Povestiri istorice

    „...Nu vrem să fugim înaintea sălbăticiei lor, ci să avem cu orice chip luptă cu ei. Iar dacă vom ajunge, ferească Dumnezeu, la un sfârşit rău şi va pieri această ţărişoară a noastră, nici Măria Ta nu vei avea folos şi înlesnire de un astfel de lucru, pentru că va fi spre paguba creştinătăţii întregi.” Din scrisoarea lui VLAD ŢEPEŞ către MATEI CORVIN[1]       CUVÂNT ÎNAINTE   P e la mijlocul secolului al XV-lea. prin satele risipite în câmpia valahă, iernile erau adesea albe şi mute. Zăpezile cădeau, valuri-valuri, şleahurile neumblate rămî­neau troienite cu săptămânile, călăreţii şi chervanele nu se îndemnau la drum decât în preajma sărbătorilor şi iarmaroacelor sau cu cine ştie ce necazuri. Sătenii se închideau în obştea lor ca într-o cetate de zăpadă vremelnică, rupându-se un timp incert de lumea de afară. Veştile de la oraşe şi de peste hotare ajungeau cu întârziere, purtate de câte un olăcar domnesc, de o slugă boierească sau de negustori cu carul cu marfă, de câte un amă­rât de fugar ori de vreun târgoveţ cu treburi pe la rude sau mânăstâri din apropiere. O asemenea vreme îngheţată şi mută s-a abătut şi în iarna anului 1447 peste neînsemnata aşezare Bălteni de lângă pădurea bătrână a Radului. Sihla aceea învecinată - o ramificaţie viguroasă din vestitul Codru al Vlăsiei - păstrează toponimic amintirea unui domn Radu, poate legendarului Radu-Negru (zis şi Negru Vodă) poate chiar a lui Radu I Basarab, tatăl marelui Mircea cel Bătrân şi al lui Dan I-ul, Voievodul din care au descins apoi Dăneştii. Numele satului sugerează îndată, ca şi în alte câteva locuri din ţară, întinse bălţi, ape leneşe, şi desigur, nelipsite mlaştini. Băltenii ar fi rămas pesemne acoperit de zăpezile şi apele uitării dacă, la leatul vechi 6955, n-ar fi fost scos din hibernarea lui temporară şi n-ar fi intrat - meteoric şi viscolit - în istoria şi legenda valahă, ca teatru de luptă între Drăculeşti şi Dănesti. Desigur, un mărunt şi, ceţos cadru pentru o luptă înverşunată şi legitimă[2], de aproape un secol, pe care au dus-o pentru tronul Ţării Româneşti şi pentru stingerea unei vechi vendette familiale urmaşii celor două ramuri de voievozi Basarabi: fiii şi nepoţii lui Mircea, cu fiii şi nepoţii lui Dan. Vrăjmăşia pare a fi început după moartea lui Radu. Mircea cel Bătrân succede rapid fratelui său vârstnic Dan I-iul, răpus într-o înfruntare obscură de arme. Timp de 32 de ani, cât durează glorioasa lui domnie, urmaşii lui Dan I-iul, adăpostiţi în Ardeal şi la Curtea lui Sigismund de Luxemburg, nu îndrăznesc să-şi revendice drepturile asupra Munteniei. Abia după ce fiul şi asociatul la tron al lui Mircea, Mihail I-ul, piere în 1420 într-o bătălie cu turcii, iar aceştia înscăunează pe-un bastard de-al lui Mircea, pe Radu Prasna­glava, Dan al II-lea, sprijinit de Sigismund, caută stăruitor să înlăture pe verii săi, pe fiii din flori ai lui Mircea, şi reuşeşte apoi să domnească şi el cu întreruperi, cam zece ani. Acest Dan al II-lea cel Viteaz, cum îl numesc baladele sâr­beşti amintind rezistenţa lui împotriva turcilor, moare în împrejurări-nelimpezi în 1431. Coroana Ţării Româneşti trece iarăşi la urmaşii lui Mircea. O poartă Alexandru Aldea, apoi Vlad Dracul[3]. Cu acest domn, cu nume straniu şi izbitor, conflictul dintre Drăculeşti şi Dăneşti capătă un ecou istoric mai amplu şi mai sângeros. Îl păstrează aproape toate cronicile şi însemnările vremii: bizantine, ungureşti, sârbeşti, italieneşti, polone şi chiar turceşti. Fiul lui Dan cel Viteaz, Vladislav al II-lea[4], vine din Transilvania împreună cu Iancu de Hunedoara şi-l suprimă pe Vlad Dracul şi pe descendentul cel mare al acestuia, pe Mircea. Urmează un intermezzo de vreo zece ani de triumf al Dăneştilor. Dar, în 1456, lupta dintre cele două ramuri ale Basarabilor reînvie. Vlad Ţepeş, un Drăculesc pur-sânge prin tată, un Muşatin adevărat prin mamă, şi un Basarab autentic prin bunicul său Mircea, omoară la a doua sa venire[5]  în tronul Munteniei pe ucigaşul părintelui său, pe Vladislav II Dan. Şi, câţiva ani mai târziu, când prinde pe fiul acestuia, alt Dan (Dan III sau Dan cel Tânăr), adăpostit şi protejat tot în Ardeal (ca şi Vlad o vreme scurtă), îl ucide, spectaculos, când acesta a intrat în ţară cu scopul precis de a înlătura un pretendent legitim la domnie, dar şi ca să împlinească, medieval şi cavaleresc, vendetta: să-şi răzbune tatăl. La rândul său, aprigul potrivnic din 1462 al lui Mahomed, Cuceritorul Bizanţului, piere trădat şi asasinat de boierii lui Laiotă Basarab, alt fiu al lui Dan al II-lea. Vrăjmăşia dintre Drăculeşti şi Dăneşti va continua mai estompată şi în deceniile următoare, sfâşiind inutil ţara şi servind desigur doar intereselor politice şi economice ale unei părţi din boierimea feudală română, la rândul ei împărţită în acea vreme în partide cu hotărâtoare simpatii şi duşmănii interne, cu aserviri şi ploconiri externe, când faţă de turci, când faţă de adversarii acestora. Fiul lui Ţepeş, Mihnea Vodă cel Rău, va fi ucis şi el de nişte Dăneşti: de un vistier Albu, întovărăşit de Dimitrie Iacşici şi de Danciul urmaşul lui Basarab cel Tânăr, strănepot al lui Dan al II-lea. Cu omisiunile şi derogările unei ficţiuni literare, romanul de faţă caută, în contururile acestui conflict istoric real, să evoce doar câteva secvenţe din lupta celor două familii domneşti, şi din destinele celor doi Drăculeşti propriu-zişi; al lui Vlad Dracul - Drăculea Vodă - şi al lui Dârak-oglu, adică fiul Dracului cum îi zic cronicarii turci din epocă, Dracullus cum îl vor latiniza istoricii contemporani cu el, sau Ţepeş, cum va fi cunoscut în Istorie, datorită poreclei pe care i-a dat-o poporul în zilele stăpânirii lui, şi mai târziu. Moartea lui Vlad Dracul - care constituie partea I-a a acestui roman - declanşează şi explică (în intenţia autoarei) un episod justiţiar dar feroce de la începutul domniei lui Ţepeş, al cărui chip apare în Legendele săseşti despre el înconjurat de la origine cu un exagerat sadism. De asemeni, presupusa înfruntare dintre fiul lui Mircea cel Bătrân şi fiul lui Dan al II-lea. imaginată a se fi petrecut prima oară în timpul unui turnir la Curtea lui Sigismund de Luxemburg are ca motivare învestitura nobilă din 1431 desfăşurată real în scena Istoriei, în burgul Nürnberg, sub oblăduirea unui împărat duplicitar şi slab şi a unui destin politic covârşitor pentru veacul XV, în care Balcanii şi Bizanţul cad sub stăpânirea lui Murad II şi Mahomed II, sub privirile unei Europe mai mult nepăsătoare decât conştientă de răspunderile ei şi de ameninţă­toarea putere din Răsărit.     [1] Vezi Notele numerotate cu cifre la sfârşitul volumului(n.a.) [2] Legitimă – Din punct de vedere istoric şi juridic, lupta era legitimă în sec.XV fiindcă acţiona principiul ereditar-electiv la succesiunea unui domn. După legile bizantine, consfinţite şi de feudalism la început, puteau concura la domnie atât fiii legitimi sau bastarzi, cât şi fraţii domnului răposat sau înlăturat, boierii ţării urmând să decida cui îi revine scaunul. Acest sistem electiv a adus mari şi nefericite prejudicii ţării, sfâşiată mereu de aceste lupte(n.a.) [3] Vlad Dracul a fost domn al Ţării Româneşti în trei rânduri : 1436—1438 ; 1439—1442 ; 1443—1447. (n.a.) [4] Unii cercetători îl numesc şi Vladislav II Dan sau Danciul(n.a.). [5] Şi Vlad Ţepeş a domnit de trei ori. Prima domnie, din 1448, e foarte scurtă, doar două luni. A doua : 1456—1462 ; a treia iarăşi fulgerătoare, în 1478. (n.a)

Copilul netoatei A fost odată în Țara Românească un domn din neamul Basarabilor. El era holtei, zburdalnic, iubăreț și neastîmpărat, cît nu-l încăpea țara. El da cu plasa în dreapta și in stînga și ce putea prinde de aceea se folosea. Căci pe vremile acelea nu se pomenea ca vro femeie să calce strimb. Cit despre fete, nici că era de gîndit.   Totuși, vodă ca vodă, și apoi tînăr, și apoi plin de foc, își îndulcea gura, ba cu cît-o fîță de pește, ba cu cît-un baboiaș, adecă cu ce da în mrejele sale. Ce să zici? Vodă era el, tînăr era, și, deh! Îi cerea și lui inima mere acre.   De măritat după dînsul se fereau toate fetele ca de nu știu ce lucru mare, căci era cam flușturatic, cicălitor și aspru. El vedea unele ca acestea, și nici el, vedeți d-voastră, nu se îmbulzea, nici se înfigea la căsătorie.   Cum, necum, ori umblînd după pui de giol, sau adus după trebile țării prin Mehedinți, ajunse și pe la satul Podeni și acolo făcu popas. El trase la unul care zicea că se coboară din neamul său. Se vede că zărise vrun vînat, căci de astă dată zăbovi mai mult decît altă dată.   Văzînd că nu o scoate la căpătîi și nici nu poate îndupleca vro fată, vreo nevastă, ba nici vreo vădană măcar să voiască a sări gardul, s-a supărat dumnealui jupîn vodă.   Așa, vezi bine, da ce socotea el? Muierile p-acolo erau cinstite pe vremile acelea și nu voiau să știe ele de vodia lui. Ce le păsa lor? El s-a supărat, el s-o dessupăra.   P-acolo pîn sat trăia și un lotru de numele căruia se dusese vestea pînă la vodă. Pe acesta trimise vodă de-l chemă. Dacă veni, îi porunci vodă să facă ce o ști și cum o socoti el să-i găsească pe cineva care să se iubească cu el.   După ce se gîndi nițel, lotrul zise lui vodă:   — Voi face, măria-ta, după pofta inimii tale, numai și măria-ta să asculți de cuvîntul meu.   — Dacă s-o putea, voi asculta, spune!   — Pe la noi, măria-ta, muierile sunt sperioase și neprihănite. Cu una, cu două, nu se poate să puie cineva nici mînă, ba nici măcar ochii pe dînsele. Dară mai bine la noapte, cînd te vei culca, să fie lumînarea stinsă și ce vei apuca p-întuneric să taci și să faci, să nu zici nici bleau! Vodă se mai miră o toană de atîta statornicie pe muierile acelea, de să nu se poată atinge nimeni de ele. Și după ce dete o pungă de bani lotrului, se făgădui că va face tocmai pe tocmai după cum l-a învățat lotrul.   Acesta, luînd banii, se gîndi el: „Lasă, că ți-o joc eu!” I-a jucat-o el dară și-a făcut de cap.   Lotrul știa pe o netoată, care trăia atunci în Podeni. Ea era urîtă ca o stafie, dar foc de urîtă, și apoi neroadă și gîngavă de zicea la mămăligă: mîngă, la lapte: neaptă și toate vorbele le pocea și le schimonosea de nu se mai înțelegeau. Ea ședea pe o cioacă de deal, într-o dărîmătură de colibă de credeai că acolo locuiește muma ciumelor, ori muma pădurii.   La dînsa s-a gîndit lotrul cînd s-a făgăduit lui vodă să-i facă pe voie și la ea s-a și dus și i-a zis:   — Fa, năpruio! a venit vremea să te procopsești și tu. Uite, ți-am adus haine cum nici pîrcălăbița din sat nu are, și salbă și cercei și mărgele. Spală-te bine, îmbracă-te, gătește-te și diseară să mergi la vodă, să intri în chilia lui, fără să cîrcnești o vorbă măcar. De dimineață să te scoli cu noaptea în cap și să ieși ca să nu te simță nici apele. Dară bagă de seamă bine, să nu se deștepte vodă, că nu e bine de tine. Vezi să ieși binișor din chilie, să nu simță vodă, că se supără foc pe tine și să nu te vază cineva. Bagă de seamă bine și ține minte: să nu scoți vro vorbă din tine înaintea lui vodă, să-l lași în pacesă doarmă cînd vei ieși, că de unde nu, unde îți stau picioarele îți va sta și capul.   Și să nu socotiți că netoata s-a dat înapoi de la aceasta. Te-aș! Ba dimpotrivă; căci cine dracul se mai uită la o slută și la o nelăută ca dînsa. Dară încămite cînd știa că o să meargă la vodă.   Netoată, netoată, dară la dichisit și la gătit vedeți d-voastră îi da și ei brînci inima. Toată ziulica se spălă, se pieptănă, se spilcui, se îmbrăcă și se găti cum știu și ea mai bine.   Seara, după amurg, pîș! pîș! În vîrful degetelor, se duse la casa unde ședea vodă și intră în chilia lui pe unde îi spusese lotrul că poate să intre nevăzută de nimeni.   Cînd s-a văzut năpruia în chilia lui vodă, îi părea că saltă de bucurie, că nu mai atinge pămîntul.   De vorbit, ce e drept, n-a vorbit nimic, dară a doua zi de dimineață, cînd vru să iasă, nu știu cum făcu, mă rog, pe de o parte, de bucurie, pe de alta, de frică, că se lovi nu știu de ce și din zgomotul ce se făcu, se deșteptă vodă, se scoală din pat, aprinde luminarea și cînd colo, ce să-i vază ochii? O sută de holeri de ar fi fost înaintea lui, nu s-ar fi scîrbit atît cît se scîrbi de această lepădătură a satului.   Se cătrăni vodă de mînie, se supără, răcni ca un leu, dar degeaba acum. Ce s-a făcut, s-a făcut. Ca să-și scoață din capete însă, porunci slujitorului de luă pe biata gîngavă și-i dete de cheltuială cîteva bețe bune, ca să-și aducă aminte cît o trăi ea că a mas o noapte în chilia lui vodă; iar pe lotru carele-și bătuse joc de dînsul porunci de îl legă de coada unui cal neînvățat și-i dete drumul. Calul se duse prin păduri, prin munți, prin bolovani de piatră și dus a fost pînă în ziua de astăzi cu lotru cu tot.   Și mai domolindu-se vodă din supărarea sa, trimise de chemă pe moș popa și pe bătrînii satului. Ei dacă veniră le spuse visul ce a visat în noaptea aceea și-i întrebă ca ce să însemneze oare?   — Se făcea, zise vodă, că mă primblam pe o pajiște verde, că aveam în deget un inel cu o piatră scumpă de briliant și se făcu că preumblîndu-mă așa, mi-a căzut piatra de la inel într-o balegă de vacă.   Toți cei de față tăcură mîlcă, căci nici unul nu știu să tîlcuiască visul lui vodă. Și apoi știau ei că nu e de glumit cu vodă.   Dacă văzu vodă că nu poate scoate nici o vorbă de la țărani, plecă și el într-ale sale.   Dar povestea zicătoarei românești: pe nebun nici să-l ocărăști, nici să te ocărască, că te spune la lume.   Tocmai astfel fu și cu netoata din satul Podeni.   Măcar că scăpase netunsă din mîna lui vodă, măcar că vergile loviturilor cu nuiele se cunoșteau încă pe trupul ei, de a doua zi ea dete tîrgului că a dormit o noapte în chilia lui vodă; la toți spunea cum și ce fel s-a drăgostit cu vodă toată noaptea.   Rîdea lumea de năzbotiile ei, dară se înfiora cînd își aducea aminte de pățania lotrului și se minuna de povestea visului lui vodă.   N-apucă să se uite toate aceste năzdrăvănii și lumea Începu din nou să vorbească că neroada satului este greoaie. Și așa era. Tutuită și gîngavă, în loc să-și ascunză rușinea, ea se fălea în vileag că o să facă un copil.   Mai rîseră ce mai rîseră oamenii, o huiduiră încă cîtăva vreme și apoi iarăși începu să se uite, ca toate lucrurile din lume. Pînă sunt proaspete au căutare, iară dacă se învechesc se pun la uitare. Cînd, după nouă luni, iarăși începu lumea să vorbească cum că năpruia din deal a născut un pici de băiat, zdravăn și sănătos.   Cîțiva bogătași din sat, cari n-aveau copii, se cruciră de asta și ziceau: „Cum dracu de dă Dumnezeu odrasle la niște nebuni și cum de nu ascultă rugăciunile atîtor oameni cu dare de mînă, cari sunt ahtiați după copii!“   Pasămite, ar fi vrut, vedeți d-voastră, să ia de suflet vreunul din ei pe acest copil sărac, născut din flori; dară toți se temură și fugiră ca de altă aia, să nu-și bage în cîrd cu nebuna satului.   Copilul crescu cu turtă de bogdaproste, cum se zice. Mă-sa îngriji de el, doară cu dorul de mumă, cît despre trebuincioasele de toate zilele fură lăsate în știrea Domnului, căci ea n-avea nici cît îi trebuia ei. Boiul lui cel vîrtos însă înfruntă toate asprimile vremurilor și se făcu măricel, cînd mîncat, cînd nemîncat, cînd îmbrăcat cu te miră ce zdreanță de pomană și cînd în pielea goală ca moș Adam.   Dacă se făcu mai măricel, știi colea, codănel, să poată a mi-ți face treabă, mă-sa îl băgă la stăpîn, cioban la oi.   Și fiind cel mai mic dintre ciobani, în loc să fie supus și ascultător, el era cel mai țanțoș din toți și nu vrea să știe de nimeni. Făcea fel de fel de nebunii, încît toți se luaseră de gînduri cu dînsul. Toate ca toate, ciobanii ca toți ciobanii, dară un obicei îl deosebea de ceilalți. El nu ședea niciodată jos pe pămînt. Trebuia să puie sub dînsul ceva: ori cîte vro țoală, sau să găsească vro buturugă, vro găleată, cofă, sau orice ar fi fost, numai să fie ceva. Firea lui îl îndemna să nu șează pe pămîntul gol. Deh! Ce să zici? sămînță de domn îmi era dumnealui.   Într-o zi baciul de la stînă voia să mulgă o capră și ea nu sta. Îndreptează vorba către piciul și-i zice:   — Pune mîna, mă, d-o ține. Și prinzînd-o de lațe, el o ținu în loc. Stînd el plecat așa ca s-o ție, nu-i venea bine. Vru să șează jos, dară nu ochi nimic p-aci pîmprejur așa potrivit pe ce să șează. Atunci, odată întinde mîna în capul unui fîrtat d-ai lui de la stînă, îi ia căciula din cap, o puse jos și șezu pe dînsa. Nici că mai trebuie să vă spui că acela s-a mîniat grozav, pentru așa ocară, să-i ia el căciula să i-o puie sub dînsul! și se repede asupră-i ca să-i arate lui cine este el.   Ciobanul cel mic, cum văzu ce gînd are fîrtatul, dete drumul caprei și mai iute decît ar putea cineva să crează pune mîna pe o bîtă și culcă la pămînt pe ciobanul a cărui căciulă o luase ca să șează pe ea.   Ceilalți tovarăși se scoală ca să vie într-ajutorul celui ucis, iară ciobănașul cel zavragiu o zbughi de acolo ca un fulger, se duse și dus a fost de nu mai dete cu mîna de dînsul nu știu cîtă vreme.   Bag seamă știa și el că: fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă.   Trecuse multă vreme. Nebuna satului cea urîtă ca o ciumă și gîngavă dase ortul popii de mult. Pomenirea ei și a fiului ei din flori, ciobanul cel cu pricina, se uitase. Cînd, într-una din zile, se pomeniră sătenii cu un boier mare că vine să adune o seamă de voinicei cu carii să gonească pe grecii din Fanar, ce se încuibaseră în țară. Acești greci pîrjolea lumea aievea, de lăsaseră la degetul cel mic pe tîlharii de codru. Boierul care veni în sat era înțeles și cu alți boieri, carii și aceia își adunau oamenii lor de prin alte părți pentru aceeași treabă.   Cum se numea acest boier? Vezi, asta e asta. Ce, nu știți? Să vă spui eu, precum o spune sătenii din Podeni la toți cîți vor s-o știe. El se numea: marele paharnic Lupu Mehedințeanu.   Cine era?   Iacă fiul netoatei, ce ședea odinioară într-o cioacă de deal, într-o colibă ce sta să cază pe dînsa.   Cum a ajuns el așa?   Pasămite cînd cu fuga lui de la tîrla unde ucisese pe ciobanul cel cu căciula, nimerise la curtea domnească și acolo ajunse boier mare după slujbele lui pentru țară.   Acolo văzuse și cunoscuse jafurile veneticilor asupra țării și uneltirile lor cele prăpăditoare pentru bietul țăran.   Inima lui se aprinse de dor pentru binele poporului și căuta acum să-și izbîndească asupra protivnicului.   Iară bine că s-a găsit p-atunci un lup care a păscut cu dor de inimă oile românești cele asuprite!   Dară azi? Găsi-se-va oare cineva care să mîntuiască turma cea cuvîntătoare din gura atîtor lupi, lifte adunate aici de prin toate colțurile lumii?

  Povestea audio o puteți asculta aici             Fata de la Cozia de Dumitru Almaș                                                                                                                                                                                                                 FATA DE LA COZIA                                                                                   Ascultați povestirea Mariei, fata de la Cozia.                Spun cărțile că, pe la veleat 1450, după moartea domnitorului Vlad, poreclit Draculea, în Țara Românească s-a aprins iarăși zurbavă mare între boieri. Se sfădeau cumplit, cu sabia, pentru tron, pricinuind tulburarea și nenorocirea țării. Nu le prea păsa că norodul se istovea la crunte nevoi și-n aspre lipsuri. Numai ei s-ajungă stăpâni și poruncitori peste toate. Dar iată că, în 1456, domnia a luat-o Vlad vodă, feciorul lui Draculea. Și era Vlad vodă bărbat nalt, cu plete până pe umeri, cu frunte lată, cu nas drept, cu ochi mari, vineți, cu mustață iscusit tușinată, cu bărbie de om dârz și neînduplecat. A mirare era surâsul pe bărbătescul lui chip: rar și abia încondeiat pe buzele-i necrezut de gingașe, în ciudată nepotrivire cu asprimea înfățișării, luată în totul ei tot. Spusese răspicat: „Am venit să curm zâzaniile și vrajba din țară. Să pun săbiile și oștile împotriva mișeilor și a dușmanilor, iar nu împotriva celor vrednici și iubitori de norod”.   Dar cei mai mulți boieri l-au primit pe Vlad vodă cu îngrijorare, dacă nu chiar cu spaimă. Îl știau om umblat prin lume: zălog la Țarigrad, fugar în Modova, om de credință al lui Iancu de Hunedoara, prieten al lui Matei Corvin, craiul Ungariei; îl știau aspru și necruțător; și mai ales, doritor să ocârmuiască o țară slobodă.   Ca și boierii, călugării de la mănăstirea Cozia stârneau între dânșii dispute despre noua domnie. De pildă călugărul Eftimie se îngândura, grăind: — Vremile-s aspre și grele. Turcii bat de un veac la Dunăre și Carpați. Ne trebuie un domn drept și viteaz. — Ei, eu socot că mai potrivit ar fi un domn evlavios, își ridica dreapta spre cer călugărul Macarie, răsucind-o ușor ca să lunece mâneca neagră a sutanei de mătase. — Bună-i și evlavia, părinte Macarie; dar acuma țara are nevoie de om dârz. Și Vlad vodă este. Îl știu din războaiele lui Iancu de la Hunedoara, unde însumi m-am bătut, pân-am pierdut piciorul drept și umblu azi cu unul de lemn, cum mă vezi. — Nu mă rostesc despre Vlad, până nu-l văd la treabă. Că, deocamdată, menirea noastră aici, în ăst loc adăpostit, loc de hodină și cugetare, este să ne îndeletnicim numai și numai cu cele sfinte. Să ne lepădăm de pământeștile griji și cerului să ne închinăm.   Eftimie, călugărul cel șchiop, nu împărtășea gândurile cuviosului Macarie. Deși nu se afla demult aici, știa că, de când a zidit-o Mircea bătrânul, mănăstirea Cozia a fost adesea în bătaia furtunii, vânzolită de oameni care vin de la miazăzi ori de la miazănoapte, pe valea Oltului, printre munții cei mari. Noroc că zidurile o apărau ca pe o bine zidită și tare cetate, cu turnuri ele apărare, cu firide pentru slobozirea săgeților din arc, cu tainițe și cămări pentru provizii.   Trăia, pe-atunci, în slujba mănăstirii Cozia un bătrân pe nume Pârvu. I se zicea „Pârvu, rumânu mănăstirii”. Trecuse de șaptezeci de ani. Împreună cu femeia lui – Tudora o chema —dubia[1] blăni de vulpe, de jder și de bursuc, de vidră și de veveriță. În tinerețe Tudora furase ăst meșteșug de la un sas din Sibiu. Nopți și nopți a stat ascunsă în spatele hârdaielor cu dubeală, în duhori înăbușitoare, a cărat pieile împuțite cu brațul, a slugărit și a răbdat umilințele cele mai grele cinci ani în șir, pân-a aflat toată taina dubirii. Că, pentru nimica în lume, nu voia sasul să știe și altul, afară de fecioru-su, taină ca asta. Având mare nevoie de blănițe moi și călduroase, călugării de la Cozia i-au rânduit Tudorii o dubălărie în Călimănești, pe malul Oltului. L-au silit și pe Pârvu să părăsească meseria lui de olar, ca s-o ajute pe Tudora. În zeci de ani de lucru la dubălărie, Tudora și Pârvu au îmbrăcat în blană de vulpe, de jder și de bursuc, toate anteriile și rantiile preacuvioșilor călugări din chinoviile[2] de la Cozia, Bistrița și Curtea de Argeș.   La început, călugării aduceau blănile. Pe urmă l-au obligat pe Pârvu să și ie procure singur. Așa, rumânul mănăstirii s-a nevoit a învăța vânătoarea, iar Tudora a pune capcane pentru sălbăticiuni. Îmbătrânind, fiindu-le tot mai greu să horhăiască prin păduri, întru găsirea vânatului, și-au învățat nepoții, pe Marin și Maria, cum să mânuiască arcul și să împlânte săgeata într-o vulpe sau un jder, cum să pună și să scoată o capcană pentru veverițe ori bursuci.   Marin și Maria semănau între dânșii, nespus. Moș Pârvu îi creștea de la vârsta de cinci ani. Că tatăl lor pierise în războiul cu turcii, iar mama se înecase în Olt, într-o primăvară, când trecea cu vânatul pe-o plută.   După ce au împlinit doisprezece ani. Călugărul Macarie a trimis nepoții lui moș Pârvu să vândă blănițele pe la mănăstiri. Încărcau marfa în desagi, așezau desagii pe doi măgăruși și porneau la drum, îmbrăcați ca vai de lume, să-i creadă drumeții cerșetori, iar nu neguțători. Că de i-ar fi bănuit răufăcătorii ce poartă în desagi, lesne i-ar fi jefuit. La plecare, îngenuncheau în pridvorul bisericii și, cu mare cutremurare, ascultau blăstămul răcnit al călugărului Macarie, până se înroșea ca sfecla: — Dacă sfeterisiți vreun gologănaș, vă afurisesc! Și nu mai pupați voi raiul, în vecii vecilor, amin…   Dintre toți cumpărătorii, călugărițele se purtau mai omenește cu tinerii negustorași. E-adevărat, chiteau[3] și puricau blănițele cu toată luarea-aminte: să nu cumva să fie țăncușate ori pătate. Se târguiau mult; dar totdeauna plăteau cinstit. O lăudau mai cu seamă pe Mar ia, că se arăta cuviincioasă, alegea cu grijă vorbele și deprindea ușor să facă socotelile, drept și frumos. — Are chip frumușel și plăcut. Creste aproape tot așa de năltuță ca și frate-su. Și mi se pare chiar mai isteață decât el, spunea călugărița Melania de la Hurez.   Când auzea vorbele de laudă, Mar ia se rumenea la obraji de focul unei lăuntrice bucurii, îmbujorarea asta incinta și mai mult călugăritele. — O să fie o fată frumoasă și vrednică, întăreau vorba alte maici.   I-au zis Fata de la Cozia. Avea păr castaniu, bogat și vălurit. Când dezbrobodită, se strecura prin poiene să cerceteze capcanele, bătaia soarelui îi înspica părul cu sclipiri de aur. Ochii, căprui, păreau albaștri pe vreme senină și cenușii când se-ncețoșa cerul. Gura abia acum i se strunguia, cu gingășie, deprinzând a rosti vorbă răspicată. Furișarea tupilușă, pe sub ramuri și cetină, îi făcea trup zvelt, mlădios, ca de zvârlugă.   Înfățișarea lui Marin părea aidoma cu a soră-sii. Când Maria își punea cușmă, iar Marin se lega c-o broboadă, călugării nu-i mai osebeau. — Cum pot fi două făpturi așa de asemenea? întreba călugărul Macarie. Oare ăsta nu-i vreun semn de la domnul? — Asemănare părelnică și trecătoare, se-mpotrivea călugărul Eftimie. Că sunt cum nu se poate mai deosebiți: unul parte bărbătească, iar celălalt parte femeiască. Marin are mâini mai mari, trup mai ciolănos, mai țeapăn. Peste șase-șapte ani deosebirile fivor mai însemnate. Numai orbii pot spune că-s asemenea. — Îndrăcit ești, sfinția ta. Totdeauna mi te împotrivești în păreri.   Dar într-o nefericită zi, tâlharii au aținut calea celor doi copilandri. Le-au croit câte trei lovituri cu o coadă de topor peste șale, i-au prăbușit în pulbere. Au înșfăcat frâiele măgărușilor, și duși au fost. Când usturimea cărnii zdrobite de lovituri s-a mai potolit, băiețașii s-au târât șchiopătând, până la Cozia. Aici, călugărul Macarie i-a mângâiat cu biciul, pentru nevrednicie. — Țara-i plină de tâlhari, a suspinat Marin. — Pradă caravane de negustori brașoveni, darmite… — Taci, zăludo! Tâlhari sunteți voi!… Ați vândut b ian ițele și asinii și-ați dosit banii. Banii sfintei mănăstiri! Blestem peste capul vostru, până la al nouălea neam! S-aveți parte de focul Gheenei și de furcile dracilor!…   Au amuțit, înspăimântați. Parcă n-așteptau decât să se deschidă pământul și să-i înghită focul Gheenei. Drept pedeapsă, călugărul Macarie i-a trimis întru osândă, pentru o vară, la stâna baciului Gligor, mocan din săliștea Sibiului, care de mulți ani, ținea întru pășunare plaiurile de pe vârful muntelui Cozia. Ciobanii se temeau de el mai ceva ca de urs, atât era de rău și de abraș baciul Gligor.   Marin și Maria au cărat apă la târlă, au spălat hârdaiele și donițele, au frământat cașul, au copt turtele pe vatră, au ghilit lina în apa Turnișorului, au dubit pielicele pentru căciuli și pentru toharce, au împletit colțuni și mănuși pentru iarnă, au hrănit porcii și câinii, au fiert în zer cămășile ciobanilor. Mă rog; toată treaba ce se cere vara la o stână. Și ceva, peste: au prins vulpi cu capcana, veverițe cu lațul și iepuri cu arcul.   Toamna, baciul Gligor i-a adus la mănăstire: — Cuvioase părinte, a cuvântat el către călugărul Macarie, dă-mi mie copilandrii iștia. Sunt vrednici cum rar se afla. Auzind asemenea dorință călugărul s-a încruntat foarte: — Sunt rumânii mănăstirii! — Atunci, îngăduie-mi ca, pentru slujba cu care m-au slujit, să le dărui câte trei mioare.   Dar la bordeiul lui moș Pârvu, Marin și Maria aflat-au jale mare. Stoarsă de puteri, bunica Tudora a căzut, într-o seară din august, în groapa cu dubeală și-a murit. Ca să nu piară de foame, bunicul Pârvu s-a întors la meseria de olar. Arsese trei cuptoare de oale și străchini. În iarna aceea, călugărul Macarie a poruncit să încarce oalele într-o sanie trasă de doi asini și a trimis pe Marin să le vândă prin țară.! — Mergi și tu cu mine, a rugat-o pe soră-sa — Ești flăcău mare! a strigat călugărul Macarie. Sora-ta să rămână aici, să care lut olarului.   Cu povața călugărului Eftimie, Maria a cărat o movilă de lut, a așezat-o în fața bordeiului și, pe furiș, a pornit împreună cu frate-su pe valea Oltului, cu o căruță de oale, la Sibiu.   Mare oraș și cetate puternică Sibiul; ziduri groase, turnuri, case mari, biserici înalte. Și lume bogată, cu straie frumoase: nobili, cavaleri, femei strălucitoare în trăsuri aurite.   Și câte nu se spun și nu s-aud prin acest oraș… Așa au auzit și cei doi frați de o urzeală drăcească, privind stăpânirea și ocârtnuirea Țării Românești. Au aflat-o de la un român, slujitor în casa unui sas mare. Și acum zoreau să ducă știrea în țară. Vântul primăverii zbicise drumurile.   Mugurii plesneau pe ramuri, împrăștiind mirozne proaspete, plăcute. Pe malurile Oltului, iarba creștea văzând cu ochii, ca un covor împodobit cu bumbii de aur ai păpădiei.   Dar aproape de Brezoi i-au pândit trei lotri. Le-au astupat gurile cu călușe de iarbă și i-au legat în funii de doi fagi groși. Le-au luat banii și asinii, cu căruță cu tot.   Au stat legați toată noaptea, li s-au înțepenit și învinețit trupurile, sub strânsoarea frânghiilor. Huhurezii i-au înspăimântat cu huhuirea lor jalnică. Mar ia lăcrăma, gândind: „Și nici nu mai putem ajunge la vreme, să destăinuim părintelui Eftimie știrea…   Abia la prânzul cel mic doi călători i-au văzut și s-au îndurat să-i dezlege. Au alergat până la Cozia. Dar călugărul Eftimie nu se afla în chilie: plecase la Hurez.   Marin s-a grăbit să spună călugărului Maearie despre nenorocirea întâmplată pe drum. — Nevolnicilor! Vă jefuiește orice lotru, ca pe niște nătângi. Vă-nec în Olt! — La Sibiu se primejduiește domnia și viața măriei sale! a strigat Maria, ca să-l facă pe călugăr să mai uite necazul.   Și-a povestit, pe nerăsuflate, despre urzeala aflată la Sibiu: în înțelegere cu turcii, mai mari sașilor trimis-au bani și ceva oști unui boier Vlad, poreclit călugărul, să se facă domn și să plătească bir sultanului.   Călugărul Macarie a tresărit. I-a tremurat barba. I-au scăpărat ochii. S-a schimbat la față când ea sfecla, când ea morcovul: — Am să-l vestesc pe vodă despre ticăloșia asta!   S-a întâmplat ca, spre seară, călare, însoțit de doi căpitani tineri și voinici cum rar se află, să sosească la Cozia Vlad vodă însuși. Unul dintre căpitani semăna cu voievodul de parcă i-ar fi fost frate mai mic. Lui i-a vorbit Vlad vodă întâi: — Căpitane Maldăr, gătește hăitașii pentru mâine, în zori. Vânăm pe Cozia.   Căpitanul Maldăr a descălecat și-a poruncit starețului: — Cincizeci de hăitași, mâine, în zori.   Maria urmărea din colțul pridvorului chipul mândru, umbletul hotărât și vorba scurtă, aspră a căpitanului Maldăr. I se părea un fel de icoană mai tânără a lui Vlad vodă. Și asta o supăra amarnic: „… Uite, un om care împrumută chipul stăpânului…”   Seara călugărul Macarie a adus lui Marin o pereche de ciubote, iar Mariei o casâncă de lână țigaie: — Drept mulțămită de la măria sa, pentru știrea de la Sibiu. Strașnic bărbat. A zis: Pe Vlad călugărul îl urc în țeapă și-i cânt însumi molifta… vorbea călugărul Macarie cu neobișnuit spor de amănunte, rotind ochi vicleni asupra copilandrilor.   A doua zi, la vânătoare, nepoții lui moș Pârvu fost-au rânduiți hăitași. S-a întâmplat iarăși ca, chiar în fața lui Vodă, Maria să țintească un pui de căprioară. — O fată arcașă?! s-a minunat și s-a bucurat Vlad vodă. Căpitane Stroe Maldăr, mai cutează Dobrotă stolnicul a zice că n-are țara oșteni?   Maria s-a speriat: „M-a văzut măria-sa..” Dar, totodată, inima i s-a înfiorat de plăcerea înaltei laude. — Da, măria ta, a cutezat a zice căpitanul.   Dar vânătoarea și războiul nu-s treburi pentru muieri.   Vodă nu i-a răspuns; a slobozit săgeata într-un cerb cu coarne în opt rânduri. În căprioara care-l urma a tras Stroe Maldăr j a ochit-o, a doborât-o și s-a îngâmfat și mai tare. „… Prea-i mândru…” gândea Maria, retrasă lângă tulpina unui molid și privindu-l cu coada ochiului. Totuși, când l-a întâlnit singur, i-a vorbit, cum ar fi vorbit cu un călugăr din mănăstire: — Spune, rogu-te, aflat-a măria sa de primejdia ce-l paște?   Trufaș, căpitanul Maldăr s-a prefăcut că n-aude. Maria s-a îndârjit și mai mult: — Ce, dacă-s desculță, n-ai ochi să mă vezi? îi fi dumneata voinic și frumos, îi fi din straja lui vodă, dar așa, ca om, ca suflet, nu faci două parale. Măria sa m-a observat; domnia ta… trufașule!   Deodată hăulirea hăitașilor a stârnit un urs bătrân: o namilă mai mare decât un bou.   Se apropia în salturi de locurile de pândă. S-a năpustit chiar spre locul de pândă al lui Vlad vodă.   Ghicind primejdia, Maldăr s-a săltat spre fiară, cu jungherul.   S-a încins o trântă furioasă între om și urs. Când dihania, când căpitanul era dedesubt. Inima Mariei tremura ca frunza plopului. I s-a golit capul de orice gând. Doar mâinile au adus, parcă singure, arcul în față și-au potrivit săgeata pe coardă.   Dar drept în clipa aceea namila s-a prăbușit sub jungherul lui Maldăr, scoțând răget cumplit, de-au clocotit tot muntele Cozia și valea Oltului până hăt departe.   Dezmeticită, bucuroasă, Maria a adus un ulcior de apă de izvor, a spălat obrazul zgâriat al căpitanului. Îi plăcea că stătea cuminte și parcă sur idea, sfios, celor care-l lăudau, în cap cu vodă însuși.   A doua zi vânătoarea a continuat.   Maria l-a întâlnit și-acum pe căpitanul Maldăr. Devenise iarăși trufaș. Zgârieturile de pe obraz prinseseră coji roșietice.   Maria îmbrăcase catrința cea nouă. Se încălțase cu opinci. Dar el tot n-o vedea. A dat să-l întreacă la fugă. N-a izbutit. A tras într-un jder, o dată cu dânsul. Săgeata ei a smuls un smoc de păr din coama fiarei, pe când a lui a pătruns în inimă. Totuși, tânărul căpitan n-a hohotit de râs, cum fac biruitorii cei falnici. Ci a învăluit-o c-o privire cercetătoare, schimbată repede în admirație: — Strașnic!… Cum te cheamă? — Fata de la Cozia! — Ce nume!… Tu nu știi că nu se cuvine să te-ntreci cu un oștean? — Ba, iaca, mă-ntrec! Și ce dacă ești… căpitanul măriei sale? — Ești îndrăzneață, Fată de la Cozia! — Și eu mă mir cum de-s așa… Spune, mărite căpitan, aflat-a cinstitul voievod despre urzelile pregătite la Sibiu? — Ce bâigui, fată? Piei din față-mi. Trap! s-a oțărât Maldăr.   Din întâmplare, aflându-se aproape și auzind, Vlad vodă a poruncit: — Vorbește!   Maria a căzut în genunchi și, cu inima în zbatere asemenea jderului în capcană, a istorisit tot ce auzise la Sibiu. Așa cum istorisise și călugărului Macarie. Pe chipul lui vodă se izvodea o umbră subțire, parc-ar fi trecut un nour peste creștetul Coziei. — Încetarea! a strigat către slujitorul ce-i sta în stânga. Glas de corn a sunat între arbori și stânci.   Hăitașii au amuțit. Gata să leșine de spaimă, Maria s-a prăbușit cu fruntea în iarbă. Straja s-a adunat repede. Și în cap cu vodă, pornit-au în galop, fără să se mai oprească la mănăstirea Cozia. Rămasă singură în poiană, Maria nu știa dac-a făcut bine sau rău.   Dar a înțeles că vodă Vlad nu era om, ci vijelie. Ba, împreună cu Marin, chibzuia că se putea ca părintele Macarie să nu-i fi spus nimica despre urzeala de la Sibiu. Mai ales că în acele zile a și fost, pe valea Oltului, oarecare vânzoleală de oameni ciudați, necunoscuți, înarmați. Peste două săptămâni s-a auzit și la Cozia că Vlad vodă a poftit la ospăț mare boierii             potrivnici și i-a întrebat: „Câți domni ați schimbat?” Și pentru că fiecare schimbase, pentru strâmt folosul său, câte șapte-opt, a poruncit călăilor să-i tragă pe toți în țeapă: să învețe acolo statornicia și cinstea. Din acea zi, boierii pus-au lui vodă nume nou: Vlad Țepeș.   La Cozia, călugărul Macarie, vânăt la față, se ruga în taină pentru sufletul celor trași în țeapă. Tar către Eftimie vorbea fățarnic: — Bine le-a făcut! Niște mișei… Dezbinau tara. — În sfârșit, suntem de aceeași părere, râse călugărul Eftimie. — De ce râzi? — Pentru că, după câte am aflat, vodă a crezut-o mai degrabă pe Maria lui moș Pârvu decât pe sfinția ta. — Cerul vede cât mă urăști și mă defăimezi!   A treia zi după disputa asta, călugărul Macarie a însoțit el însuși pe Marin și pe Maria, cu căruța cu oale în drum spre miazăzi, pe Olt la vale. Își făcuse culcuș bun sub coviltir. Au trecut de Drăgășani și s-au îndreptat spre Caracal.   Au mers bine două zile. Dar în a treia zi, spre seară, le-a ieșit în cale o ceată de turci. L-au tras de barbă pe călugăr, jos din căruță. Au răsturnat oalele și-au călcat cioburile în picioarele cailor. Pe Maria și pe Marin i-au legat cu funii, i-au urcat pe cai și-au galopat spre Dunăre. Înțelegând ce soartă îi aștepta, tot timpul Fata de la Cozia s-a gândit la căpitanul Maldăr: „… Dac-ar ști, ar sări să ne scoată din robie…”   Aproape de hotar, în adevăr, le-a ieșit în cale straja țării.   Pe Maria au scos-o din ghearele răpitorilor. Dar pe Marin l-au trecut vrăjmașii pe celălalt mal al Dunării, rob, cu alți mulți copii și tineri furați din țară, să-i facă ieniceri, la turci, în Țarigrad, ajuns tocmai în acei ani cetatea de scaun a vestitului sultan Mahomed al II-lea, zis Cuceritorul. Străjerii care-au adus-o pe Maria până la Cozia îl cunoșteau pe căpitanul Stroe Maldăr: „Fecior de moșnean din Câmpulung; om vrednic și bun, foarte bun oștean”.   Maria și-l închipuia sărind în șa: „Fată de la Cozia, plec să-ți scot fratele din robia turcească…” Ei, visare deșartă. Parcă-și mai amintește dumnealui de mine?! Și de ce și-ar aduce aminte?! Că i-am spus că-i trufaș și nu face două parale?” se răzgândea Maria și parcă i se amăra cerul gurii.   La Cozia, aflând de la părintele Macarie că turcii i-au răpit nepoții, bunicul Pârvu s-a îmbolnăvit de mâhnire. Maria l-a găsit zăcând, pe scândurile patului, învălit cu un țol. Când și-a văzut nepoata, a cuprins-o în brațe, tremurând. — Aprinde-mi o feștilă, a rugat-o cu glas stins. Nu te speria… Cuvine-se să-mi plătesc datoria cea de obște. Iartă că te las singură pe lume, înainte de-ați găsi ocrotitor vrednic de tine…   L-a înmormântat într-un colț al țintirimului din deal. A stat în genunchi lângă groapă, până s-a înnoptat. Gândea: „Am șaisprezece ani. Nu mai am pe nimeni… Unde să mă duc?”   Și lacrimile-i picurau pe bulgării de iarnă.   A ieșit din cimitir ca o umbră. Din cerdacul chiliei, călugărul Macarie a strigat-o: — Ești om de-al mănăstirii. Să nu-ncerci a fugi, că te aflăm oriunde. Și legată de coada calului te-aducem înapoi. A pus-o să facă oale, la roata bunicului. O bătea pentru fiecare oală strâmbă. Voia să-i strivească tinerețea, bucuria de a trăi. Asta urmărea călugărul Macarie. Dar nu-l putea opri pe călugărul Eftimie s-o ajute la ars oalele, la făcutul socotelilor. — Părinte Eftimie, îți slujesc un an, dacă mă-nveți buchiile. — Te-nvăț, Mărie, fără nicio îndatorire.   Scria slovele pe turte netezite din lutul pentru oale. Le-a deprins mai repede decât și-a închipuit călugărul. În două săptămâni a început să silabisească și pe ceaslov. În a treia, citea chiar bine.   Când călugărul Macarie i-a poruncit să plece cu căruța cu oale să le vândă, Maria a îmbrăcat straiele lui frate-său. Se bucura că lumea o socotea drept băiat. Vindea oale numai în satele de sub munte ori în Transilvania. Nu pogora mai jos de Drăgășani, de teama turcilor.   Într-o zi o maică din Hurez a întrebat-o: — Flăcăiașule, tu ești fratele Fetei de la Cozia? — Da… — Și unde-i soră-ta? — Au răpit-o turcii… a suspinat flăcăuașul.   Auzind că Maria drumețește îmbrăcată bărbat, călugărul Macarie a tresărit. Ochii i-au scăpărat scântei verzi: — Foarte bine! De-acum, pentru oricine, ești Marin a lui Pârvu. Flăcăul de la Cozia! Eu te-am botezat așa. Și numai cu ăst nume or să te primească în rai: Flăcăul de la Cozia…   Așa au mai curs zilele și nopțile a doi ani. În răstimp, boierii vicleni, tâlharii, cerșetorii, hoții, turcii trufași, toți și-au găsit sfârșitul sus, în țeapă, îngrășând corbii. Așa Vlad vodă a pus bună rânduială în țară. Acum lăsau negustorii marfa și punga cu galbeni în mijlocul drumului și n-o atingea nimeni.   Dar mai cu seamă Vlad vodă Țepeș a oprit orice bir către sultan.   Ca să apere hotărârea asta mare, voievodul a tocmit oaste bună, de țară, ca pe vremea lui Mircea bătrânul.   Și bine a făcut, căci, în primăvara anului 1462, străjile, așezate pe movile și pe culmi de dealuri aprinzând focuri, au dat semn că asupra țării s-abătea cumplită urgie, venind de la miazăzi. Ordia lui Mahomed, zis Cuceritorul, trecea Dunărea, prădând, arzând, batjocorind, ucigând. Și-au trecut, spun cărțile, 250 000 de turci.   Oastea lui Vlad Țepeș, prea mică, nu se putea măsura fățiș cu puhoiul osmanlâu, năbuitor, peste trupul țării. De aceea domnitorul a poruncit să se aștearnă pustiul în calea dușmanului. Și a hotărât să-l hărțuiască pe împotrivnic, lovindu-l cu vigoare, dar și cu vicleșug, pe neașteptate, la locuri strâmte, noaptea, în popasuri ori când turcimea se afla după pradă. Locuitorii dădeau foc caselor, satelor, holdelor și se bejeneau spre munte.   În mănăstirea Coziei, călugărul Eftimie lăuda fapta și îndrăzneala lui Vlad vodă: — Paloșul lui sclipește ca fulgerul în furtună. A, dacă n-aș fi beteag… mâine aș intra în oastea țării! Macarie cobea: — Avut-am ieri noapte năprasnică vedenie: ardea țara cu flăcări mai nalte ca munții. Pe Olt hoituri omenești curgeau, ca buștenii primăvara. Și, dacă zădărâm pe turci și nu primim domn pe Radu cel Frumos, vedenia s-adeverește. — Radu cel Frumos? Un trădător, un vândut sultanului! — Îl știu frate cu Vlad vodă. E frumos fără să fie și Țepeș. — Ci țara îl vrea domn pe Vlad Țepeș!   Maria urca în vârful muntelui Cozia, privea țara arzând și lăcrima. Zărind valuri de pulbere, stârnite de copitele cailor, tresări înfricoșată și coborî în fugă: — Părinte Eftimie, a zis, oprindu-se în fața pridvorului unde citea călugărul, un pâlc mare de turci ajuns-au la Râmnicul Vâlcii. Cu ciobanii, cu oamenii din Jiblea și Călimănești, Eftimie a rânduit repede apărarea mănăstirii.   Îmbrăcată flăcăiește, Maria îi era mâna dreaptă. Turcii au împresurat mănăstirea. Au cerut o mie de oi și zece putini de miere. — N-avem! Au răspuns cei dinăuntru.   Dușmanii au deschis lupta. Românii s-au apărat cum au putut, care cu săgeți, care cu pietre aruncate de pe ziduri în capul asaltatorilor, care cu apă clocotită. Maria alerga prin toată mănăstirea, ca o suveică, ducând poruncile lui Eftimie. Nu știa de ce, dar își amintea mereu de căpitanul Stroe Maldăr. Îl aștepta parcă să vină cu un stol de oșteni, să zdrobească turcimea, să despresoare mănăstirea și oamenii.   Noaptea, la sfatul călugărului Eftimie, „Flăcăul de la Cozia” a coborât pe frânghie zidul dinspre Olt. A trecut apa înot. A alergat la baciul Gligor. Străbătând poiana unde Maldăr s-a trântit cu ursul, l-a strigat, ca și cum ar fi putut-o auzi: „Stroe Maldăr, domnia ta nu știi că ni-i primejduită viața? De ce nu vii să ne mântui de iataganele spahiilor”?   Baciul Gligor a ascultat rugămintea călugărului Eftimie. Și, în zori, douăzeci și patru de ciobani s-au furișat, ca jderii, printre sălcii, s-au apropiat pe nesimțite de caii turcilor, i-au încălecat și i-au gonit în sus, spre pădure.   În ăstimp, cincizeci de oameni înarmați s-au năpustit din mănăstire asupra turcilor tăhui de somn. Pe mulți i-au prins, i-au pus în lanțuri și i-au închis în tainițele mănăstirii. Să se sature de jaf și omor.   În seara aceea, deasupra Coziei stăpânea un cer albastru și o liniște mare, ca după furtună.   Maria a îmbrăcat iară catrința și-a pornit încet, agale, pe malul Oltului, prin singurătatea luncii de la deal de mănăstire. Căta spre vânzoleala valurilor, mult asemeni frământului din inima-i, și gândea: „… Nu, nu-i de trăit într-atâta zurbavă, lăcomie, patimă și ură… Să fug la Sibiu, ori poate la Țarigrad, să-mi găsesc fratele! Să nu fiu chiar singură pe lume, de izbeliștea vrafurilor rele. Ori poate să m-arunc în Olt, ca mama…”   Mergea înainte, călcând pe iarba moale, rourată: „... Acolo au dormit turcii. Și-acolo pășteau caii. I-am răpus. Dar mâine?…” S-a oprit să privească un firicel de iarbă, c-o picătură de rouă cât un bob de muștar: părea de aur în lumina asfințitului. A mirosit o frunză de mentă. A trecut palma peste catifeaua florii de nalbă. Și-a răzimat spatele de tulpina unei sălcii bătrâne. Printre crengi zărea fruntea de piatră a muntelui Coz ia și piscurile Făgărașului, aurite de raza asfințitului. „… Unde-ar putea fi mai bine și mai frumos ca aici?… Asta-i tara mea, viața mea… Pentru ea se bate și Stroe Maldăr, trufaș căpitan din straja lui vodă, cu ce m-a vrăjit de nu-l uit? Și-n amărăciune, și-n dulceața unor clipe tot el mi se-ntruchipează. Ca o umbră și ca o lumină. Se stârnește chipul lui în inima mea cum se stârnește cântecul în gușulița privighetorii. Și el m-o fi uitat de-atunci… O biată roabă, desculță și proasta, singură-n lume. Ei, dar ce, dumnealui parcă-i de neam mare? Fecior de moșnean de la Câmpulung. Las’ că mi-au spus mie oamenii… Se bate acum cu paginii. Iar paginii îl silesc pe Marin să vină cu iatagane asupră-ne. Marin… Nu numai o spadă mai puțin la noi, ci una mai mult la vrăjmași. Cine-mi va înlocui fratele? Cine-l scapă de robie? Cine-l răzbună? Singură eu… Numai eu… Flăcăul de la Cozia…”   Soarele asfințise demult și stelele spuzeau cerul, când Maria a intrat în cuprinsul mănăstirii, să găsească odihnă.   A treia zi, cu povața călugărului Eftimie, Maria s-a îmbrăcat flăcău și a plecat spre Câmpulung. Îl căta pe Stroe Maldăr.   Pe drum s-a întâlnit cu cinci ciobani și cu opt țărani din Govora. Au trecut Oltul pe la Râmnicul Vâlcii. — Sunt Marin al lui moș Pârvu, își da nume Maria, ca să pară mai îndrăzneață. Oamenii îmi zic Flăcăul de la Coz ia. — Ai putea să-ți mai rătezi pletele, flăcăuașule, a râs un cioban, cu mustață groasă, neagră sub un nas ciolănos. — Nu-s destul de… Adică, da! La război pletele te-ncurcă. — Nu de-ncurcat e vorba. Ci s-ar putea ca, frumușel cum ești, turcii să-ți zică feteleu… — Sunt bărbat, bădițule! își îngroșă Flăcăul de la Cozia glasul și-și arătă pumnii. Merg să mă bat cu dușmanii. Ce gândești? — De bună seamă! Numai că s-ar fi cuvenit să mai stai câțiva anișori lângă fustele maică-tii. Altminteri pieri pe drumuri, de frica stafiilor. — Ei, nu-i chip să mai stau lângă mama, sur idea Flăcăul de la Cozia. Întâi, că demult tare demult nu mai am mamă. Al doilea, pentru că am o soră roabă la turci și se cuvine s-o ajut să scape. Al treilea, pentru că în aste vremi vânzolite, nimănui nu-i este îngăduit a sta cu brațele încrucișate. Și al patrulea, că nu m-am temut niciodată de stafii. — Firav e și crud la trup, dar mintea i-i ageră. — Iar vorba iscusită și aleasă. — Cine te-a crescut, țâncule? — Flăcăule! — Bine… flăcăule! — M-a crescut bunicul și m-a bătut călugărul Macarie. Ceva slove și, mai ales, cum să trag cu arcul m-a învățat călugărul Eftimie, cel rănit în războiul cu turcii, la Varna, acum optsprezece ani…   Luările-n derâdere au contenit însă numai când l-au văzut cum trăgea cu arcul, cum trecea săgeata printr-o frunză de tei mai mică decât o inimă de miel. — Dacă-ai ști să mânuiești și paloșul, te-am rândui printre oșteni, flăcăule, mai cârti ciobanul cu mustața neagră. — Ei, cunosc eu un căpitan, Maldăr îi zice, din straja măriei sale. El o să mă-nvețe și lupta cu paloșul.   Însoțitorii flăcăului rămaseră pe Argeș, unde s-au întâlnit cu cele dintâi pilcuri de oșteni români. Că Vlad își avea. Tabăra în sa”. Oștenii lui se adăposteau ziua în păduri, în lunci, după dealuri, iar noaptea, sau când le venea bine, loveau turcimea pe furiș, pricinuindu-i mari pagube.   Flăcăul de la Cozia și-a urmat calea încă două zile, în bobote. Nimeni nu știa unde putea fi căpitanul Maldăr. Numai întâmplarea și norocul i-l putea scoate în cale. În dimineața zilei a treia, lângă o moară, s-a întâlnit cu un oștean care-și potcovea calul: — Viteazule, nu mă iei și pe mine până la căpitanul Maldăr? — Dar de unde știi că-s din stolul lui Maldăr, flăcăule? — Păi… așa, după chip și asemănare. El viteaz, dumneata viteaz; el aspru, dumneata aspru; el… — Nu cunosc niciun… Maldăr! — Ei, mă prepui iscoadă, știu… Sunt om cinstit: Marin al lui Pârvu zis Flăcăul de la Cozia. Ia-mă, rogu-te, la stolul dumitale. Vreau să mă bat cu dușmanii.   După încă o zi de mers, au ajuns la Gura Văii. Stolul lui Maldăr se oprise pentru odihnă la marginea pădurii. Caii pășteau. Oștenii, strânși în jurul a trei focuri, frigeau slănină ori topeau brânză, s-o mănânce cu ceapă. În văzduh mirosea ademenitor a friptură.   Zărindu-l pe căpitanul Stroe Maldăr, Flăcăul de la Cozia s-a clătinat. Parcă un paloș nevăzut i-ar fi rătezat picioarele. — Ce te-ai pierdut așa, flăcăule? a întrebat oșteanul călăuză. Ziceai că-l cunoști pe căpitan. — Cela de… de colo, a arătat flăcăul cu un deget șovăitor. — Du-te la el. Îi place să arate aspru și strașnic, ca Vlad vodă. Dar nu-i cum pare.   Prăfuit, ars de soare și bătut de vânturi, Stroe Maldăr călărea pe-un cal roib, frumos și ager. Părea și mai mândru și mai trufaș… „Mi-i mai ușor s-alerg până-n piscul Negoiului, decât să mă apropii de un om ca ăsta” chibzuia Flăcăul de la Cozia cu mânie, cu teamă și părere de rău. Se temea de el, și se fericea că l-a întâlnit. Cu cât se apropia mai mult de căpitan, cu atât mânia i se topea în dragoste, cum se topesc cețurile în lumina zorilor.   Aflând că dorește să intre în stolul lui, Maldăr a întrebat, aspru: — Crezi c-aici e-adunătură de țânci, să joace poarca? — Te știu de la o vânătoare de pe Cozia, căpitane. — Tu? A întors Maldăr obrazul către flăcău. A, da, da… Soră-ta cutezat-a a se-ntrece din arcuri cu… — Da, căpitane! Și vreau să mă-ntrec și eu. — Nu! Nu-i vreme acum de hârjoană. — Dar e vreme de război. Eu trebuie să-mi scot sora din robia turcului și, singur… — Cum? Fata de la Cozia e roabă? — De acum doi ani. Ne-au prins la Caracal. Eu am scăpat, ea… — Te-ncumeți a mă sluji? — Pe domnia ta, nu. Ești mânios și trufaș. Dar mă-ncumet să-mi slujesc țara. — Pentru aste vorbe ai merita să te-alung!… Ori să te strâng în brațe, frățește. — Cum te-ndeamnă inima. — Rămâi! s-a răstit Maldăr. Dar la cea dintâi sminteală, uite buzduganul, ici, la oblânc. Te pălesc cu el în numele tatălui.   A descălecat și-a început cina: pâine cu slănină prăjită pe cărbuni. — Sameni nespus cu soră-ta. Ce rău îmi pare că… Ei, drăcie! s-a răzvrătit căpitanul, împungând priviri mânioase spre Flăcăul de la Cozia. Mă cuprinde duioșia ca un leșin grețos. Aleargă, flăcăule, și-mi țesală roibul! Șterge zalele de pulbere. Lustruiește spada. Curăță-mi ciubotele. Trap! După atâtea aspre porunci, a lămurit oștenii aflați roată în jur, înfulecând slănină și bând rachiu tare din ploști de lemn: — La o călătoare, sus pe Cozia, iese o dihanie de urs. Sare spre vodă. Eu dau să-i împlânt jungherul. Dar tare, namila, îndrăcit de tare. Mă lupt. Mă vlăguiește. Sora ăstui flăcăiaș aștepta cu săgeata pe coarda arcului, să-i mântuie zilele… N-a fost nevoie. Am prins jungherul și-am înțepat inima fiarei. Fata a zorit cum zorește și flăcăul ăsta, să-mi aducă apă rece. N-am băut apă bună ca aceea… De asta îl primesc slujitor. Sau cum se zice, scutier. Și întorcând capul către Flăcăul de la Cozia: — Flăcăule, de azi încolo îmi ești scutier! — Am înțeles: scutier! — Să-ți rostuiești un cui murg de la un turc. Cal frumos! Nu primesc scutier pe-o mârțoagă. Trap!   Scutierul a deprins repede viața de ostaș. Viață nespus de grea și de primejduită pentru toți oștenii români de-atunci, când fiecare sotnic[4] și fiecare pilc trăiau și se luptau pe seama lor, împlinind o singură și mare poruncă: cât mai multă pagubă dușmanului. De aceea, urmăreau cetele de turci plecate în pradă. Aprindeau pădurile ori satele din calea lor. Otrăveau fântânile. Îi atrăgeau pe turci cât mai departe de tabără, îi istoveau în goană și hărțuială. Îi loveau pe neașteptate și nu-i lăsau până nu-i capturau ori spulberau ca fumul.   Oștenii l-au ajutat pe scutier să-și găsească murgul cerut de căpitan. L-au învățat lupta cu paloșul. Maldăr i-a schimbat opincile cu niște ciubote faine, roșii. Toți priveau cu dragoste, dar și cu nedumerire spre scutier. — Vrednic, supus, curajos, dar prea firav. — Obrajii și boiul ca de muiere. — Măcar glasul de i s-ar mai îngroșa. — Barem de i-ar creste musteața! — Căpitane, scutierul domniei tale știe să gătească niște fripturi!… — L-or fi învățat călugării la Cozia! a râs Maldăr; iar o poruncă lăuntrică îl silea să adauge: Amintitu-mi-am că soră-sa a destăinuit lui vodă urzeala sașilor din Sibiu cu Vlad Călugărul. S-ar cere ca flăcăul ăsta să fie înfățișat la curte, să primească răsplata. — Ei, dacă adeverești domnia ta, căpitane, că-i flăcău… — Adeveresc! a râs căpitanul Maldăr, cu hohote, vădind, ca niciodată până acum, că știe să râdă când vrea, chiar fără cine știe ce pricină. — Atunci, flăcău să fie! — Flăcăul de la Cozia, mă!   Surâdeau și priveau cum urca, din vale, în mare grabă, cu bota de apă. „… O poartă pe cap-măcina gândul lui Maldăr sămânța mirării – ca muierile din Vâlcea. Spune că are șaisprezece ani? Păi si-acu doi ani tot… Ce măsluire-i aici?” — Căpitane! i-a rupt scutierul firul gândului. Dinspre Boita s-apropie mulțime mare de turci spahii[5]. — Departe-s? — Cale de-un sfert de ceas. — Pe cai!   Scutierul a pus bota în mâinile unui oștean însetat, și-a încins în grabă armele, s-a azvârlit în șa, atent la poruncile căpitanului Maldăr: — Le ieșim în cale, pe dâmbul de colo. De-s puțini, lovim; de-s mulți, săgetare și goană-ndărăt, până-n cotul Prahovei, la smârcuri. Au pornit, vifor. S-au oprit pe botul dealului. Au socotit, în grabă, numărul turcilor: cam cinci sute. — Noi, cincizeci. Săgetăm!   Adăpostiți în vale, au pândit pân-au intrat potrivnicii în bătaia săgeții. Ca toți oștenii, scutierul sta cu săgeata pe coarda arcului. Își simțea zbaterea inimii, ca mierlița în laț. Rău îi părea doar că huietul inimii îi înfunda urechile și n-o să audă porunca lui Stroe Maldăr. Spahii înaintau ca un val roș, negru, galben. — Săgeată, a dat semn căpitanul Maldăr.   Cincizeci de arcuri s-au încordat din răsputeri. Cinzeci de săgeți au vâjâit în văzduh și-au pătruns în carne de spahiu. — Săgeată!… Și încă!   Crâșcau oștenii, ținteau și slobozeau săgeată după săgeată. Caii turcilor au bătut văzduhul cu picioarele de dinainte, parcă s-ar fi izbit de un zid nevăzut. Mulți spahii au căzut. Alții, zăpăciți, au pierdut frâiele, s-au vălmășit, ieșind din bătaia săgeților. S-au rânduit iarăși. Au chitit să înconjoare dealul. Și-au pornit, vijelios, lungiți pe coama cailor, cu sulițele înainte. Copitele bidiviilor prindeau țărna, împroșcând-o în urmă, ca o grindină neagră. — Galop! a dat semn Stroe Maldar. Risipirea!…   Văzând că românii fug în neorânduială, turcii și-au întețit goana. Căpitanul Maldăr rămânea în urmă, anume ca să zădărască osmanlâii. Se înfierbântase așa de tare, că n-a simțit când l-a mușcat o săgeată vrășmașă de pulpa piciorului stâng, sfâșiindu-i carâmbul ciubotei. În râpa din preajma smârcului, românii au descălecat și-ntr-o clipită au adăpostit caii sub mal. Iar ei, cu arcurile în mâini, s-au împânzit pe tot cotul Prahovei. — Ochiți în dușmani! a strigat Maldăr. Caii ne trebuie.   Surprinși de ploaia săgeților țâșnite de jur împrejur, spahii au prins a răcni și a se buluci, bezmetici; spre mlaștină unii, alții înapoi.   Nu trecuse o jumătate de ceas, și peste două sute de spahii zăceau împotmoliți în mocirlă, răniți sau morți.   Sfârșind săgețile din torbă, scutierul a ieșit din adăpost, s-a repezit la torba unui spahiu, căzut în apropiere. Dar cu un pas mai la stânga, un turc rănit s-a ridicat să-i împlânte hangerul în spate. Noroc că Maldăr, urmărindu-și scutierul, a izbit o săgeată drept în pieptul spahiului, prăbușindu-l: — Ce faci, Flăcăule de la Cozia? a întrebat căpitanul Maldăr, cu bucurie și cu dojană, dând să-și așeze în spate torba adusă de scutier. Dar, în clipa aceea, trei spahii s-au năpustit asupra lor.   L-au silit pe Maldăr să salte peste doi osmanlâi răniți. Să tragă paloșul și să stea la harță, răsucindu-se, cu uimitoare iuțeală, în toate părțile, ca să-și salveze viața și scutierul. A frânt sulița unui spahiu. A spintecat gâtul unui cal. Când sta gaia să-i biruie pe cei trei, a mai răsărit încă unul, din spate.   Scutierul a tras o săgeată în cal, prăbușindu-l. C-o altă săgeată pe coarda arcului, sta gata să-l prindă în țintă. Spahiul, ridicat de jos cu drăcească iuțeală, tăia văzduhul cu iataganul. Maldăr lupta năpraznic. Parcă nu era unul, ci trei, patru; câte unul în fața fiecărui spahiu. A doborât un potrivnic. Și pe-al doilea. Al treilea a atins cu vârful iataganului brațul căpitanului și a întins-o la fugă. Scutierului i s-a părut că dușmanul a retezat stânga lui Maldăr. A zbârnâit săgeata după fugar, dar n-a nimerit. A mai tras una din torbă. Se stăpânea să nu-i tremure mina. Se minuna cum mai lupta căpitanul. Și când îl văzu biruind, chiui: — Să trăiești, dragule! — Pe cai! a poruncit Maldăr, luând torba de jos și punând-o în spate: După ei! Să-i săgetăm și cu săgețile lor.   După vreun ceas, s-au întors la cotul Prahovei. Au scos caii din mlaștină. Au cules armele. Au oblojit răniții, adăpostindu-i prin case. Și dintre români șapte primiseră răni. Unul a murit îndată ce i s-a scos săgeata din piept. L-au îngropat sus, pe-o movilă. Abia seara, când scutierul i-a tras ciubotele, Stroe Maldăr a văzut că rana-i adâncă și obrintită. — Te doare, căpitane?… a tremurat glasul scutierului și i s-au umezit ochii. — Scutier, te-nduioșezi de-o zgârietură? — Când te doare pe domnia ta, pe mine încă și mai rău mă doare. I-a spălat rana, cu grijă și îndemânare, și i-a oblojit-o cu măduvă de falcă de urs și cu frunză de pătlagină. Maldăr l-a lăudat: — Ai mână ușoară, izvoditoare de alin, scutiere, parcă n-ar fi mină de bărbat. — Păi, că nici nu-i. — Cum? — E mină de flăcău, căpitane.   Asemenea laudă, rostită cu glas blajin, și asemenea jitii n-a auzit încă nimeni din gura căpitanului Stroe Maldăr, cel aspru și strașnic, după pilda lui Vlad vodă Țepeș.   Cinci zile s-au tălăzuit între Prahova și Argeș oștenii oblăduiți și căpitanul Maldăr și n-au mai zărit turban otoman.   În a șasea, pe la prânz, pitac domnesc.   Citindu-l, Stroe Maldăr și-a răsucit stolul și a zburat spre asfințit.   În goana cailor, scutierul trăgea cu coada ochiului spre căpitan. Încruntat și mut, Maldăr sorbea văzduhul cu nări dilatate. Încruntarea și muțenia căpitanului nu lămureau întrebările din inima scutierului. Ce poruncă era în pitacul domnesc? Încotro alergau așa de vijelios?   După miezul nopții, i-a oprit un străjer la o margine de pădure: — Cu caii de frâu, vă mistuiți între copaci. Hrăniți bine caii. Nu aprindeți foc. Nu vorbiți tare. Nu lăsați armăsarii să necheze. Dormiți până mâine-n prânz.   Au împlinit porunca, întocmai. După-amiază s-au ivit trei căpitani: — Săvârșim ceva osebit. Cu câți osteni i ti mergi, Maldăre? — Cu toți! — Rămâne în ăst loc un străjer. — Scutierul!   În amurg, pe samarele a zece asini, câțiva țărani au adus straie turcești. Maldăr a dat poruncă: — Îmbrăcați-le! — Ne… turcim? Se mirau oștenii, ridicând sprâncenele ori surâzând. — Pentru câtăva vreme, s-a încruntat Maldăr, și mai și.   Aflând că-i sorocit strajă la straiele românești, scutierul s-a întristat amar: — Asta-i treabă de muieri! Nu rămân. — Neîmplinitorii poruncilor, trădătorii, sub ascuțiș de paloș!   După ce și-au schimbat straiele, oștenii au mai așteptat vreo două ceasuri, râzând pe-nfundate de felul cum îmbrăcămintea otomană le schimonosea înfățișarea. Numai unul își întărea curajul trăgând din ploscă, pe furiș dușcă după dușcă de țuică, pin-a golit plosca și s-a îmbătat criță. Ca să nu-l simtă ortacii, s-a tras mai deoparte. A adormit pe frunze. Străjuind, scutierul l-a văzut. I-a luat anteriul și turbanul și le-a îmbrăcat el. Când să-i scoată și șalvarii, poruncă de plecare. Și-a încins iute iataganul. Prin întuneric, s-a rânduit între oșteni. Au pornit, cu caii de frâu, fără vorbă.   La ieșirea din pădure, au cotit la dreapta, au încălecat și-au vâjâit în goană nebună, mai bine de-un ceas.   S-au întâlnit cu încă două sotnii și-au făcut popas, să răsufle caii. — E și vodă aici, șopteau oștenii. Scutierul tăcea, prin întuneric, să nu-l cunoască nimeni. Stroe Maldăr a primit poruncă scurtă. A împărtășit-o stolului în șoaptă: — Lovim tabăra dușmană! Faceți ce fac eu, întocmai.   Crugul stelelor arăta că sosise miezul nopții.   Umbrele celor trei grupuri se ghiceau pe întinsul câmpiei, ca trei nori negri vânzoliți de o năpraznică furtună mută. Au trecut un pârâu, niște dâmburi, niște livezi, un sat ars, o luncă și apoi câmpia.   Ca la un semn, galopul a încetat. Și câtăva vreme au mers în pas lin, pe pământ pârjolit de foc. În văzduh a prins să adie duhoare din tabăra otomană, tot mai acră, mai iute. Caii dădeau să strănute.   În capul pilcului din mijloc a fulgerat, scurt, o flacără.   Și-n clipa aceea toți s-au azvârlit într-un galop și mai nebun, spintecând văzduhul cu iataganele.   În scurt, în față, s-au ivit corturile taberei turcești, ca niște buboaie pe obrazul câmpiei. Tot din pilcul mijlociu a izbucnit un șuier tare, ascuțit, clocotitor. Și toți oștenii au slobozit glas asurzitor sub bolta mută a nopții. Strigând năpraznic, tăind cu iataganele în dreapta și-n stingă, românii au sărit în goană peste străji. Spărgeau corturile cu sulițele. Le spârcuiau cu iataganele. Loveau. Loveau și strigau cumplit, groaznic. Să se cutremure pragurile pământului. Să se zguduie torțile cerului.   Treziți din somn, năuciți, turcii nu pricepeau nimic. Gândeau: „Ghiaurii!” Și vedeau tot turci. Pe cei mai mulți îi chinuia groaza: osmanlâii junghie osmanlâi? Și nu știau cum să folosească iataganele. Alții înșfăcau armele și loveau la nimereală: în vecinii de cort, în cei din corturile alăturate. Loveau să nu fie loviți. În fiecare clipă sporea învălmășeala, sporea spaima și se întindeau în toată tabăra. Parcă toată turcimea își pierduse capul. În tabără, la drept vorbind, rămăseseră doar brațe să mânuie arme și glasuri să urle înspăimântător. Unii aprindeau făclii de rășină și le aruncau în corturi, stârnind pojar mare și asemănând încă mai mult pământul cu prăpădul iadului.   Cel care conducea lovitura asta, Vlad vodă Țepeș, cu douăzeci de oșteni, s-a năpustit asupra unui cort mare, din mijlocul taberei, îl bănuia a fi a sultanului Mahomed. Au trecut totul prin sabie. Au aruncat și aici torțe aprinse.   Așa, într-un ceas, cele trei stoluri de romani au străbătut toată tabăra, lăsând în urmă osmani îi să se taie între ei ca chiorâi. Au ieșit în latura dinspre răsărit, năzuind spre necuprinsa liniște a câmpiei.   Căpitanul Stroe Maldăr a oprit stolul, să numere oștenii: lipseau patru. Pristavul stolului a strigat tare: — Ai lui Maldăr, aiiici!   O cupă de așteptare. În spate, flăcările și zurbava taberei otomane parcă tot mai sporite; înainte, largul câmpiei pierdut în cețurile nopții. Deodată, din stingă, drept răspuns au vâjâit două săgeți. Una a doborât calul oșteanului din dreapta căpitanului. Alta a țiuit chiar pe la urechea lui Maldăr. S-au zărit și umbre omenești. Suduind cumplit, căpitanul Maldăr s-a năpustit într-acolo. — Ești român? a întrebat cineva din întuneric cu glas deznădăjduit. — Român. — Ia-mă cu tine, frate! Sunt tot român. — Fugi spre răsărit! — Sunt legat…   Căpitanul Maldăr a tăiat frânghiile cu iataganul. L-a ajutat apoi pe celălalt oștean, căzut alături, să-și scoată piciorul de sub murgul ucis. — Tu, scutiere? Se înfurie căpitanul, cunoscându-l la lumina stelelor. — Eu. — Ți-am poruncit să… îi potrivi un ghiont în coastă: Mi-ai nesocotit porunca! S-ar cuveni să te las aici la dușmani. Te iau cu mine să te judec și să-ți tai capul, răzvrătitule! — N-ai domnia ta inima asta, se alinta, copilărește, scutierul, deși piciorul răsucit îl durea amarnic.   An ajuns oștenii din urmă. L-au urcat pe un cal și s-au tot dus spre luceafărul zorilor.   În urmă, în tabăra turcească vânzoleala a mai durat încă multă vreme. Abia la lumina zilei s-au dumirit și-au înțeles ce se întâmplase.   Și cică n-a fost, nicicând, întâmplare mai amară pentru oastea otomană: un mănunchi de viteji i-au pricinuit mari stricăciuni și pierderi și-au făcut-o de râs în fața lumii.   Când au dat în drumul Târgoviștei, oștenii lui Stroe Maldăr au cotit la stingă, către miazănoapte. În trap ușor au țintit la locul unde-și lăsaseră straiele românești.   Stroe Maldăr trăgea cu coada ochiului spre scutier. Gândea: „… îi doare rău, săracul. Dar ce-am să-l mai urechesc că mi-a călcat porunca… Și mai zice că vrea s-ajungă la Țarigrad, să-și mântuie sora din robie, zăludul, neascultătorul…”   Când roșul soare răsărea, chipul lumii rumenind, Maldăr și-a oprit stolul în popas. Toți se fericeau c-au scăpat cu viață, c-au săvârșit o ispravă nemaiauzită. Și amintindu-și de turbarea otomanilor, făceau haz și-l lăudau pe Vlad Țepeș: — Ce îndrăzneț, ce cap iscusit! Deodată, Stroe Maldăr s-a crucit: — Doi scutieri? — Cum adică? întrebă un oștean. — Păi, uite: unul lângă mine, șchiop; altul între voi, teafăr. — Și amândoi… turci! râse careva dintre oșteni. — Numai el e scutier, grăi flăcăuașul de lângă Maldăr. — Și tu? — Sora lui, Maria. — Tu erai legată de stâlp? — Nu, frate-meu, Marin. — Nu înțeleg… — E ușor de înțeles. Și pentru că l-ai scos din robie, drept mulțămită, să-ți fie slujitor, adicătelea scutier. Măcar până mi se tămăduiește piciorul… Câteva clipe oștenii s-au uitat unul la altul, uluiți. Pe urmă toți au izbucnit în râs, bucuroși de întâmplare nemaiauzită și fericita ca aceea. Singur căpitanul Maldăr sta posac și acru, parc-ar fi mestecat mere-pădurețe: „… Ce-o să zică vodă când o afla c-am ținut scutier o fată? se întreba și tot el răspundea: Mă trâmbițează în toată oștirea. Pe Stroe Maldăr l-a păcălit o fetișcană… Și toți or să leșine de râs. O trimit de îndată la Cozia”. Dar, așezată lângă tulpina unui stejar bătrân, Maria îl privi cu multă dragoste și-l dojeni c-o întrebare: — Căpitane Maldăr, trufia te silește să uiți că ți-am oblojit rana?   Stroe Maldăr a întors priviri dușmănoase spre Maria. Sta pe iarbă, sprijinită cu umărul de tulpina stejarului, cu piciorul lovit întins, cu celălalt ușor îndoit, și surâdea. Lepădase turbanul și ilicul de spahiu. Pletele-i cădeau pe umeri. Cămașa abia-i ascundea sinii. Și surâsul, și privirile-i galeșe, și totului ei tot vădeau acum că-i fată, nu flăcău. — Fost-am orb? se întreba Maldăr, cu glas răstit.   Dar, ciudat, nu se mai simțea vătămat în mândria lui. Nu mai era nici trufaș. I se muia inima, ca oricărui tânăr când vede frumusețea și simte dragostea aproape. Și asta îl bucura, în adâncul sufletului, tot așa demult ca și biruința împotriva dușmanilor. A scos ciubota din piciorul lovit al Mariei. A pus un genunchi în pământ și a cârmit ușor glezna fetei până a așezat osul la loc. Maria strângea din dinți, lăcrăma de durere, dar n-a scos niciun scâncet măcar. Surâdea printre lacrimi.   Din clipa aceea căpitanul Stroe Maldăr a înțeles că mai căpătase un stăpân. Poate chiar mai mare decât vodă. Războiul s-a purtat, cu nedomolită înverșunare, în toată vara anului 1462.   Foarte se mirau și se înspăimântau otomanii de strășnicia poporului român. Oștenii lui Țepeș se înverșunau să-i pândească de după fiecare copac ori dâmb. Îi urmăreau oamenii satelor, îi speriau fiarele pădurilor ori bufnițele nopților și-i încurcau în mreaja lor ciulinii bărăganelor. Nu mai puteau îndura. Avut-au un singur noroc: în noaptea aceea de pomină, când Țepeș, cu oștenii travestiți au atacat tabăra, sultanul nu dormea în cortul împărătesc. Și așa, numai întâmplarea i-a mint uit viața.   În toamnă, numărându-și ordiile, Mahomed sultan le-a aflat scăzute, istovite de hărțuieli, lupte, foame și molimi. Întru biruință nu mai nădăjduia. Și călcându-și în picioare semeția, poruncit-a îndărăptare peste Dunăre. Cu puținii lui viteji, Vlad Țepeș zădărnicise năvala a 250 000 de turci. Pe la jumătatea lui septembrie, iată că vodă și-a primit căpitanii la Câmpulung, iu palatul domnesc. A sfătuit cu fiecare, cum să ducă războiul la anul, dacă sultanul mai cuteza-va. — Maldăre, auzit-am că ți-ai luat scutier o fată. Adevăru-i? — Adevăr, măria ta! a stat smirnă căpitanul, hotărât să primească, senin ocara lui vodă. — Cine-i? — Fata de la Cozia, Maria. — Aducătoarea știrii despre uneltirile lui Vlad Călugărul? — Întocmai. Și-aș vrea… — Știu; demult i s-ar fi cuvenit răsplată. O moșie… — Nu măria ta! — Atunci… să ți-o dau de nevastă? — Da, măria ta! a izbucnit, tare, parc-ar fi chiuit de bucurie. — Vă cunun chiar eu. Primiți o moșie pe Jiu. Nunta la Cozia. Fiți fericiți! — Să trăiești, măria ta! În după-amiaza zilei sorocite nunții, Stroe Maldăr și Maria ieșeau la Călimănești întru întâmpinarea lui vodă, nașul. Până la Cozia au însoțit rădvanul domnului călări, de-a dreapta și de-a stânga, înfrumusețându-i alaiul cu tinerețea lor. Cununia era poruncită a se face imediat, ca pe urmă vodă să treacă la odihnă. Ci, când toți nuntașii se aflau în biserică, a ieșit în față călugărul Macarie și, cu multă miere în glas, a grăit: — O cunosc pe Maria de pruncă: vrednică, îndrăzneață, vitează putere-aș spune. Dar pe căpitanul Maldăr nu-l povățuiesc s-o ia de soție. Și nici pe măria ta, să-i cununi! — De ce? a zgârcit vodă sprânceana. — Întâi pentru că-i roaba mănăstirii. — O răscumpăr! surâse tăios Vlad vodă. — Al doilea, făptura asta a fost și Fata de la Cozia și Flăcăul de la Cozia. — Ei, și? — Săvârșit-a mare fărădelege și neiertată, măria ta și cinstiți credincioși. — Care? Se aspri glasul lui vodă. —  Cercetat-am cărțile sfinte și legiuirile mirenești și aflat-am că asemenea păcat nu află ispașă fără numai în sihăstrie, în munții silhui, în peșteri reci, printre șerpi și lilieci. — Mă înspăimânți, călugăre! a dat vodă parcă să râdă. — Da, măria ta. Pentru păcat asemănător, chiar papistașii franțuzi și briți[6], câtu-s ei de eretici, tot osândit-au la ardere pe rug o fată, ce-i zicea Ioana, fecioara din Orleans. Au osândit-o pentru păcatul că îmbrăcat-a, precum știți, strai bărbătesc. Ademenit-a barbarii și poruncitu-le-a s-o urmeze, pe căi necunoscute și pline de vrajbă. Aidoma și Maria umblat-a despletită, ca desfrânatele. A cutezat a-și schimba firea, îmbrăcând când strai muieresc, când strai bărbătesc, când tăindu-și părul, când lăsându-și plete să-i crească. Numele ei, când Maria, când Marin, s-a scos din pomelnicul sfinților. S-o scoatem și noi din rândul oamenilor. În biserică s-a lăsat tăcere. S-auzeau picuri de ceară pe lepezi căzând.   O clipă, Maria n-a putut privi spre oameni, își oprea ochii pe chipul blând al lui Mircea bătrânul, ctitorul mănăstirii zugrăvit în aur și purpură. Parcă și el se mira de sucita predică a lui Macarie. Și nu-și mută privirea de pe chipul ctitorului, până când Maldăr n-a cuprins-o de mijloc și-a strâns-o la piept. — Starețe, cunună-i! a strigat Vlad vodă Țepeș, de s-a cutremurat catapeteasma. Și a urmat, întrebând pe cei din jur: De ce vrea călugărul Macarie să smulgă țării un oștean vrednic și o mamă de oșteni încă mai vrednici, pentru vremile ce după noi veni-vor? — Îngăduie, slăvite, a pășit mai în față călugărul Eftimie, să dăm unele lămuriri despre purtările călugărului Macarie. Dară numai după nuntă, ca să nu umbrim veseli nuntașilor.   Fost-a nunta ca-n povești. I-a plăcut și lui vodă și a schimbat-o într-o sărbătoare a biruinții împotriva otomanilor. Și trei zile petrecut-au nuntașii. Nașul a benchetuit la rând cu toți. Doar, din cinci în cinci, căpitanii îi șopteau câte-o vorbă la ureche. În a patra zi, vodă a stat îndelung la sfat cu starețul mănăstirii, cu călugărul Eftimie, cu Marin și Maria. Apoi l-a judecat pe Macarie pentru hiclenie, pentru cârdășie cu dușmanul: era printre uneltitorii lui Vlad Călugărul, sortiți să-l prindă pe vodă la vânătoarea de pe muntele Cozia; se număra printre cei care chemase pilcul de turci să prade Cozia; avea prieteșug cu boierii care-l voiau domn pe Radu cel Frumos.   A doua zi după plecarea lui Vlad Țepeș de la mănăstirea Cozia, slujitori domnești îl înfigeau pe călugărul Macarie în țeapa cioplită dintr-un plop înalt, înalt, pe malul Oltului. Și-a stat acolo, în țeapă, până l-au sfâșiat vulturii și l-au ciugulit corbii. Ploile i-au deznodat oasele, vânturile le-au lepădat în Olt, iar apa la vale le-a dus în neființă, cum duce gunoaiele și putregaiurile.   Aici sfârșește povestea Mariei, Fata de la Cozia.   Cărțile spun că, totuși, la câteva luni după asta, boierii potrivnici l-au răpus pe Vlad Țepeș.   Ca dovadă că, uneori, mișelia-i mai tare decât vitejia.   Legendele istorisesc că Stroe Maldăr s-a dus atunci în Moldova, unde, sub porunca lui Ștefan cel Mare, a luptat mai departe împotriva oștilor turcești. Se zice c-ar fi căzut la Războieni, în vara cumplitului an 1476, când fost-au copleșiți moldovenii de numărul cel necuprins de mare al dușmanilor. Oricum, peste un veac și ceva, un Tudor Maldăr, alături de frații Preda, Radu și Stroe Buzescu, lua parte la războaiele cu otomanii: căpitan în oastea lui Mihai Viteazul. Judecând după isprăvile săvârșite, și după credința cu care a slujit țara în acele vânzolite și eroice vremi, Tu dor a fost, de bună seamă strănepotul lui Stroe Maldăr și al Mariei, Fata de la Cozia.       [1] A dubi — a tăbăci.   [2] Chinovie-comunitate de călugări.   [3] A chiti — a crede, a potrivi, a aranja.   [4] Sotnic – comandant al unei sotnii; sotnia era unitate de cavalerie.   [5] Spahiu – militar din vechea cavalerie turcească.   [6] Briți – britanici, englezi.    

Povestea lui Ștefan-Vodă și a credinciosului său Nouraș Ștefan-vodă era evlavios, nevoie mare. Dar nu avea evlavie de acea minciunoasă și înșelătoare; ci era insuflat de adevărata iubire cătră cele sfinte și drepte. Căci cine ca dînsul toată isprava lucrurilor lui Dumnezeu o da? Cine mai mult asuda ca să nu lase nimic dintr-acele ce omeneasca silință ar putea face? Cînd era trebuință de sfat bun, gata era pe al tuturor a-l asculta. Cînd era de folos graba, somnul nu-l ținea, odihna nu-l încîlce, zbura ca o pasăre. Iară la îndrăzneală de ajutor, viața nu-și cruța; cu sabia în mînă pe însuși moartea înfrunta. Așadară cu picioarele de-a pururea pe piatra ajutorului de sus, măselele vrăjmașilor zdrobea.   Pentru aceea la fiecare izbîndă ce făcea, ridica în lauda Domnului cîte o biserică sau mănăstire. Iară din toate mănăstirile, aceea care îi plăcea lui mai mult era mănăstirea Putna. Acolo puse el de ridică niște palaturi frumoase și cînd, în timp de pace, trebile domniei îi da cîte puțin repaus, acolo se ducea de-și mai îndulcea amarul acestei lumi minciunoase.   Aici, in fața lui Dumnezeu și în liniștea sufletului, cugeta și născocea la planuri pentru fericirea dragei sale Moldove. Și totuși nici aici nu scăpă de ispite, căci iată ce i se întîmplă într-una din zile, pe cînd se afla în răgaz într-această mănăstire:   Ștefan-vodă avea pe vremea aceea, în casa sa, pe lîngă alți curteni, și pe un tînăr, anume Nouraș. Acesta era foarte frumos la față, și voinic de vorbea o lume de dînsul. În luptă era totdeauna alături cu domnul său și nu voia niciodată să se lase mai prejos decît dînsul în vitejie. Era vioi, știi, numai spirit, grăia minunat și știa să-și dobîndească dragostea tuturor. Pe lîngă acestea mai avea și un viers îngeresc. Pentru care Ștefan-vodă îl iubea cît un lucru mare și adesea îl punea să-i cînte. Se culca într-o cameră cu dînsul și, ori încotro se ducea, era nedezlipit de el.   Curtenii ceilalți, cum sunt curtenii, îl pizmuiau și-i purtau sîmbetele ca să mi-l răpuie. Gurile bîrfitoare ziceau că este fiu din flori al lui Ștefan-vodă. Și fiindcă pizmașii lui Nouraș nu știau cum să-l ponegrească înaintea lui vodă, ei scormoniră (sic!) că ar fi îndrăgostit cu doamna ce-și luase vodă, și cătau vreme cu prilej să mi-l prăpădească. Cind, într-una din zile, vine un pizmătăreț și spune lui Ștefan-vodă că Nouraș moare de dragoste după doamna, și că dovada pentru această nelegiuire a lui o poartă în sin, unde o va găsi, de va voi să-l caute. Pasămite Nouraș găsise chiar în acea dimineață prin grădină o năframă pe care doamna o pierduse, și n-apucase încă să i-o dea. Ștefan-vodă, cînd auzi de unele ca aceste, se făcu foc și pară de minie, și se tulbură în suflet ca o fiară săgetată la inimă. Se pogoară în grădină, întîlnește pe Nouraș, care tocmai umbla să urce treptele palatului, și îl întrebă ce are în sîn. Acesta, fără să se teamă de ceva, scoate năframa doamnei din sîn și i-o arată. Ștefan nu zise nici un cuvînt, însă îi înfipse deodată hangerul în piept. Nouraș abia mai putu îngîna: — Mor, doamne, dară mor nevinovat. Pe cinstita față a Maicei Domnului că spun adevărul! Și căzu, gîlgîind sîngele dintr-însul ca dintr-o vacă. Doamna, văzînd pe vodă întorcîndu-se din grădină, galben ca turta de ceară și cătrănit de supărare cum nu-l mai văzuse ea, îi trecu un fier rece prin inimă de frică, și temîndu-se a-l întreba ce are, se coborî răpede în grădină pe o scară de din dos, unde nădăjduia să afle de ce este domnul său așa de mînios. Acolo găsi pe Nouraș dîndu-și sufletul, cu hangerul înfipt în piept și cu năframa ei în mînă. Se duse lîngă dînsul, îl cercetă, socotind deocamdată că vreun vrăjmaș să-l fi ucis. Cînd, uitîndu-se la hanger, îl cunoscu. Atunci înțelese totul. Nouraș nu putuse a-i răspunde nici un cuvînt. Se vede că simțea ea în inima ei ceva pentru Nouraș; dară el nu știa nimic, și o cinstea ca pe doamna sa. Văzînd însă acel trupșor gingaș, scăldat în sînge și zbătîndu-se în ghiarele morții, se umplu de o jale nepovestită. Pe lîngă aceasta, tremurînd și de asprimea domnului său, cu gînd că nu vor fi crezute răspunsurile la întrebările ce-i va face vodă, tulburîndu-i-se mintea, trase hangerul din inima lui Nouraș, și-l înfipse sieși și căzu grămadă peste dînsul. Ștefan-vodă, pătruns pînă la ficați de mîh85 nire, cînd îi văzu morți, porunci de-i îngropă chiar în locul unde își deteră sufletul; iară pe părîș porunci de-l spînzură în poarta mănăstirei. În loc de cruce, călugării le puse un mesteacăn carele îndată și prinse rădăcină. La o sută de ani, un alt mesteacăn se puse în locul aceluia pe care putregaiul începuse a-l roade. Și din veac în veac se schimbă mesteacănul pînă în ziua de astăzi. Și aceasta se face pentru pomenirea sufletelor lor, ca să nu se uite nevinovăția lor, și să nu rămîie cu țărînă în gură. Iată o pildă pe care toți oamenii ar trebui să nu o treacă cu vederea, dacă vor ca pacea și liniștea să desjuge la casa lor. Zavistiei trebuie să i se strivească capul ca la un șarpe veninos, de cum începe a și-l ridica. Zavistnicul și pizmătărețul trebuiesc șterși de pe fața pămîntului, ca nici de nume să nu li se mai pomenească. Cetăți tari, seminții numeroase și cugete fără prihană, au fost zdrobite de zavistie și de pizmă și așa va fi pînă în veac. De aceea bine a făcut Ștefan-vodă de a poruncit să se spînzure părișul.

  ALEXANDRU MITRU DOMNUL DIN VLADIMIRI   SPRE CASĂ   În noaptea aceea înmiresmată de august, un călăreț, cu pletele curgându-i pe umeri, ajungând pe un drum ocolit la hotarul vestic al țării, se ridică în scări, încercând să scruteze zarea.. Se aplecă apoi, ușor, pe grumazul calului murg – din soiul odinioară vestit al hergheliilor mehedințene – și porni în galop. Pulberi scânteietoare se împrăștiau în jur. Noaptea era pe sfârșite. O lumină cețoasă, turbure – ca o pânză de aburi – se ridica din spatele pădurii. Goni neostenit. Și iată-l pe drumul ce iese din sihla întunecoasă și se deșiră lung, răsfățat și vesel, către șesul unduios al Gilortului. Și-a oprit puțin calul și cată peste dealuri. Acolo, sus, s-a întâlnit, în copilărie, cu lupul, pe când păștea oile tatălui său, pandurul Constantin Ursu, și ale altor oameni din sat. Lupul era uriaș sau cel puțin așa i s-a părut în clipa când a dat ochii cu el. Dar nu s-a înfricoșat. Și, când dihania, rânjindu-și colții, s-a repezit, a izbit-o cu bâta. De două sau trei ori. Fiara s-a prăbușit. Ce s-au mirat sătenii când l-au văzut sosind, cu lupul târâș, în satul Vladimiri. Dincolo, la Măgura Turcului, au găsit oamenii, o dată, într-o scorbură, o mulțime de vipere. S-au dus să le stârpească. I-a însoțit și el. Tată-său, la plecare, i-a poruncit să stea, undeva, la o parte, cât timp le-or nimici dar șerpii au început să se strecoare din scorbură și să curgă spre plai. Era ceva nemaivăzut. Gheme întregi de șerpi curgeau ca un pârâu. N-a mai putut răbda. Și, apucând în mâini un cârlig ciobănesc, s-a repezit și el. Duminică, la predică, popa Ciuhoiul l-a lăudat, spunând că el fusese acela care stârpise cei mai mulți șerpi. Călărețul zâmbește. „Uite și grohotișul!” De-aici, în dimineața când plecase împreună cu văru-său, Ștefan, să caute un lăutar – ca să cânte la nunta Mariei, sora mai mare a lui Ștefan – au zărit, peste râu, o ceată de ieniceri răzvrătiți ai pașii din Vidin furișându-se prin pădure, spre vad. Oricine și-ar fi dat seama ce trebuia să urmeze. Turcii ar fi urcat spre plaiul Vladimiri. Ar fi dat foc satului, ar fi luat robi flăcăii cei mai buni de muncă și fetele cele mai frumoase, ar fi răpit bucatele și vitele. Ce era de făcut? — Ștefane, fugi în sat și vestește-i pe oameni că vin turcii! i-a spus lui văru-său. Băiatul s-a înfiorat. — Și tu? Ce faci? — Eu mai rămân oleacă, să-ncerc să-i opresc locului pe cârjalii. — Cum ai să poți tu ține locului o ceată atât de mare de otomani? s-a mirat văru-său. — Eh, o să-ncerc și eu! Rămas acolo, singur, i-a așteptat, liniștit, pe osmalâi să sosească la vad. Când i-a văzut călcând apa, a luat un bolovan cât a putut mai mare și l-a zvârlit, așa, cam de-a latul, peste un vraf de pietre. Grohotișul a început să se dărâme, vuind, prinzând aproape jumătate din cârjalii sub năruirea lui. Au mai încercat, pe urmă, otomanii să urce dealul încă de două ori, pățind însă, de fiecare dată, la fel. Câți mai trăiau au tras în sus cu puștile. Un glonte l-a izbit în umăr. Dar el, deși rănit, a rămas acolo de strajă, până ce au venit oamenii chemați de văru-său, Ștefan. Niciunul dintre otomanii care n-au înțeles că trebuiau să fugă cât mai repede nu s-a mai întors teafăr la pașa din Vidin. Lăutarul Niță Băloi, pe vremea aceea tânăr, a alcătuit, peste câteva săptămâni, un cântec despre isprava feciorului lui Constantin Ursu. Și, tot pe drumul acesta, s-a întors într-o duminică din război. Venea încărcat de onoruri, având rangul de ofițer și de comandir al pandurilor. Pe piept purta crucea Sfântului Vladimir și, în deget, inelul gros de aur, cu un rubin mare și semnătura țarului rușilor, drept răsplată a vitejiei lui, în luptele date de-a lungul Dunării cu oastea otomană, pentru păstrarea libertății țării. Sătenii îl aclamau și azvârleau flori înaintea pașilor calului său. Astăzi, când se întoarce din nou la casa părintească, strigătele de bucurie ale mulțimii nu-l mai întâmpină. Sosește chemat în taină de frații lui de luptă, pandurii. Știri rele, întunecate ca țărâna mormintelor, a tot primit în țara unde a fost silit de urgia domniei fanariote și urmărirea turcilor, să rămână fugar. Satele pandurești au fost mereu lovite, arse și jefuite, fiindcă oltenii lui, care i-au înfruntat pe turci, n-au vrut să-și plece frunțile sub talpa domnitorului și a marii boierimi. Se apropie de casă. Gonește ca o nălucă. Și inima îi cântă: „Tărâm sfânt, strămoșesc. M-am întors, cu toate că știu bine ce m-așteaptă. Ura vrăjmașilor. Dar nu mă înspăimânt. Sufletul mi-e împăcat. Și sunt gata de luptă!”…   BRADUL CIOBANILOR   Casa, aflată pe deal, coboară parcă de-a dreptul din pădure, semeață, abia refăcută după pârjolul turcesc din primăvară, cu pridvorul sprijinit pe patru stâlpi și cu acoperișul din șiță. Soarele, revărsându-se cald de peste dealul înverzit al Desului, inundă întreg satul într-o ploaie de aur. Tudor, trezit din somn, încă din zori, cată înviorat pe fereastră. Iese apoi în pridvor, plecându-se să nu se lovească de pragul de sus, și își întinde brațele mușchiuloase, răsuflând din adânc. Pe fața lui frumoasă și în ochii căprui, în timp ce privește dealul, pădurea și pârâul, vechii săi prieteni, se răspândește o lumină vie. — Te sculași, Tudore? Vocea duioasă a mamei îi sună, ca în copilărie, plăcută la ureche. Se întoarce și o cuprinde cu dragoste în brațe. — Ehei, muică, muică dacă eram la arat, aram până acum o postață bună. — Și eu, care nu mă mișcăm, ca să nu te trezesc. Râd amândoi cu poftă. — Taica se sculă? — Se sculă și plecă. Se duse la târlă cu caprele. — Și Pavel, Dina, Ioana? Fieștecare cu treburile lui. Rămăsei singură. Stăi să-ți aduc laptele, că îl pusei la fiert. Mama se repede în cuhnie și se întoarce cu laptele, o bucată de mămăliguță caldă și un dărab de brânză. Întinde un ștergar alb pe masa din pridvor. Laptele aburește în oală. Tudor mănâncă lacom. — De mult, nu-mi mai fu dat să mănânc bucate așa de bune! Îmbujorându-se ca o copilă, când un flăcău îi spune că este cea mai frumoasă, mama îi toarnă în strachină feciorului întors acasă după atâta vreme încă puțin lapte. — Ia și-mbucă, Tudorine, ăi fi flămânzit adesea prin străini. — Am flămânzit, muică, da’ nu de lapte și mămăligă. — Da’ de ce, Tudorine? — Păi știi dumneata de ce. Știe și taica. Știu și toți oamenii din sat. Mi-a fost și-mi este sete și foame… Tudor aruncă lingura de lemn la o parte și se ridică în picioare. — Mănâncă, Tudorine… Glasul mamei s-a stins. Își privește feciorul, înalt, puternic, dârz, fără teamă de nimeni. Și totuși, încă de mic, pentru el a tremurat inima ei cel mai mult. Pentru că n-a fost rău în satul lor, în satele pandurești, pe urmă în întreaga țară, ca el să nu se ridice și să nu lupte pentru stârpirea lui. — Mi-e foame și sete de dreptate pentru neamul acesta călcat de toți în picioare! — Mănâncă, Tudorine!… — Nu mai poci! săru’mâna, muică. Cât mâncai îmi ajunse. Mănânc și mai târziu. În mijlocul satului, în fața casei popii Ciuhoiu, acela care l-a învătat carte când era mic, s-a ridicat un brad. Este bradul ciobanilor. Douăsprezece fete îi împodobesc ramurile, după datină, cu ghirlande de flori. Una dintre ele cântă:   — Măi stai, badeo… nu pleca, Că zahar dulce ți-oi da, Și-n brațe te-oi legăna, Și-n brațe te-oi legăna!…   Tudor ascultă atent. Surâde pe sub mustață. Glasul este, neîndoios, al Florichii. A aflat că el a venit în sat și, în acest fel, încearcă să-i atragă luarea-aminte. Dar adevărul este că feciorul pandurului Constantin Ursu a iubit-o pe Florica doar ca pe o soră. Și i-a spus fetei acest lucru. Numai pentru Ancuța, sora lui Iancu Jianu, a știut să bată, cu altfel de dragoste, inima lui. Însă nici pe Ancuța încercările vieții nu i-au dat pas s-o vadă prea des. Mama îi înțelege fiecare gând. — Atâta aș mai fi vrut să trăiesc și eu, și să văd, zice ea, pe feciorul meu cel mai drag însurat. Să aibă o nevastă frumoasă și bună, așa cum sunt Florica sau Ancuța. Să aibă și copii. Să am ce legăna… — Crezi că eu n-aș fi vrut? îi răspunde feciorul. Dar dacă n-am putut să privesc nepăsător cum fiarele și șerpii veninoși tot mușcă norodul! Ce să fac, muică? Așa mi-o fi dat mie!… Să tot mă-nfrunt cu fiarele și șerpii… Fața smeadă a lui Tudor se încruntă și ochii i se fac de gheață. — Și azi-noapte visai șerpi… Din susul satului, în șir, flăcăii au coborât și au încercuit bradul adus anume pentru sărbătoarea de azi a ciobanilor. Unul poartă în brațe Va vila, momâia făcută din fân, despre care se crede că ocrotește vitele, oile și caprele de molimi. Flăcăii s-au prins de mână cu fetele și joacă.   Leagănă-te vârf de bradu, C-aseară mai pe-nseratu Și jipu[1] s-o legănatu. Că jipu-i în vârf la boare, Nu-i ca mine, la răcoare. Că jipu-i în vârf la bire, Nu-i ca mine, la băltire.   — Și cum îi visași șerpii, azi-noapte, Tudorine? Ia povestește lui muica… — Păi se făcea, începe el să spună – în timp ce cată să vadă mai bine cum, dinspre stogul Ursului, vin oamenii, care cu un șiștar cu lapte, care cu o bucată de caș, o strachină de urdă sau un burduf de brânză, pentru praznicul Bradului —că mă găseam pe laviță. Și, iată, pe neașteptate, un șarpe, așa cam de cinci coți, se ițește în ușă. Pun mâna pe cârligul din grindă, când numai șarpele începe să-mi vorbească… — Șarpele să vorbească?… — Păi da, fiindcă uitasem să-ți spun că șarpele acela avea un cap de om. Și nu numai că avea căpățână de om, da’ mai purta încă și-un fel de chivără. Și la chivără pene… Mama își face cruce: — Șarpe cu pene, Tudorine? Șerpii cu cap de om, și chivără, și pene, după mintea mea, n-ar putea fi decât ori domni, ori ghinărari, ori careva dintre boierii cei mari. Tudor râde cu poftă, astăzi, pentru a treia oară. — Ce te socotești, mamă?… — Ascultă-mă pe mine. Ori domni, ori ghinărari, ori careva dintre boierii cei mari… Glasul dulce al Florichii se aude acuma mai deslușit ca adineauri:   — Când treci, badeo, pi la noi, Pune clopote la oi. Di la Vaideeni la vale, Să-ți pui un clopot mai mare, Să te-aud din scăldătoare. Di la măru’roșu-n jos, Du-te, bădiț, sănătos, Ca un trandafir frumos!…   — Și ce ziceai că ți-a spus șarpele acela cu pene? Hai, povestește-mi, fiule! Hai, povestește-mi!… Ochii albaștri, până adineauri senini, ai mamei, s-au înnorat. — Tudore! Sâsâia el. Tudore!… Vină-n culcușul meu. — Și tu te-ai dus? Mâinile aspre, bătucite de muncă, ale Ioanei lui Ursu tremură. — Asta, zău că nu mai știu, muică. Parcă-mi venea să mă duc… și parcă nu. Și-atuncea mă trezii. Începuseră să cânte cocoșii. Mama, măruntă, negricioasă, subțire, venindu-i lui Tu dor nici până la umăr, se apropie de fecior și încearcă să-l cuprindă pe după umeri, dorind parcă să-l ocrotească, întocmai ca atunci când era mic și năvăleau în sat turcii sau slujbașii domniei. — Da’ ce-i cu dumneata? Tremuri? Ți-i frig, ori ți-i frică?… Pentru mine să n-ai teamă, muică. Nu poate fi șarpe pe lumea asta să mă poată mușca. — Ba poate fi, dragul meu, Tudorin al meu, poate fi… Ferește-te de ei!… Ferește-te!… — Oho!… Muica mea bună… Și feciorul își strânge la piept mama. Nu te înfricoșa! Că știe Tudorin al dumitale să le vină tuturor șerpilor de hac… Din vale vine, alergând cât îl țin picioarele, un băietan scundac. Este Petrică al Surului. Și-l fratele Florichii. Se azvârle pe poartă. — Bădie Tudore, gâfâie el. Jos, pe Gilort, sunt oamenii domniei. Vin să te ia legat. Mama își pune palma la inimă. — Tudorine, băiatul meu… Tudorine… — Adu-mi din grajd Zmeoaica, îi dă el o poruncă scurtă băiatului.   — Di la măru’ roșu-a jos, Du-te bădiț, sănătos, Ca un trandafir frumos!…   Răsună, de la sărbătoarea Bradului, glasul pătimaș al Florichii. Băiatul se repede ca un vârtej în grajd și, peste câteva clipe, se întoarce cu calul înșeuat. Tu dor își umple coburii și traista cu cele de trebuință la drum; își ia pistoalele și iataganul; și își îmbrățișează mama. — Unde pleci, Tudorine? Nici nu te-ai hodinit. — Hodina vântului, hodina mea, râde Tudor. Așa mi-i dat mie, pesemne, muică. Spune-le lui Taica și lui alde Zoican, că plecai la Craiova. Pe urmă m-oi duce, poate, și la București. Să-l caut pe egumenul Ilarion. Să cerc un sfat cu el. Călugărul știe multe. Da’ ei să pună la cale toate, așa cum vorbirăm noi împreună azi-noapte. S-adune caprele. Auzi? S-adune caprele. Că eu am să mă-ntorc… Și dă-le încolo de vise. Nu fac un firfiric. Sare pe cal, după obiceiul lui, fără să atingă scara, și trage de frâu. Zmeoaica, subțire, înaltă, tropăie, întâi puțin, pe loc. Se ridică în două picioare. Nechează. Și, dintr-odată, încă nechezând, își face vânt. Trece, parcă zburând, peste pârleaz. — Rămâi cu bine, muică! — Du-te cu bine, feciorul meu!… Nici nu se potolește bine colbul stârnit de galopul sălbatic al Zmeoaicei, și, dinspre vale, năvălesc oamenii domniei în sat. Sunt cel puțin treizeci. — Unde este casa pandurului Constantin Ursu? întreabă căpetenia lor, un bărbat gros, cu mustața pe oală. Dar nimeni nu-i răspunde. — Ce-aveți cu el?… Ce-aveți? se îngrozește Florica. — Las’ c-o găsim noi și singuri! În pridvorul casei, unde până în urmă cu câteva minute Tudor se răsfățase fericit, n-a mai rămas decât mama. Stă pe scăunel și împletește ciorapi. — Cheamă-ți feciorul, bătrâno, să stea cu noi de vorbă! îi poruncește mamei căpitanul neferilor domnești. Mama ridică fruntea. Așa cum ține capul în soare, bătrâna seamănă cu Tudor neînchipuit. La fel ca fiul său, are o dungă adâncă pe frunte, lângă sprânceana stingă. — Fiul meu, căpitane de neferi, spune ea, e urgisit de voi. Și nu l-am mai văzut de nu știu câtă vreme. Așa că nu ai de ce să-l cauți în ograda mea. — Dați-o de-o parte pe bătrână, răcnește căpitanul. Și căutați peste tot. Trebuie să fie ascuns, pe-aici, pe undeva. Nu avea când fugi În jurul gardului de nuiele ai casei s-a adunat o mulțime de oameni. Și alții vin mereu. — Tudor o să vi le plătească pe toate, într-o bună zi, mormăie un bătrân. — Temeți-vă de el… adaugă altul. — Nu vă atingeți de mătușa Ioana!… protestează mulțimea. Tudor nu este aici. Căpitanul neferilor s-a învinețit la chip. — Dacă nu spuneți unde e Tudor, vă aprind casele. În mâinile sătenilor au apărut bâte, coase și seceri. Privirile acestora sunt tot mai arzătoare.   MĂRĂCINI PĂGUBITORI   Cei doi bărbați călări gonesc pe ulițele înguste ale orașului. Din spate îi urmărește o ceată de arnăuți. Întraga zi, Bucureștiul a fost vânzolit de neferi domnești. S-au tras focuri de puști și pistoale. Casele – prin multe din mahalalele unde se știe că locuiesc olteni – au fost răscolite. Prevăzători și pățiți, neguțătorii și meseriașii și-au-tras obloanele. Locuitorii orașului s-au zăvorât în dosul ușilor și porților, astup în du-ai ferestrele, și am rămas. Ascunși, mulțumindu-se numai să tragă cu urechea, încercând să-și dea seama ce se petrece afară, fiind gata totuși, firește, la nevoie, să-și apere familiile, cu ce bruma de arme aveau, sau, în cel. Mai rău caz, să fugă, să ceară adăpost prin mânăstiri și hanuri. În cele din urmă s-a aflat. În București se găsesc Tudor și unul dintre pandurii lui. Dar nu se știe bine dacă – din ordinul turcesc sau numai din dorința boierilor și domnului— urma ca Vladimirescu, după ce va fi prins, să fie zvârlit în temniță sau trimis turcilor plocon (ceea ce, oarecum, înseamnă același lucru). — Pe unde o luăm? întrebă unul dintre cei doi bărbați fugari. Drumul însă s-a închis. Un zid înalt cu un acoperiș de olane le-a răsărit în cale. Ceata de arnăuți i-a ajuns. — Să încercăm să ne croim o potecă prin mijlocul lor! — Bine, să încercăm. — Înconjurați-i și luați-i prinși! ordonă același căpitan de neferi, care fusese și în satul Vladimiri. Sau, la nevoie, omorâți-i. Nu-i nicio pagubă, dacă s-or duce în iad. Scrâșnind din dinți, Tudor, ca un cosaș vrednic, trântește din șa pe toți câți încearcă să se apropie de el. Între aceia pe care i-a răsturnat se găsește și căpitanul. Acesta nu e ucis, dar zace într-un șanț văietându-se de șale. În zăpăceala ce se produce, fugarii izbutesc să scape. Căpitanul observă: — Luați-vă după ei!… Numai doi arnăuți să rămână cu mine. Drumul cotește prin vii. O gârlă micuță, dar zgomotoasă, le taie drumul. Trec dintr-un salt peste ea. Răzbat într-o grădină, apoi din nou într-o uliță. Sub bolta masivă a unei case, o poartă de fier a rămas, nu se știe cum, deschisă. — Hai să intrăm aici! Din vii răsună focurile pistoalelor arnăuțești. Urmăriții descalecă. Își ascund caii în umbra zidului și pășesc pe sub boltă. Nimeni nu îi împiedică j casa pare pustie. Doar, într-o odăiță din fundul curții, lângă încăperile slugilor, pâlpâie o lumină. Fereastra odăiții nu e astupată ca toate celelalte. Și, privind înăuntru, cei doi oșteni zăresc pe un bărbat, încă destul de tânăr, șezând la o masă de brad. Bărbatul poartă plete, mustăți și o barbă scurtă, bălaie. Masa de brad, asupra căreia stă aplecat este încărcată de cărți. Cel mai înalt dintre cei doi fugari privește îndelung pe bărbatul acesta încă destul de tânăr cufundat în lectură. Lui însuși îi plăcuse nespus demult să studieze. De altfel, pe vremea când fusese în slujba unui condicar la Craiova, visase să se ducă la Viena, la o școală înaltă; dar viața zbuciumată pe care o trăise nu îi îngăduise să-și împlinească visul. — Un cărturari șoptește, cu îngăduință, al doilea fugar. Încet, primul deschide ușa. Cărturarul nu îl aude. Cu pana înseamnă pe hârtie ceva. Al doilea, din nebăgare de seamă, a doborât o carte, care se afla pe pervazul ferestrei. Și cartea, în căzătura ei, a pocnit. — Cine este? Ridică, în sfârșit, capul bărbatul de la masă. — Mă cheamă Tudor Vladimirescu și acesta este prietenul meu, Zoican, îngaimă cel dintâi cu sfială. Și te rugăm, cărturarule, să ne dai adăpost. Bărbatul se saltă de la masă. Pe fața lui palidă, s-a zugrăvit o imensă mirare. — Tudor Vladimirescu? exclamă, bucuros. Chipul încordat al fugarului s-a luminat. — Ai auzit de numele meu? — Cum puteam, slugere, să n-aud, căci doar nomele domniei tale sună, de la un timp, pe toate buzele, fie că sunt acestea ale prietenilor, fie că sunt ale dușmanilor… Ba mă gândisem, dacă vrei să știi, că vara aceasta să vin eu însumi în Oltenia și să te caut. Mi s-a spus însă că ești plecat… Dincolo de zidurile casei, se aude ropotul amenințător al cailor arnăuțești. Cărturarul se repede afară și închide porțile. Trage ivărul gros, tocmai în clipa când tropotul unui cal se oprește la poartă. Și o voce guturală întreabă, cu năduf: — A cui este casa aceasta? — A marii boieroaice Bărcănescu. — Și tu cine ești? — Eu sunt dascălul Gheorghe Lazăr, învățătorul copiilor cucoanei Bărcănescu. — Boierii nu-s acasă? — Nu, au plecat cu slugile la moșie. — Cine păzește casa? — Eu singur. Și n-ai văzut sau n-ai auzit cumva doi călăreți pe cale? — N-a trecut nicio umbră de om, de peste două ceasuri. — Nu minți? — Dă-mi pace, arnăutule! Nu-mi arde mie de călăreți, bombăne Lazăr. — Dascăl năuc… adaugă glasul. Ce te-ași plezni cu biciul, de nu ai fi în slujba Bărcăneștii… Trage apoi un blestem și o înjurătură. Și trapul se îndepărtează. — Îți mulțumim, dascăle Gheorghe Lazăr, îi strânge Tudor mâna cărturarului, când acesta se întoarce în odaie. — Luați loc! Ne-om odihni la noapte tustrei, care pe laviță, care pe jos, cum om putea. Vedeți bine că nu mai puteți pleca. Iar domnia ta nu ai pentru ce să-mi mulțumești, slugere Tudor. Ba, mai degrabă, aș îndrăzni să-ți spun că este datoria mea să-ți mulțumesc, fiindcă mi-ai călcat pragul… — Nu-nțeleg, dascăle, prin ce-aș putea să merit atâta cinste din partea dumitale. După ce își îndeasă cu tutun o lulea de lemn încovoiată, dascălul Lazăr se așază pe laviță, lângă oaspeții săi. — Am venit aici, în Țara Românească, începe el să spună, fiindcă aveam o datorie… O mare datorie… slugere Tudor. — Ce datorie, dascăle? întrebă, curios, Tudor. Flacăra lumânării care înfiptă într-un sfeșnic sărac de piatră, arde între cărți, pe masă, aruncă pe chipul dascălului niște sclipiri ciudate. — Neamul acesta al nostru pare a fi uitat că are o origină-naltă. Că dacii cei viteji și romanii cei înțelepți și puternici îi sunt vrednici strămoși. Și că menirea lui este de-a viețui aici, lângă Dunăre, în toată libertatea. Tudor s-a ridicat în picioare, și după obiceiul lui, se plimbă cu pași mari, prin odaie. — Așa e, ai deplină dreptate, dascăle. — Într-o epocă de înaintare, cum e acesta pe care o trăim, continuă dascălul, limba română este disprețuită de boierii cei mari. — Și nu numai de fanarioți, ci și de cei români! — Boierii, în sindrofii, nu se maimuțăresc decât pe grecește, și, chiar când vorbesc românește, stâlcesc sărmana limbă de n-o mai înțelegi. În casă se făcuse prea cald. Tudor deschide fereastra. Aerul rece, proaspăt, al nopții, pătrunde în odaie, umflând perdelele. — Neamul acesta al nostru, ca toate celelalte, trebuie să aibă și el dreptul să meargă pe calea progresului. Pentru aceasta are însă nevoie de o conștiință puternică, urmează dascălul. Conștiința se luminează prin cultură. Dar numai prin cultură în limba strămoșească, înțelegi slugere? — Înțeleg, dascăle. — De altfel, visul cel mai drag al tuturor românilor a fost, din totdeauna, în afară de libertate și dreptate, înflorirea graiului curat și fără neghină al limbii românești… înflorirea gândirii noastre proprii… — În ce ogor, cărturarule Lazăr? — În ogorul său cel mai spornic, slugere, școala… — Adevărat, câți dintre fiii poporului, din care mulți s-ar fi ales în frunte la-nvățătură prin râvna și însușirile lor – nefiind o școală în limba românească – nu sunt siliți și osândiți să orbecăie veșnic prin negura neștiinței? Grăiește tare Tudor. Numai că eu știu încă una mai mult, dascăle Lazăr. Cartea este bună, nu spun. Și limba la fel. Dar ceea ce apasă pe cei de jos, în primul rând, e asuprirea boierilor români, greci și de toate neamurile, și a domniei fanariote, în slujba turcilor. Eu cred că numai azvârlindu-i pe toți aceștia de pe umeri, vom răsufla noi liberi… — Una fără de alta nu este cu putință, slugere Tudor, oftează dascălul. Tudor se plimbă prin odaie neliniștit, cu mâinile la spate. Se apropie de fereastră și trage cu nesaț aerul rece în piept. — Dascăle Lazăr, urmează el, cred că lupta domniei tale o deschide pe-a noastră… Sau, oricum, o ajută! Gheorghe Lazăr își aprinde tutunul din lulea. Este emoționat. — Pământul acesta a fost năpădit de buruieni netrebnice și mărăcini păgubitori, iar noi, amândoi, fiecare, cu uneltele lui, va trebui să-l curățăm! glăsuiește rar Lazăr. Tudor îl ațintește pe cărturarul firav, dar plin de însuflețire, cu încredere, în ochi. — De cum te întâlnii, mărturisește el, simții că-mi vei fi frate, învățătorule!… Un fluture de noapte de forma unei inimi pătrunde în odaie și se rotește în jurul lumânării. Peste cam două ceasuri o să se facă ziuă. În depărtare, arnăuții și-au reînceput goana. Trag cu pistoalele. — Și eu mi-am dat seama că-mi vei fi ca un frate, chiar înainte de-a te-ntâlni. De-aceea și doream să-ți mulțumesc domniei tale și să-i mulțumesc sorții că, pe neașteptate, mi-ai călcat pragul… Și să știi, pe toți câți te ascultă și te urmează îi voi socoti, de astăzi înainte, ca pe niște frați ai mei!… — Îți mulțumim din inimă, dascăle, însă acuma va trebui sa plecam! Piua nu se face ziuă. — Nu înainte de a vă da niște veșminte și două pelerine dintr-ale mele. Cam ponosite și peticite, ce e drept. Dar învălindu-vă în ele, vă veți putea strecura, nebănuiți de străji, prin târg și veți putea ieși pe porți. Tudor începe să râdă. — Nu te supăra dascăle. Ești foarte bun. Dar mi-ar fi nu știu cum să-mi îmbrac, în locul pantalonilor mei albi, oltenești, și a minteanului acesta cu găitane, niște straie nemțești. Și, afară de asta, continuă el, văzându-l pe dascăl ca s-a mâhnit, nu de straie am eu nevoie, ci de fierbintea inimă a domniei tale, s-o țin lângă a mea. Gheorghe Lazăr s-a înseninat din nou. — Ia-o, ți-o dăruiesc. Să bată împreună. Deoarece pentru sărmanul nostru neam urgisit bat ele amândouă. — Tare aș dori să te mai întâlnesc, dascăle, și să mai stăm de vorbă. — Aceeași dorință o am și eu, slugere. Zoican a hrănit, între timp, caii și i-a înșeuat. Lazăr deschide poarta. Cei doi fugari încalecă. — Pornim! Rostește Tudor. Rămâi cu bine, dascăle. — Mergi sănătos și cu izbândă, slugere. Caii pleacă în galop, răscolind pietrele și praful drumului. În zare, către palatul domnesc, cerul s-a împurpurat.   DOUĂ DRUMURI   Lopețile plescăie surd și se aude scrâșnitura lemnului bărcii frecându-se de pietrele din mal. Oltul curge, tăcut, dar frământat, la vale. Miroase puternic a nămol și a plante de apă putrezite. În stânga, se zărește moara domnească, iar către dreapta se întind livezi nesfârșite de cireși și de vișini. Cerul este verzui și presărat cu stele, care se oglindesc, se sfărâmă și se orânduiesc la loc, în apa neliniștită a râului. — Cine-i acolo? Slugerul Tudor? Întreabă o voce. — Eu, îi răspunde alta. Tudor sare din barcă și împreună cu cei doi haiduci care îl așteptaseră la mal începe să urce coasta. De dimineață a plouat și pământul alunecă. — Șăt rarul a sosit? — Nu încă. Și ne mirăm și noi că-ntârzie. Nu are obiceiul acesta, rostește un haiduc. — Eh! a veni îndată! Glăsuiește al doilea. Pesemne mai avu căpitanul fo treabă cu boierii. Da’ nu tăcurăți calea degeaba, vă-ncredintăm!… — Căpitanul nostru când spune o vorbă-i vorbă. Încă nu se văzu să și-o calce fodată! zice din nou întâiul. O umbră li se ivește în față. Este un alt haiduc. Acesta aduce cu sine patru cai. Fără să scoată vreo vorbă, îi încredințează fiecăruia dintre cei sosiți dârlogul câte unui cal. Bărbații încalecă. Tropotul cailor turbură liniștea, altminteri, neclintită, a nopții adânci de toamnă. Departe, la marginea livezilor, se văd niște movile vinete tivind zarea și semănând cu mușuroaiele de cârtiță. Acestea sunt bordeiele în care locuiesc clăcașii de pe moșiile de dincoace de Olt ale marelui boier din Divanul domnesc Brâncoveanu. La cotitura drumului, acolo unde începe pădurea de stejar, care se întinde deasă ca peria până la Slatina, se vede o butcă înconjurată de călăreți. Dintre călăreți se desprinde unul și le iese înainte. — Tudore! — Iancule! Cei doi bărbați, așa călări cum sunt, își strâng mâinile. — Ce se-ntâmplă aici? întreabă Tudor. — Ce să se-ntâmple? râde tăios haiducul. Medelnicerul Pangal, egumenul Filotie, logofătul Păun și sameșul Grigorie se puseră în sara ce trecu pe petrecere. Au petrecut ce-au petrecut și le-a venit chef de plimbare, la aer curat, noaptea. Și, fiindcă nenorociții de țărani nu le găsiră îndată niște cai mai de soi, au poruncit să fie puși ei în hamuri. Știi și tu prea bine cine sunt egumenul și boierii aceștia!… Unul îi jefuiește pe țărani, sporind, cu de la sine putere, birul. Ceilalți nu sunt   mai vrednici. Se băjenește lumea de groaza lor. Fiare, fiare turbate. Asta sunt, Tudore! Căpitanul haiducilor s-a aprins. Vorbind, își înfipsese unghiile în carne. Sângele picura. „Ce ochi!… Ce ochi arzători are, gândește Tu dor. Și cum îl doare suferința țăranilor, mai rău decât a lui”. — Noroc că, dintr-o întâmplare, venind să te găsesc pe tine, întâlnii butca, continuă Iancu. Și, dacă văzui asta, poruncii să coboare preacinstitele fețe. Să-i fi văzut pe făloși ce se mai jeleau și cum cereau iertare. Slobozii pe țărani. Îi șuii în caleașcă. Și înhămai în loc fețele boierești. Acum cam osteniră… Ajunseseră lângă butcă. Boierii și egumenul se prăbușiseră în hamuri, aproape leșinați. — Am să-i stârpesc fără nicio milă! Și, chiar în noaptea asta le voi da foc conacelor și caselor în care locuiesc. — Îndură-te și miluiește-te de noi, cade în genunchi în fața haiducului egumenul Filotie. Și domnul o să te binecuvânteze. — Îndură-te de noi, urlă și Pangal, smucindu-se în hamuri, boierule șătrar!… — Eu nu mai sunt boier șătrar. Sunt căpitan de haiduci! îi taie vorba Jianu. Hai, ridicați-vă! — Și voi – se adresează țăranilor aflați pe jilțul căptușit cu perne de mătase al butcii – puteți trage de hățuri. Unul dintre aceștia apucă în mâini hățurile și izbește cu biciul. Boierii se ridică. Se încordează în hamuri, gemând, și butca se urnește. — Fiare!… Fiare turbate!… Lupi sângeroși! Asta sunt! Pământul să-i înghită!… blestemă Iancu Jianu. — Înainte!… înainte, tâlharilor!… poruncește moșneagul. Și butca se Urăște mai departe, legănându-se însoțită de gemetele boierilor, de pleznetele de bici ale țăranului și haiducilor. — Drumul acesta pe care mergi tu, Iancule – îi spune Tudor, cam cu o jumătate de ceas mai târziu, pe când se găseau amândoi într-o colibă de crengi, clădită de haiduci în pădure – are, desigur, rostul lui. — Iau înapoi boierilor ceea ce ei au răpit și le-mpart sătenilor și, mai ales, clăcașilor. Altă cale nu văd să împlinesc dreptatea. — Și, totuși, Iancule, drumul acesta al tău mi se pare prea-ngust. — Nu te-nțeleg ce spui. Lupta mea pentru cei necăjiți e sfântă, oriunde și oricum. Nu-m i doresc altceva decât să lecuiesc arsura nedreptății și-a suferințelor pe care le îndură bietul nostru norod. Și asta o voi face, orice preț aș plăti. — Nu ar fi bine să ne unim cu toții, să chibzuim mai adânc, să ne pregătim?… — Oh, numai chibzuință și chibzuință, se necăjește Iancu. N-am inima cu zări atât de largi ca tine, pandurule. Și buba este coaptă! Trebuie să lovim!… — Mi-a fost dat, cu puțină vreme în urmă, să cunosc un adevărat om, mai glăsuiește Tudor. Un mare cărturar transilvănean. Numele acestuia e Gheorghe Lazăr, un dascăl din Avrig, cu înaltă învățătură, nu numai teologhicească, ci încă și matematicească, inginerească și filozoficească, și nu știu de mai care. Am stat cu el de vorbă. Și de la el am învățat că, pentru a învinge, este neapărată nevoie ca să trezim poporul. — Norodul suferă și eu îi fac dreptate, cum îmi stă în putință. Așa cum ai văzut! Dreptate haiducească!… N-am vreme să aștept! — Iancule!… Iancule!… îmi pare rău că nu ne înțelegem și că nu crezi îndeajuns în puterea de fier a unirii… Haiducul sprinten, cu mișcări iuți, dă la o parte perdelele de crengi ce acoperă intrarea bordeiului, și, la lumina lunii, desface o lădiță. Din lădiță scoate o fâșioară albă de pânză și un capăt de brâu. — Iată. Atât mi-a mai rămas! îi spune el lui Tudor. Tu mă-ndemni la răbdare. Și să aștept să se lumineze norodul, așa cum te-a învățat pe tine Gheorghe Lazăr. Și să se unească? Dar cum să am răbdare? strigă haiducul, mușcându-și buzele. Cum? Atât mi-a mai rămas!… Pandurul se apropie de Iancu și, în lumina lunii, privește fâșioara de pânză. Inima i se strânge. — Dar bine, aceasta este o bucată din narama pe care eu i-am adus-o în dar, Ancuței, surorii tale, în ziua de Crăciun, mărturisește Tu dor. Ce s-a-ntâmplat cu ea? — Ce s-a-ntâmplat? Ancuța, curata mea surioară, pe care ți-o hărăzisem ție de soață, mi-a fost furată, acum trei luni, de cârcsărdarul Stoica. Și tot cu acel prilej, mi-a fost ucisă mama. Capătul acesta de brâu, găsit în scrumul casei din Drăgășani, este din brâul ei… Pandurului îi zvâcnesc tâmplele. — Și unde se găsește Ancuța? O voi scăpa… — Ei, vezi? Șoptește cu lacrimi în ochi haiducul. Într-o împrejurare ca aceasta nici tu, care ești stăpânirea întruchipată, nu te poți stăpâni. Atâta că Ancuța, dragă Tudore, nu știu, de scârbă, ori durere, pieri. Și am jurat să-l ucid, cu mâna mea, pe ticălosul Stoica, chiar pe mormântul ei. Al ei și-al mamei noastre, fiindcă le-ngropai în același mormânt. Așa că, vezi și tu de ce nu pot avea răbdare, nici vreme. De ce nu pot privi, ca tine, înainte, ci numai înapoi. Și nu mă mângâie decât pelinul faptei. Mă înțelegi sau nu? Tudor oftează greu. — Te înțeleg. Și știu ce-i sânt dator Ancuței… Și ție, că mă scăpași o dată de niște arnăuți. Cu două vieți îți rămân dator, Iancule… însă mă bucuram dacă mă-nțelegeai și tu, și, înfrângându-ți durerea, mă ajutai în ce mă străduiesc… — Și eu mă bucuram să vii cu mine-n codru. Așa nădăjduiam. — Drumurile noastre, oricum, duc spre același țel… — Duc spre același țel, și, poate, mai devreme sau mai târziu, se vor încrucișa…     [1] Jip — copac tânăr, înalt.