Georges Simenon si seria Maigret

Cazul Saint-Fiacre de Georges Simenon Capitolul 1 Fetiţa saşie O bătaie timidă în uşă; zgomotul unui obiect aşezat pe podea; o voce şoptită: — E cinci şi jumătate. A bătut primul clopot pentru slujbă... Maigret se ridică în coate, făcând somiera să scârţâie, şi, în timp ce el privea cu mirare lucarna din acoperişul în pantă, vocea continuă: — Vă împărtăşiţi? Comisarul se sculase şi stătea acum cu picioa­rele goale pe podeaua rece ca gheaţa. Se apropie de uşa care se închidea cu o sfoară înfăşurată pe două cuie. Auzi paşii cuiva care se grăbea să se îndepărteze şi, când ajunse pe culoar, abia avu timp să zărească silueta unei femei în camizol şi jupon alb. Atunci, luă cana mare cu apă caldă adusă de Mărie Tatin, închise uşa şi căută o oglindă ca să se poată bărbieri. Luminarea avea să se stingă peste câteva minute. Dincolo de lucarnă, era încă noapte de-a binelea, o noapte rece de început de iarnă. Câteva frunze uscate încă mai atârnau de crengile plo­pilor din piaţa mare. Maigret nu putea să stea în picioare decât în mijlocul mansardei, din cauza pantei duble a aco­perişului. îi era frig. Ceafa îi îngheţase toată noaptea din cauza unui firicel de aer, însă nu reuşise să descopere de unde venea. Dar tocmai frigul acela îl tulbura, făcându-l să retrăiască o atmosferă pe care o credea uitată. Începutul slujbei... Clopotele care băteau peste satul adormit... Când era copil, Maigret nu se scula atât de devreme... Aştepta al doilea clopot, de la şase fără un sfert, pentru că pe atunci nu avea nevoie să se bărbierească... Măcar se spăla pe faţă? Nu-i aducea nimeni apă caldă... Se întâmpla uneori ca apa să fie îngheţată în cana mare... După puţin timp, pantofii lui bocăneau pe drumul îngheţat... Acum, în timp ce se îmbrăca, o auzea pe Mărie Tatin trebăluind în sala hanului: curăţa grătarul sobei, lovea farfuriile între ele, râşnea cafea. Îşi îmbrăcă haina, apoi pardesiul. Înainte de a ieşi, scoase din portofel o hârtie de care era prins un fluturaş cu menţiunea:   „Poliţia municipală din Moulins. Transmis pentru orice eventualitate Poliţiei din Paris”. Apoi o foaie cu pătrăţele cu un scris atent: „Vă anunţ că o crimă va fi comisă la biserica din Saint-Fiacre în timpul primei slujbe din Ziua Morţilor”. Hârtia zăcuse câteva zile prin birourile de pe Quai des Orfevres. Maigret o zărise din întâmplare şi se arătase mirat. — Saint-Fiacre, prin Matignon ? — Posibil, pentru că am primit-o prin Moulins. Şi Maigret pusese hârtia în buzunar. Saint-Fiacre! Matignon! Moulins! Cuvinte care îi erau mai familiare decât oricare altele. Se născuse la Saint-Fiacre, unde tatăl lui fusese timp de trei­zeci de ani administratorul castelului! Ultima oară fusese acolo tocmai la moartea tatălui său, îngropat în micul cimitir din spatele bisericii. „... o crimă va fi comisă... în timpul primei slujbe...” Maigret sosise cu o zi înainte şi trăsese la singurul han din zonă, cel ţinut de Mărie Tatin. Femeia nu-l recunoscuse, el însă o recunoscuse pe ea, datorită ochilor. Fetiţa saşie, cum i se spunea altădată! O fetiţă pricăjită care devenise o fată bătrână şi mai pricăjită, şi mai saşie, agitându-se întruna prin sala de mese, prin bucătă­rie şi prin curtea unde creştea iepuri şi găini! Comisarul coborî. Jos erau lămpi cu gaz. Masa fusese pregătită într-un colţ. O pâine mare, inte­grală ; un miros de cafea cu cicoare; lapte fier­binte. — Rău faceţi că nu vă împărtăşiţi într-o zi ca asta! Mai ales că vă şi duceţi la prima slujbă... Dumnezeule! Deja bate clopotul a doua oară! Dangătul clopotelor era firav. Se auzeau paşi pe drum. Mărie Tatin fugi în bucătărie să-şi îmbrace rochia neagră, să-şi pună mănuşile de plasă şi pălăriuţa, care nu stătea dreaptă din cauza păru­lui prins în coc. — Vă las să terminaţi de mâncat... încuiaţi uşa? — Nu! Sunt şi eu gata... Se simţea tare încurcată că făcea drumul ală­turi de un bărbat! Un bărbat venit de la Paris! Mergea cu paşi mărunţi, aplecată în faţă, în fri­gul dimineţii. Frunze uscate zburau de colo-colo, purtate de vânt. Foşnetul lor sec arăta că peste noapte dăduse îngheţul. Şi alte umbre se îndreptau spre uşa vag lumi­nată a bisericii. Clopotele băteau în continuare. Se zăreau câteva lumini la ferestrele caselor joase; oamenii se îmbrăcau în grabă ca să ajungă la prima slujbă. Iar Maigret retrăia senzaţiile de altădată: fri­gul, ochii care îl înţepau, vârfurile degetelor înghe­ţate, gustul cafelei rămas în gură. Apoi, intrând în biserică, un val de căldură, de lumină blândă; mirosul de lumânări, de tămâie... — Mă scuzaţi... Am scăunelul meu de rugă­ciune..., zise ea. Şi Maigret recunoscu scaunul negru cu braţe îmbrăcate în catifea roşie al bătrânei Tatin, mama fetiţei saşii. Frânghia căreia clopotarul tocmai îi dăduse drumul încă se mai mişca uşor în capătul bise­ricii. Paracliserul termina de aprins luminările. Câţi erau la acea reuniune fantomatică do oameni abia treziţi din somn? Cel mult cinci­sprezece. Şi doar trei bărbaţi: paracliserul, clopo­tarul şi Maigret. „... o crimă va fi comisă...” Poliţia din Moulins crezuse că era o glumă proastă şi nu-şi făcuse griji. Cei de la Paris se miraseră când îl văzuseră pe Maigret plecând. Comisarul auzea zgomot în spatele uşii din dreapta altarului şi putea să ghicească, secundă cu secundă, ce se întâmpla: sacristia, copilul de cor venit în ultima clipă, preotul care, fără o vorbă, îşi punea patrafirul, împreuna mâinile şi se îndrepta spre naos, urmat de băiatul care se împiedica în veşmintele lungi... Copilul era roşcovan. Sună din clopoţel şi mur­murul rugăciunilor liturgice prinse să se audă. „... în timpul primei slujbe...” Maigret îi privise pe toţi pe rând. Cinci femei bătrâne, dintre care trei aveau scaunul lor de rugăciune rezervat. O nevastă grasă de fermier. Nişte ţărănci mai tinere şi un copil. Afară se auzi zgomotul unei maşini. Scârţâitul unei portiere. Paşi mărunţi, uşori, şi o femeie în negru străbătu întreaga biserică. În strană era un şir de jilţuri rezervate celor de la castel, jilţuri tari, din lemn vechi lustruit. Acolo se aşeză femeia, fără zgomot, urmărită de privirile ţărăncilor. Requiem aeternam dona eis, Domine... Poate că Maigret ar mai fi putut să-i dea şi acum replica preotului! Zâmbi, gândindu-se că, pe vremuri, prefera slujbele pentru morţi, pentru că rugăciunile sunt mai scurte. îşi amintea de nişte slujbe celebrate în şaisprezece minute! Dar acum se uita doar la femeia din strana gotică. Abia dacă îi zărea profilul şi nu putea fi sigur că era chiar contesa de Saint-Fiacre. Dies irae, dies illa... Ba era chiar ea! Dar, când o văzuse ultima dată, contesa avea douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani. Era o femeie subţire, slabă, melanco­lică, pe care o zăreai de departe în parcul castelului. Iar acum avea probabil şaizeci de ani împli­niţi... Se ruga cu înflăcărare... Avea o faţă suptă şi în mâinile prea lungi, prea fine, strângea o carte de rugăciuni... Maigret rămăsese în ultimul rând al scaunelor din pai împletit, cele pentru care la slujba mare se plătesc cinci centime şi care la slujbele obiş­nuite sunt gratuite. „... o crimă va fi comisă...” Se ridică împreună cu toţi ceilalţi la prima evanghelie. Atenţia îi era atrasă de tot felul de detalii şi îşi amintea o mulţime de lucruri. De exemplu, îşi zise deodată: „în Ziua Morţilor, acelaşi preot celebrează trei slujbe..." Pe vremea lui, mânca de prânz la preot, între a doua şi a treia slujbă. Un ou fiert şi brânză de capră! Poliţia din Moulins avea dreptate. Nu putea fi vorba de nici o crimă! Paracliserul se aşezase la capătul jilţurilor, la patru locuri de contesă. Clo­potarul plecase cu paşi greoi, ca un director de teatru care nu se gândeşte să asiste la spectacol. Dintre bărbaţi mai rămăseseră Maigret şi preo­tul, un preot tânăr cu o privire pasionată de mistic. Nu se grăbea, precum bătrânul preot cunoscut cândva de comisar. Nu sărea peste jumătate din versete. Vitraliile păleau. Afară se lumina de ziuă. O vacă mugea la o fermă. Şi, curând, toţi se prosternară în momentul culminant al liturghiei. Apoi răsună clopoţelul copilului de cor. Doar Maigret nu se împărtăşea. Toate femeile înaintau spre altar cu mâinile împreunate şi feţele lipsite de orice expresie. Ostiile, atât de albe încât păreau ireale, treceau o clipă prin mâinile preotului. Serviciul religios continua. Contesa îşi ţinea faţa acoperită cu mâinile. Pater Noster... Et ne nos inducas in tentationem...   Degetele bătrânei doamne se depărtară, lăsând să se vadă o faţă chinuită, şi deschiseră cartea de rugăciuni. Încă patru minute ! Rugăciunile. Ultima evan­ghelie ! Şi toţi vor putea pleca! Nu va fi nici o crimă! Pentru că avertismentul spunea foarte clar: prima slujbă... Ca dovadă că se termina, paracliserul se ridică si intră în sacristie... Contesa de Saint-Fiacre stătea iar cu capul între mâini. Nu mai mişca. Aproape toate cele­lalte bătrâne erau la fel de rigide. Ite missa est... Slujba s-a terminat... Abia atunci simţi Maigret cât de teamă îi fusese. Aproape că nu-şi dăduse seama. Oftă fără să vrea. Aşteptă cu nerăbdare sfârşitul ultimei evan­ghelii, gândindu-se că va trage în piept aerul proas­păt de afară, va vedea oamenii agitându-se, îi va auzi vorbind de una şi de alta... Bătrânele se însufleţiră toate odată. Picioarele lor păşiră pe dalele reci de culoare albastră ale lăcaşului de cult. O ţărancă se îndreptă spre ieşire, apoi alta. Paracliserul apăru cu un stingător de luminări şi flacăra acestora se transformă într-un firişor de fum albastru. Se făcuse ziuă. O lumină cenuşie pătrundea în naos odată cu un curent de aer rece. Mai rămăseseră trei persoane... Două... Un scaun se mişcă... Mai rămăsese doar contesa, şi nervii lui Maigret se încordară de nerăbdare... Paracliserul, care îşi terminase treaba, se uită la doamna de Saint-Fiacre. Ezită şi, în acelaşi moment, comisarul se apropie. Erau amândoi lângă ea, miraţi de faptul că stătea atât de nemişcată, încercând să-i vadă faţa ascunsă de mâinile împreunate. Impresionat, Maigret o atinse pe umăr. Iar corpul se legănă, ca şi cum echilibrul i-ar fi stat într-un fir de aţă, se prăbuşi şi rămase nemişcat. Contesa de Saint-Fiacre murise. * * *   Cadavrul fusese dus în sacristie şi aşezat pe trei scaune puse unul lângă altul. Paracliserul plecase în fugă după doctorul cătunului. Maigret uitase de insolitul prezenţei sale acolo. Avu nevoie de câteva minute ca să înţeleagă pri­virea întrebătoare şi bănuitoare a preotului. — Cine sunteţi? îl întrebă în cele din urmă acesta. Cum se face că... — Sunt comisarul Maigret, de la Poliţia Judi­ciară. Se uită cu atenţie la preot. Era un bărbat de treizeci şi cinci de ani, cu trăsături regulate, dar atât de grave, încât aminteau de credinţa fanatică a călugărilor de altădată. Omul era profund tulburat. Murmură cu o voce mai puţin sigură: — Doar nu vreţi să spuneţi că...? Încă nu îndrăzniseră să o dezbrace pe contesă. Zadarnic îi aşezaseră o oglindă pe buze şi îi ascul­taseră inima care nu mai bătea. — Nu văd nici o rană, se mulţumi să răspundă Maigret. Şi se uită în jur la decorul neschimbat de trei­zeci de ani. Sticluţele pentru ulei se aflau în acelaşi loc, la fel şi patrafirul pregătit pentru slujba următoare, veşmântul lung şi stiharul copi­lului de cor. Lumina murdară care pătrundea pe o fereastră în formă de ogivă făcea să pălească razele unei lămpi de ulei. Era în acelaşi timp şi cald, şi frig. Preotul era chinuit de gânduri cumplite. — Totuşi, nu se poate pretinde că... O dramă! Maigret nu înţelese din prima clipă. Dar amintiri din copilărie continuau să-i vină în minte ca nişte bule de aer care ies la suprafaţă.   ... O biserică unde a fost comisă o crimă trebuie să fie din nou sfinţită de episcop... Cum putuse să aibă loc o crimă ? Nu se auzise nici un foc de armă! Nimeni nu se apropiase de contesă! în timpul slujbei, Maigret aproape că nu-şi luase ochii de la ea! Nu se vedea sânge nicăieri, şi nici vreo rană! — A doua slujbă este la şapte, nu? Auzi cu o adevărată uşurare paşii greoi ai medicului, un bărbat sanguin, impresionat de atmosferă, care se uită rând pe rând la comisar şi la preot. — Moartă ? întrebă el. Nu ezită totuşi să-i descheie corsajul, în timp ce preotul întorcea capul să nu vadă. în biserică se auziră deodată paşi grei. Apoi răsună clopotul. Primul clopot al slujbei de la ora şapte. — Cred că doar o embolie ar fi putut... Nu eram medicul contesei, pentru că prefera să fie îngrijită de un confrate din Moulins. Am fost chemat însă de două ori la castel. Avea inima foarte bolnavă... Sacristia era foarte mică. Cei trei bărbaţi şi cadavrul abia dacă aveau loc. Soseau şi doi copii de cor, pentru că la ora şapte se celebra o slujbă mare. — Probabil că are maşina afară! spuse Maigret. Trebuie s-o ducem acasă. Şi simţea permanent asupra lui privirea neliniş­tită a preotului. Să fi ghicit ceva? Totuşi, în timp ce paracliserul şi şoferul transportau cadavrul la maşină, acesta se apropie de comisar. — Sunteţi sigur că... ? Mai am încă două slujbe de celebrat... E Ziua Morţilor... Credincioşii mei sunt... Din moment ce contesa murise de o embolie, oare Maigret n-ar fi trebuit să-l liniştească pe preot ? — Aţi auzit ce-a spus doctorul... — Totuşi, aţi venit astăzi aici, tocmai la această slujbă... Maigret se strădui să nu se tulbure. — Aşa s-a nimerit, părinte... Tatăl meu e îngro­pat în cimitirul de-aici... Şi se grăbi să ajungă la maşină, un model vechi, în timp ce şoferul dădea la manivelă. Medi­cul nu ştia ce să facă. In piaţă se aflau câteva persoane, care nu înţelegeau nimic din tot ce se întâmpla. — Veniţi cu noi... Dar cadavrul ocupa tot locul din interior. Maigret şi medicul se înghesuiră lângă şofer. — Păreţi mirat de ce v-am spus, murmură medi­cul, care încă nu-şi recăpătase pe deplin siguranţa. Dacă aţi cunoaşte situaţia, poate că aţi înţelege. Contesa... Tăcu, privind la şoferul în uniformă neagră, care conducea maşina cu un aer absent. Traver­sară piaţa mare în pantă, mărginită într-o parte de biserica înălţată pe taluz, iar în cealaltă parte de iazul Notre-Dame care, în dimineaţa aceea, era de un cenuşiu nefast. Hanul ţinut de Mărie Tatin se afla la dreapta, prima casă din sat. La stânga era o alee străjuită de stejari şi, chiar în capăt, se ridica silueta întu­necată a castelului. Cerul era uniform şi la fel de rece ca un pati­noar. — Moartea ei va provoca drame... De-asta e supărat preotul. Doctorul Bouchardon era ţăran, fiu de ţărani. Purta un costum de vânătoare maroniu şi cizme înalte din cauciuc. — Tocmai plecam la vânat raţe pe iazuri... — Nu mergeţi la liturghie? Doctorul îi făcu cu ochiul. — Asta nu înseamnă că nu eram amic cu fostul preot... Dar ăsta de-acum... Intrau în parc. Acum se puteau distinge deta­liile castelului, ferestrele de la parter acoperite de obloane şi cele două turnuri de la colţuri, singurele părţi vechi ale clădirii. Când maşina opri la peron, Maigret privi pe ferestrele cu gratii, aflate la nivelul solului, şi întrezări bucătăria plină de aburi şi o femeie grasă care jumulea potârnichi. Şoferul nu ştia ce să facă, nu îndrăznea să deschidă portierele maşinii. — Probabil că domnul Jean nu s-a sculat încă... — Cheamă pe oricine. Nu mai sunt şi alţi ser­vitori în casă? Maigret avea nările umede. Chiar era frig. Rămase în curte împreună cu medicul, care începu să-şi umple pipa. — Cine e acest domn Jean? Bouchardon dădu din umeri şi schiţă un zâmbet ciudat. — O să-l vedeţi. — Bine, dar cine e ? — Un tânăr... Un tânăr încântător... — O rudă? — Dacă vreţi!... În felul lui!... Hai mai bine să vă spun... E amantul contesei. Oficial, e secre­tarul ei... Maigret îl privi pe doctor în ochi, amintindu-şi că fusese cu el la şcoală. Numai că pe el nu-l mai recunoştea nimeni! Avea patruzeci şi doi de ani! Se îngrăşase! Cunoştea castelul mai bine decât oricine. Mai ales anexele! Doar câţiva paşi, şi ar fi zărit casa administratorului, unde se născuse. Şi poate că tocmai aceste amintiri îl tulburau atât de mult! Mai cu seamă amintirea contesei de Saint-Fiacre aşa cum o cunoscuse: o femeie tânără care personificase pentru el, băiat din popor, femi­nitatea, graţia şi nobleţea... Murise! Fusese pusă într-o maşină, ca un lucru inert, şi se văzuseră siliţi să-i îndoaie picioarele ! Nici măcar nu-i încheiaseră la loc corsajul, astfel încât se zărea un colţ al furoului alb ieşind de sub rochia neagră de doliu. „... o crimă va fi comisă...” Dar medicul spunea că murise de o embolie! Ce demiurg putuse să prevadă aşa ceva ? Şi de ce ar fi chemat poliţia? În castel se stârnise agitaţie. Uşile se deschi­deau şi se închideau. Un majordom, îmbrăcat doar pe jumătate în uniformă, întredeschise uşa princi­pală, ezitând să iasă. Un bărbat apăru în spatele lui, în pijama, cu părul răvăşit şi ochii obosiţi. — Ce s-a întâmplat ? strigă el. — Peştele! mormăi cu cinism doctorul la ure­chea lui Maigret. Bucătăreasa fusese şi ea alertată. Privea în tăcere pe fereastra de la subsol. Se deschideau şi lucarnele de la mansardă, unde erau camerele servitorilor. — Ei bine, ce-aşteptaţi ? De ce n-o duceţi pe contesă în patul ei? se răsti Maigret, indignat. Toate acestea i se păreau un sacrilegiu, pentru că nu se potriveau cu amintirile lui din copi­lărie. Simţea o indispoziţie nu numai morală, ci şi fizică. „... o crimă va fi comisă...” Clopotul bătea a doua oară pentru slujbă. Oamenii erau îndemnaţi să se grăbească. Câţiva fermieri veneau de departe, cu brişcă! Şi adu­seseră flori ca să le aşeze pe mormintele din cimitir. Jean nu îndrăznea să se apropie. Majordomul, care deschisese portiera, încremenise locului, con­sternat. — Doamna contesă... Doamna..., se bâlbâi el. — Ce faceţi?... O lăsaţi aici?... De ce naiba doctorul zâmbea ironic? Maigret deveni autoritar. — Haide! Doi oameni... Dumneata (către şofer)... şi dumneata (către servitor)... Duceţi-o în camera ei! Şi, în timp ce aceştia se aplecau spre interiorul maşinii, în hol se auzi o sonerie. — Telefonul! E ciudat, la ora asta! mormăi Bouchardon. Jean nu îndrăznea să răspundă. Părea că nu mai e conştient. Atunci, Maigret se repezi înăuntru şi răspunse el: — Alo!... Da, castelul... — Vreţi să mi-o daţi pe mama? Îi ceru vocea cuiva care părea foarte aproape. Probabil că s-a întors de la slujbă... — Cine e la telefon ? — Contele de Saint-Fiacre. De altfel, asta nu vă priveşte. Daţi-mi-o pe mama... — O clipă... Vreţi să-mi spuneţi de unde tele­fonaţi? — De Ia Moulins! Dar, la naiba, v-am spus să... — Veniţi aici! Ar fi mai bine aşa! se mulţumi să rostească Maigret, închizând. Apoi se lipi de perete, ca să lase loc de trecere pentru cadavrul transportat de cei doi servitori.

Cine a ucis-o pe Cecile de Georges Simenon Partea întâi   Capitolul 1     Pipa pe care Maigret o aprinse la ieşirea din imobilul său de pe bulevardul Richard-Lenoir era mai savuroasă decât în alte dimineţi. Prima ceaţă era o surpriză la fel de plăcută ca prima zăpadă pentru copii, mai ales că nu era ceaţa nesuferită, gălbuie, din unele zile de iarnă, ci un abur lăptos prin care rătăceau halouri de lumină. Era răcoare. Simţea pişcături în vârful degetelor şi în vârful nasului, iar paşii lui răsunau înăbuşit pe caldarâm. Cu mâinile în buzunarele pardesiului gros cu guler de catifea - celebru la Quai de Orfevres -, care încă mai mirosea puţin a naftalină, şi pălăria trasă bine pe cap, Maigret porni pe jos spre Poliţia Judiciară, fără să se grăbească, amuzându‑se când vreo puştoaică se ivea în fugă din ceaţă şi se lovea de el. — O, pardon, domnule!... Şi o lua şi mai iute la fugă, ca să nu scape autobuzul sau metroul. Părea că, în dimineaţa aceea, întreg Parisul se amuză de ceaţă ca şi el, şi doar remorcherele de pe Sena, pe care nu le puteai vedea, îşi strigau îngrijorarea cu glas răguşit. Apoi, o amintire avea să‑i stăruie în minte, fără nici o noimă. Tocmai traversase piaţa Bastiliei ca să ajungă pe bulevardul Henri IV. Trecea prin faţa unui mic bistrou şi chiar atunci uşa se deschise — era prima dată în perioada aceea a anului când răcoarea aerului îi obligase pe patroni să închidă uşile cafenelelor. Maigret simţi, în trecere, un val de aer înmiresmat, care avea să rămână pentru el esenţa revărsatului de zi parizian: aroma cafelei cu frişcă şi a cornurilor calde, cu un foarte uşor iz de rom. Întrezări vag, dincolo de geamurile aburite, zece, cincisprezece, douăzeci de persoane poate, în jurul tejghelei metalice, luând micul dejun înainte de a da fuga la muncă. La nouă fix, intra pe poarta Poliţiei Judiciare şi urca, în acelaşi timp cu câţiva colegi, scara lată şi întotdeauna plină de praf. Când ajunse cu capul la nivelul primului etaj, aruncă maşinal o privire prin geamurile sălii de aşteptare şi, recunoscând‑o pe Cécile care stătea pe unul dintre scaunele tapiţate cu o catifea de culoare verde, se încruntă. Sau, mai exact, se prefăcu morocănos. — Auzi, Maigret... E aici! Era Cassieux, şeful de la Mondenă, care venea în urma lui. Şi gluma avea să continue, ca la fiecare vizită făcută de Cécile. Maigret încercă să treacă fără ca ea să‑l vadă. De cât timp aştepta? Era în stare să stea ore în şir în acelaşi loc, nemişcată, cu mâinile pe poşetă, cu pălăria ei ridicolă de culoare verde, aşezată totdeauna puţin strâmb peste părul prea strâns. Evident, îl zări pe comisar! Se ridică brusc şi deschise gura. Nu se auzi nimic, din cauza peretelui de sticlă, dar probabil că murmurase: „în sfârşit!... Cu capul aplecat, Maigret se repezi spre biroul său, aflat la capătul culoarului. Uşierul se apropie să‑l anunţe. — Ştiu, ştiu... N-am timp acum! Mormăi Maigret. Din cauza ceţii, se văzu nevoit să aprindă lampa cu abajur verde aşezată pe birou. Îşi scoase pardesiul, pălăria şi se uită la sobă, gândindu‑se că a doua zi, dacă era la fel de răcoare, avea să ceară să se facă focul. Apoi, după ce îşi frecă una de alta mâinile reci, se aşeză greoi, mormăi mulţumit şi ridică receptorul telefonului. — Alo!... Vieux Normand?... Aş vrea să vorbesc cu domnul Janvier!... Alo!... Tu eşti, Janvier? Inspectorul Janvier probabil că stătea, încă de la şapte dimineaţa, la o masă din micuţa cafenea‑restaurant de pe strada Saint-Antoine, de unde supraveghea intrarea la Hotel des Arcades. — Ceva nou? — Sunt toţi în cuib, şefule. Femeia a ieşit acum o jumătate de oră ca să cumpere pâine, unt şi o litră de cafea măcinată. Tocmai s‑a întors. — Lucas e la post? — L-am zărit la fereastră când am sosit. — Bine! Jourdan o să vină să te schimbe... Nu e prea friguţ? — Puţin... Nici o problemă. Maigret zâmbi, gândindu‑se la Lucas, brigadierul, transformat de patru zile în bătrân infirm. Supravegheau banda polonezilor, care se aciuaseră, cinci sau şase, într‑o cameră sordidă din sordidul Hotel des Arcades. Nu exista nici o probă contra lor. Unul dintre ei, poreclit Baronul, schimbase la casa de pariuri de la Longchamp o bancnotă dintre cele furate de la ferma Vansittart, dar asta era tot. Aceşti oameni bântuiau prin Paris, parcă fără nici o ţintă, şi se strângeau pe strada Birague, în jurul unei tinere femei, fără să se poată spune a cui amantă era această şi nici care era exact rolul ei. Lucas îi supraveghea din zori şi până‑n seară, deghizat în infirm, înfofolit în şaluri, de la fereastra unui apartament din faţă. Maigret se ridică să‑şi golească pipa în găleata de cărbuni. Alesese alta de pe birou, unde avea o întreagă colecţie, zări fişa completată de Cécile, dar când să citească ce scrisese, pe culoar răsună insistent o sonerie. Raportul! Luă dosarele pregătite şi plecă, împreună cu toţi şefii de serviciu, spre biroul directorului Poliţiei Judiciare. Era o ceremonie care se repetă în fiecare dimineaţă. Şeful avea păr lung şi alb şi o bărbuţă de muşchetar. Dădeau cu toţii mina. — Ai văzut‑o? Maigret făcea pe miratul. — Pe cine? — Pe Cécile! Eu, în locul doamnei Maigret... Biata Cécile! Era încă tânără totuşi! Maigret avusese în mina actele ei: abia douăzeci şi opt de ani. Dar era greu să fie cineva mai fată bătrână decât ea, mai lipsită de graţie, în pofida bunăvoinţei cu care se străduia să fie plăcută. Rochiile negre, pe care probabil şi le croia singură după tipare anapoda... Pălăria aceea verde atât de ridicolă... O faţă prea palidă şi în plus un uşor strabism... — E saşie! pretindea comisarul Cassieux. Dar exagera. Nu se putea spune că era foarte saşie. Totuşi ochiul ei stâng privea în altă parte decât cel drept. Şi sosea, resemnată dinainte, încă de la opt dimineaţa. — Cu domnul comisar Maigret, vă rog. — Nu ştiu dacă va veni în dimineaţa asta. Dar puteţi vorbi cu inspectorul Berger care... — Mulţumesc. Am să aştept. Şi aştepta cât era ziulica de lungă, fără să se mişte, fără să dea vreun semn de nerăbdare, ridicându‑se brusc, parcă pradă emoţiei, imediat ce Maigret se ivea pe scară. — Îţi jur, bătrâne, că e îndrăgostită... Comisarii rămâneau în picioare. La început vorbeau puţin de una şi de alta, după care, pe nesimţite, ajungeau şi la treburile lor. — Cazul Pelican? Ceva nou, Cassieux? — L-am convocat pe patron la ora zece. O să vorbească... — Ia‑o uşurel, da? E protejat de un deputat şi nu vreau să avem necazuri... Polonezii tăi, Maigret? — Aştept. Noaptea asta am de gând să stau chiar eu la pândă. Dacă până mâine nu va apărea nimic nou, voi încerca să am o discuţie între patru ochi cu femeia. O bandă periculoasă. Trei crime în şase luni. Toate la fermele izolate din nord. Banditism grosolan, brutal, omoruri săvârşite cu securea. Ceaţa devenea aurie. Nu mai era nevoie de lămpi. Şeful trase spre el un dosar. — Dacă ai un moment liber în dimineaţa asta, Maigret... Căutăm un tânăr de nouăsprezece ani, fiul unui mare industriaş, care... — Daţi‑rai‑l. Raportul dură o jumătate de oră, în fum de pipă şi de ţigări, întrerupt uneori de soneria telefonului. — Bine, domnule ministru... Da, domnule ministru... Puteai auzi cum inspectorii se deplasau încolo şi încoace pe culoar, uşile se trânteau şi telefoanele sunau în toate încăperile. Maigret, cu dosarul sub braţ, se întoarse în biroul lui. Se gândea la banda polonezilor. Puse dosarul la întâmplare peste fişa completată de Cécile. Abia se aşeză că uşierul îşi şi făcu apariţia. — În legătură cu fata... — Da? — O primiţi? — Imediat... Mai întâi voia să termine cu treaba încredinţată de şeful lui. Ştia unde să‑l găsească pe tânăr, de care se mai ocupase. — Alo!... Daţi‑mi Hotel Myosotis, pe strada Blanche... Un hotel păduchios unde se adunau tineri asemenea celui dispărut, consumau cocaină şi îşi afişau moravurile mai aparte. — Alo! Auzi, Francis... Cred că voi fi obligat să‑ţi închid definitiv coşmelia... Cum?... Cu atât mai rău pentru tine!... Exagerezi... Sfatul meu e să mi‑l trimiţi imediat pe micul Duchemin... Sau, mai bine, adu‑mi‑l chiar tu... Vreau să‑i spun vreo două vorbe.... Ba da! E la tine... Dacă nu e, sunt sigur că o să mi‑l dibuieşti până la prânz... Contez pe tine! Era deja chemat la alt telefon. Un judecător de instrucţie stânjenit. — Comisarul Maigret?... Vă sun în legătură cu Pénicaud, domnule comisar... Pretinde că l‑aţi obligat să facă mărturisiri prin intimidare, că l‑aţi pus să se dezbrace în biroul dumneavoastră şi că l‑aţi lăsat aşa, gol‑puşcă, timp de cinci ore... Apoi avu de dat ordine comisarilor care aşteptau, cu pălăria pe o ureche şi ţigara în colţul gurii, în biroul vecin. Se făcuse unsprezece când îşi aminti de Cécile şi apăsă pe butonul soneriei. — Să intre fata... Uşierul se întoarse singur după câteva clipe. — A plecat, domnule comisar... — Ah! Întâi, dădu din umeri. Apoi se aşeză din nou şi se încruntă. Era ciudat că plecase, ea care, stătuse odată şapte ore, nemişcată, în sala de aşteptare, îi căută fişa printre hârtiile de pe birou. O găsi până la urmă sub dosarul tânărului Duchemin. Trebuie să mă primiţi neapărat. Noaptea trecută a avut loc o dramă îngrozitoare. Cécile Pardon Uşierul veni la chemarea soneriei. — Auzi, Leopold nu‑l chema Leopold, dar i se spunea aşa pentru că se străduise să arate ca fostul rege al belgienilor... La ce oră a plecat? — Nu ştiu, domnule comisar... Am fost chemat în toate birourile. Încă mai era aici acum o jumătate de oră... — Era lume în sala de aşteptare? — Două persoane venite la şefu şi un bărbat trecut de prima tinereţe care a cerut la Comisiile Judiciare. Pe urmă... ştiţi cum e dimineaţa, un du‑te‑vino care nu se mai sfârşeşte. Mai adineauri am constatat că domnişoara nu mai era... Maigret simţi în piept o mică nelinişte neplăcută, ca o jenă. Era nemulţumit. Prea o luaseră toţi în râs pe biata Cécile. — Dacă se întoarce cumva, o... Ba nu! Se răzgândi. Chemă un inspector. — Peste câteva minute, o să vină patronul de la Hotel Myosotis împreună cu un tânăr pe nume Duchemin... Le spui să aştepte. Dacă nu mă întorc până la prânz, ţine‑l aici pe tânăr şi trimite‑l pe patron la treburile lui. Ajunse pe podul Saint-Michel şi puţin lipsi să nu ia un taxi, ceea ce era un semn. Şi tocmai pentru că era un semn, se abţinu şi aşteptă tramvaiul. Ar fi însemnat să‑i acorde prea mare importanţă acelei Cécile! Ar fi însemnat să admită... Ceaţa, în loc să se risipească, devenise mai deasă, dar mai puţin rece. Maigret îşi fuma pipa pe platformă, lăsându‑şi capul să se legene după mişcările vehiculului. Când venise prima dată Cécile la Poliţia Judiciară? în urmă cu vreo şase luni. Îşi lăsase carneţelul pe birou, dar putea să verifice la întoarcere, întrebase imediat de comisarul Maigret. Este adevărat că putuse să‑i citească numele în ziare. Era calmă. Îşi dădea oare seama că ceea ce spunea ea semăna cu invenţiile unei imaginaţii bogate? Se străduia să vorbească pe un ton serios, privindu‑şi interlocutorul în faţă şi tempera cu câte un zâmbet extravaganţele poveştii. — Jur, domnule comisar, că nu inventez nimic şi că nu sunt impresionabilă... Cunosc locul tuturor obiectelor, pentru că eu fac menajul. Mătuşa mea n‑a vrut niciodată să aibă menajeră... Prima dată când s‑a întâmplat, am putut crede că mă înşelam. Dar pe urmă am fost atentă. Şi ieri am pus semne... Am mers ceva mai departe... Am întins un fir de‑a latul uşii de la intrare... Şi nu numai că două scaune erau mutate de la locul lor, dar şi firul fusese rupt. Prin urmare, cineva a intrat la noi în casă... Cineva a petrecut un anumit timp în salon şi a deschis secreterul mătuşii, pentru că şi acolo am pus un semn. E a treia oară în trei luni... De puţin timp, mătuşa mea e aproape neputincioasă. Nimeni nu are cheia apartamentului şi totuşi broasca n‑a fost forţată. N-am vrut să‑i spun nimic mătuşii Juliette să n‑o neliniştesc... Dar sunt sigură că n‑a dispărut nimic. Mi‑ar fi spus, pentru că e foarte bănuitoare... — Pe scurt, rezumase Maigret, pretinzi că e pentru a treia oară în două luni când un necunoscut intră noaptea în apartamentul unde locuieşti împreună cu mătuşa, se instalează în salon, schimbă locul scaunelor... — Şi al sugativei! precizase ea. — Schimbă locul scaunelor şi al sugativei şi scotoceşte prin secreter, care este totuşi încuiat şi nu prezintă nici o urmă de violenţă. — Adaug că noaptea trecută s‑a fumat! insistase ea. Nici eu şi nici mătuşa mea nu fumăm. Nici un bărbat n‑a venit la noi... Totuşi, dimineaţă, în salon mirosea a tutunuri. — O să vin să văd. — Tocmai asta aş vrea să evit. Mătuşa mea e foarte severă. S-ar supăra rău de tot pe mine, mai ales că nu i‑am spus nimic... — Atunci, ce ai vrea să facă poliţia? — Nu ştiu... Am încredere în dumneavoastră. Poate că dacă aţi sta câteva nopţi pe scară... Sărmana de ea îşi închipuia că rolul unui comisar de la Poliţia Judiciară e să‑şi petreacă noaptea pe scară ca să verifice spusele unei fetişcane! — Îl voi trimite pe Lucas la noapte. — Nu veniţi dumneavoastră? Nu! De o mie de ori nu! Exagera! Iar supărarea ei - colegii lui Maigret aveau dreptate - semăna cu supărarea unei îndrăgostite. — Poate că nu se va întâmpla noaptea asta. Ci peste trei, cinci, zece zile... De unde să ştiu? Mi‑e teamă, domnule comisar. Când mă gândesc că un bărbat... — Unde locuieşti? — La Bourg‑la-Reine, la un kilometru de Poarta Orléans, pe drumul naţional. Chiar în faţa celei de‑a cincea staţii de tramvai. O casă mare cu cinci etaje, din cărămidă... La parter veţi vedea un negustor de biciclete şi o băcănie. Noi locuim la etajul cinci... Lucas fusese acolo. Vorbise cu vecinii. Se întorsese sceptic. — O bătrână care nu mai iese din casă de câteva luni şi nepoata ei care face pe servitoarea şi infirmiera. Casa a fost semnalată poliţiei locale şi supravegheată aproape o lună de zile. În acest timp, nimeni nu a fost văzut intrând noaptea, în afara locatarilor. Şi totuşi Cécile s‑a înfăţişat iar la Poliţia Judiciară. — Iar a venit, domnule comisar. De data asta a lăsat urme de cerneală pe sugativa pe care o schimbasem ieri seară. — Şi n‑a luat nimic? — Nimic. Maigret făcuse imprudenţa să pomenească despre această poveste colegilor şi acum se amuzau cu toţii. — Maigret a făcut o cucerire... Se duceau să se holbeze, prin geamurile sălii de aşteptare, la domnişoara saşie. Intrau la comisar în birou. — Repede! Te caută cineva! — Cine? — Admiratoarea ta! Lucas se ascunsese pe scară opt nopţi la rând, dar nu văzuse şi nu auzise nimic. — Poate că va veni mâine..., spunea Cécile. Se renunţase la supraveghere. — A venit Cécile... Cécile era celebră. Toţi îi spuneau Cécile. Voia un inspector să intre la comisar? — Atenţie! E cu cineva... — Cu cine? — Cu Cécile! Maigret schimbă tramvaiul la Poarta Orleans. Apoi coborî la a cincea staţie. Casa se afla pe dreapta, singură între două terenuri virane, şi ai fi zis că semăna cu o felie de îngheţată cu trei straturi diferite. Nimic anormal. Maşini care goneau spre Arpajon şi Orleans. Camioane care se întorceau de la Hale. Uşa imobilului se află între prăvălia negustorului de biciclete şi o băcănie. Portăreasa curăţa morcovi. — Domnişoara Pardon s‑a întors acasă? — Domnişoara Cécile? Nu cred. Sunaţi totuşi... O să vă deschidă doamna Boynet. — Credeam că e neputincioasă... — Aproape... Dar a pus să i se instaleze un sistem prin care să deschidă uşa din fotoliu. Ca în loja noastră. Unde mai pui că atunci când vrea... Cinci etaje. Maigret avea oroare de scări. Cea pe care urca era întunecoasă şi covorul era la culoare ca zeama de tutun. Pereţii înnegriţi. Mirosul se schimba la fiecare palier, după bucătării; la fel şi zgomotele. Pian, chirăituri de copii şi, de undeva, ecourile unei discuţii aprinse. În stânga, la etajul cinci, sub butonul soneriei se afla o carte de vizită plină de praf: Jean Siveschi. Deci era uşa din dreapta. Sună. Sunetul se transmise din încăpere în încăpere, dar nu se auzi nici un declic şi uşa nu se deschise. Sună încă o dată. Stinghereala se transformă în îngrijorare, iar îngrijorarea în părere de rău. — Pe cine căutaţi? spuse o voce de femeie din spatele lui. Se întoarse şi văzu o tânără bine făcută, pe care capotul bleu o făcea şi mai atrăgătoare. — Pe doamna Boynet. — Aici stă..., răspunse ea cu un uşor accent străin. N-a răspuns? Ciudat... Sună şi ea şi, ridicând braţul spre şnurul soneriei, îl descoperi până mai sus. — Chiar dacă Cécile e plecată, mătuşa ei... Maigret pierdu zece minute pe palier, apoi se văzu nevoit să facă aproape un kilometru pe jos ca să găsească un lăcătuş. Când auzi zgomot, tânăra ieşi în grabă, însoţită de mama şi sora ei. — Credeţi că s‑a întâmplat ceva rău? Lăcătuşul deschise uşa fără să spargă încuietoarea, care nu prezenta urme de forţare. Maigret intră primul în apartamentul plin de mobile vechi şi de bibelouri; nu acordă atenţie detaliilor. Un salon... O sufragerie... O uşă deschisă şi, pe un pat din acaju, o bătrână cu părul vopsit care... — Vă rog să ieşiţi... Auziţi? strigă el întorcându‑se spre cele trei vecine. Poate că vă distrează, dar n‑am ce face!... Un cadavru ciudat: o bătrânică durdulie, fardată, cu părul cânepiu, prea oxigenat, dar care se vedea că era alb la rădăcină; un halat de casă roşu şi un ciorap, unul singur, pe piciorul care atârna din pat. Nu putea fi nici o umbră de îndoială: fusese sugrumată. Maigret reveni pe palier, încruntat şi preocupat. — Să cheme cineva un agent de poliţie... După cinci minute, telefona din cabina unui bistrou din apropiere. — Alo... Da, comisarul Maigret... Cine e la telefon? Bine!... Auzi, drăguţă... S-a‑ntors cumva Cécile?... Dă fuga la Parchet... Încearcă să vorbeşti personal cu procurorul... Spune‑i... Înţelegi?... Eu rămân aici... Alo!... Anunţă şi Identitatea Judiciară... Dacă, printr‑o minune, apare Cécile... Ce‑i?... Nu, drăguţă, nu e momentul să faci bancuri!... Când ieşi din bistrou, după ce dăduse peste cap un pahar de rom la tejghea, cincizeci de persoane se adunaseră în faţa casei în formă de felie de îngheţată. Fără să vrea, o căută cu privirea pe Cécile. Abia la cinci după‑amiaza avea să afle că Cécile era moartă.

Comisarul Maigret a fost pradat de Georges Simenon CAPITOLUL 1   — Iertaţi-mă, domnule… — Nu face nimic… Era cel puţin a treia oară de când, de la colţul bulevardului Richard-Lenoir, îşi pierdea echilibrul, îl lovea cu umărul ei osos şi-i strivea de coapsă plasa cu provizii. Cerea scuze din vârful buzelor, nici încurcată, nici cu regret, după care privea iar drept înainte cu un aer liniştit şi hotărât în acelaşi timp. Maigret nu-i purta pică. S-ar fi putut crede chiar că-l amuză să fie înghiontit. În dimineaţa asta era dispus să ia totul cu uşurinţă. Avusese norocul să vadă venind un autobuz cu platformă, fapt care era deja un motiv de satisfacţie. Maşinile astea deveneau din ce în ce mai rare, pentru că erau retrase treptat din circulaţie şi în curând avea să fie obligat să-şi stingă pipa înainte de-a se închide într-unul din acele uriaşe vehicule de astăzi în care te simţi prizonier. Acum vreo patruzeci de ani, când venise el la Paris, erau aceleaşi autobuze cu platformă şi la început nu se mai sătura să parcurgă marile bulevarde pe linia Madeleine-Bastille. Fusese una dintre primele lui descoperiri. Şi terasele. Nici de terase nu se plictisea: terasele de unde poţi urmări, în faţa unui pahar cu bere, spectacolul, veşnic schimbător, al străzii. Tot în primul an, o altă minunăţie: încă de la sfârşitul lui februarie se putea ieşi fără pardesiu. Uneori, nu chiar totdeauna. Şi mugurii începeau să se desfacă de-a lungul unora dintre bulevarde, mai cu seamă pe bulevardul Saint-Germain. Amintirile îi veneau în rafale, pentru că şi anul acesta primăvara era timpurie şi pentru că în dimineaţa asta ieşise din casă fără pardesiu. Se simţea uşor ca şi aerul plin de lumină. Culorile magazinelor, ale mărfurilor, rochiile femeilor erau vesele, pline de voie bună. Nu se gândea la nimic anume. Gânduri răzleţe, care nu se conturau. La ora zece, soţia să se va duce la a treia lecţie de conducere auto. Era nostim, neaşteptat. N-ar fi putut spune cum se hotărâseră. Când Maigret era tânăr funcţionar, nu se punea problema să cumpere o maşină. Pe vremea aceea nici nu le putea trece prin minte aşa ceva, iar mai târziu nu-i simţise niciodată necesitatea. Era prea târziu ca să mai înveţe să conducă. Mintea îi era prea frământată. N-ar fi văzut stopurile sau ar fi confundat frâna cu acceleraţia. Ar fi fost totuşi plăcut să meargă, duminicile, la căsuţa lor de la Meung-sur-Loire… S-au hotărât aşa, deodată. Soţia lui se apărase, râzând: — Ce idee… La vârsta mea să învăţ să conduc… — Sunt sigur că ai să conduci foarte bine… Acum era la a treia lecţie, emoţionată că o elevă care îşi pregăteşte bacalaureatul — Cum a mers? — Profesorul are multă răbdare… Vecina sa de autobuz sigur că nu şofa. De ce se dusese să-şi facă târguielile pe lângă bulevardul Voltaire, dacă locuia în alt cartier? Unul din acele mistere mărunte de care te agăţi. Purta pălărie, lucru rar, mai ales dimineaţa. Avea în sacoşă un pui, unt, ouă, praz, ţelină… Dar ceea ce era mai tare acolo, dedesubt, şi care-i intra în coapsă la fiecare zdruncinătură, trebuie să fi fost nişte cartofi… De ce să iei autobuzul ca să te duci să cumperi, departe de casa ta, nişte lucruri atât de obişnuite, care se găsesc în orice cartier? Poate că locuise pe bulevardul Voltaire şi le rămăsese credincioasă foştilor ei furnizori cu care se obişnuise? Tânărul mărunt din dreapta fuma o pipă prea scurtă, cu coşul prea mare, prost confecţionată, care-l obliga să-şi strângă fălcile. Tinerii folosesc aproape întotdeauna pipe prea scurte şi prea groase. Pe platformă era mare înghesuială. Femeia ar fi trebuit să se ducă să-şi caute un loc în autobuz. Ia te uită! Merlani la o pescărie de pe strada Temple. Nu mai mâncase de multă vreme. De ce oare, în mintea sa, şi merlanii sugerau primăvara? Totul era primăvăratic, vesel, ca şi bună sa dispoziţie, şi cu atât mai rău dacă femeia cu puiul privea fix în faţa ei, covârşită de probleme care scăpau muritorilor de rând. — Iertaţi-mă… — Nu face nimic… Nu avea curajul să-i spună: — În loc să sâcâi pe toată lumea, du-te mai bine şi aşază-te înăuntru, cu toate cumpărăturile dumitale… Citea acelaşi gând şi în ochii albaştri ai unui bărbat voinic, înghesuit între el şi taxator. Se înţelegeau. Şi cu taxatorul care ridica imperceptibil din umeri. Un fel de francmasonerie între bărbaţi. Era amuzant. Tejghelele, mai ales cele ale zarzavageriilor, invadaseră trotuarele. Autobuzul vopsit în alb şi verde îşi făcea cu greu loc printr-o mulţime de gospodine, dactilografe şi funcţionari, care se îndreptau în grabă spre birouri. Viaţa era frumoasă. Încă o zdruncinătură. Iar sacoşa asta cu lucrurile tari pe care le conţinea la fund, cartofi sau altceva. Se dădu înapoi şi izbi la rândul său pe cineva din spate. — Iertaţi-mă… Murmură, la rândul său, aceste cuvinte şi, încercând să se întoarcă, zări un chip de bărbat, destul de tânăr, pe care se citea o emoţie inexplicabilă. Trebuie să fi avut mai puţin de douăzeci şi cinci de ani, era cu capul gol, cu părul castaniu ciufulit, neras. Avea aerul unui om nedormit şi care a trăit clipe grele sau apăsătoare. Strecurându-se spre scara autobuzului, sări din mers. În acel moment, maşina se afla la colţul străzii Rambuteau, nu departe de Hale, de unde venea un miros puternic. Bărbatul mergea repede; se întorcea din când în când, de parcă s-ar fi temut de ceva. Se pierdu în strada Blanes-Manteaux. Deodată, fără să vrea, Maigret duse mâna la buzunarul din spate al pantalonilor, unde obişnuia să-şi ţină portofelul. Era gata să se repeadă şi el, să sară din autobuz, pentru că-i dispăruse portofelul. Roşi, dar reuşi să-şi ţină firea. Numai bărbatul acela voinic cu ochi albaştri păru să-şi dea seama că se petrece ceva. Maigret surâse ironic, nu atât pentru că fusese victima unui hoţ de buzunare, ci pentru că era în imposibilitate să-l urmărească. Din cauza primăverii, da, tocmai din cauza acestui aer înmiresmat, pe care începuse să-l simtă din ajun. O tradiţie, o mânie, pe care-o avea încă din copilărie: pantofii. În fiecare an, în primele zile cu soare, îşi cumpăra pantofi, cei mai uşori pe care-i găsea. Îşi cumpărase o pereche în ajun. Şi, în dimineaţa asta, îi purta pentru prima oară. Îl jenau. Cei câţiva paşi făcuţi pe bulevardul Richard-Lenoir fuseseră un chin, aşa că răsuflase uşurat ajungând la staţia de autobuz de pe bulevardul Voltaire. N-ar fi fost în stare să alerge după hoţ. Acesta avusese de altfel tot timpul să se piardă în străduţele strâmte din cartierul Marais. — Iertaţi-mă, domnule… Iar! Mereu femeia asta şi sacoşa ei cu alimente! De data asta era gata să-i azvârle: — Ce-ar fi să ne mai slăbeşti niţel cu cartofii dumitale? Se mulţumi doar să dea din cap surâzând. * În biroul său regăsi lumina primelor zile frumoase, cu o pâclă deasupra Senei, care nu avea desimea ceţii, şi miliarde de petice luminoase, pline de viaţă, specifice Parisului. — E-n regulă, şefule? Nimic nou? Janvier purta un costum deschis cu care Maigret nu-l mai văzuse niciodată. Şi el sărbătorea primăvara, cam devreme, deoarece nu era decât 15 martie. — Nimic. Sau, mai bine zis, da. Am fost prădat. — Ceasul? — Portofelul. — Pe stradă? — Pe platforma autobuzului. — Aveaţi mulţi bani? — Vreo cincizeci de franci. Rareori umblu cu mai mult la mine. — Actele? — Nu numai actele, ci şi insigna. Acea vestită insignă a Poliţiei judiciare, coşmarul comisarilor. În principiu, trebuie s-o aibă întotdeauna asupra lor, ca să-şi dovedească funcţia de ofiţeri ai Poliţiei judiciare. O insignă frumoasă, de argint, mai precis de bronz argintat, căci stratul subţire de argint lasă curând să se vadă un metal roşietic. Pe o parte, Mariana[1] cu boneta frigiană cu literele R.F.[2] şi cuvântul „Poliţie”, încadrat cu email roşu. Pe dos, emblema Parisului, un număr, şi, gravat cu litere mici, numele titularului. Insigna lui Maigret purta numărul 0004, numărul 1 fiind rezervat prefectului, 2 directorului Poliţiei judiciare, şi 3, nu se ştie din ce motive, şefului Informaţiilor generale. Şi unii şi alţii se fereau să-şi ţină insignele în buzunar, în ciuda regulamentului, căci acelaşi regulament prevedea suspendarea salariului pe timp de-o lună în caz de pierdere. — L-aţi văzut pe hoţ? — Foarte bine. Un tip tânăr, slab, obosit, cu ochii şi chipul unuia care n-a dormit. — Nu l-aţi recunoscut? Pe vremea când lucra la „Străzi”, Maigret îi cunoştea pe toţi hoţii de buzunare, nu numai pe cei din Paris, dar şi pe cei care veneau din Spania sau de la Londra cu ocazia târgurilor sau a marilor serbări populare. E o specialitate destul de restrânsă, care are o ierarhie a ei. Aşii nu se deranjează decât atunci când merită s-o facă, nu stau la gânduri să traverseze Atlanticul pentru o expoziţie universală sau, de exemplu, pentru Jocurile Olimpice. Maigret îi cam pierduse din vedere. Căuta să-şi amintească. Nu lua lucrurile în tragic. Prospeţimea acestei dimineţi continua să-i întreţină bună dispoziţie şi, culmea, îi purta pică femeii cu sacoşa. — Dacă nu m-ar fi înghiontit într-una… Ar trebui interzis femeilor să stea pe platformele autobuzelor… Mai ales că nici n-avea scuza că fumează… Era mai mult jignit decât supărat. — Nu vreţi să vă aruncaţi o privire în arhivă? — Tocmai asta am de gând să fac. Pierdu aproape o oră examinând fotografiile din faţă şi din profil ale majorităţii hoţilor de buzunare. Erau unii pe care-i arestase acum mai bine de douăzeci şi cinci de ani şi care apoi trecuseră de zece sau cincisprezece ori prin biroul lui, devenindu-i aproape prieteni. — Iar tu? — Trebuie să trăim. Şi dumneata… dumneata tot aici, şefule. Sunt câţiva anişori de când ne cunoaştem, aşa-i? Unii erau bine îmbrăcaţi. Cei jerpeliţi se mulţumeau să „lucreze” la târgurile de fiare vechi, prin pieţele din Saint-Ouen sau pe culoarele metroului. Nici unul nu semăna cu tânărul din autobuz, şi Maigret ştia dinainte că cercetările sale vor fi zadarnice. Un profesionist nu are aerul ăsta obosit, neliniştit. Nu lucrează decât atunci când e sigur că mâinile n-o să înceapă să-i tremure. În sfârşit, toţi cunoşteau chipul şi silueta lui Maigret, fie numai din cercetarea ziarelor. Coborî din nou în biroul său şi, când dădu iar de Janvier, se mulţumi să ridice din umeri. — Nu l-aţi găsit? — Aş jura că-i un amator. Mă întreb chiar dacă, cu o clipă mai înainte, ştia ce-o să facă. Probabil că mi-a văzut portofelul ieşit puţin din buzunar. Nevastă-mea îmi spune mereu că n-ar trebui să-l ţin în buzunarul acela. La o smucitură, pe când blestemaţii ăia de cartofi erau să mă facă să-mi pierd echilibrul, i-a venit ideea să… Schimbă tonul. — Ce-i nou azi-dimineaţă? — Lucas are gripă. Senegalezul a fost omorât într-un bistro de la Poarta Italiană… — Cuţit? — Bineînţeles. Nimeni nu-i în stare să-l descrie pe agresor. A intrat pe la ora unu noaptea, când patronul se pregătea să închidă. A făcut câţiva paşi spre senegalez, care bea un ultim pahar, şi a lovit atât de repede încât… Banal. Până la urmă se va găsi careva să-l „cânte”, poate într-o lună, poate în doi ani. Maigret se îndreptă spre biroul directorului pentru şedinţa zilnică şi avu grijă să nu vorbească despre aventura sa. Ziua se anunţa liniştită. Hârţoage. Hârtii administrative de semnat. Rutina. Veni acasă la prânz şi se uită atent la soţia lui, care nu-i vorbi despre lecţia de conducere. La vârsta asta, pentru ea era, într-un fel, ca şi cum s-ar fi întors la şcoală. Îi făcea plăcere, simţea chiar o anumită mândrie, dar era şi puţin stânjenită. — Nu te-ai urcat pe trotuar? — De ce mă-ntrebi asta? O să-mi dai complexe… — De loc. Ai să fii o excelentă automobilistă şi aştept cu nerăbdare să mă duci pe malurile Loarei… — În nici un caz mai devreme de-o lună. — Ţi-a spus-o profesorul? — Examinatorii devin din ce în ce mai pretenţioşi şi-i mai bine să nu cazi de prima dată. Azi am fost pe bulevardele din afara oraşului. N-aş fi crezut niciodată că-i atâta circulaţie sau că oamenii gonesc aşa cu maşinile. Ai impresia că… Ia te uită! Mâncau pui, fără îndoială ca şi la femeia din autobuz. — La ce te gândeşti? — La hoţul meu. — Ai arestat un hoţ? — Nu l-am arestat, dar m-a uşurat de portofel. — Cu insignă cu tot? Şi ea se gândise imediat la insignă. O gaură serioasă în buget. E drept că va primi o insignă nouă, la care n-o să se mai vadă arama. — L-ai văzut? — Cum te văd. — Bătrân? — Un tânăr. Un amator. Aşa avea aerul… Maigret, fără să vrea, se gândea din ce în ce mai mult la el. Chipul omului, în loc să se estompeze în mintea sa, devenea mai precis. Regăsea amănunte pe care nici nu ştia că le înregistrase: faptul, de pildă, că necunoscutul avea sprâncene dese ca o adevărată bară deasupra ochilor. — L-ai recunoaşte? Se gândi la asta de zeci de ori în cursul după-amiezii, ridicând capul şi privind pe fereastră, de parcă l-ar fi frământat ceva. În povestea asta, în chipul tânărului, în fuga lui, era ceva nefiresc, nu-şi dădea bine seama ce anume. De fiecare dată i se părea că o să-şi reamintească un nou amănunt, că o să înţeleagă, apoi se apucă din nou de lucru. — Bună seara, băieţi… Pleca la şase fără cinci şi în biroul vecin mai rămăseseră vreo şase inspectori. — Bună seara, şefule… Se duse la cinematograf cu soţia. Găsi într-un sertar vechiul lui portofel maro, prea mare pentru buzunarul de la spate, aşa că trebui să-l pună în haină. — Dacă l-ai fi ţinut în buzunarul ăsta… Se întoarseră braţ la braţ, ca de obicei; aerul era tot călduţ. Nici măcar mirosul de benzină nu-i era neplăcut în seara aceea. Făcea parte din primăvara care se vestea, aşa cum mirosul de asfalt pe jumătate topit face parte din vară. Dimineaţa regăsi soarele şi luă micul dejun în faţa ferestrei deschise. — E nostim, remarcă el. Există femei care străbat jumătate din Paris cu autobuzul, ca să-şi facă piaţa… — Poate că din cauza Telex-consumatorilor… Se uită la soţia sa, încruntându-se. — În fiecare seară televiziunea arată unde se pot procura diferite alimente la preţuri avantajoase… La asta nu se gândise. Era foarte simplu. Îşi pierduse timpul cu o chestiune neînsemnată, pe care soţia sa o rezolvase într-o clipă. — Îţi mulţumesc. — Te poate ajuta la ceva? — Mă scuteşte să mă mai gândesc în continuare la asta. Adăugă apoi cu un aer înţelept, luându-şi pălăria: — Nu ne gândim la ceea ce vrem.   Corespondenţa îl aştepta pe birou şi, în grămada de scrisori, un plic mare maro, pe care numele său, funcţia şi adresa de la Quai d’Orfevres erau scrise cu litere mari. Înţelese înainte să-l deschidă. I se restituia portofelul. Şi, câteva clipe mai târziu, constată că nu-i lipsea nimic, nici insigna, nici actele, nici cei cincizeci de franci. Altceva nimic. Nici un mesaj. Nici o explicaţie. Se simţi jignit.   Trecuse puţin de ora unsprezece când sună telefonul. — Domnule comisar, cineva insistă să vă vorbească personal, dar refuză să-şi spună numele. Se pare că aşteptaţi telefonul ăsta şi că o să vă supăraţi dacă nu vă dau legătura. Ce să fac? — Dă-mi-o… Şi în timp ce cu mâna liberă freca băţul de chibrit ca să-şi aprindă pipa stinsă, zise: — Alo! Da… Urmă o tăcere destul de lungă şi Maigret ar fi putut crede că fusese întrerupt, dacă n-ar fi auzit o respiraţie la capătul firului. — Da, repetă el… Linişte şi apoi, în sfârşit… — Eu sunt… O voce de bărbat, chiar destul de groasă, dar timbrul părea să fie al unui copil care ezită să-şi mărturisească o greşeală. — Portofelul meu? — Da. — N-aţi ştiut cine sunt? — Sigur că nu. Altfel… — De ce-mi telefonaţi? — Pentru că trebuie să vă văd… — Veniţi aici. — Nu, nu vreau să vin la Quai d’Orfevres. — Sunteţi cunoscut pe-aici? — N-am călcat niciodată pe acolo. — De ce vă temeţi? Fiindcă se simţea teamă în vocea anonimă. — E ceva personal. — Ce-i aia, personal? — Faptul că aş vrea să vă văd. Soluţia asta mi-a venit în minte când v-am citit numele pe insignă. — De ce mi-aţi furat portofelul? — Pentru că aveam urgentă nevoie de bani. — Şi acum? — Mi-am schimbat părerea. Nu sunt încă sigur de ea. Ar fi mai bine să veniţi cât mai repede, înainte să-mi vină altă idee… Era ceva ireal în această conversaţie, în voce, şi totuşi Maigret luă lucrurile în serios. — Unde sunteţi? — O să veniţi? — Da. — Singur? — Ţineţi să fiu singur? — Trebuie ca întâlnirea noastră să rămână între noi. Promiteţi? — Depinde. — De ce anume? — De ce-o să-mi spuneţi. O nouă tăcere, mai grea decât cea de la început. — Aş vrea să-mi lăsaţi o şansă. Ţineţi seama că eu vă chem. Nu mă cunoaşteţi. N-aveţi cum să daţi de mine. Dacă nu veniţi, n-o să ştiţi niciodată cine sunt. Face, pentru dumneavoastră… Nu găsea cuvântul potrivit. — O promisiune? sugeră Maigret. — Aşteptaţi. După ce-o să vă vorbesc, acum imediat, o să-mi daţi cinci minute ca să dispar, dacă o să vă cer acest lucru… — Nu pot să-mi iau angajamente fără să ştiu despre ce e vorba. Sunt ofiţer de poliţie judiciară… — Dacă mă credeţi, totul o să meargă de la sine. Dacă nu mă credeţi, sau dacă aveţi îndoieli, o să vă faceţi că vă uitaţi în altă parte, exact cât îmi trebuie ca să ies, şi după aia puteţi da alarma… — Unde sunteţi? — Acceptaţi? — Sunt dispus să ne întâlnim. — Acceptând condiţiile mele? — Voi fi singur. — Dar nu făgăduiţi nimic? — Nu. Îi era imposibil să se comporte altfel şi aştepta cu o oarecare nelinişte reacţia interlocutorului său, care se afla probabil într-o cabină publică, sau într-o cafenea, pentru că se auzea un zgomot de fond. — V-aţi hotărât? zise Maigret nerăbdător. — În situaţia în care mă aflu… Ceea ce scriu ziarele despre dumneavoastră mi-ar da mai curând încredere. Sunt adevărate poveştile alea? — Ce poveşti? — Că sunteţi în stare să înţelegeţi lucruri pe care, în general, poliţia şi judecătorii nu le înţeleg, şi că, în anumite cazuri, chiar aţi… — Ce anume?… — Poate că greşesc vorbind atâta. Nu mai ştiu nici eu. Vi s-a întâmplat să închideţi ochii? Maigret preferă să nu răspundă. — Unde sunteţi? — Departe de Poliţia judiciară. Dacă vă spun chiar acum, o să aveţi timp să trimiteţi inspectorii din circumscripţie să mă aresteze. Un telefon se poate da uşor, mă descrieţi… — De unde ştiţi că v-am văzut? — M-am întors. Privirile noastre s-au încrucişat, o ştiţi prea bine. Mi-era foarte frică. — Din pricina portofelului? — Nu numai de asta. Ascultaţi-mă. Veniţi la barul Le Metro, pe bulevardul Grenelle colţ cu şoseaua La-Motte Picquet. O să vă ia circa o jumătate de oră. O să vă chem. Nu voi fi departe, şi aşa ne putem întâlni imediat. Maigret vru să mai spună ceva, dar interlocutorul închisese. Era intrigat şi în aceeaşi măsură plictisit, pentru că i se întâmpla pentru prima dată ca un necunoscut să dispună de el cu atâta dezinvoltură, ca să nu spunem cinism. Totuşi, nu izbutea să-i poarte pică. În tot cursul acestei conversaţii dezlânate simţise neliniştea acelui necunoscut, dorinţa de-a ajunge la o soluţie satisfăcătoare, necesitatea de-a se afla faţă în faţă cu comisarul care, în ochii lui, apărea ca unicul salvator posibil. Pentru că-i furase portofelul, fără să ştie cu cine are de-a face! — Janvier, ai o maşină jos? Trebuie să mă duci în cartierul Grenelle. Janvier păru mirat, deoarece nici o afacere în curs nu era legată de acest cartier. — O întâlnire personală cu tipul care mi-a săltat portofelul. — L-aţi găsit? — Portofelul, da, în poşta de azi-dimineaţă. — Insigna? M-ar mira, pentru că-i un lucru pe care i-ar plăcea oricui să-l păstreze ca amintire. — În plic erau insigna, actele, banii… — E vorba de-o farsă? — Nu. Dimpotrivă, mi se pare că e ceva foarte serios. Hoţul meu a telefonat acum, anunţându-mă că mă aşteaptă. — Vă însoţesc? — Până la bulevardul Grenelle. După aia dispari, pentru că vrea să mă vadă singur. Merseră pe chei până la podul Bir-Hakeim. Maigret era tăcut, se mulţumea să privească cum curge Sena. Se lucra pretutindeni: bariere, şantiere, ca în anul în care venise la Paris. De fapt, e-o treabă care reîncepe, la fiecare zece-cincisprezece ani, ori de câte ori Parisul simte că se sufocă. — Unde să vă las? — Aici. Erau pe bulevardul Grenelle colţ cu strada Saint-Charles. — Vă aştept? — Aşteaptă-mă o jumătate de oră. Dacă nu mă întorc, du-te înapoi la birou, sau la masă. Janvier era şi el intrigat şi urmări cu o privire ciudată silueta comisarului care se îndepărta. Soarele bătea din plin pe trotuar, unde alternau valuri de vânt cald şi mai răcoros, de-ai fi zis că aerul n-avusese încă timp să se stabilească la temperatura lui de primăvară. O fetiţă vindea violete în faţa unui restaurant. Maigret zări de la distanţă barul din colţ, deasupra căruia cuvintele Le Metro se aprindeau, probabil, seara. Era un colţ oarecare, fără nimic special, unul din acele „cafe-tabac” pe unde treci să-ţi cumperi ţigări, să bei un pahar la tejghea sau să te-aşezi o clipă în aşteptarea unei întâlniri. Roti privirea prin încăperea care nu avea, pe cele două părţi ale barului, decât vreo douăzeci de măsuţe rotunde, majoritatea libere. Bineînţeles că hoţul din ajun nu se afla acolo. Comisarul se duse să se aşeze în fund de tot, lângă geam, şi comandă o halbă cu guler… Fără să vrea, pândea uşa, oamenii care se apropiau, care-o împingeau, veneau la casă, în spatele căreia ţigările erau stivuite în rafturi. Începuse să se întrebe dacă nu fusese naiv, când recunoscu pe trotuar silueta şi apoi chipul. Omul nu privea spre partea unde se afla Maigret, se îndreptă spre barul de aramă, se rezemă în coate şi comandă: — Un rom… Era agitat. Mâinile-i tremurau fără încetare. Nu îndrăznea să se întoarcă şi aştepta cu nerăbdare să fie servit, ca şi cum ar fi avut urgentă nevoie de alcool. Apucând paharul, făcu semn chelnerului să nu pună sticla la loc. — Încă unul… De data asta se întoarse spre Maigret. Ştia, înainte de-a intra, unde se găsea comisarul. Probabil că-l spionase, de afară sau de la fereastra vreunei case vecine. Avea aerul că se scuză, parcă voia să spună că nu putea face altfel, că va veni imediat. Cu mâinile care continuau să-i tremure, numără mărunţişul pe care-l puse pe tejghea. În sfârşit, înaintă, luă un scaun şi se lăsă să cadă pe el. — Aveţi ţigări? — Nu. Fumez numai… — Pipă, ştiu. Eu nu mai am nici ţigări, nici bani ca să-mi cumpăr. — Chelner! Un pachet de… Ce preferi? — Gauloises. — Un pachet de Gauloises şi un pahar cu rom. — Nu mai vreau rom. Mă face să vomit… — O halbă? — Nu ştiu. N-am mâncat nimic azi-dimineaţă, nici… — Un sandviş? Pe tejghea erau mai multe tăvi cu sandvişuri. — Nu acum. Parcă mă apasă ceva pe piept. Nu puteţi înţelege… Era destul de bine îmbrăcat, cu pantaloni de flanelă gri şi cu o vestă de sport ecosez. Ca mulţi tineri, nu purta cravată, ci un pulover cu gulerul răsucit. — Nu ştiu dacă semănaţi cu imaginea care şi-o fac oamenii despre dumneavoastră… Nu-l privea pe Maigret în faţă, îi zvârlise câte-o privire scurtă înainte de a-şi aţinti din nou ochii în podea. Era obositor să urmăreşti mişcarea neîncetată a degetelor sale lungi şi subţiri. — N-aţi fost surprins primind portofelul? — După treizeci de ani de poliţie judiciară, foarte greu te mai miri de ceva. — Găsind şi banii în el? — Aveai mare nevoie de ei, nu-i aşa? — Da. — Cu câţi franci mai rămăseseşi? — Vreo zece franci… — Unde ai dormit noaptea trecută? — N-am dormit de loc. Nici n-am mâncat. Am băut din cei zece franci. M-aţi văzut cheltuindu-i pe ultimii. N-aveam destui ca să mă îmbăt… — Totuşi, locuieşti la Paris, observă Maigret. — De unde ştiţi? — Şi chiar în cartierul acesta. Deşi nu era nimeni pe scaunele alăturate, vorbeau încet. Uşa de la intrare se auzea deschizându-se şi închizându-se. Aproape întotdeauna, pentru tutun sau chibrituri. — Cu toate astea, n-ai trecut pe-acasă… Omul tăcu o clipă, ca la telefon. Era palid, epuizat. Se simţea că face un efort disperat ca să reacţioneze şi că, neîncrezător, încearcă să prevadă cursele care i se puteau întinde. — E tocmai cum gândeam… mormăi el în sfârşit. — Cum gândeai? — Că o să ghiciţi, că o să nimeriţi mai mult sau mai puţin precis şi că, odată intrat în angrenaj… — Continuă… Deodată se mânie, ridică glasul, uitând că se află într-un local public. — Şi că, odată intrat în angrenaj, eu voi fi ras, asta-i! Privea uşa care se deschisese şi, o clipă, comisarul se gândi că avea să fugă din nou. Probabil că era tentat s-o facă. O sclipire fugară îi trecu prin ochii căprui. Apoi întinse mâna spre paharul cu bere, pe care-l goli dintr-o dată, fixându-şi interlocutorul peste pahar, ca pentru a-l cântări. — Ţi-e mai bine? — Nu ştiu încă. — Să revenim la portofel. — De ce? — Pentru că din cauza lui te-ai hotărât să-mi telefonezi. — În orice caz, nu erau destui. — Nu erau destui bani? Pentru ce anume? — Ca s-o şterg… Ca să plec indiferent unde, în Belgia, în Spania… Şi devenind din nou încrezător: — Aţi venit singur? — Nu conduc eu. Unul dintre inspectorii mei m-a adus cu maşina şi mă aşteaptă la colţul străzii Saint-Charles. Omul ridică iute capul. — M-aţi identificat? — Nu. Fotografia dumitale nu figurează în dosarele noastre. — Mărturisiţi deci că aţi căutat? — Bineînţeles. — De ce? — Din cauza portofelului şi mai ales a insignei. — De ce v-aţi oprit în colţul străzii Saint-Charles? — Pentru că e la doi paşi şi oricum treceam pe acolo. — N-aţi primit vreun raport? — Cu privire la ce? — Nu s-a întâmplat nimic în strada Saint-Charles? Pe Maigret îl obosea să tot urmărească expresiile succesive de pe chipul tânărului. Rareori văzuse pe cineva atât de neliniştit, atât de frământat, agăţându-se cu încăpăţânare Dumnezeu ştie de ce speranţă. Îi era frică, era evident. Frică de ce? — Comisarul nu v-a anunţat? — Nu. — Juraţi? — N-o fac decât la tribunal. Şi privirea celuilalt părea că vrea să-l străpungă. — De ce credeţi că v-am cerut să veniţi? — Pentru că aveai nevoie de mine. — Pentru care motiv să am nevoie de dumneavoastră? — Pentru că ai intrat într-o încurcătură şi nu ştii cum să ieşi. — Nu-i adevărat. Vocea era categorică. Necunoscutul înălţă capul, ca uşurat. — Nu eu m-am băgat în încurcătură, şi asta nu ezit s-o jur, la tribunal sau nu. Sunt nevinovat, înţelegeţi? — Mai încet… Aruncă o privire în jurul lui. O tânără se rujă privindu-se în oglindă, apoi se întoarse spre trotuar, în speranţa de a-l vedea apărând pe cel pe care-l aştepta. Doi bărbaţi, de vârstă mijlocie, aplecaţi peste măsuţă, vorbeau aproape pe şoptite şi, din câteva cuvinte pe care le ghici mai mult decât le auzi, Maigret înţelese că era vorba de curse. — Mai bine spune-mi cine eşti şi de ce anume te consideri nevinovat… — Nu aici. Imediat… — Unde? — La mine. Pot să mai cer o bere? Voi putea să vă dau înapoi, curând, numai dacă… — Numai dacă, ce? — Dacă poşeta ei… În sfârşit… O bere? — Chelner, două halbe… şi spune-mi ce am de plată. Tânărul se ştergea cu o batistă, destul de curată încă. — Douăzeci şi patru de ani? întrebă comisarul. — Douăzeci şi cinci. — Eşti de mult la Paris? — De cinci ani. — Căsătorit?… Ocolea problemele prea personale, prea arzătoare. — Am fost. De ce mă-ntrebaţi? — Nu porţi verighetă. — Pentru că, atunci când m-am căsătorit, nu aveam destui bani. Aprinse o nouă ţigară. Pe prima o fumase trăgând lung şi abia acum părea că savurează tutunul. — În fond, toate precauţiile pe care le-am luat nu servesc la nimic. — Ce precauţii? — În ceea ce vă priveşte. Sunt în mâna dumneavoastră în întregime, orice-aş face. Chiar dacă aş încerca s-o şterg, acum, că m-aţi văzut bine şi ştiţi că sunt din cartier… Avea un surâs amar, ironic, de-o ironie pe care şi-o adresa lui însuşi. — Vreau întotdeauna să fac lucrurile prea bine. Inspectorul dumneavoastră, cu maşina, e tot la colţul străzii Saint-Charles? Maigret privi ceasul electric. Arăta douăsprezece fără trei minute. — Sau a plecat, sau pleacă dintr-o clipă în alta, pentru că i-am cerut să mă aştepte o jumătate de oră, după care, dacă nu mă întorc, să plece la masă. — Nu mai are importanţă, nu-i aşa? Maigret nu răspunse, şi când tovarăşul său se sculă, îl urmă. Se îndreptară amândoi spre strada Saint-Charles, în colţul căreia se înălţa un imobil destul de nou şi de modern. Traversară pe locul marcat pentru pietoni, intrară pe stradă şi merseră doar vreo treizeci de metri. Omul se oprise în mijlocul trotuarului. O poartă deschisă dădea în curtea unui mare imobil din bulevardul Grenelle şi, sub o boltă, se vedeau biciclete cu motor şi cărucioare de copii. — Aici locuieşti? — Ascultaţi-mă, domnule comisar… Era mai palid, mai nervos ca niciodată. — Aţi avut vreodată încredere în cineva chiar dacă toate probele erau împotriva lui? — Mi s-a întâmplat. — Ce gândiţi despre mine? — Că eşti destul de complicat şi că-mi lipsesc prea multe elemente ca să te judec. — Pentru că mă veţi judeca? — Nu asta am vrut să spun. Să zicem, aşa, ca să-mi fac o părere. — Am aerul unui ticălos? — Categoric, nu. — Al unui om în stare să… Nu… Veniţi… E mai bine să terminăm imediat. Băgându-l în curte, îl conduse spre aripa stângă a clădirilor, unde, la parter, se vedeau aliniate câteva uşi. — Astea le numesc ei garsoniere… mormăi necunoscutul. Scoase o cheie din buzunar. — O să fiu nevoit să intru primul… O voi face, oricât m-ar costa… Dacă leşin… Împinse uşa de stejar lăcuit. Dădea într-un antreu foarte mic. O uşă deschisă, spre dreapta, lăsa să se întrezărească o baie cu aşa-numita semicadă zidită. Baia era în dezordine. Pe jos erau azvârlite prosoape. — Vreţi să deschideţi dumneavoastră? Tânărul îi arătă lui Maigret uşa închisă din faţa lor şi comisarul făcu ceea ce i se cerea. Tovarăşul său nu fugi. Totuşi mirosul era îngrozitor, cu toată fereastra deschisă. Lângă un divan transformat noaptea în pat era întinsă o femeie pe covorul marocan cu desene multicolore şi muşte albastre se roteau bâzâind în jurul ei.   [1] Femeie simbolizând Republica Franceză. [2] Republica Franceză.  

Capitolul 1           Adele şi prietenii           — Cine e?           — Nu ştiu! E prima dată când vine, răspunse Adele, suflând fumul ţigării.           Renunţă fără grabă la poziţia picior peste picior, îşi aranjă puţin părul la tâmple şi se privi în una dintre oglinzile care acopereau pereţii sălii, ca să se asigure că nu i se stricase machiajul. Stătea pe o banchetă acoperită cu catifea grena, în faţa unei mese pe care se aflau trei pahare cu vin de Porto. Avea un tânăr în stânga şi altul în dreapta.           — Îmi daţi voie, băieţi?…           Le adresă un zâmbet amabil, confidenţial, se ridică şi, legănându-şi şoldurile, traversă sala ca să se apropie de masa celui care abia venise.           Cei patru muzicanţi, la un semn al patronului, acompaniară cu vocea sunetul instrumentelor. O singură pereche dansa: o femeie de-a casei şi un dansator profesionist. Şi, ca aproape în fiecare seară, stăruia o impresie de gol. Sala era prea mare. Oglinzile aplicate pe pereţi prelungeau şi mai mult perspectiva, întreruptă doar de banchetele roşii şi de marmura alburie a meselor.           Cei doi tineri, părăsiţi de Adele, se apropiară unul de celălalt.           — E fermecătoare! spuse oftând Jean Chabot, cel mai tânăr, care se prefăcea că priveşte vag sala printre pleoapele pe jumătate închise.           — Şi ce temperament! adăugă prietenul său Delfosse, care se sprijinea pe un baston cu măciulie de aur.           Chabot avea, probabil, vreo şaisprezece ani şi jumătate. Delfosse, mai slab, cu trăsături neregulate şi o sănătate şubredă, nu avea mai mult de optsprezece ani. Dar amândoi ar fi protestat cu indignare dacă li s-ar fi spus că nu erau plictisiţi de toate plăcerile vieţii.           — Hei, Victor! se adresă cu familiaritate Chabot chelnerului care trecea. îl cunoşti pe tipul care a intrat adineauri?           — Nu! Dar a comandat şampanie…           Apoi adăugă, aruncând o privire plină de subînţelesuri:           — Adele se ocupă de el!           Şi trecu mai departe cu tava în mână. Muzica se opri un moment, apoi continuă pe un ritm de boston. Patronal, la masa clientului serios, desfăcea el însuşi sticla de şampanie, ţinându-i gâtul cu un şervet.           — Crezi că o să închidă târziu? întrebă Chabot cu o voce şoptită.           — Două…, două şi jumătate…, ca totdeauna!           — Mai luăm ceva?           Erau nervoşi. îndeosebi cel mai tânăr, care se uita la fiecare pe rând, cu o privire prea fixă.           — Câţi ar putea să fie?           Dar Delfosse dădu din umeri şi răspunse agasat:           — Taci odată!           O vedeau pe Adele, aşezată aproape în faţa lor, la masa clientului necunoscut care comandase şampanie. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu părul negru şi pielea mată, un român, un turc, ceva de felul ăsta. Purta o cămaşă de mătase roz. în cravată strălucea un briliant mare.           Nu era deloc atent la dansatoarea care îi vorbea râzând şi aplecându-se peste umărul lui. Când îi ceru o ţigară, el îi întinse o tabacheră din aur şi continuă să privească în gol. Delfosse şi Chabot nu mai vorbeau. Se prefăceau că îl privesc pe străin cu dispreţ. Şi totuşi, îl admirau foarte tare! Nu pierdeau nici un detaliu. Studiau felul în care era înnodată cravata, croiala costumului, ba chiar şi gesturile bărbatului care bea şampanie.           Chabot purta un costum de gata şi pantofi pingeliţi de două ori. Hainele prietenului său, dintr-un material mai bun, nu i se potriveau.           Este adevărat că Delfosse avea umerii înguşti, un piept rahitic, o siluetă nedefinită de adolescent care a crescut prea mult.           — Încă unul!           Draperia de catifea care acoperea uşa de la intrare se dădu într-o parte. Un bărbat întinse melonul băiatului de la uşă şi rămase un moment în loc, parcurgând sala cu privirea. Era înalt, greoi, masiv. Avea o expresie indiferentă şi nici măcar nu îl ascultă pe chelnerul care îi recomanda o masă. Se aşeză la întâmplare.           — Bere?           — Avem doar bere englezească… Stout, pale-ale, scotch-ale?…           Bărbatul dădu din umeri, indicând astfel că îi era complet indiferent.           Animaţia era aceeaşi ca înainte şi ca în fiecare seară. O pereche dansa pe ring; muzica pe care o percepeai, până la urmă, ca pe un zgomot de fond; un client pus la patru ace juca pocher cu patronul la bar.           Adele stătea la masa unui bărbat care nu-i acorda în continuare nici o atenţie. Atmosfera unui local de noapte dintr-un orăşel oarecare. La un moment dat, trei bărbaţi chercheliţi ridicară draperia. Patronul dădu fuga spre ei. Instrumentiştii se întrecură pe ei înşişi. Dar beţivanii plecară şi hohotele lor de râs se pierdură în depărtare.           Pe măsură ce timpul trecea, Chabot şi Delfosse deveneau tot mai gravi. Ai fi zis că oboseala le săpa trăsăturile, conferind tenului lor o nuanţă plumburie, adâncindu-le cearcănele de la ochi.           — Zi, tu crezi? întrebă Chabot atât de încet, încât însoţitorul său mai curând ghici decât îi auzi vorbele.           Nici un răspuns. Degetele băteau uşor darabana pe marmura mesei.           Sprijinită de umărul străinului, Adele arunca din când o privire către prietenii ei, fără să-şi piardă aerul vesel şi dezmierdător.           — Victor!           — Plecaţi deja?… O întâlnire?           Dacă Adele luase un aer dezmierdător, el făcea acum pe misteriosul, pe nervosul.           — Restul achităm mâine, Victor! Nu avem bani mărunţi…           — Bine, domnilor!… Bună seara, domnilor!… Ieşiţi pe-acolo?…

Capitolul 1           O corvoadă.           Prima luare de contact între comisarul Maigret şi mort, cu care avea să trăiască într-o intimitate cum nu se poate mai derutantă timp de săptămâni întregi, a avut loc în ziua de 27 iunie 1930, în împrejurări banale, penibile şi imposibil de uitat.           Imposibil de uitat mai ales pentru că, de o săptămână. Poliţia Judiciară primea notă după notă anunţând sosirea la Paris a regelui Spaniei în ziua de 27 şi amintind măsurile ce trebuiau luate în astfel de cazuri.           Numai că directorul Poliţiei Judiciare se afla la Praga, unde lua parte la un congres cu tema ‘Poliţia ştiinţifică’. Directorul adjunct, care avea un copil bolnav, fusese nevoit să plece la vila lui de pe coasta normandă.           Maigret era cel mai vechi dintre comisari şi trebuia să se ocupe de toate, pe o căldură sufocantă, cu efectivele reduse la minimum din cauza concediilor estivale.           Tot în ziua de 27 iunie, în zori, pe strada Picpus, o negustoreasă de mărunţişuri a fost găsită asasinată.           Pe scurt, la nouă dimineaţa, toţi inspectorii disponibili plecaseră la gara Bois-de-Boulogne, unde era aşteptat să sosească suveranul spaniol.           Maigret ceruse să fie deschise uşile şi ferestrele şi, din cauza curentului, uşile se trânteau cu zgomot, iar hârtiile zburau de pe birouri.           La nouă şi câteva minute sosea o telegramă de la Nevers:           Emile Gallet, comis-voiajor, domiciliat la Saint-Fargeau, Seine-et-Marne, asasinat în noaptea de 25 spre 26, la Hotelul Loara din Sancerre. Multe detalii ciudate. Rugăm anunţaţi familia pentru recunoaştere cadavru. Dacă se poate, trimiteţi inspector de la Paris.           Maigret fu nevoit să se ducă el însuşi la Saint-Fargeau, localitate situată la treizeci şi cinci de kilometri de capitală şi de a cărei existenţă nici măcar nu ştia cu o oră mai înainte.           Nu ştia la ce oră avea tren. Când ajunse la gara Lyon, află că un tren local pleca tocmai atunci; o luă la fugă şi reuşi să sară pe treapta ultimului vagon.           Era lac de transpiraţie. Corpolent cum era, petrecu restul călătoriei trăgându-şi răsuflarea şi ştergându-şi năduşeala.           La Saint-Fargeau, coborî numai el din tren şi rătăci câteva minute bune pe asfaltul înmuiat al peronului până când dădu peste un impiegat.           — Domnul Gallet?… La capătul aleii centrale a parcelelor pentru case… Vila are o placă pe care scrie Les Marguerites… De altfel, aproape că e singura construcţie terminată…           Maigret îşi scoase haina şi îşi puse o batistă sub pălărie ca să-şi protejeze ceafa, pentru că aleea cu pricina era lată de vreo două sute de metri şi practicabilă doar pe mijloc, unde nu era nici cel mai mic petec de umbră.           Soarele avea o culoare tristă, arămie. Muştele înţepau furioase, anunţând furtuna.           Pe drum nu era nici ţipenie de om să mai înveselească peisajul şi să ofere informaţii călătorului.           Terenul cu parcele de construit nu era altceva decât o pădure mare care făcuse probabil parte dintr-un domeniu seniorial. Doar că se trasase o reţea de alei geometrice, cum ai face cu maşina de tuns iarba şi fuseseră întinse cablurile electrice care aveau să aducă lumina în viitoarele locuinţe.           Totuşi, în faţa gării fusese amenajat un părculeţ, cu bazine din mozaic şi jeturi de apă. Pe o baracă din scânduri se putea citi: Birou de vânzare a terenurilor. Alături se vedea un plan, pe care aleile pustii aveau deja nume de oameni politici sau de generali.           La fiecare cincizeci de metri, Maigret îşi scotea batistă ca să-şi şteargă transpiraţia, apoi şi-o aşeza iar pe ceafă, care începuse să se înroşească.           Vedea, ici şi colo, construcţii abia începute, schele pe care zidarii le părăsiseră probabil din cauza căldurii.           La cel puţin doi kilometri de gară, descoperi Les Marguerites, o vilă în stil vag englezesc, cu ţiglă roşie, cu o arhitectură complicată şi un zid rustic care despărţea grădina de ceea ce, pentru câţiva ani, avea să rămână încă pădure.           Prin ferestrele mari de la primul etaj, zări un pat cu o saltea strânsă în două. Cuverturile fuseseră scoase la aerisit pe pervazul ferestrei.           Sună. O servitoare de vreo treizeci de ani, care se uita saşiu, îl privi mai întâi printr-o ferestruică şi, până se hotărî să-l deschidă, Maigret îşi îmbrăcă haina.           — Cu doamna Gallet, te rog!           — Cine o caută?           Dar o voce din interior întrebă:           — Ce s-a întâmplat, Eugenie?           Şi doamna Gallet apăru în persoană în capul scărilor de la intrare, aşteptând, cu bărbia în sus, explicaţiile intrusului.           — Vă cade ceva! Remarcă ea nepoliticoasă când comisarul îşi scoase pălăria, uitând de batistă, care alunecă pe jos.           Se aplecă să o ia, mormăind ceva imposibil de înţeles şi se prezentă:           — Comisarul Maigret, de la Brigada Mobilă numărul unu. Aş vrea să vă spun câteva cuvinte, doamnă…           — Mie?           Apoi întoarse capul spre servitoare:           — Tu ce-aştepţi?           Maigret era acum lămurit în privinţa doamnei Gallet. Era o femeie la vreo cincizeci de ani, de-a dreptul dezagreabilă. În ciuda orei, a căldurii, a izolării vilei, îmbrăcase deja o rochie de mătase mov şi niciunul dintre firele părului cărunt nu ieşea din alinierea rigidă. Iar gâtul, corsajul şi mâinile erau pline de lanţuri de aur, de broşe şi de inele zornăitoare.           Doamna Gallet păşi cu regret în salon în urma vizitatorului. Trecând pe lângă o uşă întredeschisă, Maigret aruncă o privire într-o bucătărie albă, unde străluceau ustensile şi vase de aramă şi aluminiu.