătărie. După un minut, Orly şi Avi îi călcau în tăcere pe urme, fie într-un act neobişnuit de solidaritate cu sora lor mai mare, fie fiindcă se saturaseră de discuţia asta pentru oameni mari. Mătuşa Esther plecă şi ea îndată, bâiguind o scuză jalnică în timp ce îşi crănţănea vârtos ultima tabletă de Antacid. David şi Ella rămaseră la masă, cu un aer apăsător de stânjeneală plutind între ei. Pe Ella o durea că trebuia să înfrunte acest gol, care – ştiau bine amândoi – nu avea nimic de-a face cu Jeannette sau cu oricare dintre copiii lor. David apucă furculiţa pe care o lăsase deoparte şi o cercetă o vreme. — Deci să trag concluzia că nu te-ai căsătorit cu bărbatul pe care îl iubeai? — O, te rog, nu asta am vrut să spun. — Atunci ce-ai vrut să spui? întrebă David, vorbind încă cu furculiţa. Am crezut că mă iubeai când te-ai măritat cu mine. — Chiar te iubeam, răspunse Ella, însă nu se putu abţine să adauge: atunci. — Deci, când ai încetat să mă iubeşti? întrebă David fără nicio expresie. Ella se uită uluită la soţul ei, ca o femeie care nu-şi mai văzuse niciodată chipul şi care se privea pentru prima oară în oglindă. Oare încetase să-l iubească? Era o întrebare pe care nu şi-o mai pusese până atunci. Ar fi vrut să răspundă, însă îi lipsea nu atât voinţa, cât cuvintele. În adâncul sufletului ştia că trebuiau să-şi facă griji pentru ei, nu pentru copii, în schimb, făceau ceea ce se pricepeau amândoi mai bine: lăsau zilele să treacă, rutina să preia controlul şi timpul să se scurgă cu inevitabila lui lentoare. Izbucni în plâns, incapabilă să stăvilească tristeţea necontenită care, fără să-şi dea seama, devenise o parte din persoana ei. David întoarse fata chinuită în altă parte. Ştiau amândoi că ura s-o vadă plângând la fel de mult pe cât ura ea să plângă dinaintea lui. Din fericire, chiar atunci sună telefonul, salvându-i. David răspunse. — Bună ziua… da, este. Numai puţin, te rog. Ella îşi veni în fire şi vorbi tare, făcând tot posibilul să pară în toane bune. — Da, Ella sunt. — Bună, Michelle la telefon. Scuze că te deranjez în weekend, ciripi o voce de femeie tânără. Dar Steve m-a rugat ieri să verific cum merge treaba şi pur şi simplu mi-a ieşit din minte. Ai reuşit să te-apuci de manuscris? — Ah, oftă Ella, amintindu-şi abia acum de corvoada care-o aştepta. Prima ei sarcină la agenţia literară era să citească un roman scris de un autor european necunoscut. Apoi trebuia să scrie un referat amănunţit despre acesta. — Zi-i să nu-si facă griji. M-am apucat deja de citit la el, minţi Ella. Ambiţioasă şi hotărâtă. Michelle era genul de persoană pe care nu voia s-o supere cu prima ei sarcină de îndeplinit. — O, bine! Cum e? Ella şovăi, neavând habar ce să spună. Nu ştia nimic despre manuscris, în afară de faptul că era un român istoric, centrat pe viaţa faimosului poet mistic Rumi, despre care aflase că era numit „Shakespeare-ul lumii islamice”. — O, e foarte… mistic, chicoti Ella, sperând să scape cu o glumă. Dar Michelle era în întregime serioasă. — Mda, zise ea pe un ton plat. Ascultă, trebuie să te pui pe treabă. S-ar putea să-ţi ia mai mult decât te-aştepţi să scrii un referat despre o carte ca asta… În receptor se auzi un murmur tot mai îndepărtat, pe măsură ce glasul lui Michelle se stingea. Ella şi-o imagina jonglând cu mai multe lucruri deodată verificându-şi e-mailurile, citind o recenzie despre unul din autorii ei, luând o gură din sendvişul cu ton şi salată şi făcându-şi unghiile – toate în timp ce vorbea la telefon. — Mai eşti pe fir? întrebă Michelle un minut mai târziu. — Da, sunt. — Bine. Ascultă, aici e o nebunie. Trebuie să închid. Dar nu uita că termenul de predare e peste trei săptămâni. — Ştiu, zise Ella brusc, străduindu-se să pară mai hotărâtă. O să-l respect. Adevărul era că nu ştia sigur dacă îşi mai dorea să evalueze în vreun fel acest manuscris. La început fusese atât de nerăbdătoare şi de încrezătoare. I se păruse palpitant să fie prima care citea un roman nepublicat, scris de un autor necunoscut, şi să joace un rol, chiar şi unul foarte mic, în destinul lui. Dar acum nu mai era convinsă că se putea concentra asupra unui subiect atât de irelevant pentru viaţa ei precum sufismul şi asupra unui timp atât de îndepărtat precum secolul XIII. Michelle trebuie să-i fi simţit ezitarea. — E vreo problemă? o întrebă şi, neprimind niciun răspuns, deveni insistentă. Ascultă, poţi să ai încredere în mine. După un moment de tăcere, Ella hotărî să-i spună adevărul. — Doar că nu sunt sigură că zilele astea mă aflu în starea de spirit potrivită ca să mă concentrez asupra unui roman istoric. Vreau să spun că mă interesează Rumi şi restul, dar subiectul îmi este străin. Însă ai putea să-mi dai alt roman – înţelegi, unul cu care să relaţionez mai uşor. — Asta e o părere eronată; răspunse Michelle. Crezi că lucrezi mai bine cu cărţi despre care ştii ceva? Nici gând! Doar pentru că trăieşti în statul ăsta, nu te poţi aştepta să redactezi numai romane a căror acţiune se petrece în Massachusetts, nu-i aşa? — Nu asta am vrut să spun… zise Ella şi imediat îşi dădu seama că rostise de prea multe ori fraza aceea în cursul după-amiezii. Aruncă o privire spre soţul ei, ca să vadă dacă băgase şi el de seamă lucrul ăsta, dar expresia lui David era greu de descifrat. — În cea mai mare parte a timpului trebuie să citim cărţi care nu au nicio legătură cu vieţile noastre. Face parte din munca noastră. Chiar săptămâna asta am terminat lucrul la o carte scrisă de o iraniană care ţinea un bordel în Teheran şi care a fost silită să fugă din ţară. Ar fi trebuit să-i spun să trimită manuscrisul la o agenţie iraniană? — Nu, sigur că nu, bâigui Ella, simţindu-se toantă şi vinovată. — Stabilirea unei legături între oameni şi ţinuturi, culturi îndepărtate nu e oare una dintre virtuţile literaturii de calitate? — Sigur că da. Ascultă, uită ce-am spus. O să ai referatul pe birou înainte de termen, se dădu bătută Ella, urând-o pe Michelle pentru că o trata de parcă era cea mai idioată persoană în viaţă şi urându-se în acelaşi timp pe sine pentru că lăsa lucrul ăsta să se întâmple. — Minunat, aşa te vreau, încheie Michelle cu vocea ei tărăgănată. Nu mă înţelege greşit, dar cred că nu trebuie să uiţi că sunt zeci de oameni care ar fi încântaţi să aibă slujba ta. Şi cei mai mulţi au jumătate din anii tăi. Asta o să te motiveze. Când puse receptorul în furcă, Ella îl descoperi pe David privind-o cu o mină solemnă şi rezervată. Părea că aşteaptă să reia discuţia de unde o lăsaseră. Dar ea nu avea chef să mediteze la viitorul fiicei sale, dacă ăsta era motivul pentru care îşi făceau griji din capul locului.   *   Mai târziu în ziua aceea, Ella stătea singură pe verandă, în balansoarul ei preferat, admirând apusul în nuanţe de roşu-portocaliu din Northampton. Cerul părea atât de jos şi de deschis, încât aproape puteai să-l atingi. Mintea i se liniştise, sătulă parcă de tot zgomotul care se învârtejea înăuntrul ei. Plăţile la cardul de credit din luna respectivă, obiceiurile alimentare nesănătoase ale lui Orly, notele slabe ale lui Avi, mătuşa Esther şi prăjiturile ei jalnice, sănătatea precară a lui Spirit, câinele ei, planurile de căsătorie ale lui Jeannette, aventurile secrete ale soţului ei, lipsa de iubire din viaţa ei… Una câte una, le încuie pe toate în mici cutii din mintea ei. În acea stare de spirit, Ella scoase manuscrisul din mapa lui şi îl săltă uşor în mâini, de parcă l-ar fi cântărit. Titlul romanului era scris pe copertă cu cerneală indigo: Dulce blasfemie. I se spusese că nimeni nu ştia prea multe despre autor – un oarecare A. Z. Zahara, care locuia în Olanda. Manuscrisul fusese trimis la agenţie din Amsterdam, împreună cu o vedere. Pe faţa acesteia era fotografia unor câmpuri de lalele în nuanţe orbitoare de roz, galben şi purpuriu, iar pe verso – o notă redactată cu un scris delicat:   Dragă Domnule / Doamnă,   Salutări din Amsterdam Povestea pe care v-o trimit pe această cale are loc în Konya secolului XIII, în Asia Mică. Dar cred sincer că transcende ţările, culturile şi secolele. Sper că veţi avea timp să citiţi Dulce blasfemie, un roman istoric şi mistic despre legătura extraordinară dintre Rumi, cel mai bun poet şi cel mai venerat lider spiritual din istoria Islamului, şi Shams din Tabrīz, un derviş necunoscut, nonconformist, urmărit de scandaluri şi plin de surprize. Iubirea să vă însoţească mereu şi să fiţi înconjurat mereu de iubire.   A.Z. Zahara   Ella îşi dădu seama că vederea îi trezise curiozitatea agentului literar. Dar Steve nu era omul care să aibă timp să citească operele unui scriitor amator. Prin urmare, îi înmânase coletul asistentei lui, Michelle, care îl pasase mai departe noii ei asistente. Aşa ajunsese Dulce blasfemie în mâinile Ellei. Nici nu bănuia măcar că n-avea să fie o carte oarecare, ci cartea care urma să-i schimbe întreaga viaţă. În timp ce o citea, viaţa ei avea să fie rescrisă. Ella întoarse prima pagină. Pe ea era o notă despre autor.   [1] Cuvânt de origine ebraică, popularizat în engleza modernă prin intermediul literaturii şi cinematografiei, având sensul de „curaj”.  

CAPITOLUL UNU Scorţişoară   Să nu blestemi lucrurile care cad din cer. Nici măcar ploaia. Orice ar cădea, oricât de tare ar turna, oricât de îngheţată ar fi lapoviţa, nu trebuie să rosteşti niciodată vreo blasfemie împotriva celor pe care cerul ni le-ar putea hărăzi. Toată lumea ştie lucrul ăsta. Până şi Zeliha. Şi totuşi, iat-o în prima vineri din iulie, mergând pe trotuarul ce se strecura pe lângă traficul blocat fără speranţă; grăbindu-se spre o întâlnire la care întârziase deja, înjurând ca un birjar, afurisind pietrele sparte din pavaj, tocurile ei înalte, bărbatul care o urmărea, şoferii care claxonau frenetic, deşi faptul că larma nu avea nici un efect asupra deblocării traficului era deja o realitate urbană, întreaga dinastie otomană care cucerise odinioară oraşul Constantinopol şi apoi persistase în greşeala sa şi, o, da, ploaia... blestemata asta de ploaie de vară. Aici ploaia e un adevărat calvar. În alte părţi ale lumii, o aversă e, probabil, o binecuvântare pentru aproape toate fiinţele şi lucrurile - pentru recolte, pentru faună şi floră şi, cu un strop suplimentar de romantism, pentru îndrăgostiţi. Nu şi în Istanbul. Pentru noi, ploaia nu înseamnă neapărat să te uzi. Nici măcar să te murdăreşti. Dacă e să însemne ceva, atunci înseamnă să te enervezi. Înseamnă noroi şi haos şi furie, de parcă n-am avea deja destul din fiecare. Şi să te lupţi. Asta întotdeauna. Ca nişte pisoi azvârliţi într-o găleată cu apă, ne lansăm cu toţii - zece milioane de inşi - într-o luptă zadarnică împotriva picăturilor. Nu se poate spune că suntem cu desăvârşire singuri în această încleştare, fiindcă străzile, cu numele lor antediluviene, gravate pe plăcuţe de tablă, iau şi ele parte la ea, la fel şi pietrele funerare ale atâtor sfinţi împrăştiate în toate direcţiile, şi mormanele de gunoaie care zac în aşteptare la aproape fiecare colţ de stradă, şi gropile imense şi hidoase de pe şantierele de construcţii cărora le vor lua curând locul clădiri moderne, ţipătoare, şi pescăruşii. Cu toţii ne ieşim din fire când cerurile se deschid şi scuipă peste capetele noastre. Dar apoi, în clipa în care ultimii stropi ating pământul, iar alţii atârnă nesiguri de frunzele acum fără fir de praf, în acel moment lipsit de apărare, când nu eşti întru totul sigur că ploaia a încetat, şi nici ploaia însăşi nu e, chiar în acel interval, totul se înseninează. Un lung moment, cerul pare să-şi ceară scuze pentru ce ne-a făcut. Iar noi, având încă picături fine în păr, noroi pe manşete şi tristeţe în ochi, privim din nou spre cerul azuriu, acum mai senin ca niciodată. Privim în sus şi nu ne putem abţine să nu-i întoarcem zâmbetul. Îl iertăm; întotdeauna facem la fel. Totuşi, în clipa aia continua să plouă, iar Zeliha avea în suflet prea puţină îngăduinţă pentru el, dacă nu chiar deloc. Nu avea umbrelă, fiindcă îşi jurase că, dacă era atât de proastă să arunce o grămadă de bani unui alt vânzător ambulant ca să cumpere încă o umbrelă, doar ca s-o uite pe undeva de îndată ce ieşea soarele, atunci merita să fie murată până la piele. În afară de asta, era oricum prea târziu. Era deja udă leoarcă. Acela era singurul lucru prin care ploaia se asemăna cu tristeţea: te dădeai peste cap să scapi neatins, uscat şi liniştit, dar, dacă dădeai greş, ajungeai într-un punct în care începeai să vezi problema mai puţin în termeni de picături şi mai mult ca o revărsare neîncetată şi astfel hotărai că poţi foarte bine să te uzi din cap până-n picioare. Ploaia se scurgea din buclele ei întunecate pe umerii laţi. Ca toate femeile din familia Kazanci, Zeliha fusese dăruită din naştere cu un păr cârlionţat, negru ca pana corbului, însă, spre deosebire de celelalte, îi plăcea să-l poarte aşa cum era. Din când în când, ochii ei verzi ca jadul, de obicei larg deschişi şi debordând de o inteligenţă sclipitoare, se micşorau, preschimbându-se în două linii înguste ce dădeau la iveală o indiferenţă totală, inerentă doar pentru trei categorii de oameni: naivii fără speranţă, solitarii fără speranţă şi optimiştii fără speranţă. Nefăcând parte din nici una, această indiferenţă era greu de înţeles, chiar dacă era una atât de trecătoare. O clipă era acolo, învăluindu-i sufletul într-o insensibilitate narcotizantă, în clipa următoare dispărea ca prin farmec, lăsând-o singură în propriul trup. Aşa se simţea în acea primă vineri din iulie, golită de orice sentimente, de parcă ar fi fost anesteziată, o dispoziţie extrem de chinuitoare pentru o persoană atât de entuziastă ca ea. Să fi fost acela motivul pentru care astăzi nu simţea nici o dorinţă de a se lupta cu oraşul sau, cel puţin, cu ploaia? Pe când indiferenţa creştea şi scădea înăuntrul ei într-un ritm doar de ea ştiut, pendulul dispoziţiei ei oscila între doi poli opuşi: calm glacial şi furie spumegândă. În timp ce Zeliha gonea printre ei, vânzătorii ambulanţi care îmbiau trecătorii cu umbrele, haine de ploaie şi eşarfe sintetice viu colorate o priveau amuzaţi. Reuşi să le ignore privirile, aşa cum reuşea să ignore privirile tuturor bărbaţilor care se holbau la trupul ei plini de dorinţă. Vânzătorii se uitau dezaprobator şi la cercelul strălucitor din nasul ei, ca şi când ar fi fost un indiciu al abaterii de la normele modestiei şi, prin aceasta, însuşi semnul lascivităţii sale. Era foarte mândră de piercingul ăla fiindcă şi-l făcuse chiar ea. O duruse, însă n-avea de gând să renunţe la el sau la stilul ei. În ciuda glumelor deocheate ale bărbaţilor sau a reproşurilor celorlalte femei, a imposibilităţii de a merge pe străzile pavate cu pietre sparte sau de a sări într-un feribot, şi chiar a cicălelii neîntrerupte a mamei ei... nici o forţă din lume n-ar fi putut-o împiedica pe Zeliha, care era mai înaltă decât majoritatea femeilor din oraş, să poarte fuste scurte în culori strălucitoare, bluze mulate care îi scoteau în evidenţă sânii ampli, ciorapi de nailon satinaţi şi, o, da, tocurile alea ameţitor de înalte. În clipa aceea, pe când păşea pe o altă piatră desprinsă din pavaj şi privea băltoaca de noroi de dedesubt împroşcând pete negre pe fusta ei de culoarea lavandei, Zeliha dădu drumul unui alt şir interminabil de blesteme. Era singura femeie din întreaga familie şi una dintre puţinele turcoaice care foloseau un limbaj atât de urât fără nici un fel de rezerve, în gura mare şi cu atâta iscusinţă: aşa se făcea că, de câte ori începea să înjure, nu se mai oprea, de parcă ar fi vrut să recupereze pentru toate celelalte. La fel se întâmpla şi acum. În timp ce alerga, Zeliha înjura administraţia municipală trecută şi prezentă, fiindcă, de când era doar o copilă şi până acum, nu prinsese nici o zi ploioasă în care pietrele alea de pavaj să fi fost fixate ca lumea. Totuşi, înainte de a termina de înjurat, se opri brusc, ridicând capul de parcă ar fi auzit pe cineva strigând-o pe nume, însă, în loc să se uite în jur după vreo cunoştinţă, se strâmbă la cerul fumuriu. Îl privi încruntată, scoase un oftat ambiguu şi dădu drumul unui alt şir de blesteme îndreptate, de astă dată, împotriva ploii. Ei bine, după legile nescrise şi de neîncălcat ale lui Petite-Ma, bunica ei, asta era curată blasfemie. Putea foarte bine să nu-ţi placă ploaia, bineînţeles, nu era obligatoriu, însă în nici o împrejurare nu trebuia să blestemi lucrurile care veneau din cer, pentru că nimic nu cădea de acolo la voia întâmplării şi în spatele tuturor acelor lucruri se afla Allah Atotputernicul. Desigur, Zeliha cunoştea legile nescrise şi de neîncălcat ale lui Petite-Ma, însă în această primă vineri din iulie se simţea destul de întoarsă pe dos ca să nu-i mai pese de ele. În afară de asta, ceea ce fusese spus fusese spus, aşa cum ceea ce fusese făcut în viaţă fusese făcut şi trecuse. Zeliha nu avea timp de regrete. Întârziase la programarea la ginecolog. Un risc deloc neglijabil, într-adevăr, având în vedere că, în clipa în care îţi dai seama că ai întârziat la ginecolog, s-ar putea să te hotărăşti să nu te mai duci deloc. Un taxi galben, cu mai multe autocolante lipite pe apărătoarea roţii din spate, trase brusc lângă ea. Şoferul, un bărbat oacheş, cu o figură aspră, mustaţă â la Zapata şi un dinte de aur chiar în partea din faţă, care putea foarte bine să fie violator în timpul liber, coborâse toate ferestrele şi asculta la maximum un post local de muzică rock din care răbufnea melodia Madonnei, Like a Virgin. Era un contrast violent între înfăţişarea cât se poate de tradiţionalistă a bărbatului şi preferinţele sale muzicale neconvenţionale. Frână brusc, scoase capul pe fereastră şi, după ce o fluieră pe Zeliha, lătră: „Mi-ar plăcea oricând aşa o bucăţică!“. Următoarele cuvinte au fost acoperite de cele ale Zelihei. Care e problema ta, tâmpitule? Nu mai poate o femeie să meargă liniştită prin oraşul ăsta? De ce să mergi pe jos când aş putea să te duc eu cu maşina? întrebă şoferul. Doar nu vrei să-ţi uzi trupul ăla sexy, nu-i aşa? Pe când Madonna striga pe fundal: „Teama mea se risipeşte repede, o păstrasem doar pentru tine“, Zeliha începu din nou să înjure, încălcând astfel o altă regulă nescrisă şi de neîncălcat, de data asta nu una din cele ale lui Petite-Ma, ci una din Regulile Prudenţei Feminine. Să nu înjuri niciodată un agresor.   Regula de aur a prudenţei pentru femeile din Istanbul: Nu răspundeţi niciodată când sunteţi agresată pe stradă, fiindcă o femeie care răspunde sau, şi mai rău, îşi înjură agresorul nu face decât să stârnească şi mai mult entuziasmul acestuia!   Regula aceea nu-i era străină Zelihei şi ea ştia că nu era bine s-o încalce, însă această primă vineri din iulie era diferită de toate celelalte, iar acum înăuntrul ei se dezlănţuise un alt eu, unul cu mult mai nepăsător şi mai necugetat, unul înspăimântător de furios. Această altă Zeliha era cea care ocupa acum cea mai mare parte a spaţiului ei intim şi care preluase controlul, luând decizii în numele amândurora. Probabil de aceea continua să blesteme în gura mare. Pentru că blestemele ei acopereau versurile Madonnei, trecătorii şi vânzătorii de umbrele se strânseseră în grabă să vadă ce bucluc se mai clocea. În învălmăşeală, urmăritorul aflat la câţiva paşi în spatele ei bătu în retragere, ştiind că nu e bine să-ţi pui mintea cu o nebună. Însă taximetristul nu era nici pe departe la fel de prudent sau de timid, fiindcă întâmpină întregul scandal cu un rânjet satisfăcut. Zeliha observă cât de surprinzător de albi şi de fără cusur erau dinţii bărbatului şi nu se putu abţine să nu se întrebe dacă nu erau cumva îmbrăcaţi în porţelan. Treptat, începu să simtă din nou valul acela de adrenalină urcându-i din pântece, întorcându-i stomacul pe dos, accelerându-i pulsul şi dându-i convingerea că, dintre toate femeile din familia sa, ea era, cel mai probabil, cea care ar fi putut ucide într-o bună zi un bărbat. Din fericire pentru Zeliha, chiar în momentul ăla, şoferul unei Toyote aflate în spatele taxiului îşi pierdu răbdarea şi se apucă să claxoneze. Ca trezită dintr-un vis urât, Zeliha îşi veni în fire şi începu să tremure văzând în ce situaţie neplăcută se afla. Înclinaţia ei spre violenţă o înspăimânta, aşa cum făcuse întotdeauna. Într-o clipită, închise gura şi o coti într-o parte, încercând să-şi croiască drum prin mulţime. Însă, în graba sa, tocul pantofului drept se înţepeni sub o piatră desprinsă din pavaj. Înfuriată la culme, îşi trase piciorul din băltoaca de sub piatră. Pe când îşi scotea piciorul şi pantoful din noroi, tocul se rupse, reamintindu-i astfel o regulă esenţială pe care n-ar fi trebuit s-o uite din capul locului.   Regula de argint a prudenţei pentru femeile din Istanbul: Când sunteţi agresate pe stradă, nu vă pierdeţi cumpătul, fiindcă o femeie care-şi pierde cumpătul în faţa agresiunii nu face decât să- şi înrăutăţească situaţia!   Taximetristul izbucni în râs, claxonul Toyotei din spate urlă din nou, ploaia se înteţi, câţiva trecători îşi manifestară zgomotos dezaprobarea, deşi era greu de spus spre ce anume erau îndreptate reproşurile lor. În mijlocul acelei agitaţii, Zeliha zări un autocolant fluorescent ce strălucea pe apărătoarea roţilor din spate ale taxiului: NU-MI SPUNE CĂ SUNT UN TICĂLOS, scria. ŞI TICĂLOŞII AU INIMĂ. Pe când stătea acolo, uitându-se fără nici o expresie la cuvintele alea, se simţi dintr-odată foarte obosită - atât de obosită şi de uimită, încât s-ar fi spus că nu avea de-a face cu problemele de zi cu zi ale unui locuitor al Istanbulului. Că era mai degrabă un fel de cod tainic pe care o minte îndepărtată îl concepuse special pentru ca ea să-l descifreze şi pe care ea nu reuşise în viaţa ei să-l spargă. La puţin timp după aceea, taxiul şi Toyota plecară, iar trecătorii îşi văzură de drumul lor, lăsând-o pe Zeliha acolo, ţinând în mâini tocul rupt al pantofului cu aceeaşi blândeţe şi disperare cu care ar fi ţinut o pasăre moartă. Acum, printre lucrurile care populau universul haotic al Zelihei s-ar fi putut foarte bine să existe şi păsări moarte, însă cu siguranţă nu exista blândeţe sau disperare. Nu ar fi acceptat aşa ceva. Se îndreptă de spate şi îşi dădu toată silinţa, deşi era extrem de neplăcut, să meargă pe un singur toc. Nu peste mult timp, se grăbea prin mijlocul unei mulţimi înarmate cu umbrele, etalându-şi picioarele splendide, şchiopătând ca o notă falsă într-un cântec. Era un fir de lavandă, o pată de culoare total nepotrivită căzută pe o tapiserie ţesută din marouri şi griuri, şi iar marouri şi griuri. Deşi culoarea ei făcea notă discordantă, mulţimea era destul de mare pentru a-i înghiţi dizarmonia şi a o reintegra în cadenţa ei. Mulţimea nu era un conglomerat de sute de trupuri care respirau, transpirau şi sufereau, ci un singur trup care respira, transpira şi suferea în mijlocul ploii. Ploaie sau soare, nu avea nici o importanţă. Să mergi pe jos prin Istanbul însemna să mergi în tandem cu mulţimea. Pe când trecea pe lângă zeci de pescari cu chipuri aspre, ce stăteau tăcuţi unul lângă altul, înşiruiţi de-a lungul vechiului pod Galata, fiecare ţinând într-o mână o umbrelă, iar în cealaltă o undiţă, Zeliha îi invidia pentru capacitatea lor de-a sta nemişcaţi, pentru puterea de-a aştepta ore întregi nişte peşti care nici măcar nu existau sau, dacă existau, se dovedeau a fi atât de mici încât nu puteau fi folosiţi decât ca momeală pentru alţi peşti care nu aveau să muşte niciodată. Cât de uimitoare era acea putere de a realiza atât de mult realizând atât de puţin, de a se întoarce acasă, la sfârşitul zilei, cu mâinile goale şi, cu toate astea, mulţumiţi! În lumea aceea, seninătatea aducea noroc, iar norocul aducea fericire, sau cel puţin aşa bănuia Zeliha. Să bănuiască era tot ce putea face când venea vorba despre acel subiect, pentru că nu gustase niciodată din felul ăla de seninătate şi nici nu credea că era posibil s-o facă vreodată. Cel puţin, nu astăzi. În ciuda grabei, pe când trecea şerpuind prin mulţimea din Grand Bazaar, Zeliha încetini. Nu avea timp de cumpărături, însă ar fi intrat doar ca să arunce o privire rapidă, se asigura în sinea ei pe când studia faţadele magazinelor. Îşi aprinse o ţigară şi, în vreme ce fumul îi ieşea din gură, răsucindu-se în spirale, începu să se simtă mai bine, aproape relaxată. O femeie care fuma pe stradă nu era privită cu prea mult respect în Istanbul, însă cui îi păsa de chestia aia? ridică Zeliha din umeri. Nu purta deja un război împotriva întregii societăţi? Acestea fiind zise, se îndreptă spre partea mai veche a bazarului. În zona aia erau vânzători care o cunoşteau după numele mic, în special bijutierii. Zeliha avea o adevărată slăbiciune pentru accesoriile strălucitoare de toate felurile. Agrafe de păr din cristal, broşe cu strasuri, cercei strălucitori, nasturi de sidef, eşarfe în dungi albe şi negre ca nişte piei de zebră, genţi de satin, şaluri de şifon, pompoane de argint şi pantofi, întotdeauna cu tocuri înalte. Nu trecuse în nici o zi pe lângă bazarul ăla fără să intre în cel puţin câteva magazine, unde se târguia cu vânzătorii şi sfârşea prin a plăti un preţ cu mult mai mic decât cel iniţial pentru nişte lucruri pe care nici măcar nu-i trecuse prin cap să le cumpere. Însă astăzi trecu doar prin faţa câtorva buticuri şi aruncă o privire prin vitrine. Asta era. Zeliha zăbovi în faţa unui stand înţesat de borcane, ulcele şi sticluţe pline cu mirodenii de toate felurile şi culorile. Îşi amintea că una din cele trei surori ale ei, nu mai ţinea minte care, o rugase de dimineaţă să cumpere scorţişoară. Ea era cea mai mică dintre cele patru fete ale familiei Kazanci, care nu puteau fi de acord în nici o privinţă, dar care păstrau aceeaşi convingere că au întotdeauna dreptate şi fiecare credea că nu are nimic de învăţat de la celelalte, dar că are multe să le-nveţe. Asta o făcea să se simtă la fel de rău ca şi când ar fi pierdut la loterie la diferenţă de un singur număr: în orice fel ai fi încercat să priveşti situaţia, nu puteai scăpa de sentimentul că erai supus unei nedreptăţi ce nu putea fi corectată. În orice caz, Zeliha cumpără nişte scorţişoară, nu sub formă de pudră, ci beţişoare. Vânzătorul îi oferi un ceai, o ţigară şi o pălăvrăgeală, iar ea le acceptă fără rezerve pe toate trei. În timp ce stătea acolo trăncănind, ochii ei cercetau nonşalant rafturile, până când se opriră asupra unui serviciu de ceai din sticlă. Şi acesta se afla pe lista lucrurilor pe care nu putea rezista să nu le cumpere: ceşti de ceai din sticlă, cu steluţe aurite, linguriţe subţiri, delicate şi farfurioare fragile, cu margini aurite. Probabil că aveau deja pe puţin vreo treizeci de servicii de ceai din sticlă acasă, toate cumpărate de ea. Însă nu vedea nimic rău în a cumpăra încă unul, fiindcă se spărgeau atât de uşor. Sunt al naibii de fragile..., mormăi Zeliha în barbă. Era singura dintre femeile din familia Kazanci care era în stare să se supere pe ceştile de ceai când se spărgeau. Între timp, Petite-Ma, la cei şaptezeci şi şapte de ani ai ei, ajunsese la o abordare complet diferită. Încă un deochi! exclama Petite-Ma de fiecare dată când una din căni se crăpa şi se spărgea. Ai auzit sunetul ăla rău prevestitor? Crac! Parcă mi-a răsunat direct în inimă! E deochiul cuiva, atât de invidios şi de răutăcios. Allah să ne apere pe toţi! Ori de câte ori se spărgea un pahar sau o oglindă, Petite-Ma scotea un suspin de uşurare. La urma urmei, având în vedere că nu-i puteai şterge pur şi simplu pe oamenii răi de pe faţa acestui pământ care se învârte nebuneşte, era mult mai bine ca deochiul lor să fie închis într-o cuşcă de sticlă decât să pătrundă adânc în sufletele nevinovate ale copiilor Domnului şi să le distrugă vieţile. Douăzeci de minute mai târziu, când dădu buzna într-un cabinet şic dintr-unul din cele mai înstărite cartiere ale oraşului, Zeliha ţinea într-o mână tocul rupt, iar în cealaltă un serviciu de ceai. După ce intră, îşi aminti dezamăgită că uitase pacheţelul cu beţe de scorţişoară la Grand Bazaar. În sala de aşteptare se aflau trei femei care aveau un păr groaznic şi un bărbat aproape complet lipsit de păr. După felul în care erau aşezate, Zeliha remarcă imediat şi trase concluzia plină de cinism că femeia cea mai tânără era şi cea mai puţin îngrijorată dintre toate, răsfoind încet paginile cu poze ale unei reviste pentru femei, prea leneşă ca să citească articolele, aflându-se probabil acolo pentru a-şi înnoi reţeta de anticoncepţionale; blonda durdulie de lângă fereastră, care părea să aibă vreo treizeci şi ceva-patruzeci de ani şi al cărei păr avea nevoie urgent de un vopsit la rădăcină, îşi legăna nervos piciorul, gândindu-se parcă în altă parte, aflându-se probabil acolo pentru un control de rutină şi pentru un test anual de depistare a cancerului. Cea de-a treia, care purta batic şi venise împreună cu soţul, părea cea mai puţin calmă dintre toate, cu colţurile gurii lăsate în jos şi sprâncenele împletite. Zeliha bănui că nu reuşea să rămână însărcinată. Ei, da, chestia asta, presupuse Zeliha, putea fi supărătoare, în funcţie de punctul de vedere al fiecăruia. Personal, nu vedea infertilitatea ca pe cel mai rău lucru care i se putea întâmpla unei femei. Bună ziuuua! ciripi recepţionera silindu-se să-şi compună un zâmbet fals şi prostesc, atât de bine exersat încât ajunsese să nu mai pară nici fals, nici prostesc. Sunteţi pacienta care avea programare la ora trei? Recepţionera părea să aibă mari dificultăţi în pronunţarea literei r şi, ca pentru a compensa acea lipsă, se chinuia foarte mult accentuând sunetul, ridicând vocea şi adăugând un zâmbet în plus de fiecare dată când limba i se poticnea în litera nefastă. Pentru a o scuti de efort, Zeliha încuviinţă imediat din cap, poate chiar cu prea multă însufleţire. Şi pentru ce anume aţi venit, domnişoară pacientă de la ora trei? Zeliha reuşi să ignore absurditatea întrebării. Ştia deja prea bine că tocmai acea veselie feminină necondiţionată, debordantă îi lipsea teribil în viaţă. Unele femei erau zâmbitoare consacrate; zâmbeau cu un simţ spartan al datoriei. Cum poate învăţa cineva să facă într-un mod atât de natural un lucru atât de nenatural? se întrebă Zeliha. Dar alungând întrebarea, care trăgea de marginile minţii ei, răspunse: Pentru un avort. Cuvântul plutea în aer şi parcă aşteptau cu toţii să cadă. Ochii recepţionerei se făcură mai întâi mici, apoi se deschiseră larg, iar zâmbetul de pe chipul ei dispăru fără urmă. Zeliha nu se putu abţine să nu se simtă uşurată. Până la urmă, veselia aia feminină necondiţionată, debordantă scosese la iveală din adâncul ei o latură răzbunătoare. Am programare..., spuse Zeliha răsucindu-şi o buclă pe după ureche şi lăsând restul părului să-i cadă pe umeri ca o burka[1] neagră şi groasă. Ridicase capul, scoţându-şi în evidenţă nasul acvilin şi simţi nevoia să repete, puţin mai tare decât avusese intenţia, sau poate că nu. Pentru că trebuie să fac un avort. Sfâşiată între necesitatea de a o înregistra în mod imparţial pe noua pacientă şi impulsul de a critica o asemenea îndrăzneală, recepţionera rămase nemişcată în faţa registrului imens, cu coperte de piele. Avu nevoie de câteva clipe bune ca să-şi revină şi să înceapă, în cele din urmă, să noteze în grabă. Între timp, Zeliha murmură: Îmi pare rău că am întârziat. Ceasul din perete arăta că întârziase patruzeci şi şase de minute şi, pe când privirea îi stăruia asupra lui, păru pentru o clipă că ar vrea să plece. E din cauza ploii. Răspunsul nedreptăţea oarecum ploaia, fiindcă traficul, pietrele crăpate din pavaj, municipalitatea, urmăritorul şi taximetristul, ca să nu mai vorbim de oprirea pe care o făcuse în bazar pentru cumpărături, ar fi trebuit considerate şi ele responsabile pentru întârzierea ei, însă Zeliha hotărî să nu pomenească nimic despre ele. Poate că încălcase Regula de Aur a Prudenţei pentru Femeile din Istanbul, poate că încălcase şi Regula de Argint a Prudenţei pentru Femeile din Istanbul, însă ţinea cu tot dinadinsul să respecte Regula de Bronz.   Regula de bronz a prudenţei pentru femeile din Istanbul: Când sunteţi agresate pe stradă, mai bine daţi uitării întregul incident de îndată ce vă reluaţi drumul, pentru că, dacă vă gândiţi toată ziua la el, nu faceţi decât să vă distrugeţi nervii!   Zeliha era destul de deşteaptă ca să ştie că, şi dacă ar aduce acum vorba despre agresiune, celelalte femei, departe de a o susţine, ar avea tendinţa să judece, în astfel de cazuri, o soră agresată. Aşa că preferă să dea un răspuns cât mai scurt, iar ploaia rămase singurul lucru pe care se putea da vina. Vârsta dumneavoastră, domnişoară? se interesă recepţionera. Ei bine, asta era o întrebare enervantă şi complet inutilă. Zeliha se încruntă la recepţioneră de parcă aceasta s-ar fi aflat în semiîntuneric şi ar fi trebuit să-şi mijească ochii ca s-o vadă mai bine. Brusc, îşi aminti adevărul trist despre ea: vârsta ei. Ca multe alte femei care fac lucrurile înainte de vremea lor, Zeliha era tulburată de faptul că, până la urmă, era mult mai tânără decât i-ar fi plăcut să fie. Am nouăsprezece ani, recunoscu ea. În clipa în care rosti cuvintele, roşi de parcă ar fi stat dezbrăcată în faţa tuturor oamenilor ălora. Desigur, am avea nevoie de consimţământul soţului dumneavoastră, continuă recepţionera pe un ton de data asta lipsit de veselie şi, fără să mai piardă timpul, trecu la altă întrebare al cărei răspuns îl bănuia deja. Îmi permiteţi să vă întreb dacă sunteţi măritată, domnişoară? Cu coada ochiului, Zeliha observă că blonda durdulie din dreapta şi femeia cu batic din stânga se foiau stânjenite. În timp ce privirile curioase ale tuturor celor din încăpere o apăsau din ce în ce mai mult, grimasa Zelihei se preschimbă într-un zâmbet extatic. Nu că ar fi savurat acel moment chinuitor, însă indiferenţa îngropată adânc în sufletul ei îi şoptise să nu ia în seamă părerile celorlalţi, fiindcă oricum nu aveau să conteze până la urmă. Luase de curând hotărârea să elimine unele cuvinte din vocabularul ei, iar acum, că-şi amintise de ea, de ce să nu înceapă cu ruşine. Cu toate astea, nu avea curajul să spună cu voce tare ceea ce toată lumea din încăpere înţelesese deja perfect. Nu exista nici un soţ care să-şi dea consimţământul pentru avort. Nu exista un tată. În loc de TA-TA era doar un G-O-L. Din fericire pentru Zeliha, faptul că nu exista nici un soţ se dovedi a fi un avantaj din punctul de vedere al formalităţilor. După câte se părea, nu avea nevoie de aprobarea scrisă a nimănui. Reglementările birocratice erau mai puţin dornice să-i salveze pe copiii născuţi în afara căsătoriei decât pe cei născuţi în sânul familiei. În Istanbul, un copil fără tată nu era decât un alt bastard, iar un bastard nu era decât un alt dinte care se clătina în maxilarul oraşului, gata în orice moment să cadă. Locul naşterii? continuă recepţionera pe un ton lugubru. Istanbul! Istanbul? Zeliha strânse din umeri de parcă ar fi întrebat: Care altul ar fi putut fi? Care alt loc din lume dacă nu ăla? Aparţinea oraşului ăluia! Nu se vedea destul de clar pe faţa ei? La urma urmei, Zeliha se considera o locuitoare get-beget a Istanbulului şi, ca pentru a o mustra pe recepţioneră pentru că nu fusese în stare să observe un lucru atât de evident, se răsuci pe călcâiul pantofului cu tocul rupt şi se aşeză pe scaunul de lângă femeia cu batic. Abia atunci îl observă pe soţul acesteia, care stătea nemişcat, aproape paralizat de stânjeneală. Nu părea să o judece pe Zeliha, ci mai curând să se bălăcească în neplăcerea de-a fi singurul bărbat de acolo, din acea zonă ţipător de feminină. Pentru o clipă, Zelihei i se făcu milă de el. Chiar îi trecu prin cap să-l invite să o însoţească pe balcon şi să fumeze o ţigară împreună, fiindcă era sigură că fuma. Însă invitaţia ei putea fi greşit interpretată. O femeie nemăritată nu putea să facă astfel de invitaţii bărbaţilor însuraţi, iar un bărbat însurat trebuia să afişeze o atitudine ostilă faţă de o altă femeie atunci când se afla alături de soţia lui. De ce era atât de greu să te împrieteneşti cu bărbaţii? De ce trebuia să fie întotdeauna aşa? De ce nu puteai pur şi simplu să ieşi împreună cu un bărbat pe balcon să fumezi o ţigară şi să schimbi o vorbă şi apoi fiecare să se ducă în treaba lui? Preţ de o secundă nesfârşită Zeliha rămase acolo tăcută, nu pentru că era frântă de oboseală, deşi aşa se simţea, sau pentru că era sătulă să fie în centrul atenţiei, deşi simţea din plin şi asta, ci pentru că voia să fie aproape de fereastra deschisă; tânjea după zgomotele străzii. Vocea răguşită a unui vânzător ambulant invadă dintr-odată încăperea: „Mandarine... Mandarine proaspete, parfumate...“ OK, dă-i înainte cu strigatul, mormăi Zeliha ca pentru sine. Nu-i plăcea tăcerea. De fapt, o ura din tot sufletul. Nu o deranja faptul că oamenii se zgâiau la ea pe stradă, în bazar, în sala de aşteptare a cabinetului medical, ici şi colo, zi şi noapte; nu o deranja faptul că se uitau, se holbau prosteşte la ea şi o măsurau din cap până-n picioare de parcă ar fi văzut-o pentru prima oară. Într-un fel sau altul putea întotdeauna să le înfrunte privirile. Ceea ce nu putea cu nici un chip să înfrunte era tăcerea lor. Mandarinarule... mandarinarule... Cât e kilogramul? strigă, aplecându-se pe fereastra deschisă, o femeie de la unul din etajele de sus ale clădirii de vizavi. Pe Zeliha o amuzase întotdeauna să vadă cât de uşor, aproape fără efort, reuşeau locuitorii acestui oraş să născocească denumiri neverosimile pentru profesiile obişnuite. Era de-ajuns să adaugi un -ar în coada aproape fiecărui lucru vândut la piaţă şi, înainte să-ţi dai seama, obţineai o altă denumire care avea să fie inclusă în lista lungă a profesiilor urbane. Astfel, în funcţie de ce scoteai la vânzare, puteai foarte uşor să te numeşti „mandarinar“, „apar“, „covrigar“ sau. „avortar“. În momentul de faţă, Zeliha nu mai avea nici o îndoială. Nu că ar fi avut nevoie de aşa ceva ca să afle un lucru de care era deja sigură, însă făcuse şi un test la clinica deschisă de curând în apropierea casei lor. În ziua „deschiderii oficiale“ cei de la clinică dăduseră o recepţie de un fast aproape ostentativ pentru câţiva invitaţi selecţi şi aranjaseră toate buchetele şi ghirlandele chiar la intrare, astfel încât trecătorii de pe stradă să poată afla şi ei despre eveniment. În ziua imediat următoare, când Zeliha venise la clinică, o mare parte din flori se ofilise deja, însă fluturaşii de reclamă erau la fel de coloraţi ca şi înainte. UN TEST DE SARCINĂ GRATUIT LA FIECARE TEST DE DEPISTARE A CANTITĂŢII DE ZAHĂR DIN SÂNGE! anunţau aceştia cu litere mari, fosforescente. Legătura dintre cele două îi era necunoscută Zelihei, însă făcu oricum testul. Când au sosit rezultatele, s-a dovedit că procentul de zahăr din sângele ei era perfect normal, însă era însărcinată. Puteţi intra acum, domnişoară! o pofti recepţionera, stând în uşă şi pregătindu-se să se lupte cu un alt r, de data asta, unul destul de greu de evitat în profesia ei. Doctorul... vă aşteaptă. Înşfăcând cutia cu serviciul de ceai şi tocul rupt, Zeliha sări în picioare. Simţi toate capetele din încăpere întorcându-se spre ea, înregistrându-i fiecare mişcare. În mod normal, ar fi mers cât de repede ar fi putut. Însă în clipa aceea mişcările ei erau extrem de lente, aproape languroase. Tocmai când era pe punctul de-a ieşi din încăpere, se opri brusc şi se întoarse, de parcă cineva ar fi apăsat pe un buton, ştiind exact la cine să se uite. Acolo, chiar sub privirile ei, se afla un chip plin de amărăciune. Femeia cu batic se încruntă la ea, cu ochii plini de resentimente, în timp ce buzele i se mişcau frenetic blestemându-i deopotrivă pe doctor şi pe mucoasa asta aiurită de nouăşpe ani care era pe cale să avorteze copilul cu care Allah ar fi trebuit să o binecuvânteze pe ea. Doctorul era un bărbat masiv, care inspira forţă prin ţinuta sa foarte dreaptă. Spre deosebire de cea a recepţionerei, privirea lui nu lăsa impresia că ar judeca-o, din gura lui nu ieşea nici o întrebare deplasată. Părea să o întâmpine bucuros pe Zeliha, din toate punctele de vedere. O puse să semneze nişte hârtii, apoi altele, pentru eventualitatea în care ceva nu mergea cum trebuie fie în timpul operaţiei, fie după aceea. Zeliha simţea că în apropierea lui nervii i se destindeau şi pielea i se subţia, ceea ce era cum nu se putea mai rău, fiindcă, de fiecare dată când nervii i se destindeau şi pielea i se subţia, devenea fragilă ca o ceaşcă de ceai şi, de fiecare dată când devenea fragilă ca o ceaşcă de ceai, nu se putea abţine să nu izbucnească în lacrimi. Iar acela era un lucru pe care îl ura din toată inima. Nutrind încă din copilărie un dispreţ profund pentru femeile plângăcioase, Zeliha îşi promisese să nu devină niciodată una din calamităţile acelea ambulante care împrăştiau lacrimi şi remarci răutăcioase oriunde se duceau şi din care erau deja mult prea multe în jurul ei. Îşi interzisese să plângă. Până în această zi reuşise, în mare, să se ţină destul de bine de promisiune. Când şi dacă lacrimile îi inundau ochii, îşi ţinea pur şi simplu respiraţia şi îşi aducea aminte de promisiunea făcută. Aşa că, în acea primă vineri din iulie, făcu din nou ceea ce făcuse întotdeauna ca să-şi înăbuşe lacrimile: respiră adânc şi ridică bărbia ca şi când acela ar fi fost un semn al forţei sale lăuntrice. Însă, de data aceasta, ceva nu a mers deloc cum trebuia şi aerul pe care îl reţinuse în plămâni năvăli afară ca un suspin. Doctorul nu păru deloc surprins. Era deja obişnuit. Femeile plângeau întotdeauna. Haide, haide, spuse el, încercând s-o consoleze pe Zeliha, în timp ce-şi punea o pereche de mănuşi chirurgicale. O să fie bine, nu-ţi face griji. E doar o picoteală plăcută. O să dormi, o să visezi şi, înainte să-ţi termini visul, o să te trezim şi o să te duci acasă. După asta, n-o să mai ţii minte nimic. Când plângea în felul ăsta, toate trăsăturile Zelihei deveneau dintr-odată mai pronunţate, iar obrajii i se scobeau, accentuând una din caracteristicile ei cele mai impresionante: nasul! Nasul acela foarte acvilin pe care ea, la fel ca şi surorile ei, îl moştenise de la tatăl lor; însă al ei era mai ascuţit la vârf şi avea nările mai alungite. Doctorul o mângâie pe umăr, îi întinse un şerveţel, apoi îi dădu toată cutia. Avea întotdeauna o cutie de şerveţele de rezervă pe birou. Companiile farmaceutice distribuiau cutiile alea de şerveţele gratuit. Pe lângă pixuri, carneţele şi alte lucruri inscripţionate cu numele companiei lor, produceau şerveţele pentru pacientele care nu se puteau opri din plâns. Smochine... Smochine delicioase... Smochine bune şi coapte! Era acelaşi vânzător sau altul? Oare cum îi spuneau cumpărătorii...? Smochinar...?! se întreba Zeliha în timp ce stătea nemişcată pe o masă dintr-o cameră enervant de albă şi de imaculată. Nici echipamentul, nici bisturiele nu o speriau atât de mult ca albul acela absolut. Era ceva în culoarea aia care aducea cu tăcerea. Amândouă erau lipsite de viaţă. Pe când încerca să scape de sub influenţa acelei culori a tăcerii, atenţia i-a fost atrasă de o pată neagră din tavan. Cu cât o privea mai mult, cu atât i se părea că seamănă mai bine cu un păianjen negru. La început stătea nemişcat, însă pe urmă începu să se târască. Păianjenul devenea din ce în ce mai mare pe măsură ce anestezicul se răspândea în venele Zelihei. În câteva secunde trupul i se îngreună atât de tare, încât nu mai era în stare să mişte nici măcar un deget. Pe când se lupta cu toropeala anestezicului, începu să plângă din nou. Eşti sigură că asta vrei? Poate vrei să te gândeşti mai bine, spuse doctorul cu o voce catifelată, de parcă Zeliha ar fi fost o moviliţă de praf şi i-ar fi fost teamă să nu o spulbere cu adierea cuvintelor lui dacă ar fi vorbit mai tare. Dacă vrei să te mai gândeşti la decizia asta, nu e încă prea târziu. Însă era. Zeliha ştia că lucrul ăla trebuia făcut acum, în prima vineri din iulie. Acum ori niciodată. Nu am la ce să mă mai gândesc. Nu pot să păstrez sarcina, se auzi spunând. Doctorul dădu din cap. Dintr-odată, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât gestul ăla, rugăciunea de vineri invadă încăperea, venind probabil de la o moschee din apropiere. În câteva clipe acesteia i se alătură altă moschee, apoi alta şi alta. Chipul Zelihei se schimonosi de neplăcere. Nu-i plăcea faptul că o rugăciune ce fusese la origini destinată tonalităţilor pure ale vocii omeneşti era dezumanizată, preschimbată într-un muget electronic ce se ridica deasupra oraşului, răbufnind din microfoane şi boxe. Curând larma deveni atât de asurzitoare, încât ea îşi închipui că era ceva în neregulă cu sistemul de difuzoare al moscheilor din apropiere. Ori asta, ori urechile ei deveniseră extrem de sensibile. O să se termine într-o clipă. Nu-ţi face griji. Era vocea doctorului. Zeliha îl privi întrebător. Oare dispreţul pentru rugăciunile electronice i se citea atât de limpede pe chip? Nu că i-ar fi păsat prea mult. Dintre toate femeile din familia Kazanci, era singura în mod declarat atee. În copilărie îi plăcea să-şi închipuie că Allah era cel mai bun prieten al ei, ceea ce, desigur, nu era un lucru rău, doar că cealaltă cea mai bună prietenă a ei era o fată flecară şi pistruiată care la vârsta de opt ani îşi făcuse deja un obicei din fumat. Era chiar fata menajerei lor, o femeie corpolentă de origine kurdă, cu o mustaţă pronunţată pe care nu-şi dădea întotdeauna osteneala să şi-o epileze. Pe vremea aia menajera venea la ei acasă de două ori pe săptămână, aducând-o de fiecare dată pe fiică-sa cu ea. După câtva timp, Zeliha şi fata menajerei au devenit prietene bune, chiar s-au tăiat la degetul arătător şi şi-au amestecat sângele ca să devină surori de cruce pe viaţă. O săptămână întreagă, cele două fete s-au fâţâit peste tot cu arătătoarele înfăşurate în bandaje însângerate, acela fiind semnul înfrăţirii lor. Pe vremea aia, de fiecare dată când se ruga, Zeliha se gândea la bandajul ăla însângerat - dacă Allah ar fi putut la rândul lui să se facă soră de cruce... soră de cruce cu ea... Iartă-mă, îşi cerea imediat iertare şi repeta rugămintea aia o dată şi încă o dată, fiindcă de fiecare dată când îi cereai iertare lui Allah, trebuia să o faci de trei ori: iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă. Era un lucru greşit, ştia asta. Allah nu putea fi şi nu trebuia să fie personificat. Allah nu avea degete sau, în cazul ăsta, sânge. Trebuia să te abţii să-i atribui lui - adică Lui - calităţi umane, ceea ce nu era deloc uşor de vreme ce fiecare din cele nouăzeci şi nouă de nume ale sale - ale Sale, adică - erau calităţi care se potriveau, de asemenea, şi oamenilor. Putea vedea totul, însă nu avea ochi; putea auzi totul, însă nu avea urechi; putea atinge orice lucru, însă nu avea mâini. Din toate informaţiile acelea, Zeliha-de-opt-ani trăsese concluzia că Allah putea semăna cu noi, însă noi nu puteam semăna cu El. Sau poate era invers? În orice caz, trebuia să înveţi să te gândeşti la el - adică El - fără să te gândeşti la El ca el. E posibil ca lucrul ăla să n-o fi deranjat atât de tare dacă într-o după-amiază nu ar fi zărit un bandaj pătat de sânge înfăşurat în jurul arătătorului surorii ei mai mari, Feride. Se părea că fata de origine kurdă se făcuse soră de cruce şi cu ea. Zeliha s-a simţit trădată. Abia atunci şi-a dat seama că adevărata ei obiecţie în privinţa lui Allah nu era faptul că el - adică El - avea sau nu sânge, ci mai degrabă faptul că avea prea multe surori de cruce, prea multe la care să ţină, astfel încât ajungea să nu mai ţină la nici una. Episodul cu prietenia nu a mai durat mult după asta. Konak-ul fiind atât de mare şi dărăpănat, iar mama ei atât de ţâfnoasă şi de încăpăţânată, menajera şi-a dat demisia după ceva timp, luând-o pe fiica ei de acolo. Lipsită de cea mai bună prietenă, a cărei prietenie fusese, ce-i drept, destul de îndoielnică, Zeliha s-a simţit cuprinsă de resentimente vagi, deşi nu ştia prea bine împotriva cui erau îndreptate - împotriva menajerei pentru că-şi dăduse demisia, împotriva mamei ei pentru că o făcuse să-şi dea demisia, împotriva prietenei ei celei mai bune pentru că era cu două feţe, împotriva surorii ei pentru că îi furase sora de cruce sau împotriva lui Allah. Ceilalţi fiind cu totul în afara razei ei de acţiune, a hotărât să-şi îndrepte resentimentele împotriva lui Allah. Şi fiindcă începuse să nu mai creadă de la o vârstă atât de fragedă, nu vedea nici un motiv pentru care să nu continue să facă la fel când ajunsese la maturitate. O altă chemare la rugăciune venind de la o altă moschee li se alătură celorlalte. Rugăciunile îşi amplificară ecourile, desenând parcă cercuri în interiorul altor cercuri. Oricât de ciudat părea, în momentul ăla, în cabinetul doctorului, îşi făcea griji că avea să întârzie la cină. Se întreba ce va fi în seara aia la masă şi care dintre cele trei surori ale ei gătise. Fiecare se pricepea la o anumită reţetă, aşa că, în funcţie de bucătarul din ziua aia, putea să spere la un alt fel. Îi lăsa gura apă după nişte ardei umpluţi - un fel de mâncare extrem de înşelător, de vreme ce fiecare dintre surorile ei îl gătea într-un stil total diferit. Ardei... umpluţi... Respiraţia ei îşi încetinea ritmul pe măsură ce păianjenul începea să coboare. Pe când se chinuia încă să privească tavanul, Zeliha avu senzaţia că celelalte persoane din încăpere nu se aflau în acelaşi spaţiu cu ea. Păşi în regatul lui Morfeu. Era prea multă lumină acolo, totul era aproape strălucitor. Încet, cu mare băgare de seamă, înainta de-a lungul unui pod înţesat de maşini şi trecători, de pescari ce stăteau nemişcaţi în vreme ce viermii se legănau la celălalt capăt al undiţelor. În timp ce trecea printre ei, fiecare piatră de pavaj pe care călca se dovedea a fi desprinsă şi, spre groaza ei, sub fiecare se căsca vidul. Curând îşi dădu seama înspăimântată că ce era dedesubt era şi deasupra şi că din cerul albastru ploua cu pietre de pavaj. De fiecare dată când cădea o piatră din cer, dispărea o piatră din trotuarul de dedesubt. Dincolo de cer şi dincolo de pământul de sub picioarele ei era acelaşi lucru: V-I-D. Pe măsură ce pietrele curgeau de deasupra, mărind gaura de dedesubt, începu să intre în panică, temându-se să nu fie înghiţită de abisul flămând. „Opriţi-vă!“, strigă pe când pietrele se rostogoleau sub picioarele ei. „Opriţi-vă!“, le comandă maşinilor care se îndreptau spre ea în viteză, care treceau peste ea. „Opriţi-vă!“, îi imploră pe trecătorii care o împingeau cu umărul dintr-o parte şi din cealaltă. „Vă rog, opriţi-vă!“ Când se trezi, Zeliha îşi dădu seama că e singură, îi e greaţă şi se află într-o încăpere necunoscută. Cum naiba mersese până acolo era un mister pe care nu avea nici cea mai vagă dorinţă să-l dezlege. Nu simţea nimic, nici durere, nici tristeţe. Deci, trase ea concluzia, probabil că în cele din urmă indiferenţa câştigase. Nu numai copilul, ci şi simţurile îi fuseseră avortate pe masa aceea de un alb imaculat din camera alăturată. Poate că era o speranţă pe undeva. Poate că acum putea să meargă la pescuit, poate că în cele din urmă reuşea să stea nemişcată ore în şir, fără să se simtă frustrată sau lăsată în urmă de parcă viaţa ar fi fost un iepure iute de picior pe care îl putea doar privi din depărtare, dar pe care nu-l putea prinde niciodată. A, ţi-ai revenit, în sfârşit! Recepţionera stătea în cadrul uşii, cu mâinile în şolduri. Dumnezeule, ce spaimă am tras! Ne-ai speriat de moarte! Ai idee în ce hal ţipai? A fost de-a dreptul îngrozitor! Zeliha stătea nemişcată, ascultând-o fără să clipească. Trecătorii de pe stradă şi-or fi închipuit probabil că te tăiem în bucăţi sau ceva de genul ăsta. Mă mir că nu ne-am trezit cu poliţia la uşă până acum! Asta fiindcă e vorba de poliţia din Istanbul, nu de poliţaii ăia musculoşi de prin filmele americane, îşi spuse Zeliha în sinea ei când îşi îngădui în sfârşit să clipească. Fără să-nţeleagă încă pe de-a-ntregul cu ce-o supărase pe recepţioneră, dar nevăzând nici un motiv pentru care s-o supere şi mai tare, îi trânti prima scuză care îi trecu prin cap: Poate că ţipam fiindcă mă durea... Însă scuza aia, oricât de puternică, fu imediat demontată: Nu se poate, domnişoară, pentru că. doctorul nu a făcut operaţia. Nu te-am atins nici măcar cu un deget! Ce vrei să spui.? îngăimă Zeliha, încercând nu atât să afle răspunsul, cât să înţeleagă greutatea propriei întrebări. Vrei să spui că. nu m-aţi. Nu, nu te-am operat. Recepţionera oftă, cuprinzându-şi capul în mâini de parcă ar fi fost în pragul unei migrene. N-a fost chip să se apropie doctorul de tine, fiindcă ţipai ca din gură de şarpe. N-ai adormit, a, nu, nici gând, domnişoară; întâi ai pălăvrăgit o vreme, după aia te-ai pus pe ţipat şi pe înjurat. În cincisprezece ani de zile n-am văzut aşa ceva. Probabil că morfinei i-a trebuit de două ori mai mult timp să-şi facă efectul asupra ta. Zeliha bănuia că afirmaţia aia era cam exagerată, însă n-avea chef de ceartă. De două ore, de când se afla la ginecolog, ajunsese să-şi dea seama că acolo pacienţii nu trebuiau să vorbească decât când erau întrebaţi. Şi când în sfârşit ai adormit, era atât de greu de crezut că n-o să începi iarăşi să ţipi, încât doctorul a spus: „Să aşteptăm până îşi revine. Dacă e sigură că vrea avortul ăsta, poate să-l facă şi după aia“. Aşa că te-am adus aici şi te-am lăsat să dormi. Şi ai dormit, nu glumă! Vrei să spui că nu mi s-a făcut nici un. Cuvântul pe care îl rostise cu atâta îndrăzneală în faţa unor străini chiar în după-amiaza aceea îi părea acum de nepronunţat. Zeliha îşi pipăi pântecele în timp ce ochii ei cerşeau mângâiere, însă recepţionera era ultima persoană din lume care i-ar fi putut-o da. Că fetiţa e încă aici. Păi, nu ştii încă dacă e o ea! spuse recepţionera pe un ton indiferent. Însă Zeliha ştia. Ştia, pur şi simplu. Când ieşi în stradă, în ciuda întunericului care se lăsa, avu senzaţia că era dimineaţa devreme. Ploaia încetase, iar viaţa părea frumoasă, aproape suportabilă. Cu toate că traficul era încă infernal, iar stăzile pline de noroi, mirosul înviorător de după ploaie dădea întregului oraş un aer sacru. Ici şi colo copiii ţopăiau prin bălţi, se împroşcau cu noroi, se delectau comiţând păcate uşoare. Dacă a existat vreodată un timp potrivit pentru păcătuit, atunci trebuie să fi fost chiar în acel moment trecător. Unul din acele momente rare când aveai sentimentul că Allah nu doar veghea asupra noastră, ci ne învăluia în iubirea lui; unul din acele momente când Îl simţeai aproape. Istanbulul devenise parcă o metropolă fericită, de un pitoresc plin de romantism, la fel ca Parisul, îşi spuse Zeliha; nu că ar fi fost vreodată la Paris. Un pescăruş trecu zburând jos, lansând un mesaj codificat pe care era aproape pe punctul de a-l descifra. Preţ de jumătate de minut, Zeliha a fost încredinţată că se afla în pragul unui nou început. „De ce nu m-ai lăsat, Doamne, s-o fac?“, se auzi murmurând, însă, de îndată ce cuvintele îi ieşiră din gură, ceru înspăimântată iertare ateei din ea. Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă. Îndepărtându-se pe sub curcubeu, Zeliha se îndrepta şchiopătând spre casă, strângând în braţe serviciul de ceai şi tocul rupt, simţindu-se totuşi mai puţin descurajată decât se simţise de câteva săptămâni bune. Deci, în acea primă vineri din iulie, pe la opt seara, Zeliha se întoarse acasă, la bătrânul konak turcesc cu încăperi înalte, ce părea total deplasat în comparaţie cu blocurile moderne de cinci ori mai mari dimprejur. Urcă cu greu scara în spirală şi le găsi pe toate femeile din familia Kazanci la etajul de sus, strânse în jurul mesei şi ocupate să cineze, fiindcă, evident, nu văzuseră nici un motiv pentru care s- o aştepte. Bună, străino! Intră, aşază-te şi tu la masa noastră, spuse Banu, întinzând gâtul pe deasupra unei aripioare crocante de pui la cuptor. Profetul Mahomed ne sfătuieşte să împărţim mâncarea cu străinii. Buzele îi erau lucioase, obrajii la fel, de parcă se chinuise ceva timp să-şi întindă grăsimea de pui pe toată faţa, până şi pe ochii ăia ai ei căprui şi luminoşi. Cu doisprezece ani mai în vârstă şi cântărind cu treisprezece kilograme mai mult decât Zeliha, părea a-i fi mai curând mamă decât soră. Dacă era s-o crezi pe ea, Banu avea un sistem digestiv extrem de bizar, care stoca absolut tot ce ingera, o afirmaţie mult mai credibilă dacă nu ar fi susţinut, de asemenea, că, şi dacă ar fi băut numai apă, corpul ei ar fi transformat-o şi pe aceasta în grăsime şi, de aceea, nu putea fi făcută responsabilă pentru kilogramele ei sau obligată să ţină regim. Ghiceşte ce avem în seara asta la cină! continuă veselă Banu, fluturându-şi degetul spre Zeliha înainte de-a apuca o altă aripioară de pui. Ardei umpluţi! Probabil e ziua mea norocoasă! spuse Zeliha. Meniul din seara aia îi părea minunat de cunoscut. Pe lângă un pui uriaş, mai erau supă de iaurt, karniyarik[2], pilaki[3], kadin budu kofteler[4] rămase din ajun, turşu[5], gorek[6] făcut în ziua aia, un borcan de ayran[7] şi, o, da, ardei umpluţi. Zeliha îşi trase imediat un scaun, foamea fiind mai puternică decât lipsa de entuziasm la gândul de a lua parte la o cină de familie chiar în ajunul unei zile atât de grele. Pe unde ai umblat, domnişoară? mormăi maică-sa, Gülsüm, care probabil într-o viaţă anterioară fusese Ivan cel Groaznic. Îşi îndreptă umerii, ridică bărbia, încruntă din sprâncene şi apoi îşi întoarse faţa aspră spre Zeliha, de parcă făcând toate astea ar fi putut citi gândurile mezinei. Iată-le stând faţă în faţă, Gülsüm şi Zeliha, mama şi fiica, încruntându-se una la alta, gata să se ia la ceartă, însă ezitând să înceapă lupta. Zeliha îşi feri prima privirile. Ştiind prea bine ce greşeală imensă ar fi făcut dând frâu liber furiei în faţa mamei sale, se sili să zâmbească şi încercă să dea un răspuns, deşi unul ocolit. Erau superreduceri la bazar azi, am cumpărat un serviciu de ceşti de ceai. Sunt absolut superbe! Sunt cu steluţe aurite şi au şi linguriţe asortate. Din păcate se sparg atât de uşor, murmură Cevriye, a doua ca vârstă dintre surorile Kazanci şi profesoară de istorie naţională a Turciei la un liceu particular. Mânca întotdeauna sănătos şi echilibrat şi îşi purta părul strâns perfect într-un coc răsucit pe ceafă din care nu scăpa nici o şuviţă rebelă. Ai fost la bazar? De ce n-ai cumpărat şi nişte beţişoare de scorţişoară?! Ţi-am spus de dimineaţă că o să avem la cină budincă de orez şi că nu mai avem în toată casa nici un fir de scorţişoară ca să presar pe ea. Banu încruntă din sprâncene între două îmbucături de pâine, însă problema n-o preocupă mai mult de o clipă. Teoria ei despre pâine, pe care ţinea să o expună regulat şi să o pună tot timpul în practică, era că, dacă stomacului nu i se dădea o cantitate adecvată de pâine la fiecare masă, nu avea să „ştie“ că era plin şi, prin urmare, avea să ceară mai multă mâncare. Pentru ca stomacul să înţeleagă clar că era plin, trebuia să mănânci cantităţi corespunzătoare de pâine la fiecare fel. Astfel, Banu mânca pâine la cartofi, la orez, la paste, la borek[8] şi, în momentele în care voia să-i transmită stomacului un mesaj cât se poate de clar, mânca pâine cu pâine. A nu mânca pâine la masă era un păcat în toată regula, pe care Allah l-ar fi putut ierta, însă Banu cu siguranţă nu. Zeliha strânse din buze şi tăcu, amintindu-şi abia acum de soarta beţişoarelor de scorţişoară. Ocolind întrebarea, îşi puse un ardei umplut în farfurie. De fiecare dată putea ghici foarte uşor cine gătise ardeii - Banu, Cevriye sau Feride. Dacă îi gătea Banu, ardeii erau umpluţi din belşug cu tot felul de chestii care altfel le-ar fi lipsit teribil, printre care alune, anacard sau migdale. Dacă îi gătea Feride, ardeii erau umpluţi din belşug cu orez şi atât de umflaţi că era imposibil să-i mănânci fără să se crape. Când tendinţa ei de-a umple ardeii până la refuz se adăuga plăcerii de a-i condimenta în fel şi chip, dolmalar[9] gătite de Feride dădeau pe dinafară de atâtea ierburi aromate şi mirodenii. În funcţie de combinaţie, îi ieşeau ori foarte bune, ori de-a dreptul groaznice. Iar dacă ardeii îi gătea Cevriye, erau întotdeauna mai dulci, fiindcă avea obiceiul să pună zahăr pudră în orice lucru comestibil, de parcă ar fi vrut să compenseze prin asta acreala universului său. Şi se întâmplase ca în ziua aia să fie ea cea care gătise. Am fost la doctor..., murmură Zeliha, dezbrăcând cu grijă dolma de învelişul verde pal. Doctorii ăştia! se strâmbă Feride şi ridică furculiţa în aer de parcă ar fi fost un baston pe care l-ar fi folosit ca să indice un lanţ îndepărtat de munţi pe o hartă, iar publicul ei n-ar fi fost propria familie, ci nişte elevi aflaţi la ora de geografie. Feride avea o problemă cu contactul vizual. Se simţea mai bine vorbind cu lucrurile. Prin urmare, cuvintele ei păreau să se adreseze farfuriei Zelihei. N-ai citit ziarul azi-dimineaţă? Au operat o copilă de nouă ani de apendicită şi au uitat o foarfecă în ea. Ai idee câţi doctori din ţara asta ar trebui închişi pentru malpraxis? Dintre femeile Kazanci, Feride era cea mai familiarizată cu procedurile medicale. În ultimii şase ani fusese diagnosticată cu opt boli diferite, iar fiecare suna şi mai bizar decât cea dinainte. Dacă doctorii erau cei care nu reuşeau să se hotărască sau Feride însăşi dădea sârguincioasă dintr-o boală într-alta, nimeni n-ar fi putut spune. După o vreme n-a mai contat oricum. Sănătatea devenise o ţară a făgăduinţei, un fel de Shangri-La[10] din care fusese alungată în adolescenţă şi unde avea intenţia să se întoarcă într-o bună zi. Însă pe drum se oprea să se odihnească la nenumăratele popasuri cu nume pompoase şi tratamente înspăimântătoare care îi ieşeau în cale. Chiar şi pe vremea când era doar o copilă, Feride avea ciudăţeniile ei. Ca elevă era extrem de dificilă şi nu manifesta nici cel mai vag interes pentru altceva în afară de orele de geografie fizică, iar la orele de geografie nu manifesta interes decât pentru câteva subiecte, începând cu straturile atmosferei. Subiectele ei favorite erau deteriorarea stratului de ozon din atmosferă şi legătura dintre curenţii oceanici de suprafaţă şi structura atmosferei. Reţinuse toate informaţiile pe care le putuse aduna despre circulaţia stratosferică de la altitudini înalte, caracteristicile mezosferei, vânturile montane şi brizele marine, cicluri solare şi latitudini tropicale, despre forma şi mărimea pământului. Apoi repeta acasă tot ce învăţase la şcoală, condimentând fiecare conversaţie cu informaţii despre atmosferă. De fiecare dată când făcea paradă de cunoştinţele ei de geografie fizică, vorbea cu un zel neobişnuit, plutind departe deasupra norilor, sărind de la un strat al atmosferei la altul. Apoi, la un an după absolvire, Feride a început să dea semne de excentricitate şi detaşare. Deşi interesul ei pentru geografia fizică nu s-a pierdut niciodată cu adevărat în decursul anilor, a inspirat totuşi o altă arie de interes care îi plăcea enorm: accidentele şi dezastrele. În fiecare zi citea pagina a treia a tabloidelor. Accidente de maşină, crime în serie, uragane, cutremure, incendii şi inundaţii, maladii fatale, boli molipsitoare, viruşi necunoscuţi... Feride le studia pe toate cu atenţie. Memoria ei selectivă înregistra catastrofe locale, naţionale şi internaţionale doar pentru a le comunica din senin celorlalţi. Nu-i lua niciodată prea mult să umbrească o conversaţie, fiindcă avea o înclinaţie înnăscută de a descoperi nenorocirile ascunse în orice poveste şi de a le inventa chiar, când nu existau. Însă veştile pe care li le comunica nu-i supărau pe ceilalţi, fiindcă renunţaseră de mult să mai creadă în ea. Familia sa descoperise o modalitate proprie de-a trata nebunia, şi anume de-a o confunda cu lipsa de credibilitate. Feride a fost la început diagnosticată cu un „ulcer pe fond de stres“, un diagnostic pe care nimeni din familie nu l-a luat în serios pentru că „stresul“ devenise un fel de laitmotiv. Imediat după introducerea sa în cultura turcă, termenul „stres“ fusese întâmpinat cu atâta entuziasm de locuitorii Istanbulului, încât în oraş au apărut peste noapte nenumăraţi bolnavi de stres. Feride călătorise fără oprire de la o boală cauzată de stres la alta, surprinsă să descopere vastitatea acelui teren, din moment ce nu părea să existe practic nimic care să nu aibă legătură cu stresul. După aceea a cochetat o vreme cu sindromul maniaco-depresiv, amnezia disociativă şi depresia psihotică. O dată chiar, când a reuşit performanţa de a se otrăvi singură, a fost diagnosticată cu Bittersweet Nightshade[11] , nume care, dintre cele ale tuturor bolilor ei, îi plăcea cel mai mult. Odată cu fiecare etapă a călătoriei sale spre nebunie, Feride îşi schimba coafura şi culoarea părului, aşa că, după un timp, în încercarea lor de a urmări modificările psihicului ei, doctorii au început să ţină un grafic al coafurilor sale. Păr scurt, de lungime medie, foarte lung şi, o dată, complet ras; tapat, lins, permanent şi împletit; dat cu tone de fixativ, gel, ceară sau cremă de păr; împodobit cu tot felul de accesorii, de la agrafe la pietre preţioase şi panglici; fie că era vorba de păr tuns scurt în stil punk, fixat cu clame în cocuri de balerină, făcut şuviţe sau vopsit în orice nuanţă posibilă, fiecare din coafurile ei constituia un episod trecător, în timp ce boala sa rămânea fermă pe poziţii. După un lung sejur printr-un „sindrom depresiv acut“, Feride s-a îndreptat spre „graniţă“, un termen interpretat într-un mod destul de arbitrar de diverse membre ale familiei Kazanci. Maică-sa a interpretat cuvântul „graniţă“ ca pe o problemă în strânsă legătură cu poliţia, funcţionarii vamali şi ilegalitatea, descoperind astfel o „delincventă străină“ în persoana lui Feride. Astfel a devenit şi mai bănuitoare în privinţa acestei fiice nebune în care nu avusese niciodată încredere. În total dezacord cu ea, surorile lui Feride îşi evocau prin conceptul de „graniţă“ în primul rând ideea de margine, iar ideea de margine le evoca imaginea unei stânci mortale. Multă vreme au tratat-o cu cea mai mare grijă, de parcă ar fi fost o somnambulă care mergea pe un zid înalt şi care putea să cadă în orice clipă. Totuşi, lui Petite-Ma, cuvântul „graniţă“ îi evoca tivirea milieurilor şi de aceea îşi studia nepoata cu mare interes şi adâncă înţelegere. Feride trecuse de curând la un alt diagnostic pe care nimeni nu-l putea nici măcar pronunţa, darămite interpreta: „schizofrenie hebefrenică“. De atunci rămăsese fidelă noii sale nomenclaturi, ca şi când ar fi fost în sfârşit mulţumită că ajunsese la clarificarea nominală de care avea atâta nevoie. Oricare ar fi fost diagnosticul, trăia după regulile tărâmului fanteziei sale, în afara căruia nu pusese niciodată piciorul. Dar în această primă vineri din iulie, Zeliha nu dădea nici o atenţie dispreţului arhicunoscut al surorii ei pentru doctori. Începând să mănânce, şi-a dat seama cât de foame îi fusese toată ziua. Aproape mecanic, mâncă o bucată de gorek, îşi turnă un pahar de ayran, luă în furculiţă altă dolma verde, o puse în farfurie şi le dezvălui tuturor secretul ce creştea înăuntrul ei: Azi am fost la ginecolog... Ginecolog! repetă imediat Feride, fără să facă însă vreun comentariu. Dintre toţi doctorii, ginecologii erau singura categorie în privinţa căreia avea foarte puţină experienţă. Am fost la ginecolog să fac un avort. Zeliha îşi termină propoziţia fără să se uite în ochii nimănui. Banu lăsă jos aripioara de pui şi începu să-şi privească picioarele de parcă ar fi avut vreo legătură cu asta; Cevriye strânse tare din buze; Feride scoase un ţipăt scurt şi apoi lăsă să-i scape un hohot ciudat de râs; maică-sa îşi masă încordată fruntea, simţind parcă apropiindu-se primele semne ale unei dureri de cap teribile; iar Petite-Ma... ei bine, Petite-Ma continuă pur şi simplu să-şi mănânce supa de iaurt. Poate fiindcă surzise destul de tare în decursul ultimelor luni. Sau poate fiindcă traversa deja primele faze ale demenţei. Sau poate pur şi simplu considera că nu are de ce să se agite. Când era vorba de Petite-Ma, nu puteai şti niciodată. Cum ai putut să-ţi ucizi propriul copil? întrebă Cevriye îndurerată.  Nu e un copil! ridică Zeliha din umeri. În faza asta, aş spune mai degrabă că e o umflătură. Ar fi o denumire mult mai ştiinţifică. Ştiinţifică! Asta nu e ştiinţă, ci cruzime în toată regula! izbucni Cevriye în lacrimi. Eşti plină de cruzime! Aşa eşti! Ei bine, atunci am veşti bune pentru tine. Nu l-am ucis. mă rog, ucis-o! spuse Zeliha întorcându-se calmă spre soră-sa. Nu că n-aş fi vrut. Am vrut! Am încercat să avortez umflătura aia, dar n-a fost să fie. Ce vrei să spui? întrebă Banu. Zeliha îşi luă o faţă curajoasă. Allah mi-a trimis un mesaj, zise pe un ton neutru, ştiind că nu era bine să spună aşa ceva unei familii ca a ei, însă spunând-o oricum. Zac acolo anesteziată, cu doctorul de o parte şi asistenta de cealaltă. În câteva minute o să înceapă operaţia, iar copilul o să dispară. Pentru totdeauna! Însă chiar în clipa în care sunt pe cale să-mi pierd cunoştinţa pe masa de operaţie, aud rugăciunea de după-amiază venind de la o moschee din apropiere. rugăciunea e moale ca o bucată de catifea. Îmi învăluie întregul trup. Apoi, imediat ce se încheie rugăciunea, aud un murmur, ca şi cum cineva mi-ar şopti la ureche: „Nu vei ucide acest copil!“. Cevriye se trase înspăimântată înapoi, Feride tuşi nervos în şervet, Banu înghiţi cu greutate, iar Gülsüm se încruntă. Numai Petite-Ma rămase netulburată, cufundată într-o lume mai bună şi, terminându-şi supa, aşteptă cuminte felul următor. Şi după aceea., îşi continuă Zeliha povestea, vocea aia misterioasă îmi porunceşte: „Oooo, Zeliha! Oooo, tu, păcătoasa familiei Kazanci, a acestei familii de oameni drepţi! Lasă copilul acesta să trăiască! Tu n-ai de unde să ştii încă, însă copilul acesta va fi un mare conducător. Copilul acesta va fi sultan!". Imposibil! o întrerupse Cevriye, profesoara, care nu pierdea nici o ocazie să facă paradă de cunoştinţele ei. Nu mai există sultani, suntem o naţiune modernă. „Oooo, păcătoaso, copilul acesta va domni peste alţii!“, continuă Zeliha, prefăcându-se că nu auzise lecţia soră-sii. „Nu doar ţara aceasta, nu doar întregul Orient Apropiat şi Balcanii, ci întreaga lume va auzi de numele lui. Copilul acesta va conduce mulţimile şi va aduce pace şi dreptate lumii!“. Zeliha se opri şi respiră adânc. Oricum, am veşti bune pentru voi! Am păstrat copilul! Nu peste mult timp o să punem încă o farfurie la masă. Un bastard! exclamă Gülsüm. Vrei să aduci în sânul familiei un copil din flori. Un bastard! Cuvântul produse o impresie puternică asupra tuturor, ca o piatră aruncată într-o apă stătătoare. Să-ţi fie ruşine! Întotdeauna ai făcut familia asta de râs. Faţa lui Gülsüm se schimonosi de furie. Uită-te la piercingul din nasul tău... la machiajul ăla, la fustele alea revoltător de scurte şi la, a, da, la tocurile alea înalte! Asta se întâmplă când te îmbraci. ca o curvă. Ar trebui să-i mulţumeşti zi şi noapte lui Allah; ar trebui să fii recunoscătoare că nu sunt bărbaţi în familia asta. Te-ar fi omorât cu siguranţă. Asta nu era tocmai adevărat. Poate nu partea cu omorâtul, ci partea cu lipsa bărbaţilor în familie. Existau. Pe undeva. Totuşi era adevărat că în familia Kazanci erau mult mai multe femei decât bărbaţi. Ca şi când asupra întregii genealogii se abătuse un greu blestem, generaţii după generaţii de bărbaţi din familia Kazanci muriseră de tineri şi pe neaşteptate. Soţul lui Petite-Ma, Riza Selim Kazanci, de pildă, a murit pe nepusă masă la şaizeci de ani, de insuficienţă respiratorie. Apoi, în generaţia următoare, Levent Kazanci a murit de infarct înainte să apuce a cincizeci şi una aniversare, călcând pe urmele tatălui şi bunicului lui. După câte se părea, durata medie de viaţă a bărbaţilor din familie scădea dramatic cu fiecare generaţie. Un străunchi ce fugise cu o rusoaică, o prostituată care îl storsese de bani, murise de frig în Sankt- Petersburg; un alt bărbat, tot o rudă de-a lor, îşi aflase moartea sub roţile unei maşini pe când încerca să traverseze autostrada într-o stare avansată de ebrietate; diferiţi nepoţi muriseră pe la douăzeci şi ceva de ani, unul dintre ei se înecase pe când înota beat pe lună plină, altul fusese lovit în piept de un glonţ tras de un huligan care sărbătorea după ce echipa cu care ţinea câştigase cupa, altul căzuse într-un şanţ de vreo 20 de metri săpat de municipalitate pentru renovarea rigolelor de pe străzi. Un văr de-al doilea, Ziya, se împuşcase, fără nici un motiv aparent. Generaţie după generaţie, ca şi când s-ar fi supus unei reguli nescrise, bărbaţii din familia Kazanci muriseră de tineri. Cea mai înaintată vârstă la care ajunseseră cei din generaţia actuală era patruzeci şi unu de ani. Hotărât să iasă din tipar, un alt străunchi avusese o grijă deosebită să ducă o viaţă sănătoasă, abţinându-se cu stricteţe să mănânce prea mult, să facă sex cu prostituatele, să intre în contact cu huliganii, să consume alcool şi alte droguri şi sfârşise strivit de o bucată de beton căzută de pe un şantier de construcţii pe lângă care trecea din întâmplare. Apoi mai era Celal, un văr îndepărtat care era iubirea vieţii lui Cevriye şi soţul pe care îl pierduse într-o încăierare. Din motive încă neelucidate, Celal fusese condamnat la doi ani de închisoare pentru luare de mită. În tot acest timp, prezenţa lui în familie s-a rezumat la scrisorile destul de rare pe care le trimitea din închisoare, atât de vagi şi de distante încât, când a sosit vestea morţii sale, pentru oricine altcineva în afară de soţia sa a fost ca şi cum şi-ar fi pierdut cel de-al treilea braţ, unul pe care nu-l avuseseră niciodată. A părăsit această viaţă în urma unei încăierări, nu din cauza unei lovituri sau a unui pumn, ci fiindcă a călcat pe un cablu de înaltă tensiune în timp ce încerca să-şi găsească un loc mai bun ca să-i urmărească pe ceilalţi deţinuţi cărându-şi pumni. După ce şi-a pierdut iubirea vieţii ei, Cevriye a vândut casa în care stăteau şi a revenit la domiciliul familiei Kazanci, o profesoară de istorie veşnic nemulţumită, cu un simţ spartan al disciplinei şi autocontrolului. La fel cum la şcoală ducea un război înverşunat împotriva copiatului, acasă a luat asupra ei sarcina de a purta o cruciadă împotriva impulsivităţii, dezbinării şi spontaneităţii. Apoi mai era Sabahattin, soţul drăguţ şi amabil, însă la fel de şters, al lui Banu. Cu toate că nu era rudă de sânge cu ei şi părea extrem de sănătos şi de viguros, cu toate că cei doi erau căsătoriţi legal, în afara scurtei perioade de după luna de miere, Banu a petrecut mai mult timp în konak-ul familiei decât acasă cu soţul ei. Răceala fizică dintre ei era atât de evidentă, încât, când Banu le-a dat vestea că era însărcinată şi că avea să aibă gemeni, toată lumea a glumit pe seama imposibilităţii tehnice a sarcinii. Însă soarta potrivnică ce îi aştepta pe toţi bărbaţii din familia Kazanci i-a lovit pe gemeni la o vârstă fragedă. După ce şi-a pierdut băieţii din cauza uneia dintre bolile copilăriei, Banu s-a mutat permanent în casa familiei sale, vizitându-şi destul de rar bărbatul în anii care au urmat. Din când în când, se ducea să vadă dacă era bine, mai degrabă ca o străină grijulie decât ca o soţie iubitoare. Apoi, desigur, mai era Mustafa, singurul fiu din generaţia actuală, o piatră preţioasă cu care îi binecuvântase Allah între cele patru fiice. Rezultatul obsesiei lui Levent Kazanci de-a avea un fiu care să-i poarte numele a fost acela că cele patru surori Kazanci crescuseră cu sentimentul că erau nişte musafiri nepoftiţi. Primii trei copii fuseseră toţi fete. Banu, Cevriye şi Feride avuseseră întotdeauna senzaţia că fuseseră o introducere la adevărata creaţie, un preludiu accidental în viaţa sexuală a părinţilor, cu atâta hotărâre se concentraseră pe conceperea unui băiat. Cât despre cel de-al cincilea copil, Zeliha, aceasta ştia prea bine că fusese concepută în speranţa că soarta le-ar putea surâde de două ori la rând. După ce făcuseră în sfârşit un băiat, părinţii ei voiseră să vadă dacă erau destul de norocoşi ca să mai facă încă unul. Mustafa le-a fost drag din ziua în care s-a născut. O serie de măsuri drastice au fost luate pentru a-l proteja de soarta necruţătoare care îi aştepta pe toţi bărbaţii din familie. Când era bebeluş, îl înfăşurau din cap până-n picioare în şiraguri de mărgele şi amulete împotriva deochiului; când era puşti, era supravegheat necontenit şi până la opt ani a purtat părul lung ca al fetiţelor, pentru a-l înşela pe Azrail, îngerul morţii. Când i se adresa cineva, îi spuneau „fetiţo“, „vino aici, fetiţo!“. Deşi era un elev bun, mare parte din viaţa de licean a lui Mustafa a fost distrusă de incapacitatea sa de a socializa cu ceilalţi. Rege acasă la el, în clasă băiatul părea să refuze să fie unul dintre cei mulţi. Cu timpul, le devenise atât de antipatic tuturor, încât, când Gülsüm a vrut să dea o petrecere pentru Mustafa şi prietenii lui ca să sărbătorească absolvirea liceului, a descoperit că nu avea pe cine să invite. Fiind atât de arogant şi de nesociabil în afara casei, atât de regeşte tratat în familie şi cu fiecare aniversare mai aproape de împlinirea destinului nefast al tuturor bărbaţilor din familia Kazanci, după un timp părinţilor li s-a părut o idee bună să-l trimită pe Mustafa în străinătate. Într-o lună, bijuteriile lui Petite-Ma au fost vândute pentru a face rost de banii necesari, iar fiul în vârstă de optsprezece ani al familiei Kazanci a părăsit Istanbulul, îndreptându-se spre Arizona, unde a devenit student la Inginerie Agricolă şi a Biosistemelor şi unde, cu puţin noroc, avea să trăiască până la adânci bătrâneţi. Astfel că, în acea primă vineri din iulie, când Gülsüm a certat-o pe Zeliha spunându-i că trebuia să fie recunoscătoare că nu existau bărbaţi în familie, pe undeva era ceva adevăr în afirmaţia aia. Drept răspuns, Zeliha n-a scos un cuvânt. În schimb, s-a îndreptat spre bucătărie, ca să-l caute şi să-i dea de mâncare singurului mascul din casă - un motan gri tărcat, cu o foame insaţiabilă, o atracţie neobişnuită pentru apă şi nenumărate simptome de stres social care puteau fi interpretate în cel mai bun caz ca un semn de independenţă, iar în cel mai rău caz ca unul de nevroză. Numele lui era Paşa al Treilea. Prin konak-ul familiei Kazanci se perindaseră generaţii întregi de pisici, ca şi de oameni; toate fuseseră iubite şi, fără excepţie, toate muriseră de bătrâneţe, spre deosebire de oameni. Cu toate că fiecare pisică îşi păstrase caracterul său distinct, două gene competitoare predominau, în mare, genealogia felină a casei. Pe de o parte, era gena „nobilă“ ce provenea de la o persană albă, cu blana lungă şi nasul turtit pe care Petite-Ma o adusese cu ea când se măritase, pe la sfârşitul anilor ’20 („probabil că pisica asta e toată zestrea ei“, îşi băteau joc de ea femeile din vecini). Pe de altă parte, era gena „maidaneză“ ce provenea de la o pisică neidentificată, dar aparent maro deschis, cu care persana albă reuşise să se împerecheze într-una din escapadele ei. Generaţie după generaţie, de parcă ar fi făcut cu rândul, una din cele două trăsături genetice prima la locuitorii felini născuţi sub acel acoperiş. După un timp, membrii familiei Kazanci încetaseră să-şi mai bată capul să găsească nume diferite pentru fiecare în parte, luându-se în schimb după genealogia felinelor. Dacă pisoiul arăta ca un descendent al ramurii aristocratice, alb, cu blana lungă şi nas turtit, îl numeau pe rând Paşa Întâiul, Paşa al Doilea, Paşa al Treilea... Dacă făcea parte din ramura pisicii maidaneze, îl strigau Sultan - un nume net superior, ce semnala credinţa că pisicile maidaneze erau spirite libere, care puteau să se descurce singure şi nu trebuiau să se dea bine pe lângă nimeni. Până în ziua aceea, fără excepţie, distincţia de nume se reflectase în personalitatea tuturor pisicilor ce trăiseră sub acel acoperiş. Cele care făceau parte din ramura nobilă s-au dovedit a fi mândre, capricioase şi tăcute şi se lingeau neîncetat, ştergând orice urmă a contactului cu oamenii când cineva le mângâia; cele din a doua categorie erau mai curioase şi mai vioaie şi aveau tot felul de plăceri bizare, precum cea de-a mânca ciocolată. Paşa al Treilea întruchipa în mod caracteristic trăsăturile ramurii sale, plimbându-se întotdeauna încoace şi-ncolo cu paşi solemni, de parcă ar fi păşit în vârful picioarelor pe sticlă pisată. Avea două ocupaţii favorite pe care le punea în practică de câte ori avea ocazia: să roadă cablurile electrice şi să observe păsările şi fluturii, prea leneş ca să le vâneze. De cea de-a doua se plictisea uneori, însă de prima niciodată. Aproape fiecare cablu electric din casă fusese în repetate rânduri morfolit, sfâşiat cu ghearele, muşcat şi stricat de el. Paşa al Treilea reuşise să supravieţuiască până la o vârstă foarte înaintată, având în vedere şocurile electrice prin care trecuse. — Aşa, Paşa, bun băiat. Zeliha îi dădu să mănânce câteva bucăţi de brânză feta, preferata lui. Apoi îşi puse un şorţ şi se apucă să se lupte cu un munte de cratiţe, tigăi şi farfurii. După ce termină de spălat vasele şi se calmă, în sfârşit, se întoarse târându-şi picioarele la masă, unde cuvântul bastard plutea încă în aer, iar maică-sa încrunta încă din sprâncene. Au stat cu toţii acolo, fără să se mişte, până când cineva îşi aminti de desert. Un miros dulceag, liniştitor invadă încăperea când Cevriye se apucă să toarne budinca de orez din ceaunul imens în castroanele mici. În timp ce Cevriye continua să împartă cu o uşurinţă exersată budinca, Feride o urma, presărând nucă-de-cocos rasă în fiecare castron. Ar fi fost mult mai bună cu scorţişoară, spuse Banu pe un ton plângăreţ. N-ar fi trebuit să uiţi să cumperi scorţişoară. Lăsându-se pe spătarul scaunului, Zeliha îşi înălţă capul şi inspiră adânc, de parcă ar fi tras un fum dintr-o ţigară invizibilă. Pe când expira, dând afară încetul cu încetul toată oboseala care se strânsese înăuntrul ei, simţi acea indiferenţă oscilantă slăbind din nou. Nervii ei cedară sub presiunea lucrurilor care se întâmplaseră şi a celor care nu se întâmplaseră în acea zi lungă şi infernală. Cuprinse cu privirea întreaga masă, simţindu-se din ce în ce mai vinovată la vederea fiecărui castron cu budincă de orez ornată cu fulgi de nucă-de-cocos. Apoi, fără să întoarcă ochii, murmură cu o voce atât de moale şi de subţire, încât parcă nu era deloc a ei. Îmi pare rău..., spuse. Îmi pare foarte rău.       [1] Acoperământ pentru cap şi faţă, făcut dintr-un material uşor, purtat de femeile musulmane în prezenţa persoanelor de sex opus (în arabă, în orig.). [2] Preparat specific bucătăriei turceşti, făcut din carne tocată, vinete, sare, piper, roşii, ardei verde, bulion, ulei şi ceapă (în tc., în orig.). [3] Mâncare de fasole gătită cu ulei de măsline şi servită cu lămâie (în tc., în orig.). [4] Chiftele din carne tocată amestecată cu orez şi învelite într-o crustă asemănătoare celei de şniţele (în tc., în orig.). [5] Combinaţie de murături (varză, castraveţi, ardei iute şi morcov) (în tc., în orig.). [6] Plăcintă (în tc., în orig.). [7] Băutură tradiţională turcească făcută din iaurt, lapte, apă şi sare (în tc., în orig.). [8] Plăcintă, de obicei de foi, umplută cu brânză, carne sau legume (în tc., în orig.). [9] Fel de mâncare specific Orientului Mijlociu, ce include varietăţi precum frunze de viţă, ardei verzi sau vinete umplute cu orez sau carne (în tc., în orig.). [10] Tărâm fictiv, sinonim cu paradisul terestru. [11] Lăsnicior (Solanum dulcamara), pop., umbra-nopţii: plantă agăţătoare cu flori violete şi fructe otrăvitoare, a cărei tulpină se foloseşte la prepararea ceaiurilor şi decocturilor.