Francois Mauriac

  PREFAŢA   N-am intenţionat să dau în Sfârşitul nopţii o continuare la Therese Desqueyroux[1], ci portretul unei femei la apusul vieţii, pe care am mai zugrăvit-o odată în timpul tinereţii sale criminale. Nu e deloc necesar s-o fi cunoscut pe prima Therese, pentru a manifesta interes pentru cea a cărei ultimă dragoste o povestesc aici. De zece ani, de când, obosită de a trăi în mine, cerea să moară, doream ca moartea să-i fie creştinească; de aceea intitulasem cartea, pe care n-o scrisesem încă, Sfârşitul nopţii, fără să ştiu cum se va sfârşi această noapte: opera terminată risipeşte, în parte, speranţa inclusă în titlu. Cititorului, care doreşte pe bună dreptate ca orice operă literară să marcheze etapele unei ascensiuni spirituale şi care se va mira poate de această coborâre în infern, unde îl port iarăşi cu mine, vreau să-i reamintesc că eroina aparţine unei perioade a vieţii mele de mult trecute, şi că e martorul unei nelinişti depăşite, De altfel, deşi scrisesem aceste pagini fără altă intenţie decât aceea de a pune în lumină chipul chinuit al Theresei, astăzi ştiu ce înseamnă de pentru mine şi mai ales ceea ce m-au ajutat să descopăr: puterea cu care sunt înzestrate fiinţele cele mai împovărate de fatalitate, puterea aceea de a spune nu legii care le striveşte. Când Therese, cu o mână şovăitoare, îşi dă la o parte părul de pe fruntea răvăşită, pentru ca băiatul care o adoră să se înspwimânte şi să se îndepărteze de ea, gestul dă semnificaţie întregii cărţi. La fiecare întâlnire, nefericita îl reia, neîncetând să se împotrivească forţei care i-a fost dată, pentru a otrăvi şi a corupe. Dar ea face parte din acea categorie de fiinţe (o imensă familie!), care nu vor ieşi din noapte, decât ieşind din viaţă. Cu o singură condiţie, să nu se împace cu ideea nopţii. De ce am întrerupt această povestire puţin înainte ca Therese să fie iertată, îngăduindu-i-se astfel împăcarea cerească? Adevărul este că aceste pagini consolatoare au fost scrise şi apoi rupte ’ nu VEDEAM preotul indicat să primească spovedania Theresei. La Roma, am dat peste acest preot, şi astăzi ştiu (poate că odată am să scriu despre lucrul acesta) cum a intrat Therese în lumina morţii.     Roma, Boboteazî, 1935 — Ieşi astă-seară, Anna? Cu capul înălţat, Therese, îşi privea slujnica. Costumul-taior pe care i-l dăruise era prea strâmt pentru trupul tânăr şi împlinit al fetei. Anna stătea în picioare în faţa stăpânei. — Auzi ploaia, fetiţo? Ce-ai să faci afară? Ar fi vrut s-o reţină, să asculte clinchetul familiar ar farfuriilor mutate dintr-un loc în altul şi cântecul acela de neînţeles al cărui refren alsaciana îl fredona la nesfârşit. În celelalte seri, până la orele zece, Therese se simţea în siguranţă, învăluită de rumoarea aceea pe care o face o fiinţă vie, când este tânără. În primele luni, Anna locuise în apaihament, într-o cămăruţă liberă. Iar noaptea, stăpână-sa auzea suspine, vorbe nedesluşite de copil care visează, uneori câte un mârâit animalic. Şi chiar când tânăra fată dormea somnul cel mai adânc, Therese îi simţea prezenţa, de parcă ar fi auzit cum circulă sângele prin trupul întins dincolo de perete. Nu era singură; bătăile proprie-i inimi n-o mai înspăimântau. Sâmbătă seara slujnica ieşea în oraş; Therese rămânea cu ochii deschişi în beznă, ştiind că somnul nu avea s-o cuprindă înainte de înapoierea fetişcanei care, uneori, nu se întorcea decât în zori. Cu toate că niciodată nu i se ceruse socoteală de nimic, într-o bună zi Anna şi-a cărat lucrurile la etajul servitorilor: „ca să hoinărească mai în voie, pricepeţi!“ a zis portăreasa. Therese a trebuit să se mulţumească cu puţina mângâiere pe care i-o aducea prezenţa Annei până la orele zece. Când fetişcana venea să-i spună bună seara şi să primească dispoziţii pentru ziua următoare, stăpâna se străduia să prelungească discuţia; o întreba despre familia ei: „Avea vreo ştire de la maică-sa?“, dar mai totdeauna fata îi răspundea prin fraze scurte, ca un copil pe care cei mari îl obosesc şi care se grăbeşte să meargă la joacă. Nicio duşmănie, de altfel; ba chiar o pornire afectuoasă. Ceea ce predomina totuşi era acea nepăsare a tinerilor faţă de bunăvoinţa vârstnicilor pe care nu-i pot iubi. Therese dădea târcoale acestui univers ferecat: o ţărancă, o slujnică, pe care o păstra ca pe o bucăţică de pâine neagră în temniţa el, neavând de ales între tânăra fată şi altă fiinţă omenească. De obicei nu stăruia; şi după ce Anna îi spunea: „îi doresc noapte bună doamnei. Doamna nu mai doreşte nimic?“ Therese se ghemuia în colţul ei aşteptând, ca întotdeauna, cu inima strânsă zgomotul uşii închise. în această sâmbătă, însă, deşi nu se făcuse ora nouă, Anna părea că se pregăteşte de plecare, cocoţată pe tocurile înalte cu picioarele cam groase, strânse ca într-un corset în pantofii din imitaţie de şopârlă. — Nu ţi-e teamă de ploaie, fetiţo? — O! până la metrou, nu-i mult de mers… — O să-ţi uzi taiorul. — N-o să stăm pe stradă. Ne ducem la cinema… — „Ne ducem” — cine? Ea-i răspunse cu un aer îndărătnic: — Câţiva prieteni… şi se şi repezi la uşă. Therese o strigă: — Şi dacă te-aş ruga să rămâi, astă-seară? Nu mă simt prea bine… îşi asculta, uluită, răsunetul propriilor cuvinte. Vorbea oare ea? Slujnica bombăni: — Bine! dacă-i aşa… dar Therese se şi răzgândise: — Nu, simt că mi-i mai bine… Du-te şi te distrează, fetiţo. — Doamna doreşte să-i încălzesc laptele? — Nu, nu. N-am nevoie de nimic. Hai, du-te. — Doriţi să aprind focul? Therese îi răspunse că o să-l aprindă singură, dacă i-o fi frig. Se abţinu s-o împingă pe fată de umeri; de data aceasta, zgomotul uşii închise nu numai că nu-i făcu rău, dar îi dădu un sentiment de uşurare. Se privi în oglindă şi rosti cu glas tare: „Ce-i cu tine, Therese?“ Ce se petrecea, oare cu ea? Se umilise astă-seară mai mult decât oricând? Gândul că-şi va petrece de una singură o seară şi o noapte întreagă o făcuse să se agaţe, aşa cum. Proceda întotdeauna, de prima fiinţă răsărită în cale. Să nu fie singură, să aibă cu cine schimba o vorbă, să audă respiraţia unui om tânăr… Atât şi nimic mai mult; dar nici acest lucru nu mai era posibil. Şi, ca întotdeauna, un val de ură urcă din străfundul fiinţei sale: „proasta asta o să-şi frângă repede gâtul şi până la urmă o să facă trotuarul…” Theresei îi fu ruşine de sentimentul care o stăpânea, îşi scutură capul. Va aprinde focul… Nu pentru că seara de octombrie ar fi fost rece; dar, vorba ceea, focul îţi ţine tovărăşie. Va lua o carte… cum de nu se gândise să-şi facă rost în timpul după-amiezii de un roman poliţist? Nu suporta nicio altă lectură în afara romanelor poliţiste. Când era tânără încerca să se regăsească în cărţi şi sublinia cu creionul unele pasaje. Acum nu mai aştepta nimic de la confruntarea cu personajele născocite: toate dispăreau, se pierdeau în propria ei strălucire. Astă-seară deschise totuşi cu mâna tremurândă biblioteca eu geamuri — aceeaşi care îi mobilase pe vremuri camera ei de fată, la Argelouse, în timpul nevinovăţiei, şi tot aceeaşi care o asistase în zilele când. Proaspăt măritată, starea bărbatului său îi obliga să locuiască în camere separate. Therese îşi aminteşte cum, timp de câteva zile, ascunsese pacheţelul cu droguri în dosul volumelor Istoria Consulatului şi a Imperiului… Această mobilă veche şi onestă, tăinuitoare de otravă, complicea crimei sale, martora crimei sale… Cum de-a putut, oare, parcurge un drum atât de lung, de la ferma din Argelouse până la etajul al treilea al casei bătrâneşti de pe strada du Bac? Therese şovăie o clipă, ia cartea, o pune jos, închide biblioteca, se apropie de oglindă. Îi cade părul ca la bărbaţi; da, are o frunte cheală de om bătrân: „o frunte de gânditor“, rosteşte ea cu glasul şoptit. Dar acesta e singurul semn vizibil de bătrâneţe:\, Când îmi pun pălăria arăt întocmai ca mai înainte. Încă de la douăzeci de ani mi se spunea că n-am vârstă…" Cele două cute care-i porneau de la nasul prea mic spre colţul buzelor, păreau să fie doar cu puţin mai accentuate decât pe vremuri. Ce-ar fi să iasă-n oraş… La cinema? Nu, ar costa-o prea scump, nu s-ar putea abţine ca apoi să nu bea un păhărel din cafenea în cafenea… începea să facă mici datorii. În Landă treburile mergeau din ce în ce mai prost. Era pentru prima oară când moşia nu mai aducea beneficii. Bărbatul său îi scrisese patru pagini referitoare la acest lucru: stâlpii de mână nu mai au căutare; englezii îi refuză. Totuşi răririle trebuie făcute pentru că pinii încep să se resimtă. Aceste răriri care altădată produceau, acum costă scump. Preţurile răşinii n-au fost niciodată atât de’ scăzute… încerca să vândă pinii, dar negustorii îi ofereau preţuri derizorii. Therese îşi păstrase totuşi obiceiurile de altădată; nu putea ieşi în oraş fără să arunce banii ca pe un lest, pentru a se înălţa puţin deasupra acestui vid, pentru a realiza, dacă nu plăcerea, cel puţin ameţeala, abrutizarea. De altfel nu mai avea forţa fizică de a rătăci singură pe străzi. Cinematograful nu o ajutase niciodată cu nimic, semiîntunericul din sală provocându-i o plictiseală căreia nu putea să-i reziste. Cea mai neînsemnată fiinţă vie căreia, la cafenea, îi urmărea gesturile şi mişcăi’ile o interesa mai mult decât imaginile de pe ecran. Dar ea nu mai avea curajul să se desfete spionându-i pe alţii, pentru că nicăieri nu trecea neobservată. Zadarnic se îmbrăca în culori şterse, zadarnic îşi căuta un loc ferit: în înfăţişarea ei era ceva, nici ea nu ştia ce, care atrăgea atenţia. Sau poate îşi închipuia doar? Oare din pricina chipului neliniştit, a gui’ii acesteia strânse? în ţinuta sa, pe care o credea corectă şi chiar sobră, stăruia acea vagă dezordine, acea uşoară extravaganţă, a femeilor care încep să îmbătrînească şi care nu mai au pe nimeni care să le dea sfaturi. În copilărie, Therese se distra adesea pe se putea abţine să nu strice pălăriile care i se seama mătuşii Clara, pentru că fata bătrână nu cumpărau, modificându-le după gustul eî. Dar iată că acum Therese se lăsa pradă aceleiaşi manii şi orice-şi punea pe ea, căpăta, fără voia ei, un aspect bizar. Poate că mai târziu va deveni şi ea una din bătrânele acelea ciudate, cu pălării cu pene, care-şi vorbesc singure pe băncile din parcuri, trăgând după de bocceluţa cu zdrenţe vechi. Nu era conştientă de această ciudăţenie; şi totuşi îşi dădea bine seama că pierduse puterea aceea de care singuraticii nu se pot lipsi — puterea insectelor care împrumută culoarea frunzei şi a scoarţei. De la masa ei, la cafenea sau la restaurant, ani de-a rândul, Therese cercetase în taină fiinţele care n-o vedeau. Ce făcuse oare cu inelul care te face nevăzut? Iată că acum atrage toate privirile, ca animalul străin de turmă. Aici, cel puţin, între aceşti patru pereţi, cu această podea lăsată, cu acest tavan, pe care dacă şi-ar fi ridicat braţul l-ar fi putut atinge, era sigură că se află la adăpost. Trebuia numai să-şi găsească forţa să rămână în acest spaţiu mărginit. Or, în seara aceasta, Therese simţea că n-are tăria să stea singură. Era atât de convinsă de acest lucru, încât fu gata să se lase cuprinsă de spaimă. Apropiindu-se din nou de cămin, se privi în oglindă şi cu un gest familiar îşi lăsă degetele să-i alunece încet, de-a lungul obrajilor. Nimic nou nu se petrecea în viaţa ei, în acel moment al zilei,   decât ceea ce se petrecuse întotdeauna: nimic nou… Nimic. Şi totuşi era sigură că atinsese o limită: ea vagabondul care îşi dă seama că a apucat-o pe un drum care nu duce nicăieri şi care se pierde în întinderea nisipoasă. Fiecare zgomot de afară se izola de forfota umană, căpăta o valoare absolută: acest claxon de automobil, acest râs femeiesc, acest scârţâit de frână. Therese înaintă până la fereastră; 6 deschise. Ploua. Vitrina farmacistului era încă luminată. Verdele şi roşul unui afiş luceau sub razele unui felinar. Therese se aplecă, măsură cu ochii distanţa până la trotuar. Ai fi zis că cercetează vidul. Nici măcar umbra curajului de a se arunca în el! Dar poate că ameţeala… Invoca ameţeala şi se ferea de ea. Închise iute fereastra, şopti: „Laşă!“ Ce lucru cumplit, să vrei să provoci moartea cuiva, când ţie ţi-e frică de ea. Cu o zi mainainte se împliniseră cincisprezece ani de când, escortată de avocatul său, Therese ieşise din tribunalul subprefecturii şi străbătuse piaţa pustie, repetând cu glasul scăzut: „Neurmărire! Neurmărire!“ Liberă în sfârşit, crezuse ea… Ca şi cum stătea în puterea oamenilor să decidă dacă o crimă se consideră necomisă, când a avut loc în realitate! în seara aceea nu bănuise că va intra într-o temniţă mai cumplită decât cel mai strâmt mormânt: în temniţa faptei sale şi că niciodată nu va evada din ea. „Dacă n-aş fi dispreţuit decât viaţa altora, dar viaţa mea…’“ De la unica încercare de sinucidere, la Argelouse, simţea în ea, mereu treaz, chiar în ceasurile de mare deznădejde, instinctul de conservare. În cele mai nesăbuite clipe din aceşti cincisprezece ani, respectase o anumită igienă; îşi menajase întotdeauna inima bolnavă. Plăcerea aceasta de a se ruina, indiferenţa aceasta faţă de propria distrugere pe care o au fiinţele obişnuite cu droguri, erau lucruri de care ea se ferise întotdeauna, nu din motive nobile, ci din teama de moarte.. N-a fost nevoie ca doctorul să insiste prea mult pentru a o convinge să nu mai fumeze din pricina inimii. În casa ei n-ai fi putut găsi o singură ţigară. Therese simţi că o cuprinde frigul. Îşi frecă de talpa pantofului un. Chibrit de bucătărie, şi flacăra începu să lingă lemnele de proastă calitate, plătite atât de scump la Paris. Dar pârâitul lemnului, mirosul fumului îi reaminteau acestei fiinţe născute în landă alte momente din zilele nevinovăţiei sale: timpul de dinaintea faptei… îşi trase fotoliul cât mai aproape de sobă şi, cu ochii închişi, începu să-şi mângâie picioarele cu acelaşi gest pe care-l observase pe vremuri la mătuşa Clara. Mirosul acesta al primelor focuri conţinea în el multe altele: pe cel al ceţii de pe trotuarele triste din oraşul Bordeaux, pe cel din faţa subprefecturi, — cel al înapoierii acasă. Chipuri apăreau pentru scurt timp pe ecranul minţii sale, apoi se ştergeau: fiinţe care ocupaseră un loc în viaţa ei pe vremea când zarurile nu fuseseră încă aruncate, când jocurile nu erau încă făcute, când lucrurile s-ar fi putut petrece altfel decât se petrecuseră. Acum însă totul era încheiat: imposibil să schimbi cu ceva rezultatul faptelor tale; destinul său se conturase o dată pentru totdeauna. Lucrul acesta însemna să continui să trăieşti când ai certitudinea că nu mai poţi adăuga nimic şi nici suprima nimic din ceea ce este. Auzi ceasul bătând ora nouă. Trebuia să mai rabde puţin, deoarece era prea devreme ca să înghită pastila care îi asigura câteva ore de somn. Nu pentru că lucrul acesta intra în obiceiurile deznădăjduitei prevăzătoare, dar în seara aceasta nu-şi putea refuza acest remediu. Dimineaţa ai întotdeauna mai mult curaj; ceea ce voia ea să evite cu orice preţ era să nu se trezească la miezul nopţii. Mai presus de toate, o înspăimânta insomnia când, întinsă în întuneric cădea pradă, fără putere de împotrivire, tuturor furiilor imaginaţiei sale, tuturor ispitelor minţii. Ca să scape de spaima de a se şti femeia care devenise, ca să nu ajungă în ghearele acestei gloate mute, unde recunoştea chipul posac cu obrajii căzuţi al lui Bernard, soţul ei, victima ei, precum şi gingaşul chip măsliniu al fiicei sale Mărie, care acum avea şaptesprezece ani, în sfârşit, atâtea fiinţe, pe care le urmărise, le hărţuise, cărora le tulbvirase existenţa şi care o alungaseră; ca să nu se lase sufocată de invazia de fantome, nu avea altă scăpare, în timpul nopţilor fără somn, decât să aleagă una dintre de, decât să îmblânzească una din fiinţele acelea neînsemnate şi să trăiască în gând o scurtă bucurie fără urmări. Căci doar aceia care nu contaseră decât puţin în viaţa ei, care nu jucaseră decât un rol mărunt în existenţa ei îi mai arătau o oarecare blândeţe: prietenii abia înfiripate, iubiri care nu avuseseră timp să se descompună. în intervalul insomniilor sale, Therese rătăcea cu gândul peste acest câmp de bătălie, întorcea cadavrele cu faţa în sus, căuta un chip încă neatins. Rămăsese vreunul de care să nu-şi amintească cu amărăciune? Aproape toţi cei care la început o iubiseră n-au avut nevoie de prea mult timp pentru a descoperi în ea forţa aceasta distructivă. Doar fiinţele întâlnite în mod întâmplător o mai ajutau, fiinţele acelea care se aventuraseră până la marginea vieţii sale; de la de doar mai putea aştepta o mângâiere: necunoscuţi întâlniţi într-o noapte şi niciodată revăzuţi… De cele mai multe ori însă se întâmpla ca Therese să-i piardă şi pe aceştia, chiar în imaginaţie; dispăreau; constata brusc că nu mai erau acolo şi că gândurile ei rătăceau aiurea. Nici înminte nu acceptau să-i fie prieteni. O lăsau singură şi atunci apăreau alţii. Ah! pe aceştia cât ar fi vrut să-i alunge! Aduceau cu ei amintirea unei umilinţe, a unei ruşini. În timpul acestor jalnice întâmplări, se   ivise mai totdeauna un moment în care ea înţelesese că persoana complice îşi cerea partea… Da, — Totdeauna se ivise acest moment al vorbei cu subînţeles şi al mâinii întinse: exploatarea îmbrăcase toate formele, de la împrumutul direct până la afacerile importante, din care i se promitea că va avea de câştigat. În timpul acesta, al tihnei celei mai desăvârşite, când liniştea eâmpiei se revărsa asupra Parisului, Therese relua’ la nesfârşit socoteala tuturor banilor pe care îi împrumutase sau care îi fuseseră luaţi în mod necinstit; constrânsă la strictul necesar, se enerva, îşi ieşea din fire, confrunta totalul pierderilor cu cel al datoriilor, pradă cu totul „spaimei de. A nu avea“, care îi stăpânise pe toţi bătrânii familiei ei… Nu, în seara aceasta, Therese n-o să se mai lase dominata de astfel de chinuri. Dacă îţi impui poţi să adormi. Trebuia să mai aştepte o oră. Încă o oră! Era însă la capătul puterilor… Se ridică, se apropie de măsuţa pe care era aşezat fonograful, dar se înfiora la gândul vacarmului posibil, de parcă muzica gata să izbucnească ar fi avut puterea să răstoarne pereţii, să o sufoce sub dărâmături. Se înapoie aşadar la fotoliu şi din nou privi flăcările. Chiar în clipa în care-şi spunea: „Mai are rost să trăiesc? Şi totuşi nimic n-o să se întâmple, pentru că niciodată nu se întâmplă nimic şi nimicmi mi se poate întâmpla”, chiar în clipa aceea auzi soneria de la intrare. Un zbârnâit scurt, care i se păru foarte puternic. Imediat însă schiţă un zâmbet gândindu-se la emoţia care o stăpânise: cine să fie decât Anna care avusese remuşcări şi care se temuse ca stăpână-sa să nu fie cu adevărat bolnavă… Nu! nici măcar Anna: cu siguranţă portăreasa, care îi făgăduise că va urca să vadă dacă mai târziu bătrâna n-ar avea nevoie de ceva. Da, cu siguranţă portăreasa… (deşi ea nu suna în felul acesta).   [1]           Vezi „Biblioteca pentru toţi" nr. 396 (1967).  

Cuibul de vipere de Francois Mauriac „… Dumnezeule, ţine seamă de faptul că nu ne înţelegem noi înşine şi că nu ştim ce vrem şi că ne îndepărtăm ia nesfţrşit de ceea ce dorim.*   SFANTA THRSE D’AVILA în pofida josniciei sale, doresc ca acest duşman al semenilor săi, acest suflet ros de ură şi’ de zgârcenie să vă trezească milă, să vă încălzească inima. De-a lungul vieţii sale cenuşii, patimi întristătoare îi ascund lumina, foarte apropiată, din care, câteodată, o rază îl atinge, e gata să-l pătrundă / patimile sale… înainte de toate însă îl împiedică s-o vadă creştinii mediocri, care-l pândesc şi pe care el însuşi îi chinuie. Câţi dintre noi nu descurajează astfel pe cel ce păcătuieşte, îndepărtându-l de la un adevăr, care, trecut prin cugetul lor, îşi pierde strălucirea! Nu, nu banii îi îndrăgea acest avar, nu de răzbunare era înfometat acest om îngrozitor. Obiectul adevărat al iubirii sale îl veţi cunoaşte dacă veţi avea forţa şi curajul de a-l asculta până la ultima mărturisire, întreruptă de moarte…   I   Vei fi mirată când vei descoperi această scrisoare în casa mea de bani, deas-upra unui pachet de acţiuni. Poate că ar fi fost mai bine dacă aş fi încredinţat-o notarului, care ţi-ar fi înmânat-o după moartea mea, sau dacă aş fi lăsat-o în sertarul de la birou, – primul pe care copiii îl vor forţa înainte ca trupul meu să se fi răcit. Dar, vezi, ani şi ani de zile m-am tot gândit la scrisoarea asta, mi-am închipuit-o mereu în nopţile mele albe, ieşind la iveală pe raftul casei de hani, al unei case de bani goale şi 111 care nu s-ar fi aflat nimic altceva decât răzbunarea aceasta, pusă la cale timp de aproape o jumătate de secol. Nu-ţi fie teamă; de altfel, eşti de pe-acum liniştită. „Acţiunile sunt acolo.” Parcă îţi aud ţipătul, răzbătând încă din vestibul, la întoarcerea de la bancă. Da, voalul tău de doliu nu te va împiedica să strigi copiilor: „Acţiunile sunt acolo”. Eram aproape hotărât să nu le las acolo şi-mi luasem toate măsurile. Dacă aş fi vrut, nu v-ar mai fi rămas nimic, afară de casă şi de terenuri. Aţi avut norocul ’că am dat uitării ura mea. Am crezut mult timp că tot ceea ce fusese mai viu în mine era ura. Şi iată că, astăzi cel puţin, n-o mai simt. Bătrânul de acum cu greu şi-l poate închipui pe bolnavul furios ide odinioară petrecându-şi nopţile, nu urzind răzbunarea (această bombă cu întârziere era pregătită cu o migală de care eram mândru), ci căutând posibilitatea de a se bucura de ea. Aş fi vrut să trăiesc atât cât să pot vedea mutrele voastre la întoarcerea de la bancă. Aveam de gând să nu-ţi dau prea curând procura pentru a deschide casa de bani, să ţi-o dau destul de târziu ca să am această din urmă bucurie de-a auzi întrebările voastre disperate: „Unde sunt acţiunile?” Mi se părea atunci că cea mai cumplită agonie nu va izbuti să-îmi fure o asemenea plăcere. Da, am fost în stare de asemenea calcule. Cum am ajuns aici, eu care nu eram un monstru? E ora patru, şi tava cu dejunul meu, farfuriile murdare în care roiesc muşte mai zac încă pe masă. Degeaba am sunat. La ţară soneriile nu funcţionează niciodată. Aştept, fără să-mi pierd răbdarea, în camera în care am dormit când eram copil şi în care cu siguranţă voi muri. Atunci, primul gând al fiicei noastre Genevieve va fi să ceară camera pentru copii. Ocup singur camera cea mai mare, cea mai luminoasă. Recunoaşteţi că am vrut să i-o cedez Genevievei şi că aş fi făcut-o, dacă n-ar fi fost doctorul Lacaze, care se teme, pentru bronhiile mele, de umezeala de la parter. Fără îndoială că aş fi consimţit, dar cu atâta necaz, încât e foarte bine că am fost împiedicat. (Toată viaţa am făcut sacrificii a căror amintire mă otrăvea, hrănind, îngrăşând acel soi de venin care devine mai puternic o dată cu trecerea timpului.) Veşnicul meu chef de ceartă e o moştenire de familie. Tatăl meu, am auzit-o deseori pe marna povestind, era certat cu părinţii lui, care, la rândul lor, au murit fără să-şi fi revăzut fiica, pe care o alungaseră cu treizeci de ani mai înainte (din ea se trag verii aceia din Marsilia, pe care noi nici nu-i cu. Noaştem). N-am ştiut niciodată de ce au existat aceste zâzanii, dar aveam încredere în ura înaintaşilor noştri; chiar şi astăzi, dacă i-aş întâlni, aş întoarce spatele oricăruia dintre verişorii aceia din Marsilia. Se poate întâmpla să nu-ţi mai vezi rudele depărtate; nu-i însă acelaşi lucru cu copiii, cu soţia. Desigur, familii unite există; dar când te gândeşti lanumărul căsniciilor în care două fiinţe se întărită, se scârbesc una de alta la aceeaşi masă, în aceeaşi baie, sub aceeaşi plapumă, e extraordinar cât de puţini divorţează. Se urăsc şi nu pot fugi departe una de alta în fundul acestor case… De unde o asemenea febră a scrisului, care mă cuprinde azi, la aniversarea zilei mele de naştere? împlinesc şaizeci şi opt de ani şi numai eu singur o ştiu. Genevieve, Hubert, copiii lor, întotdeauna şi-au primit, de fiecare aniversare, torta, lumânărelele, florile. Dacă de ani de zile nu-ţi dăruiesc nimic de ziua ta, să nu-ţi închipui că uit; o fac ca să mă răzbun. Ajunge… Ultimul buchet pe care l-am primit de ziua mea, sărmana maică-mea l-a cules cu mâinile ei tremurânde; se târâse pentru ultima dată până în aleea trandafirilor, cu toate că suferea de inimă. Unde rămăsesem? Da, te întrebi de ce această subită furie a scrisului, „furie”, chiar ăsta e cuvântul. Îţi poţi da seama de ea după scrisul meu, după literele aplecate în aceeaşi direcţie, ca pinii de către vântul de vest. Ascultă: ţi-am vorbit mai întâi de-o răzbunare îndelung plănuită şi la care renunţ. Totuşi există ceva în tine, ceva din tine, ce trebuie înfrânt, e tăcerea ta. Ah! înţelege-mă: eşti bună de gură, poţi discuta ore întregi, cu Cazau despre păsările din curte sau despre grădina de zarzavat. Cu copiii, chiar cu cei mai mici, flecăreşti şi te îndobitoceşti zile întregi. Ah! Prânzurile acelea, de la care plecam năuc, frământat de afacerile, de grijile mele, despre care nu. Puteam vorbi nimănui… Mai ales începând cu procesul Villenave, când am devenit deodată, cum se spune în limbaj gazetăresc, un mare avocat la Curtea ou juri. Cu cât eram mai pornit să cred în însemnătatea mea, cu atât mai mult îmi dădeai sentimentul nimicniciei mele… Dar nu, nu despre asta-i vorba, pe-un alt soi de tăcere, vreau să mă răzbun.: tăcerea încăpăţânată cu care ai împresurat căsnicia noastră, neînţelegerea noastră profundă. De câte ori, la teatru sau citind un roman, nu m-am întrebat dacă există în viaţă amante sau soţii care fax: „scene”, care îşi deschid sufletul, care îşi găsesc o alinare explicându-se! în timpul acestor patruzeci de ani, în care am suferit unul alături de altul, ai fost, în stare să, ocoleşti orice vorbă pornită din inimă, ai curmat orice încăput de discuţie. Mult timp am crezut că o făceai dinadins, că e vorba de o idee preconcepută, al cărei fir îmi scapă, până în ziua când am înţeles că, pur şi simplu, mă ignorai. Eram atât de în afara preocupărilor tale, încât te fereai 1111 din groază, ci din plictiseală. Aveai abilitatea" să mă ghiceşti, să mă simţi de departe; şi dacă te luam prin surprindere, ştiai să scapi uşor, sau mă mângâiai pe obraz, mă sărutai şi fugeai. M-aş putea teme, fără îndoială, că ai să rupi scrisoarea după ce vei fi citit primele rânduri. Nu, n-ai s-o faci, pentru că de câteva luni te uimesc, te pun pe gânduri. Oricât de puţin te uiţi la mine, n-ai observat o schimbare în felul meu de-a fi? Da, de data aceasta am încredere că nu-mi vei scăpa. Vreau să ştii, vreau să ştiţi, tu, fiul tău, fiica ta, ginerele tău, nepoţii tăi, cine era omul care trăia singur, faţă în faţă cu grupul * vostru compact, avocatul peste măsură de obosit, care trebuia cruţat pentru că el avea în mână banii, dar care părea să sufere pe-o altă planetă. În care planetă? N-ai vrut niciodată să te duci s-o vezi. Caimează-te: nu e vorba aici nioi de necrologul meu, scris dinainte de mine însumi, nici de un rechizitoriu împotriva voastră. Trăsătura dominantă a firii mele, şi care ar fi impresionat pe oricare altă femeie în afară -de tine, e o luciditate îngrozitoare. Iscusinţa de-a te autoamăgi, care ajută majorităţii oamenilor să trăiască, mi-a lipsit totdeauna. N-am încercat niciodată un sentiment josnic, fără să-îmi fi dat seama de el… A trebuit să mă întrerup… nimeni n-aducea lampa; nimeni nu venea să închidă obloanele. Priveam acoperitul cramelor ale căror ţigle erau viu colorate, ca florile sau gâtlejul păsărelelor. Auzeam sturzii în iedera căţărată pe plop, zgomotul unui butoi rostogolit. Aveam norocul să pot aştepta moartea în unicul loc din lume în care totul rămâne aidoma amintirilor. Numai huruitul motorului înlocuieşte scârţâitul noriei\ pe care-o învârtea altădată măgăriţa. (Mai e şi îngrozitorul avion poştal, care anunţă ora gustării de după masă şi murdăreşte cerul.) Nu le e dat multor oameni să regăsească în realitate, cu propriii lor ochi, această lume, pe care cei mai mulţi n-o descoperă decât în ei înşişi, când au curajul şi răbdarea să-şi aducă aminte. Pun mâna pe ipi-ept, îmi palpez inima. Privesc dulapul cu oglindă, mi care se găsesc, într-un colţ, seringa Pravaz, fiola de nitrit de amil, tot ce-ar fi necesar în caz de criza. M-ar auzi cineva oare dacă aş striga? Toţi pretind că nu e altceva decât o falsă angină pectorală; puţin le pasă dacă sunt convins sau nu de acest lucru, ţin mai mult s-o creadă ei înşişi, ca să doarmă liniştiţi. Acum respir. Simt parcă o mână care mi-ar apăsa umărul stâng, ţintuindu-l într-o poziţie anormală, aşa cum ar face cineva care ar vrea să nu-l uit. Pe mine moartea nu mă va lua prin surprindere. De mulţi ani îmi dă târooale, o aud, îi simt răsuflarea; e răbdătoare cu mine, pentru că n-o înfrunt şi mă supun disciplinei pe care o impune apropierea ei. Îmi sfârşesc viaţa în halat, cu ceremonialul celor grav bolnavi, incurabili, înfundat în fotoliul cu pefnuţe în care mama şi-a aşteptat sfârşitul; aşezat, ca şi ea, lângă o măsuţă plină de doctorii, nebărbierit, mirosind urât, sclavul mai multor manii dezgustătoare. Să nu vă închipuiţi însă că aţi scăpat; de la o criză la alta mă simt din nou în putere. Notarul Bourru, care mă credea mort, mă vede din nou apărând, şi ore întregi, în pivniţele instituţiilor de credit, am puterea să tai eu însumi cupoanele. Trebuie să mai trăiesc destul de mult timp pentru a sfârşi această spovedanie, pentru a te obliga în sfârşit să mă asculţi, tu care, ani de zile, cât am împărţit acelaşi pat, nu uitai niciodată să-mi spui, seara, îndată ce mă apropiam de tine: „Pic de somn, dorm de pe-acum, dorm…” îndepărtai astfel mult mai puţin mângâierile decât cuvintele mele. E adevărat că nenorocirea noastră a început o dată cu discuţiile acelea nesfârşite, de care ne lăsam furaţi oând eram tineri căsătoriţi. Doi copii: eu aveam douăzeci şi trei de ani, tu optsprezece; şi poate că dragostea pălea în faţa unor asemenea destăinuiri, a elanului unei dăruiri totale. Ca î. N prieteniile din copilărie, făcusem jurământ să ne spunem totul. Eu care aveam atât de puţine să-ţi mărturisesc, încât eram silit să înfrumuseţez nişte aventuri mărunte, nu mă îndoiam că şi tu erai tot atât de nevinovată ca şi mine; nici nu-mi închipuiam că ai fi putut rosti vreodată un alt nume de băiat înaintea numelui meu; n-o credeam până în seara… Ne aflam în această cameră în care îţi scriu astăzi. Tapetul de pe pereţi a fost schimbat; dar mobilele de mahon au rămas în acelaşi loc, paharul de apă, de culoarea opalului, se afla pe masă, alături de ser-, viciul acela de ceai câştigat la loterie. Luna strălucitoare lumina covoraşul de trestie. Vântul de sud, ce străbate landele, aducea până la patul nostru mirosul unui incendiu. Prietenul acela, Rodolphe, de care mi-ai vorbit adeseori şi întotdeauna pe întuneric, ca şi cum fantoma lui ar fi trebuit să fie prezentă între noi, în clipele noastre de cea mai profundă armonie, i-ai pronunţat din nou numele în seara aceea – ai uitat? Dar asta nu-ţi era de ajuns. — Există lucruri, dragul meu, pe care ar fi trebuit să ţi le spun înaintea logodnei. Îmi pare rău că nu ţi le-am mărturisit. A!… Nimic grav, linişteşte-te… Nu eram neliniştit şi n-am făcut nimic pentru a te îndemna la destăinuiri. Dar tu le risipeai cu o plăcere care la început m-a stingherit. Nu te mustra cugetul, nu te supuneai unui sentiment de delicateţe faţă de mine, cum mi-o spuneai, şi cum, de ’altfel, tu o credeai. Nu, te tăvaleai într-o dulce amintire, nu te mai puteai stăpâni. Poate că presimţeai o ameninţare împotriva fericirii noastre; dar amintirea era mai puternică decât tine. Voinţa ta nu mai putea împiedica umbra acestui Rodolphe să plutească în jurul patului nostru. Să nu crezi cumva că nefericirea noastră s. E trage – din gelozie. Eu, care mai târziu am ajuns să fiu teribil de gelos, nu simţeam nimic care să amintească de o asemenea patimă în noaptea de vară de care-ţi vorbesc, o noapte din anul ’85, când mi-ai mărturisit că, la Aix, în timpul vacanţei ai fost logodită cu băiatul acela necunoscut. Când mă gândesc că abia după patruzeci şi cinci de ani mi-e dat să am cu tine o explicaţie în privinţa aceasta! Vei citi oare scrisoarea mea? Te interesează atât de puţin toate astea! Tot ce e în legătură cu persoana mea te plictiseşte. Chiar şi copiii te împiedicau să mă vezi şi să mă auzi; dar de când au apărut şi nepoţii… Atâta pagubă! îmi încerc norocul pentru ultima oară. Poate că, mort, voi avea asupra ta o putere mai mare decât viu. Cel puţin în primele zile. Câteva săptămâni voi recăpăta un loc în viaţa ta. Dacă n-ar fi decât din datorie, vei citi paginile acestea până la capăt; simt nevoia s-o cred. O cred. II Nu, în timp ce te destăinuiai, nu încercam nici un sentiment de gelozie. Cum să te fac să înţelegi ceea ce se distrugea în mine? Fusesem unicul copil al văduvei pe care ai cunoscut-o, sau mai bine zis lângă care ai trăit mulţi ani fără a o cunoaşte. Dar, cu siguranţă, chiar dacă te-ar fi interesat, ţi-ar fi fost greu să înţelegi ce însemna legătura dintre două fiinţe, mamă şi fiu, tu, părticică a unei familii burgheze puternice şi numeroase, ierarhizată, organizată. Nu, nu ţi-ai putea închipui câtă grijă poate avea văduva unui funcţionar modest, şef de serviciu la Prefectură, pentru un fiu care reprezintă tot ce i-a mai rămas pe lume. Succesele mele la şcoflă o umpleau de mândrie. Ele reprezentau şi singura mea bucurie. În vremea aceea nu mă îndoiam că eram foarte săraci. Ca să mă conving, era de ajuns să văd viaţa noastră strâmtorată, cumpătarea din care mama făcuse lege. Desigur, nu-mi lipsea nimic. Azi îmi dau seama cât eram de răsfăţat. Fermele mamei de la Hosteins ne asigurau o masă ieftină şi aş fi fost extrem de mirat dacă mi s-ar fi spus că era foarte rafinată. Găinuşele îngrăşate cu mei, iepurii, pateurile cu, sitari nu trezeau în mine nicio idee de lux. Auzisem întotdeauna spunându-se că terenurile acelea nu aduceau decât un venit modest. Şi, de fapt, când mama le moştenise, erau nişte întinderi neroditoare, unde bunicul, de copil, dusese el însuşi turmele la păscut. Dar nu ştiam că prima grijă a părinţilor mei fusese să le însămânţeze şi că la douăzeci şi unu de ani voi fi proprietarul a două mii de hectare de pădure tânără, care furnizau de pe-atunci lemn de mină., Mama economisea şi din veniturile ei modeste. În  timp ce trăia încă tatăl meu, rupându-şi pâinea de la gură, cumpăraseră proprietatea din Calese (patruzeci de mii de franci, via pe care n-aş da-o din mână nici (pentru un milion!). Locuiam în strada Sfânta Ecaterina, la etajul al treilea al unei case ce ne aparţinea (casa fusese zestrea tatei, împreună cu nişte terenuri virane). De două ori pe săptămână sosea un coş de la ţară: mama intra foarte rar la măcelar. Trăiam cu ideea fixă a Şcolii Normale, unde voiam să mă înscriu. Mama se zbatea să mă scoată la aer joia şi duminica. Nu semănăm de fel cu acei copii care sunt întotdeauna primii în clasă, având aerul că nu le e de loc greu. Eram un „tocilar” şi mă mândream: un tocilar, şi-atât. Nu-mi amintesc ca la liceu să fi avut cea mai mică plăcere studiindu-l pe Vergiliu sau pe Racine. Totul nu era decât materie de învăţătură. Din operele otftenirii alegeam pe acelea care erau înscrise în program, singurele care aveau importanţă în ochii mei, şi scriam despre ele ceea ce trebuie să scrii ca să placi examinatorilor, adică ceea ce fusese deja spus şi scris de generaţii întregi de normalişti. Eu eram idiotul ăsta, şi-aş fi rămas poate la fel fără hemoptizia ce-a îngrozit-o pe mama şi care, două luni înain-" tea concursului de admitere la Şcoala Normală, m-a silit să părăsesc totul. Era tributul dat unei copilării prea cufundate în studii, a unei adolescenţe nesănătoase; un băiat în plină creştere nu trăieşte nepedepsit, aplecat asupra unei mese, până la o -oră târzie din noapte, cu umerii aduşi, dispreţuind orice exerciţiu fizic. Te plictisesc? Mi-e teamă că te plictisesc. Nu. Sări însă niciun rând. Fii sigură că mă mulţumesc numai cu ceea ce e strict necesar: drama celor două vieţi ale noastre zăcea ascunsă în evenimentele acelea, pe care nu le-ai cunoscut sau pe care le-ai uitat. De altfel, vezi de pe-acum, din primele pagini, că nu mă voi cruţa. Ai cu ce să-ţi aţâţi ura… Nu, nu protesta: imediat ce te gândeşti la mine, duşmănia ta se înteţeşte. Mi-e teamă totuşi că sunt nedrept faţă de băiatul acela plăpând de atunci, aplecat peste dicţionarele sale. Când citesc amintirile din copilărie ale altora, când văd paradisul spre care se întorc cu toţii, mă întreb cu nelinişte adâncă: „Şi eu? De ce pustiul acesta chiar dela începutul vieţii mele? Poate că nu mai ţin minte ceea ce alţii îşi amintesc; poate că am cunoscut aceeaşi vrajă…” Din păcate, nu zăresc nimic altceva decât o crâncenă îndârjire, decât lupta pentru primul loc, decât rivalitatea plină de ură cu un anume Henoch şi un anume Rodrigue. Din instinct respingeam orice simpatie. Îmi amintesc că prestigiul succeselor şi până şi arţagul meu atrăgeau pe câte unii. Eram un copil îngrozitor faţă de cei ce pretindeau că mă iubesc. Mi-era groază de „sentimente*1. Dacă aş fi scriitor, n-aş putea scoate din toată viaţa mea de licean o singură pagină înduioşătoare. Stai… un singur lucru, totuşi, o nimica toată. Mi se întâmpla câteodată să mă conving că tata, de care abia îmi aminteam, nu murise, că un concurs de împrejurări stranii îl făcuseră să dispară. La întoarcerea de la liceu, urcam strada Sfânta Ecaterina, alergând prin mijlocul ei, strecurându-mă printre trăsuri, căci înghesuiala de pe trotuare m-ar fi oprit din goană. Suiam scara câte patru trepte deodată. Mama cârpea rufăria lângă fereastră. Fotografia tatei atârna în acelaşi loc, la dreapta patului. Mă lăsam îmbrăţişat de mama, de-abia îi răspundeam şi deschideam imediat cărţile. După hemoptizia care mi-a schimbat destinul s-au scurs luni sinistre în vila aceea de la Arcachon, unde prăbuşirea sănătăţii punea capăt ambiţiilor mele universitare. Mama, sărmana, mă enerva, deoarece pentru ea asemenea ambiţii n-aveau nicio importanţă şi mi se părea că-i pasă prea puţin de viitorul meu. În fiecare zi trăia în aşteptarea „orei termometrului”. Toată durerea şi toată bucuria ei atârnau de cât cântăream în fiecare săptămână. Eu, care m-am chinuit mai târziu atâta din cauză că, atunci când eram suferind, boala mea nu interesa pe nimeni, recunosc că am fost pedepsit pe drept pentru purtarea mea aspră, nepotolită de băiat răsfăţat. O dată cu primele zile frumoase „am fost mai tare ca boala”, cum zicea mama. Am renăscut, în sensul strict al cuvântului. Am devenit mai lat în spate, mai puternic. Trupul, ce suferise atâta din cauza regimului la care-l supusesem, înflorise în pădurea acum uscată, plină de grozamă şi de pomişoară de pe vremea când Arcachon nu era decât un sat. Am aflat tot atunci de la mama că nu trebuie să mă îngrijoreze viitorul. Aveam o avere frumoasă, care creştea an de an. Nimic nu mă grăbea; mai ales că, fără îndoială, urma să fiu scutit de serviciul militar. Eram un bun vorbitor, şi această calitate impresionase pe toţi profesorii mei. Mama voia să urmez dreptul şi nu se îndoia că, fără să mă obosesc prea mult, aş putea deveni uşor un mare avocat, afară de cazul că m-ar atrage politica… Vorbea, vorbea, îmi dezvăluia dintr-o dată toate planurile. Iar eu o ascultam îmbufnat, cu duşmănie, cu privirea îndreptată spre fereastră. începusem sa fac pe craiul. Mama mă urmărea cu o indulgenţă temătoare. Am văzut mai târziu, trăind printre ai tăi, importanţa pe care asemenea apucături o capătă într-o familie religioasă. Mama, însă, se gândea numai la ceea ce mi-ar fi putut primejdui sănătatea. Când şi-a dat seama că nu abuzam de asemenea escapade, a închis ochii asupra ieşirilor mele nocturne, cu condiţia să fiu înapoi la miezul nopţii. Nu, nu-ţi fie teamă, n-am să-ţi povestesc aventurile mele de-atunci! Ştiu că ţi-e groază de asemenea lucruri şi, de altfel, erau nişte aventuri atât de mărunte! Eram de pe-atunci destul de necăjit din cauza lor. Sufeream. Sufeream că aveam atât de puţin farmec, încât nici tinereţea nu mă ajuta cu nimic. Nu pentru că eram urât, aşa cred. Trăsăturile mele sunt „regulate”; şi Genevieve, care seamănă perfect cu mine, a fost o fată frumoasă. Dar aparţineam acelei specii de fiinţe despre care se spune că n-are tinereţe: an adolescent posomorit, fără prospeţime. Numai privindu-mă, oamenii îngheţau. Cu cât îmi dădeam seama mai bine de asta, cu atât deveneam mai ţeapăn. N-am ştiut niciodată să mă îmbrac, să-mi aleg o cravată, să-i fac nodul. N-am ştiut niciodată să-mi dau drumul, să râd, să fac pe nebunul. Era de neînchipuit că m-aş fi putut alătura miei bande vesele: aparţineam acelui soi de oameni care prin prezenţa lor ratează totul. De altfel, susceptibil, îmi era cu neputinţă să suport cea mai uşoară zeflemea. În schimb, când voiam să glumesc, aplicam altora, fără să vreau, lovituri pe care nu mi le iertau niciodată, îi ridiculizam, ţinteam defectul ce trebuia trecut sub tăcere. Cu femeile, din timiditate şi din orgoliu, foloseam un ton superior şi doctoral, pe care ele nu-l pot suferi. Nu ştiam să le observ rochiile. Cu cât simţeam că le displac, cu atât accentuam tot ceea ce în mine le provoca repulsie. Tinereţea mea n-a fost altceva decât o sinucidere prelungită. Mă grăbeam să devin antipatic dinadins, de teamă că voi displace în mod firesc. Pe drept sau pe nedrept, o învinovăţeam pe mama de ceea ce ajunsesem. Mi se părea că ispăşesc nenorocul de-a fi fost, din copilărie, prea alintat, ţinut sub pulpană, slujit… Pe atunci m-am purtat faţă de ea îngrozitor de aspru. O învinuiam că mă iubeşte prea mult. Nu-i iertam că mă copleşeşte cu ceea ce numai ea, singura în lume, era în stare să-mi dăruiască, cu ceea ce n-am mai cunoscut niciodată decât din partea ei. Lartă-mă că revin iarăşi, dar numai în gândul acesta găsesc puterea de-a suporta izolarea în care mă laşi. E drept, trebuie să plătesc. Sărmana femeie, adormită în veci de atâţia ani, a cărei amintire mai supravieţuieşte doar în inima obosită a bătrânului de acum, cât ar fi suferit dacă ar fi prevăzut cum o va răzbuna destinul! , Da, eram înfiorător: în mica sufragerie din vilă, sub lampa ce ne lumina la masă, nu răspundeam decât monosilabic întrebărilor ei timide; sau mă înfuriam cu brutalitate la cel mai mic pretext şi chiar fără motiv. Ea nu încerca să înţeleagă; nu cerceta cauzele izbucnirilor mele furioase; le îndura cum înduri mânia lui Dumnezeu: „Boala e de vină, spunea ea, trebuie să-şi descarce nervii…” Adăuga că e prea neştiutoare pentru a mă înţelege: „Recunosc că o bătrână ca mine nu e o tovarăşă prea plăcută pentru un băiat de vârsta ta…” Ea, care era atât de econoamă, ca să nu spun zgâr. Cită, îmi dădea mai mulţi bani decât îi ceream, mă îndemna să-i cheltuiesc, îmi aducea de la Bordeaux cravate caraghioase, pe care nu voiam să le port. Ne împrietenisem cu nişte vecini şi făceam curte fetei lor, dar nu pentru că-mi plăcea. Deoarece fata stătea iarna la Arcachon pentru a-şi îngriji sănătatea, mama era cuprinsă de panică la gândul că m-aş putea molipsi sau se temea să n-o compromit şi să mă căsătoresc fără voia mea. Sunt sigur azi că m-am agăţat, de altfel în zadar, de această cucerire pentru a o nelinişti pe maică-mea. Ne-am întors la Bordeaux după o absenţă de un an. Ne mutasem. Mama cumpărase o casă mare pe bulevard, dar nu-mi spusese nimic, pentru a-mi pregăti o surpriză. Am încremenit de mirare când un valet ne-a deschis uşa. Primul etaj era al meu. Totul părea nou. Uluit în sinea mea de luxul care, cred acum, trebuie să fi fost de-un îngrozitor prost gust, am fost în stare să fiu crud, să nu fac decât critici şi să mă arăt îngrijorat de banii cheltuiţi. Atunci, mama, triumfătoare, îmi dădu socoteala, pe care, de altfel, nu mi-o datora (căci cea mai mare parte a averii provenea de la familia ei;. Cincizeci de mii de franci rentă, fără a mai pune la socoteală vânzarea lemnelor din pădure, constituiau în vremea aceea, şi mai ales în provincie, o avere „frumuşică’1, de care orice alt tânăr s-ar fi folosit pentru a-şi croi drum, pentru a se ridica până la cea mai înaltă treapta a societăţii. Ambiţia nu-mi lipsea; dar mi-ar fi fost foarte greu să le ascund colegilor de la Facultatea de drept sentimentele mele duşmănoase. Aproape toţi erau băieţi de familie bună, crescuţi la iezuiţi şi cărora eu, licean şi nepot de păstor, nu le iertam sentimentul îngrozitor de invidie pe care mi-l inspira felul lor de-a se purta, cu toate că, spiritual, îmi apăreau inferiori. Să invidiezi fiinţe pe care le dispreţuieşti, o asemenea patimă ruşinoasă îţi poate otrăvi toată viaţa. îi invidiam şi-i dispreţuiam; şi aroganţa lor (poate închipuită) îmi aţâţa şi mai mult ura. Aveam o asemenea fire, că nu mă gândeam nicio clipă să le devin simpatic şi treceam în fiecare zi şi mai mult de partea adversarilor lor. Ura faţă de religie, care a fost timp îndelungat pasiunea mea dominantă, din cauza căreia ai suferit atât şi care ne-a făcut duşmani pentru totdeauna, această ură a luat naştere la Facultatea de drept, în 1879 şi în 1880, din clipa votării articolului 7, anul faimoaselor decrete şi al expulzării iezuiţilor. Până atunci fusesem nepăsător faţă de aceste probleme. Mama, vorbind de ele, nu-mi spunea decât: „Sunt foarte liniştită; dacă oameni ca voi nu vor fi mântuiţi, atunci nimeni nu va fi mântuit”. Mă botezase. Prima comuniune la liceu mi s-a părut a fi o formalitate plicticoasă, care nu mi-a lăsat decât o amintire confuză. În orice caz, nu i-a mai urmat alta. Neştiinţa mea în acest domeniu era deplină. Când eram copil, preoţii, pe stradă, îmi apăreau ca nişte personaje costumate, ca nişte oameni mascaţi. Nu mă gândeam niciodată la asemenea probleme şi când, în sfârşit, m-am preocupat de ele, am făcut-o din motive politice. Am înfiinţat un cerc de studii, care se întrunea ia Cafeneaua Voltaire, unde făceam exerciţii de oratorie. Atât de timid în viaţa particulară, deveneam alt om în dezbaterile publice. Aveam adepţi, mă mândream că eram şeful lor, dar, în realitate, nu-i dispreţuiam mai puţin decât pe burghezi. Mi-era ciudă pe ei că-şi manifestau atât de naiv ţelurile lor meschine, care erau şi-ale mele şi de care mă obligau să fiu conştient. Fii de mici funcţionari, foşti bursieri, băieţi deştepţi şi ambiţioşi, dar plini de venin, mă linguşeau fără să mă iubească. Le ofeream câte-o masă memorabilă, despre care vorbeau mult timp după aceea. Dar apucăturile lor mă dezgustau. Se întâmpla să-mi scape o glumă ce-i rănea de moarte şi pe care nu mi-o iertau. Totuşi, ura mea împotriva religiei era sinceră. Mă frământa şi o anumită dorinţă de dreptate socială. Am obligat-o pe mama să dărâme casele de chirpici în care locuiau ţăranii noştri prost hrăniţi cu fiertură de porumb şi cu pâine neagră. A fost prima dată când a încercat să-mi reziste: „Pentru recunoştinţa care ţi-o vor purta…” Dar n-am făcut nimic mai mult. Sufeream dându-mi seama că aveam, adversarii mei şi cu mine, o pasiune comună: pământul, banii. Există clasele posedante şi există celelalte. Am înţeles că voi fi întotdeauna de partea bogaţilor. Averea mea era egală sau superioară faţă de averea tuturor acestor băieţi ţanţoşi, care, aşa credeam eu, întorceau, capul când mă vedeau şi care, fără îndoială, nu mi-ar fi întors spatele dacă le-aş fi întins mâna. De altfel, se găseau şi unii, la dreapta sau la stânga, care în întrunirile publice. Să-mi arunce în faţă cele două mii de hectare de păduri şi podgoriile mele. lartă-mă ca zăbovesc atât. Fără toate amănuntele acestea poate că n-ai înţelege ceea ce a însemnat întâânirea noastră pentru băiatul chinuit de atunci, ce-a însemnat dragostea noastră. Eu, fiu de ţăran, a cărui mamă „purtase basma”, să mă însor cu o domnişoară Fondaudege! întrecea orice vis, era de neînchipuit…

Doamne, fie‑ţi milă de nebunişi de nebune, îndurâ‑te de ei! O, Creatorule, pot exista oare monştri în ochii aceluia care singur ştie de ce exista asemenea făpturi, cum s‑au făcut aşa şi cum ar fi putut să fie altfel?... CHARLES BAUDELAIRE     Mulţi vor spune, Thérèse, că tu nici nu exişti. Eu însă ştiu că exişti, eu care de ani întregi te urmăresc şi adesea, când trec pe lângă tine, te opresc şi îţi smulg masca de pe obraz. Îmi amintesc că eram încă un băieţandru când, în atmosfera înăbuşitoare a Curţii cu furi, ţi‑am zărit faţa mică, palidă, cu buzele strânse: soarta ta era în mâinile unor avocaţi mai puţin necruţători decât cucoanele împopoţonate din sală. Mai târziu te‑am regăsit în salonul unui conac sub înfăţişarea unei femei tinere, cu privirea rătăcită, enervată de grija permanentă şi de atenţiile cu care o înconjurau nişte bătrâne, desigur rude apropiate, şi un soţ cam naiv. — Ce‑ofi având?, se mirau ei. Doar nu‑i lipseşte nimiciţi satisfacem orice dorinţă... De câte ori, de atunci, nu ţi‑am admirat mâna poate puţin prea mare, pe care îţi sprijineai fruntea largă şi atât de frumoasă! De câte ori nu te‑am observat cum te învârteai după gratiile vii ale familiei, ca o lupoaică în cuşcă, şi mă sfredeleai cu o privire rea şi tristă. Pe mulţi îi va mira faptul că imaginaţia mea a putut crea o făptură şi mai odioasă decât toţi ceilalţi eroi ai mei. Dar voi izbuti eu oare vreodată să spun câte ceva despre fiinţele din care virtutea parca şiroieşte şi au inima deschisa, ca în palmă? Oamenii virtuoşi, inimile deschise, n‑au istorie; eu o cunosc însă pe aceea a inimilor îngropate adânc într‑un trup de tină cu care s‑au contopit. Aş fi vrut ca durerea să te îndrepte spre credinţă, Thérèse, şi multă vreme am dorit să devii demnă de a purta numele de Sfânta Locusta1. Dar şi atunci, unii – chiar dintre aceia care cred că sufletele noastre chinuite îşi pot răscumpăra păcatele – s‑arfi indignat ca în faţa unui sacrilegiu. Acum, când te părăsesc pentru totdeauna pe strada pe care o baţi, păstrez speranţa că nu mai eşti singură. 1 Locusta – vestită otrăvitoare în Roma antică. A fost executată. I Avocatul deschise o uşă. Ceaţa de afară pătrunse în coridorul dosnic al Palatului de Justiţie, unde se găsea Thérèse Desqueyroux, care simţi pe obraz boarea ei umedă şi o trase adânc în piept. Nu îndrăznea să iasă, de teamă să nu o aştepte cineva. Un bărbat cu gulerul hainei ridicat, care stătuse rezemat de un platan, se apropie, şi abia atunci îl recunoscu pe tatăl ei. Avocatul strigă: — Dosarul a fost închis! – apoi se întoarse către Thérèse: Poţi ieşi, nu‑i nimeni. Thérèse începu să coboare treptele umede. Mica piaţă părea într‑adevăr pustie. Tatăl ei nu o îmbrăţişa, nici măcar nu se uită la ea; era preocupat să‑l descoase pe avocatul Duros care‑i răspundea cu vocea scăzută de parcă s‑ar fi temut să nu‑i asculte cineva. Thérèse abia putea desluşi cuvintele lor: — Mâine vom primi confirmarea oficială că dosarul a fost închis. — S-ar putea să mai avem vreo surpriză? — Nici gând! Le‑am tăiat apa de la moară. — După depoziţia ginerelui meu totul era limpede. — Limpede... să zicem... E mai degrabă o chestiune de interpretare. — De vreme ce el însuşi a recunoscut că niciodată nu număra picăturile... — Ştii, Larroque, în astfel de cazuri mărturia victimei... Thérèse interveni răspicat: — Aici n‑a existat nici‑o victimă. — Voiam să spun: victima propriei imprudenţe, doamnă... O clipă cei doi bărbaţi o priviră cu atenţie pe tânăra femeie care stătea nemişcată, zgribulită; pe faţa ei lividă nu se citea nimic. În cele din urmă, îi întrebă unde se afla trăsura. Domnul Larroque lăsase trăsura să‑i aştepte afară din oraş, pe drumul către Budos, pentru a nu stârni comentarii. Traversară piaţa; plouase şi pe băncile umede se lipiseră frunze de platan. Din fericire se însera mult mai devreme acum, şi apoi la drumul către Budos se putea ajunge pe străzile cel mai puţin umblate ale acestui orăşel de provincie. Thérèse, cu un cap mai înaltă decât cei doi bărbaţi, mergea între ei; îşi reluaseră discuţia ca şi cum ea nici n‑ar fi fost de faţă şi, pentru că prezenţa ei fizică îi stingherea, despărţindu‑i, o împingeau cu cotul la o parte ca pe un obiect. Thérèse căută să rămână cu câţiva paşi în urmă, îşi scoase o mănuşă, dezgolindu‑şi mâna stângă, şi începu să smulgă câte puţin muşchi de pe zidurile de piatră pe lângă care mergea. Din când în când trecea pe lângă ea câte un muncitor pe bicicletă sau o şaretă, împroşcând‑o cu noroi şi silind‑o să se lipească de ziduri. Dar seara care se lăsa o ferea pe Thérèse de privirile oamenilor, împiedicându‑i s-o recunoască. Mirosul de pâine caldă şi de ceaţă nu mai reprezenta pentru ea doar mirosul familiar al orăşelului pe înserate, ci se confunda cu însăşi aroma vieţii care îi fusese în sfârşit redată. Închidea ochii ca să se bucure din plin de miresmele pământului adormit şi ale ierburilor ude, silindu‑se să nu audă glasul omului scund, cu picioare scurte şi crăcănate, care nu‑şi întorsese nici măcar o dată privirea spre fiica lui; dacă s‑ar fi prăbuşit la marginea drumului, nici el, nici Duros n‑ar fi observat, mai ales acum, când nu se mai sfiau să vorbească în gura mare. — Fireşte că depoziţia domnului Desqueyroux a fost foarte binevenită. Dar să nu uităm nici reţeta: oricum, era vorba de un fals... mai ales că reclamantul era chiar doctorul Pédemay... — Bine, dar el şi‑a retras reclamaţia... — Ca să nu mai vorbesc de explicaţiile dumneaei: cum că un necunoscut i‑ar fi dat reţeta... Thérèse încetini şi mai mult pasul, nu atât din pricina oboselii, ci mai cu seamă ca să scape de aceeaşi poveste cu care îi împuiaseră capul săptămâni de‑a rândul; dar era cu neputinţă să nu audă glasul piţigăiat al tatălui ei repetând: — I-am spus de atâtea ori: „Găseşte altă explicaţie, neno‑rocito, scorneşte altceva”... Într‑adevăr îi repetase aceste lucruri de atâtea ori, încât putea fi cu conştiinţa împăcată. Atunci de ce se mai frământa? „Onoarea familiei”, cum zicea el, fusese salvată; iar până la viitoarele alegeri pentru Senat nimeni nu‑şi va mai aminti de povestea asta. Cam aşa se gândea Thérèse în timp ce mergea încet, fiindcă nu avea chef să‑i ajungă din urmă pe cei doi bărbaţi; dar în focul discuţiei aceştia se opriră în mijlocul drumului gesticulând: — Crede‑mă pe mine, Larrpque, trebuie să înfrunţi opinia publică. Începe ofensiva în Le Semeur de duminică, afară dacă nu preferi să o fac eu? Ar fi bun un titlu răsunător, de pildă: Un zvon infam... — Nu, dragul meu, n‑are rost; la urma urmei, ce am putea răspunde? Prea este evident că afacerea a fost muşa‑malizată. Judecătorul de instrucţie n‑a cerut nici măcar O expertiză grafologică. Nu, după mine, cel mai bun lucru este tăcerea, înăbuşirea scandalului. Am să mă zbat, n‑am să precupeţesc nimic, fiindcă de dragul familiei totul trebuie înăbuşit... cu orice preţ... Thérèse nu auzi răspunsul lui Duros, deoarece acum cei doi bărbaţi mergeau mai repede. Trase iarăşi în piept cu nesaţ aerul umed al nopţii, ca o fiinţă gata să se sufoce şi deodată se pomeni gândindu‑se la bunica ei dinspre mamă, Julie Bellade, al cărei chip nici nu‑l cunoştea. În zadar ar fi căutat cineva în casa familiei Larroque sau Desqueyroux un portret, un daghereotip1 sau o fotografie a acestei femei, despre care nimeni nu ştia nimic, afară de faptul că într‑o zi plecase în lume. Thérèse se cutremură la gândul că şi ea ar fi putut să fie ştearsă cu desăvârşire din amintirea tuturor şi că, mai târziu, micuţa Marie, fetiţa ei, n‑ar fi avut nici măcar posibilitatea să regăsească într‑un album chipul celei care‑i dăduse viaţă. La ora aceea, Marie adoarme desigur în camera ei de la Argelouse, unde Thérèse va ajunge în puterea nopţii şi atunci va asculta prin întuneric răsuflarea copilului ei adormit, sorbind‑o, cu buze însetate, ca pe o apă vie. La marginea şanţului se zăriră deodată felinarele unei căleşti cu capota lăsată, care luminau crupele slabe ale celor doi cai. Mai departe, în stânga şi dreapta drumului, ca un zid întunecat, se înălţa pădurea. Între cele două taluzuri, primii pini îşi împreunau vârfurile, alcătuind o boltă deasupra drumului, care se pierdea în întunericul misterios. 1 Cel mai vechi procedeu fotografic, denumit astfel după inventatorul său, francezul Jacques Daguerre (1787-1851). Sus, cerul parcă voia să‑şi caute un culcuş în desişul crengilor. Vizitiul o privi pe Thérèse cu o curiozitate nestăpânită. Când îl întrebă dacă vor ajunge la timp la gara din Nizan ca să mai prindă ultimul tren, vizitiul îi răspunse să nu aibă nici‑o grijă, adăugând că, oricum, ar fi bine să nu mai zăbovească. — E ultima oară, Gardère, când mai faci această corvoadă pentru mine. — Vasăzică doamna nu mai are treabă pe aici? Drept răspuns, Thérèse clătină din cap. Vizitiul însă continua să o soarbă din ochi. Oare toată viaţa va trebui să suporte asemenea priviri indiscrete?, se întrebă Thérèse. — Ei, eşti mulţumită? Aşadar, tatăl ei binevoia în sfârşit să o ia în seamă. Thérèse îi aruncă o privire scurtă, scrutându‑i faţa gălbejită, de hepatic, obrajii năpădiţi de o barbă aspră, căruntă, bătând şi ea în galben, pe care cădea lumina puternică a felinarelor. Apoi spuse în şoaptă: „Am suferit atât de mult, sunt istovită”... Dar se opri brusc, gândindu‑se că nu are niciun rost să vorbească. El tot nu o asculta, nici măcar nu se uita la ea. Ce‑i păsa lui de starea ei sufletească? Singurul lucru care îl preocupa era faptul că ascensiunea lui către Senat era periclitată, poate chiar compromisă din pricina fiicei sale. („Toate‑s nişte isterice, atunci când nu sunt de‑a dreptul idioate” – spunea el despre femei.) Din fericire, n‑o mai chema Larroque, acum poartă numele de Desqueyroux, îşi zice, şi de când ştie că a scăpat de Curtea cu Juri respiră uşurat. Dar cum să‑i împiedice pe adversarii săi politici să zgândăre mereu această rană? Chiar mâine îi va face o vizită prefectului. Slavă Domnului, îl are la mână pe directorul ziarului La Lande conservatrice> de când cu tărăşenia aceea cu fetiţele... Deodată o luă pe Thérèse de braţ: — Hai, urcă‑te în trăsură, e târziu! Atunci avocatul, poate cu o intenţie perfidă, ori poate ca să n‑o lase pe Thérèse să plece fără să‑i fi spus un cuvânt, o întrebă dacă se întoarce chiar în seara aceea acasă, la domnul Bernard Desqueyroux. În timp ce‑i răspundea: — Fireşte, soţul meu mă aşteaptă... Thérèse se gândi pentru prima oară de când părăsise tribunalul că într‑adevăr peste câteva ore va trece pragul camerei în care soţul ei, încă suferind, mai zăcea şi că, din momentul acela, va începe un şir nesfârşit de zile şi de nopţi pe care va trebui să le petreacă în preajma lui. De la începutul anchetei, Thérèse se stabilise în casa tatălui ei de la marginea orăşelului şi făcuse de multe ori călătoria pe care o hotărâse pentru acea seară; pe atunci, însă, singura ei preocupare era de a‑i da soţului ei informaţii cât mai precise şi, înainte de a se urca în trăsură, asculta de fiecare dată cu atenţie ultimele sfaturi ale avocatului Duros privitoare la ceea ce trebuia să răspundă domnul Desqueyroux la vreun nou interogatoriu; dar în perioada aceea, Thérèse nu avea nici‑o strângere de inimă, nu se simţea nici măcar stingherită la gândul că va fi silită să dea ochii cu acest om bolnav, fiindcă pe atunci nu vorbeau despre ceea ce se petrecuse de fapt între ei, ci numai despre ceea ce era important să‑i spună sau să nu‑i spună judecătorului de instrucţie. Niciodată cei doi soţi nu fuseseră atât de uniţi ca în perioada când trebuiau să‑şi apere în primul rând fetiţa, carne din carnea lor, şi primejdia care o ameninţa pe mica Marie îi lega trup şi suflet. Se străduiau să ticluiască împreună o poveste simplă, bine închegată, care să poată satisface logica stringentă a anchetatorului. Şi pe atunci Thérèse se urca în aceeaşi caleaşca ce o aştepta şi în astă‑seară; în schimb, cât era de nerăbdătoare pe vremea aceea să ajungă la capătul călătoriei nocturne, pe care acum ar fi dorit‑o nesfârşită! Îşi aminteşte că de cum se suia în trăsură, ar fi vrut să se şi vadă în camera aceea de la Argelouse şi de câte ori îşi repeta pe drum lămuririle pe care trebuia să i le dea lui Bernard Desqueyroux (bunăoară, să nu se teamă să susţină că ea îi vorbise într‑o seară de reţeta pe care i‑o întinsese un necunoscut, implorând‑o să o ducă în locul său la farmacie, pe motiv că el nu mai îndrăznea să dea ochii cu farmacistul, deoarece îi datora bani... Dar Duros nu era de părere ca Bernard să meargă prea departe, pretinzând, de pildă, că‑şi aminteşte că şi‑ar fi certat soţia pentru imprudenţa săvârşită...). Acum, când coşmarul se terminase, Bernard şi Thérèse ce vor mai avea să‑şi spună unul altuia? Îi apărea în minte casa izolată unde el o aştepta; parcă şi vede patul în mijlocul camerei pardosite cu lespezi de piatră, lampa mică pe masa încărcată cu gazete şi sticluţe cu doctorii... Câinii din curte, pe care sosirea trăsurii îi va trezi din somn, vor mai lătra un timp, apoi se vor potoli şi iarăşi se va lăsa aceeaşi tăcere sinistră ca în nopţile când îl vedea pe Bernard chinuit de vărsături îngrozitoare. Thérèse se sileşte să‑şi închipuie cum se vor uita unul la altul în primul moment al revederii lor atât de apropiate; apoi noaptea care va urma şi ziua care va veni după ea, săptămânile care se vor scurge, atunci când nu vor mai avea de ticluit împreună versiunea oficială a dramei pe care o trăiseră. Între ei nu va mai fi nimic altceva decât ceea ce fusese în realitate... ceea ce se întâmplase... Înspăimântată, Thérèse îngăimă, uitându‑se la avocat, dar adresându‑i-se tatălui ei: — Am de gând să stau câteva zile cu  domnul Desqueyroux, apoi, dacă se va simţi mai bine, am să mă întorc la tata. — Asta nu, fata mea, nu, în niciun caz nu. Văzând însă că Gardère, care stătea pe capră, începe să se foiască, domnul Larroque continuă mai încet: — Nu cumva ai înnebunit de‑a binelea? Tocmai acum să‑ţi părăseşti bărbatul? Acum, când trebuie să fiţi mai uniţi ca oricând. Nedespărţiţi ca degetele de la mână... Înţelegi? Până la moarte... — Ai dreptate, tată. Unde mi‑a fost capul? Atunci vei veni tu la Argelouse, nu‑i aşa? — Nu, Thérèse. Am să vă aştept la mine, ca de obicei, joia, când e zi de târg. Şi voi o să veniţi regulat, aşa cum aţi venit întotdeauna. Bătrânului nici nu‑i venea să creadă cum de ea nu‑şi dădea seama că cea mai mică abatere de la obiceiurile consfinţite prin tradiţie ar fi dus toată familia la pierzanie. — Aşadar, Thérèse, ne‑am înţeles. Mă pot bizui pe tine? Măcar acum, după ce ai făcut atâta rău familiei... Ai să faci tot ce‑ţi va cere soţul tău. E sfatul cel mai bun pe care ţi‑l pot da. Şi o împinse în trăsură. Thérèse văzu mâna avocatului întinsă spre ea; mai precis, două unghii murdare. — Sunt mulţumit că totul s‑a sfârşit cu bine, zise el. Şi era, într‑adevăr, sincer: dacă s‑ar fi ajuns la proces, el n‑ar fi avut nimic de câştigat, deoarece familia l‑ar fi angajat pe cunoscutul avocat Peyrecave de la Bordeaux. Aşa, avea într‑adevăr de ce să fie mulţumit... 3 Mirosul acela de piele mucegăită caracteristic vechilor trăsuri îi place Thérèsei... Îi pare rău ca şi‑a pierdut ţigările, dar se mângâie cu gândul că niciodată nu i‑a făcut plăcere să fumeze în întuneric. Felinarele luminează marginile ridicate ale şanţurilor, tivite cu franjuri de ferigă, baza trunchiurilor unor pini uriaşi... Grămezile de pietriş de la marginea drumului destramă umbra trăsurii şi a cailor. Uneori apare câte o căruţă şi catârii se trag singuri pe dreapta, fără să mai aştepte un îndemn din partea căruţaşului adormit. Thérèse are impresia că n‑o să mai ajungă niciodată la Argelouse, mai bine zis speră să nu mai ajungă: doar până la gara din Nizan trăsura face o oră şi mai bine; apoi trenul acela mic stă o veşnicie în fiecare gară. De la Saint-Claire, unde trebuie să coboare, şi până la Argelouse mai are de mers zece kilometri cu şareta, fiindcă pe un astfel de drum nu se aventurează noaptea nici‑o maşină. Şi în flecare dintre aceste etape ale călătoriei ar putea interveni destinul s‑o izbăvească. Thérèse încearcă un sentiment asemănător cu acela care ar fi pus stăpânire pe ea în ajunul procesului, dacă dosarul n‑ar fi fost clasat: groaza cu care aştepţi o catastrofa inevitabilă, un cutremur, bunăoară. Îşi scoate pălăria, îşi reazimă obrazul palid de tapiseria de piele cu miros tare a trăsurii şi se lasă purtată peste hârtoape, moale, în voia zdruncinăturilor. Până în această seară a trăit într‑o permanentă tensiune, ca o fiară hăituită; abia acum, când ştie că a scăpat, îşi dă seama cât e de istovită. Obrajii supţi, buzele strânse şi fruntea largă, superbă, îi dădeau înfăţişarea unei condamnate, şi aşa era – cu toate că oamenii n‑o mai considerau vinovată – era condamnată la singurătate pe veci. Farmecul ei, pe care lumea îl socotea irezistibil pe vremuri, era farmecul pe care îl au toţi oamenii a căror faţă trădează un zbucium tainic, durerea unei răni sufleteşti, atunci când nu fac un efort istovitor pentru a se preface. În fundul acestei căleşti care o zdruncină, pe drumul care taie întunecimea pădurii de pini, tânăra femeie, acum fără mască, îşi mângâie încetişor cu mâna dreaptă faţa de condamnată la rug. Care vor fi primele cuvinte ale lui Bernard, a cărui mărturie mincinoasă a salvat‑o? Probabil că în seara aceea nu‑i va pune nici‑o întrebare... Dar mâine? Thérèse închide ochii, apoi îi deschide din nou şi, cum caii merg la pas, se străduieşte să recunoască povârnişul pe care îl urcă. Ah, de‑ar putea să nu se mai gândească la ceea ce o aşteaptă! Poate că totul va fi mult mai simplu decât îşi închipuie. N-are rost să anticipeze. Ce bine ar fi să adoarmă... Cum de nu se mai află în trăsură? Omul acesta în spatele mesei acoperite cu postav verde este judecătorul de instrucţie... Tot el... Ce mai vrea? Doar ştie şi el că totul s‑a aranjat. Clatină din cap în semn că nu: el nu poate clasa dosarul... fiindcă s‑a ivit un fapt nou. Ce fapt nou? Thérèse întoarce capul pentru ca duşmanul să nu‑i vadă faţa descompusă. „Căutaţi să vă aduceţi bine aminte de toate, doamnă. Oare în buzunarul interior al pelerinei aceleia vechi, pe care n‑o mai purtaţi decât în octombrie, când mergeţi la vânătoare de porumbei sălbatici – oare n‑aţi uitat nimic, n‑aţi ascuns nimic?” E cu neputinţă să tăgăduiască şi simte cum se sufocă. Fără a‑şi lăsa prada din ochi, judecătorul pune pe masă un mic pacheţel cu o pecete de ceară roşie. Thérèse ar putea spune pe de rost formula scrisă pe plic şi pe care judecătorul o descifrează cu voce aspră: Cloroform: 30 grame Aconit, granule: nr. 20 Soluţie de digitală: 20 grame Judecătorul izbucneşte în râs... Frâna scârţâie, firecându‑se de roată. Thérèse se trezeşte. Respiră adânc şi simte cum ceaţa îi pătrunde în plămâni (desigur coboară spre valea seacă). Aşa visase pe vremuri, când abia terminase gimnaziul, că din pricina unei greşeli căzuse la examenul de absolvire şi că trebuia să‑l dea din nou. Şi în această seară respiră uşurată, ca şi atunci, când se deştepta din coşmar; e doar puţin neliniştită fiindcă clasarea dosarului încă nu a fost comunicată oficial: „Ştii doar că întâi va fi comunicată avocatului...” îşi spunea ca să se liniştească. E liberă... ce‑ar putea să‑şi mai dorească? N-ar fi decât un joc să‑şi facă suportabilă viaţa alături de Bernard. Să‑şi deschidă complet sufletul în faţa lui, să nu‑i ascundă nimic, să scoată la lumină chiar în astă‑seară tot ceea ce mocnea în întuneric – aceasta e singura scăpare. Hotărârea luată o umplea pe Thérèse de bucurie. Înainte de a ajunge la Argelouse, are destul timp ca să‑şi „pregătească spovedania”, cum repeta în fiecare sâmbătă prietena ei Anne de la Trave, crescută în frica lui Dumnezeu, pe vremea vacanţelor fericite petrecute împreună. Anne, care‑i fusese ca o soră iubită şi nevinovată, nu putea şti ce rol important avea să joace în această poveste. Fiinţele cele mai curate nici nu bănuiesc în ce drame sunt amestecate în fiecare zi, în fiecare noapte şi ce buruieni otrăvite încolţesc sub paşii lor de copil Desigur, avea dreptate fetiţa crescută la călugăriţe când îi tot repeta Thérèsei, pe atunci elevă de liceu lucidă şi ironică: „Nici nu‑ţi închipui cum ţi se uşurează inima după ce te spovedeşti şi te simţi iertată; atunci poţi trăi iarăşi cu cugetul curat, ca şi cum te‑ai fi născut din nou.” într‑adevăr, era de‑ajuns ca Thérèse să fi luat hotărârea de a mărturisi totul pentru ca să şi simtă un soi de destindere nespus de plăcută: „Bernard va afla totul; am să‑i spun...” Dar ce‑i va spune? Cum să‑şi înceapă mărturisirea? Oare cuvintele pot exprima o asemenea înlănţuire încâlcită de dorinţe, de hotărâri, de acţiuni imprevizibile? Cum reuşesc unii să‑şi dea seama ce crime au săvârşit şi de ce?... „Eu nu ştiu ce crime am comis. N-am vrut s‑o săvârşesc pe cea de care sunt acuzată. De fapt, nici nu ştiu ce am vrut. N-am înţeles niciodată încotro mă mâna forţa aceea oarbă din mine şi din afara mea: doar eu însămi eram îngrozită de tot ceea ce distrugea în calea ei”... În lumina tulbure a unei lămpi de petrol care fumega, abia se zărea tencuiala coşcovită de pe zidurile gării din Nizan şi o şaretă oprită în faţa ei. (Ce repede înghiţea bezna din jur orice rază de lumină care încerca s‑o străpungă!) Dintr‑un tren tras pe o linie moartă se auzeau mugete şi behăieli triste. Gardère luă geanta de voiaj a Thérèsei şi o privi din nou cu aceeaşi curiozitate neruşinată. Pesemne că nevastă‑sa îi spusese la plecare: „Să te uiţi bine cum arată, cum se poartă...” Şi pentru vizitiul domnului Larroque, Thérèse îşi regăsi instinctiv zâmbetul, despre care lumea zicea: „Nici nu‑ţi dai seama dacă este frumoasă sau urâtă, dar în orice caz farmecul ei te cucereşte...” Îl rugă să‑i cumpere biletul de tren deoarece n‑avea curajul să traverseze sala de aşteptare unde două ţărance, cu câte un coş pe genunchi, tricotau clătinând din cap. Când îi aduse biletul, îi spuse să păstreze restul. Vizitiul o salută ducând mâna la şapcă şi, după ce luă hăţurile în mână, se mai întoarse încă o dată spre fiica stăpânului său şi o măsură din ochi. Trenul nu era încă tras la peron. Pe vremuri, lunga aşteptare din gara Nizan era o mare bucurie pentru Thérèse Larroque şi pentru prietena ei Anne de la Trave, de câte ori se întorceau acasă în vacanţa mare sau plecau împreună la deschiderea şcolii. Se opreau la han să mănânce ochiuri cu şuncă, apoi se plimbau ţinându‑se de mijloc, pe acelaşi drum, cufundat în beznă astă‑seară, dar care în amintirea Thérèsei rămăsese tot scăldat în razele lunii, ca în anii copilăriei încheiate de mult. Pe atunci râdeau amândouă, văzând cum se confundă umbrele lor lungi. Vorbeau bineînţeles despre profesoarele şi colegele lor, fiecare luând apărarea şcolii unde învăţa, una a pensionului de maici, iar cealaltă a liceului. „Anne”... Thérèse îi rosteşte numele cu glas tare în întuneric. Despre ea ar trebui să‑i vorbească în primul rând lui Bernard... Dar Bernard e omul cel mai tipicar din lume: clasează sentimentele, rupându‑le unele de altele, fără să ţină seama de firele complicate care le leagă, de trecerile adesea obscure dintre ele. Cum să‑l facă să pătrundă în zonele confuze, fără limite precise, unde Thérèse a trăit şi a suferit? Şi totuşi, trebuie să încerce. Singura atitudine pe care o va putea lua în clipa, din ce în ce mai apropiată, când va intra în dormitor, va fi să se aşeze pe marginea patului şi să‑l facă pe Bernard s‑o urmărească etapă cu etapă, până când el însuşi o va opri, spunându‑i: „Acum înţeleg în sfârşit; ridică‑te, te‑am iertat.” Thérèse trecu orbecăind prin grădina şefului de gară şi simţi mirosul crizantemelor fără să le vadă. Compartimentul de clasa întâi era gol şi, de altfel, atât de slab luminat, încât tot n‑ar fi recunoscut‑o nimeni. Era prea întuneric să poată citi, dar care roman nu i s‑ar fi părut oare anost în comparaţie cu viaţa ei îngrozitoare? Se gândea că putea să moară de ruşine, de atâta zbucium, de remuşcări, de oboseală, dar în niciun caz de plictiseală. Se ghemui într‑un colţ şi închise ochii. Era oare de crezut că o femeie atât de inteligentă ca ea să nu‑l fi putut face pe altul să‑i înţeleagă drama?... Nu, era cu neputinţă; când îşi va termina confesiunea, Bernard o va ajuta să se ridice, spunându‑i: „Fii liniştită, Thérèse, nu te mai frământa. Vom trăi împreună până la moarte, în această casă din Argelouse, fără ca ceea ce s‑a întâmplat să ne poată despărţi vreodată. Mi‑e sete. Te rog, du‑te în bucătărie şi fa‑mi, cu mâna ta, o oranjadă. Am s‑o beau dintr‑o sorbitură, chiar dacă e tulbure. Ce importanţă are dacă gustul ei îmi va aminti de acela pe care îl avea pe vremuri ceaşca mea de ciocolată de la micul dejun? Îţi mai aduci aminte, iubita mea, de vărsăturile care m‑au chinuit? Mâna ta atât de dragă îmi sprijinea capul şi nu‑ţi întorceai ochii de la lichidul acela verzui, dezgustător; nici leşinurile mele nu te înspăimântau. Şi totuşi, cum ai pălit în noaptea aceea când mi‑am dat seama că nu‑mi mai simt picioarele care‑mi paralizaseră. Îţi aminteşti cum mă scuturau frigurile? Şi imbecilul acela de doctor Pédemay, care se tot mira cum pot avea o temperatură atât de scăzută, când pulsul mi‑era atât de agitat...” „Of, se gândeşte Thérèse, dacă va vorbi aşa, înseamnă că tot n‑a înţeles. Va trebui să reiau totul de la început...” Dar unde este oare începutul faptelor noastre? Destinul nostru, atunci când vrem să‑l delimităm, seamănă cu acele plante pe care este cu neputinţă să le smulgi cu toate rădăcinile lor. Thérèse se întreabă dacă nu va trebui să urce firul amintirilor până la copilărie. Dar copilăria este ea însăşi un fel de încheiere, sfârşitul unui drum. Copilăria îi apare Thérèsei ca un izvor născut din zăpezi, apoi transformat pe parcurs într‑un râu în care s‑au scurs toate murdăriile. La liceu ea dădea impresia că trăieşte indiferentă şi absentă în mijlocul colegelor ei, fără să‑i pese de măruntele tragedii care le frământau şi le făceau să sufere. Profesoarele o dădeau întotdeauna de exemplu pe Thérèse Larroque celorlalte eleve: „Therese nu urmăreşte altă răsplată decât bucuria de a se realiza, adică de a deveni un exemplar uman de calitate superioară. Şi pentru aceasta ea nu face apel decât la propria conştiinţă, care‑i luminează îndeajuns calea. Mândria de a face parte din elita omenirii este pentru ea un stimulent mai puternic decât teama de pedeapsă”... Astfel vorbea despre ea una dintre profesoare. Acum Thérèse se întreabă: „Oare eram chiar atât de fericită? Chiar atât de pură? Pesemne că tot ce a fost înainte de căsătorie mi‑a rămas atât de curat în amintire prin contrast cu pata de neşters pe care mi‑a lăsat-o în suflet nunta. Anii de liceu, dinainte de a fi devenit soţie şi mamă, îmi apar acum ca un paradis. Pe atunci, însă, nu‑mi păreau chiar atât de frumoşi. Cum aş fi putut să ştiu că numai în anii aceia, înainte de a intra în viaţă, îmi trăiam adevărata viaţă. Da, eram pură ca un înger, dar un înger plin de pasiuni, în ciuda părerii profesoarelor, eu sufeream şi îi făceam şi pe alţii să sufere. Mă bucuram de răul pe care îl făceam şi de acela pe care mi‑l pricinuiau prietenele mele; era o suferinţă pură, pe care n‑o altera nici‑o remuşcare: atât durerile, cât şi bucuriile se năşteau pe atunci din cele mai inocente plăceri.” Cea mai mare răsplată pentru Thérèse era să se considere demnă de Anne, vara, când se reîntâlneau în pădurea de stejari de la Argelouse. Simţea nevoia să‑i poată spune acestei fete crescute la călugăriţe: „Pentru a mă simţi la fel de pură ca tine, eu nu am nevoie de îndemnuri şi laude răsuflate, nici de panglicuţe drept răsplată...” De fapt, puritatea Annei de la Trave se datora mai degrabă neştiinţei, deoarece călugăriţele de la Sacré-Cœur le ascundeau micilor lor eleve realitatea prin mii de văluri. Thérèse dispreţuia fetiţele de vârsta ei care confundau virtutea cu ignoranţa. „Tu nu cunoşti viaţa, draga mea”, îi repeta Annei în acele veri de demult petrecute la Argelouse. Frumoase veri... Acum, în micul tren care se pune în sfârşit în mişcare, Thérèse îşi mărturiseşte că spre acele veri trebuie să‑şi întoarcă gândul, ca să poată vedea limpede ceea ce a urmat. E de necrezut şi totuşi adevărat că în zorii atât de puri ai vieţii noastre, semne imperceptibile prevestesc deja furtunile îngrozitoare ce vor veni. Adesea dimineţile prea senine nu sunt un semn bun; ele anunţă după‑mese şi seri furtunoase, cu ronduri de flori răvăşite, crengi rupte şi atâta noroi! În niciun moment al vieţii ei, Thérèse nu s‑a gândit prea mult, n‑a făcut niciun gest premeditat, nici‑o cotitură bruscă: a coborât doar pe nesimţite o pantă alunecoasă, întâi mai încet, apoi mai repede. Şi totuşi, femeia sfârşită din această seară e tot fata tânără şi fericită de pe vremea vacanţelor petrecute la Argelouse, unde se întorcea acum fugară şi apărată de întunericul nopţii.

MISTERUL LUI MAURIAC     Chipul lui François Mauriac pare să nu se fi schimbat demult. Un cap prelung, cu oasele craniului vizibile sub pielea subțire, pleoapa căzută peste ochiul stâng, șanțuri bine săpate de o parte și de alta a gurii împodobite cu o mustață scurtă… Portretele din diverse timpuri și anotimpuri ale vieții sale – între care acela atât de fin desenat de Raymonde Heudebert – fotografiile – Mauriac surâzător, sosind la Academia Franceză în ziua recepției sale, Mauriac gânditor, în 1949, la Aix-en-Provence, împreună cu André Gide, Mauriac în biblioteca sa pariziană contemplând rafturile cu cărți, ori șezând într-un fotoliu, sub un stejar, la proprietatea sa din Malagar, toate aceste imagini surprind prin identitatea lor. S-ar părea că omul acesta nu s-a schimbat deloc, din clipa în care a atins vârsta bărbăției, până în zilele bătrâneții sale actuale, atât de active. Numai măștile pot să înfrunte atât de bine timpul, să reziste corupției, pentru că sunt rigide, fixate o dată pentru totdeauna. Să fie, oare, chipul lui Mauriac o mască impusă sieși, odinioară, și menținută în ciuda timpului, marele corupător? Am vrea să descoperim adevăratul Mauriac, să-l aducem, cu alte cuvinte, în fața Adevărului. Dar, poate, în urmărirea și încercuirea acestui romancier al tenebroaselor destine, nu este calc mai potrivită de urmat decât aceea pe care el însuși o ia, atunci când pornește să-și deseneze un personaj. Nu mărturisea el, o dată, că își supune eroii, pe care vrea să-i plăsmuiască unui adevărat asediu, că voind să surprindă un destin, caută să străpungă „valurile de apă”, „bastioanele” cu care se înconjoară o existență, caută să descopere „itinerariile secrete ale celui asediat”, „sursele sale de apărare” pentru ca, astfel, să dea de nodul vital al personajului căruia vrea să-i dea ființă? Creația romanescă devine, astfel, echivalentul unei cuceriri militare. Adevărul unei făpturi se surprinde asediind-o în ea însăși. La un om a cărui viață, ca și aceea a lui Mauriac, alcătuiește un amalgam cu destinul ficțiunilor sale, adevărul existenței se revelează privind deopotrivă omul și opera, aventura trăită și aventurile născocite. Dar Mauriac nu e un aventurier decât în măsura în care orice destin e o aventură. S-ar părea că nu e nimic tenebros, nu e nimic neprevăzut în viața sa. Și totuși! Când, cu ani în urmă, prieteni apropiați l-au îndemnat să-și scrie memoriile, el i-a refuzat. Ce eroare, într-adevăr, să ceri unui om atât de discret, confesiuni publice! El este un obișnuit al confesionalului, da, dar al celui privat, tainic, auricular. Un om închis? Nu. Mai degrabă ascuns, ca acele case izolate din landă unde se pot petrece crime despre care nimeni nu află multă vreme, ori poate niciodată, nimic. Dar Mauriac – care publicase cinci volume de Jurnal intim – își va scrie Memoriile interioare (Mémoires intérieurs – 1959 – și Nouveaux mémoires intérieurs – 1965). Refuzând o narațiune autobiografică, va dezvălui totuși multe lucruri. De ce acel refuz inițial? Poate pentru că – romancier iscusit – își dădea prea bine seama că n-a trăit o viață prea dramatică. Viața sa este o linie ascendentă aproape continuă într-o vreme care a frânt dreapta multor existențe. Viața calmă a unui burghez înstărit – o! nu aceea a lui Pascal, alt fiu de burghezi. Poate o anumită rușine, sau o conștiință proastă, încărcată, să-l fi oprit de a da în vileag amănunte privind propria sa persoană. Într-adevăr, a trăit el, oare, conform moralei, conform credinței sale? Devotații – cunoscându-l prea bine – l-au îndreptat chiar în acest sens. I-au cerut, adică, să-și consemneze biografia spirituală, să istorisească „diversele mișcări ale naturii și harului” care și-au disputat persoana sa. De fapt, Memoriile interioare nu ne prezintă decât puține amănunte asupra vieții interioare a acestui credincios. Fără îndoială, o delicată sfială, o pudoare care te oprește să vorbești despre cele mai intime maree interioare ale pasiunilor, l-a împiedicat pe Mauriac să-și spovedească cele mai secrete gânduri. Și apoi, acest scriitor care s-a oprit nu o dată asupra unor figuri detestabile, detestate de cei din jurul lor și de ei înșiși (egoism convertit în self-disgust), nu se place pe sine. Nu e nicio complezență a scriitorului față de eroul Memoriilor sale, adică față de sine însuși, după cum autorul romanelor sumbre nu pare să aibă prea multă îndurare față de progeniturile imaginației sale. Ne cunoaștem azi, după Freud, mai bine decât se cunoșteau pe sine un Benjamin Constant, un Stendhal? Ne putem îndoi. Dar Mauriac, care a trecut prin experiența descoperirilor freudiene privind inconștientul, care a cunoscut și practicat examenul de conștiință reclamat de practica morală a religiei sale, nu putea să evite o anumită luciditate în cunoașterea de sine însuși, nu putea să păstreze prea multe iluzii în legătură cu propria sa persoană. În Memoriile sale el nu-și va dezgoli inima – după formula lui Rousseau din preambulul Confesiunilor sale – dar nici nu se va amăgi pe sine ca și bietul Jean-Jacques, ale cărui mărturisiri sunt o adevărată apologia pro vita sua. Mauriac știe prea bine că: „Autorul unei autobiografii e condamnat la a spune tot sau nimic. Nu spune nimic dacă nu ai de gând să spui tot: monologul tău trebuie să fie expresia unei magme.” Aceste cuvinte cu care scriitorul își introduce Memoriile interioare sunt expresia unei dileme din care el însuși va ieși printr-un compromis. Va vorbi despre sine dar nu va spune totul. Va vorbi pentru că mai mult decât prietenii care l-au incitat să-și scrie memoriile, prietenii morți, existențele ratate, eșuate, din jurul său, îl îndeamnă să se mărturisească. Printre aceștia, un oarecare Philippe Borell, mort în primul război mondial, tulbură conștiința romancierului care a avut o viață atât de împlinită. Conștiința turmentată îl obligă să se cerceteze „să mă interoghez – spune el – asupra vieții mele prezervate și copleșite de favoruri…” Eșecul tragic al altor vieți îl determină să se examineze pe sine: „cum de eu am trecut prin viață fără să naufragiez”. Nu i-a fost prea greu să evite un naufragiu de vreme ce valurile l-au cruțat ca pe puțini fii ai acestui secol. Mauriac mărturisește, nu fără oarecare ironie prefăcut-mirată, că n-a făcut un singur război adevărat, o singură călătorie autentică. Sub pinii de la Malagar, în biblioteca sa pariziană, zilele și anii au trecut calmi, imperturbabili. N-a fost atins de boli interminabile, incurabile, ca Proust, n-a cunoscut mușcătura adâncă a viciului ca Gide, nu și-a tulburat propriile ape ca Caline, n-a fost un chinuit al duhului și creației ca Bernanos. Nicio mare zguduire. Ocrotit de soartă, a trecut domol din casa sa pariziană unde ierna, la proprietatea sa din regiunea bordeleză unde-și petrecea verile, dintr-un salon de acaju într-altul de palisandru. În timpul primului război mondial, când Péguy e ucis și Apollinaire grav rănit, Mauriac e reformat, apoi înrolat în formațiunile sanitare, își pierde timpul, pentru ca, în sfârșit, să fie trimis cu un detașament la Salonic, unde o febră salvatoare îl reține într-un spital, după care nu-i mai rămâne decât să guste o dulce convalescență în patrie. Cel de-al doilea război (la care participă publicând la Éditions de Minuit celebrul Cahier Noir – Caietul negru – sub pseudonimul Forez) nu-i aduce niciun prejudiciu. Doar glorie, glorie continuă, crescândă, satisfacții peste satisfacții. Și totuși, Mauriac nu este un simplu burghez satisfăcut. Nu este, desigur, niciun jansenist auster. E departe de el ascetismul vieții unui Pascal, ori al domnilor de la Port-Royal de care – pe de altă parte – este atât de aproape. Satisfacția implică o conștiință împăcată cu sine; epicureul, nu se îndoiește de sine, nu regretă voluptățile pe care le gustă. Mauriac nu e nici fariseul care se preface, care se dă drept altul. Îl vom vedea mărturisind deficiențe grave ale culturii sale, tare morale. Hedonismul său – pe care îl mărturisește fără falsă smerenie – nu e acela al estetului. Viața pentru acest scriitor iubind cu patimă concretul, pentru acest om public preocupat de realitățile temporale, pentru acest credincios preferând realitatea umană fumegândelor evaziuni mistice, pentru acest mare burghez, moștenitor al respectului strămoșilor săi pentru lumea dată, viața pentru François Mauriac e o dură realitate. O realitate pe care, în aspectele ci intime, memorialistul nu o poate mărturisi pentru că e legat de o anumită pudoare foarte specială. Pudoarea generațiilor dinaintea unui Gide. Mauriac nu va destăinui lucruri despre familia sa, pe care părinții săi nu le-ar fi dat în vileag. Autorul unui Jurnal și al unor Memorii interioare tace în privința celor mai intime evenimente ale vieții sale, pentru că istoria să nu poate fi detașată din contextul unui neam, al unei familii. „E deja prea mult cât a trecut din morții noștri, fără voia noastră, în ficțiunile pe care le-am născocit” – declară scriitorul în Memoriile sale. Într-adevăr, romancierul a istorisit drame familiare petrecute acum un secol, tulburând – crede el – pacea sufletelor de care s-a folosit. A violat, astfel, o lege a tribului care era de a nu trăda nimic din ceea ce se petrece înăuntrul comunității. Riscul scriitorului este de a se descoperi pe sine, descoperindu-și eroii. Romancierul se expune pe sine. Or, familia atât de burgheză din care provine Mauriac se închide în sine. Vlăstarul scriitor rămâne o parte a tribului expusă neîncetat atingerilor lumii. Prin el, tainele familiei încetează de a fi taine. Cât timp scriitorul se exercită pe planul ficțiunilor, riscul de a arăta lumii făpturi croite după chipul și asemănarea doamnelor care au fost înmormântate în cavourile familiei, cu pălării mari în cap și cu cartea de rugăciuni în mână, nu este prea mare. Dar riscul e mai mare – socoate el – când trebuie să-ți numești mătușile și unchii, bunica ori mama într-o operă memorialistică. Mauriac este el însuși, în întregime, în aceste scrupule pe care le are de a-și aduce „rasa” – cum își numește el familia – sub focurile literaturii. „O operă… este o rană deschisă prin care o întreagă rasă continuă să sângereze.” Nu orice operă și nu orice rasă. Opera lui Mauriac este însă, cu adevărat, o asemenea rană pe care scriitorul a adus-o în trupul neamului din care se trage, pe care îl demască. Unii scriitori burghezi – un Thomas Mann ori un John Galsworthy – au scris cronica familiei lor, a unei mari familii burgheze. Familia Budenbrook, ori neamul Forsyte sunt asemănătoare, în multe privințe, cu acele familii care apar în romanele lui Mauriac (cu familia Frontenac, de pildă) și cu familia Mauriac ea însăși. Thomas Mann a simțit și el că a săvârșit – dintr-o anumită perspectivă – o trădare față de cei din care se trage, livrându-i publicului. Mauriac e și mai conștient, că „monstrul literar”, cum îl numește el pe scriitorul care-și extrage substanța operei dintr-o stirpe, face un fel de subversiune a familiei. El știe că, în ceea ce-l privește, la rădăcina sa nu este el însuși, ci o comunitate restrânsă, legată împreună, ca o țesătură peste timp și spațiu. Legătura sa cu „neamul”, cu o întreagă genealogie este esențială pentru creația sa, ca și pentru întregul său destin. Mauriac e omul care își simte existența, ființa, scufundată în magma unei comunități – a morților, a familiei, a sfinților – ca și un iceberg cu șase părți ale sale scufundate în apă și cu o șeptime, doar, plutind deasupra oceanului. Din magma aceasta originară, Mauriac a scos la suprafață imagini, scene, făpturi. Casa din Génitrix este casa bunicului, din partea mamei, a bunicului care în 1870 s-a speriat de război, și-a lichidat afacerile (import de lemne din Austria) și a rămas doar cu 1000 hectare pădure în lande, cu viile din Malagar și Saine-Croix-du-Mont și cu casa mare din oraș. Despre Louis, unchiul și tutorele copiilor Mauriac (cinci, ca și în Misterul Frontenac), scriitorul va spune: „M-am inspirat după el în Misterul Frontenac”. Familia sa a fost, așadar, prima sa sursă de inspirație. Cu toate că – în Le jeune homme – scriitorul arată că între părinte și copii se ridică un zid de timiditate, de rușine, de incomprehensiune și de tandrețe rănită, el se simte plămădit de cei care l-au iubit: „noi suntem opera lor, operă pe care de altfel ei nu o recunosc și care nu e aceea pe care au visat-o.” Înainte de toate, François Mauriac e opera mamei sale, a aceleia pe care o va descrie cu atâta căldură în Misterul Frontenac, femeie rămasă, de tânără, văduvă cu cinci copii. François avea doi ani când a murit tatăl său. El s-ar putea numi Fiul Femeii, nu al Omului. Al mamei, în umbra căreia și-a petrecut copilăria, de la care a dobândit credința religioasă. De fapt, această credință – esențiala în portretul moral al lui Mauriac – e identică, în cazul său cu nevoia de protecție, de cuib. Scriitorul va rămâne fidel credinței mamei sale, după cum o viață întreagă va încerca să reconstruiască primul cuib al vieții sale, acela în care și-a petrecut copilăria prezervată, ocrotită, cuibul matern. Dar tentativele de întoarcere în acea vatră originară nu sunt lipsite de o anumită ambiguitate. În iubirea filială pentru mamă, sursă a sensibilității lui Mauriac, poți descoperi elementele unui resentiment. În Viața lui Iisus pe care o scrie romancierul catolic, el insistă, surprinzător de mult, asupra severităților lui Iisus față de mama lui. Iar portretul mamei din Misterul Frontenac, așa cum îl prezintă, la înmormântarea ei, în convorbirea dintre doi intimi ai ei, nu este lipsit de echivocuri. Grijile femeii – creșterea copiilor, bolile, prosperitatea casei, proprietățile – i-au dat un aer sever, i-au inculcat un egoism familiar, o aviditate impersonală în cele materiale, care o apropie de alte eroine pătimașe ale lui Mauriac. Cât despre mama sa adevărată (ficțiunile, oricât ar urma contururile realității, rămân ficțiuni), știm că ea a urmărit, cu îngrijorare, cariera literar-artistică a fiului ei. Credincioasă practicantă, foarte zeloasă, avea o teamă nespusă ca François să nu se piardă pe sine și prin sine pe alții, să nu scandalizeze. „Vai de cei prin care vine sminteala în lume!” Cuvintele acestea l-au obsedat, desigur, pe Mauriac, și adeseori îl vor fi tulburat. Atunci când, în Memoriile interioare, se gândește să-i evoce pe morții familiei sale, să intre în amănuntele vieții lor, el se teme – cu o conștiință îndoită – că actul literar le va pângări memoria. „Nu, nu îi voi trezi din nou la viață.” Nu-i va trezi, căci ar însemna să-i ucidă din nou. Dar nu se poate opri să nu privească necontenit în urmă, spre ei, spre părinții și strămoșii săi, spre propriul său trecut și mai ales spre copilăria sa în care a trăit în contact direct, nemijlocit, cu ai săi. A privi în urmă nu este la Mauriac un apanaj al bătrâneții care se complace în retrospecțiuni. Încă din copilărie prefera locul din spatele căruței, acela din care putea să privească înapoi drumul care se desfășura ca o panglică, de sub roți, și întinderile lăsate în urmă. Ceea ce va continua să devore din ochi, în timpul vieții, nu va fi viitorul către care se proiectează, ci trecutul pe care l-a trăit și pe care l-a părăsit. Sau pe care, mai bine zis, nu-l poate părăsi, de care nu se poate rupe cu totul. Aceasta nu e la Mauriac o nostalgie a timpului pierdut. Un alt vlăstar al unei familii burgheze, mai în vârstă decât el, Marcel Proust, a plecat în căutarea paradisului pierdut al copilăriei. Pe Mauriac îl fascinează nu timpul trecut, ci puritatea pierdută. Paradisul din care a fost izgonit nu este doar acela al îmbrățișării materne, acordate ritual ca o cuminecătură, ci acela al unei nevinovății care luminează totul, care sfințește lumea. „Dorința noastră nu cunoaște împăcare” – spunea Tereza de Avila. Dorința tainică a lui Mauriac (ca și a altora) rămâne o nepotolită sete a purității pierdute. Ce voluptate simte scriitorul la simplul gând al întoarcerii! Copilăria, ca o flamură albă îl cheamă de departe, ori ca o sursă nealterată, singura care îl poate dezaltera. „Vom pleca împreună pentru a regăsi izvorul” – își propune el în primele pagini ale Memoriilor interioare. „Vom urca până la cauza primă a bucuriei noastre”. Aceasta poate fi găsită numai în copilărie. Autorul atâtor drame sumbre, scriitorul care e obsedat de cele mai sinistre imagini ale patimilor – imaginația sa fiind literalmente bântuită de monștri – se întoarce iarăși și iarăși spre copilărie, ca spre țărmul binecuvântat. În credința sa mistică el speră să redobândească puritatea pierdută după moarte, prin contopirea sa cu „eterna copilărie a lui Dumnezeu”. Dar, cu adevărat, tărâmul fermecat al copilăriei este acela pe care-l are în urmă. E prea lucid pentru ca să nu-și dea seama că acea încântare pe care a trăit-o (sau pe care o proiectează asupra anilor săi de început) ținea de o stare specială, o grație a vârstei infantile care îl făcea „să respire și să se miște într-un univers transfigurat”. André Malraux mărturisește în Antimemoriile sale că-și detestă copilăria. El nu s-a întors niciodată spre trecutul acela inform al universului transfigurat de harul copilului. Mauriac, dimpotrivă, e perfect conștient că a scrie, pentru el, înseamnă a încerca neîncetat să recreeze acea lume a încântării. „Opera mea… a rămas fixată într-însa. Eu n-am ieșit niciodată, cu totul, din copilăria mea.” Acest univers a fost (el însuși o recunoaște) destul de mediocru. Acel culoar al apartamentului pe care familia Mauriac – văduva cu cei cinci copii ai săi – îl ocupa în casa bunicii, acel culoar în care mama lui François se plimba în amurg, făcându-și rugăciunile, îi apare scriitorului bătrân drept un loc sacru. Dar cât de hâde erau unele aspecte ale vieții în acele odăi burgheze ale sfârșitului de veac. „Am transfigurat o copilărie sumbră” – va spune Mauriac în Noile Memorii. Sumbră în rigorile din jur, în tipicul, în veninul ascuns al intereselor sordid-materiale, urmărite cu înverșunare. Sumbră în moartea mereu prezentă în casa din Langon. Hagiografia familiară transfigura morțile. Bunicul, necredincios, ar fi spus – după mama lui Mauriac – pe patul de moarte: „Credința ne mântuiește”. Tatăl – de asemenea agnostic – ar fi întins mâna după crucifix: pentru ca să-l sărute, spunea mama, pentru ca să se scarpine, spunea bunicul. Mauriac știe că în valea verde a copilăriei sale, lucrurile și făpturile nu erau exclusiv pure și luminoase. Chiar și viața lui în acei primi ani, așa cum și-o amintește, avea atâtea umbre. La călugării Marianiți care conduceau școala pe care o frecventa, el avea în permanență o „conștiință nefericită”. Umbrele, însă, dispar, sau, mai exact, devin nori de lumină atunci când bărbatul pășind prin viață își revede copilăria transfigurată. Mauriac ca și Proust regretă tandrețea, iubirea pierdută. Niciodată nu va mai fi iubit ca atunci. Dar, încă o dată, nu bucuriile copilăriei, ci nevinovăția ei îi dau acea grație transfiguratoare de neuitat. Ce fel de experiență infantilă l-a marcat pe Mauriac pentru întreaga sa existență? „Copilăria e totul într-o viață, de vreme ce ea ne oferă cheia acesteia.” Romancierul știa aceasta încă înainte de a-l citi pe Freud care a aflat cheia devenirii umane în experiențele copilăriei. Știm că nu toate cheile sunt la fel. Un examen psihanalitic ar revela anumite aspecte ascunse ale relațiilor dintre micul Francois și mama lui, ori tatăl său mort, ori frații și rudele sale. Un fapt e cert: copilăria sa este atât de legată de comunitatea familială încât nașterea sa se va petrece târziu, o dată cu ruptura cordonului ombilical care multă vreme l-a ținut legat de matricea familială. Și ne putem îndoi, chiar, că o asemenea ruptură s-a petrecut vreodată, cu totul. Mauriac a fost un copil crescut într-o seră – „Copilărie prezervată” – astfel va numi el timpul acela dinaintea rupturii. Copilul nu era ținut departe numai de furtuni – ceea ce era firesc – oi și de orice curent de aer. El era apărat de orice imagine a răului. Copilărie petrecută la umbra Bisericii, „in hymnis et in canticis” – în imnuri și cântări." O adevărată simfonie pastorală, mai ales atunci când copilul o trăiește la țară. Mauriac îl iubește pe Pascal incomparabil mai mult decât pe Rousseau. Dar în ce privește natura (nu natura umană, firește) el o vede bună, binecuvântată. Deloc pascalian, deloc jansenist, natura – flori, copaci, animale – îl încântă. „Ce har…” – exclamă el, amintind izvorul natural. Ne miră faptul că – după știința noastră – Mauriac nu-l amintește niciodată în opera sa pe Teilhard de Chardin, fiu al aceleiași eclezii din care făcea și el parte, marele naturalist și îndrăgostit al cosmosului. Pentru romancierul nostru ca și pentru omul de știință, natura este, în esența ei, bună, divină. Ziaristul de la Figaro și Express care se ocupă cu evenimentele zilei, pe care le comentează cu atâta asiduitate, e oricând gata să nege istoria, să o șteargă. Aceasta pentru că, după el, singura istorie curată este „aceasta pastorală mereu reînnoită”, viața naturii. „Ea singură nu este răul.” În lumea dinafara omului, vietățile se devorează între ele, ca și în lumea oamenilor, „dar fără crimă”. E ciudată această observație a lui Mauriac. Nu numai pentru privilegiul nevinovăției pe care-l acorda firii, ci pentru că scriitorul care a înfățișat în romanele sale o lume în care ființele se devoră între ele (ca și în natură) înclină să-și absolve creaturile, așa cum face cu viețuitoarele ce mișună în natură. Romanele lui Mauriac abundă în vânători de porumbei, la țară, în ținutul său de baștină, în lande. Stejarii bătrâni din Malagar îi regăsește foșnind în Misterul Frontenac. De asemenea, pinii și ferigile și tufele de tot soiul. Cybele l-a alăptat în timpul vacanțelor copilăriei. Boii au într-însul ultimul lor fidel. Țăranul dintr-însul i-a auzit vorbind pe limba lui Vergiliu: „Mugitusque bous molesque sub arbore somni…” Animalele sunt pure și copilul nevinovat comunică cu ele, „Din această viață rurală eu n-am ieșit, niciodată. Nici eu și nici opera mea…” Desigur, nu poți decât să-i dai dreptate scriitorului care în Memoriile sale a notat aceste rânduri. Dar nu te poți împiedica să nu constați că natura, în romanele sale, ca și copilăria sa nu sunt niciodată la fel de vii ca sufletele bântuite ale eroilor săi maturi, închiși în pasiunile, în păcatele lor. Deși Mauriac socoate că artistul dintr-însul s-a născut în copilărie, în timpul sărbătorilor Crăciunului, când fantezia sa a început să proiecteze feerice viziuni, când a prins să vadă semne miraculoase peste tot, credem că mai degrabă saloanele închise ale casei, cu lumina lor incertă izvorând din feștila fumegândă a lămpilor cu petrol, saloanele în care cei mari vorbesc despre tainice lucruri ale lor, au însemnat pentru inspirația celui care va scrie Misterul Frontenac locul de origine, izvorul dintâi. Uzura sufletelor închise într-un spațiu exiguu, cu elanul vital al naturii și copilăriei, constituie – paradoxal – fenomenul original al ficțiunilor lui Mauriac. La bătrânețe, scriitorul a păstrat ritmul vieții elevului de altădată: iarna la oraș, muncă ordonată, vara la țară, în vacanță. Toamna când se pleca de la proprietatea rurală a familiei, copilul vedea satul închizându-se în urma trăsurii domnilor ce se depărtau. Satul se retrăgea în misterul său. În landă, în regiunea bordeleză, societatea pare – și părea mai ales, cu șapte-opt decenii în urmă – mai apropiată de lumea dinaintea Revoluției Franceze, de acel Ancien Régime pentru care marea burghezie (care contribuise la doborârea Vechiului regim) a păstrat o mare simpatie. Căminul auster, jansenist, al familiei Mauriac era ermetic închis față de orice trivialitate care ar fi încercat să-l violeze. Scriitorul care deplânge azi „insurecția obscenă a refrenelor și imaginilor”, care poluează căminurile franceze a fost ocrotit la începuturile sale, ferit de orice ispită. Întrucât răul – în concepția pedagogică a acelor timpuri – trebuie ținut cât mai departe, cuvântul amour, cunoscut în sensurile sale domestic-familiare și mistic-religioase, era necunoscut în semnificațiile sale profane. Maleficiile amorului trebuiau exorcizate cu grijă. A-ți opri gândul, fie și o clipă, asupra plăcerilor trupului, însemna să sucombi în fața răului. În „copilăria prezervată” a unei asemenea odrasle burgheze se găsea astfel un loc gol, se isca o lipsă teribilă. Crescuți de parcă ar fi urmai să trăiască printre îngeri, cu trupul și sângele ignorat, ascuns cu pudiciție, în copiii aceștia – micul François printre alții – creștea dorul nelămurit obscur după ținutul „fără nume” al iubirii. O așteptare vagă, speranța unei fericiri necunoscute era cea mai mare fericire a acestei copilării. Fericire tulbure a unor suflete curate prin ignorarea răului. Iubirea toată se îndrepta, firesc, spre magna mater, spre câte o génitrix, o mamă atotputernică. „Copilăria noastră ne apare ca o nebuloasă al cărei nucleu tandru și radios era mama”, va spune Mauriac în amintirile sale. Matriarhatul se pare că era o adevărată instituție socială și o ordine morală în acea societate provincială. Nu e de mirare că Mauriac a scris romanul Génitrix. Femeile în regatul copilăriei sale slujeau sau domneau. Servitoarele cu „surâs docil”, fete din landă, ca și mamele cu zâmbet imperios aminteau doamnele și suivantele din lumea Vechiului regim, curtea de la Versailles. Bunica lui Mauriac era o adevărată regină-mamă, cu cele trei fiice, doi gineri, cincisprezece nepoți, cu proprietăților ci întinse, imobilele ei, femeie enormă, atinsă de fulger, temută, venerată, slujită de o călugăriță, de preoți, trăind cu amintirea dureroasă a pierderii unui fiu iubit și cu frica de un Dumnezeu nemilos cu păcătoșii, inexorabil în cele ale trupului. Fiii se temeau de câte o asemenea regină; ei rămâneau adeseori celibatari, pradă docilă câte unei asemenea „atotputernice génitrix”. „Peste tot în jurul meu – mărturisește Mauriac – găseai câte o asemenea Génitrix, blânda și înfricoșătoare, exercitându-și puterea și ținând frânele în mână”. Femeile domină în acea lume nu prin cros ci prin avere. Ele sunt posesoare, moștenitoare, dispunătoare. În universul romanesc al lui Mauriac dramele morale au întotdeauna mirosul banului. Patrimoniul e sacru, intangibil, dar pretendenți sunt mulți. Sub numele virtuților – modestie, economie, temperanță – se ascunde zgârcenia cea mai sordidă, lăcomia cea mai intemperantă. Cât de bine cunoștea Mauriac, încă din cea mai fragedă vârstă, atrocitățile acestei vieți cotidiene în care banul, interesele primează. „Banul era aliajul comun al tuturor acestor particule umane”. Boala unui părinte e dureroasă, dar bolnavul care zace în patul său cu baldachin nu e doar deplâns și ajutat, fiii nu se roagă numai pentru el, ci, socotindu-l mort, calculează veniturile ce urmează să le primească pe calea unei moșteniri. Imobile, proprietăți, acțiuni vor apare adeseori în povestirile lui Mauriac. Aceasta pentru că s-a trezit la o viață conștientă nu sub pinii bine-mirositori, ci în alcovul rău-mirositor al bunicii moarte, când a observat pentru întâia oară măștile membrilor familiei deranjate de fiorul pe care-l trezea în toți prada pe care urmau să și-o împartă. Măștile sunt esențiale în această lume burgheză. Sentimentele care sunt arătate, pe care indivizii le arborează, sunt singurele de care se simt răspunzători. De celelalte, ascunse, neexprimate, numai cei scrupuloși din motive religioase fac caz. Totul pare să fie licit dacă are ca scop transmiterea intactă ori sporită a unui patrimoniu. Căsătoriile din interes, furtul în avutul obștesc, înșelăciunea, toate aceste tare ale unei societăți în care și-a petrecut partea cea mai mare – și mai însemnată – a vieții, Mauriac „le-a simțit înainte de a le cunoaște” (Memorii interioare). Nu este aici, câtuși de puțin acea „rèveuse bourgeoisie” („burghezie visătoare”) a lui Drieu la Rochelle. Societatea din landa bordeleză este prea lucidă pentru ca să-și permită să viseze dincolo de adolescență. Dar nu tot ce este trebuie exprimat sau manifestat. Între cuvinte și gânduri e o discrepanță uneori enormă. Tot astfel între gesturile vizibile și dorințele ascunse. Despre toate acestea, autorul Memoriilor interioare va spune într-o zi că au constituit una din sursele povestirilor pe care le va scrie. Căci copilul care a participat la dispute secrete ale celor „mari” în materie de bani, care a văzut chipurile nefardate ale celor lacomi și zgârciți, acel „copil liniștit, tandru, afectuos, care plângea cu ușurință” (Raymond Mauriac despre fratele său François), acel copil va folosi luciditatea burgheziei pentru a o demasca în realitatea ei. Nu va rămâne însă el un burghez autentic, nu va fi influențat de atmosfera în care s-a format? În zadar ne spune că „natura profundă a unei ființe secretă universul de care ea are nevoie”, că natura aceasta profundă a omului este cea care ne impune decorul vieții noastre și nu abundența sau lipsa banilor, statutul nostru economic sau social. François Mauriac mai mult decât alți scriitori care provin din înalta burghezie (Gide, Proust, Aragon mai ales) și-a avut decorul vieții impus de averea pe care a posedat-o. Decorul dar nu și conținutul ei. Iar sufletul nu piere chiar și atunci când pare strivit sub povara materiei. Printre avizii societății de la estuarul Garonnei se aflau făpturi de o mare delicatețe. Astfel era acel tutore al copiilor Mauriac, fratele tatălui lor mort, magistrat care îi vizita la cincisprezece zile o dată, pentru a se ocupa de proprietățile moștenite, celibatar nereligios al cărui portret îl va desena în culorile cele mai calde în Misterul Frontenac.

PREFAŢĂ       Surpriza provocată în primăvara anului 1969 de apariţia unui nou roman semnat de François Mauriac era cât se poate de firească şi îndreptăţită. Ce în­semna acest roman venit în chip neaşteptat, nu numai după o îndelungată tăcere dar mai ales după ce ar­mele creaţiei sale epice păreau definitiv părăsite, începând să fie considerate drept piese de muzeu lite­rar? Cum avea să fie interpretat gestul publicării acestei cărţi? Cutezanţa octogenarului ce revine la perioada cea mai strălucită a scrisului său asumându-şi toate riscurile unei comparaţii cu ceea ce s-a stratificat în conştiinţa literară şi a publicului la cote înalte şi nu o dată de referinţă; demonstraţia unei resurecţii epice, a faptului că pinii din landa bordeleză nu îşi istoviseră sevele şi nu pieriseră mistuiţi de flăcările romanului modern; sfidarea adusă celor ce credeau că o nouă întâlnire a sa cu publicul care avea o structură net deosebită decât cel de pe vremea gloriei sale literare s-ar solda cu un eşec? Fiecare în parte şi toate laolaltă şi-au adus contribuţia lor la publi­carea Adolescentului de altădată şi au făcut ca la un an şi jumătate înaintea morţii, cântecul său de lebădă să fie o carte ce se înscria în universul din care s-au născut operele sale cele mi reprezentative, cele ce au adus gloria prozatorului Mauriac, făcând să reintre în scenă personaje născute din rădăcina aceloraşi do­rinţe, ce s-au zbătut chinuite de aceleaşi patimi şi care îşi creaseră o stare civilă mai reală decât reali­tatea, devenind prototipuri umane şi simboluri. Sfârşitul carierei sale dovedea deci consecvenţă cu sine, încrederea în perenitatea acelor mijloace tradi­ţionale cu care el îşi construise o operă locuită de o lume. A crezut şi atunci în adevărul celor spuse în 1933: „Când sunt somat să mă reînnoiesc răspund că esenţialul pentru mine este reînnoirea în profunzime, fără să schimbi planul trebuie să sapi în adâncime”[1]. Cariera romanescă a celui ce a debutat ca poet sub auspicii atât de fericite bucurându-se de entuziasta încurajare a lui Maurice Barrès a stat sub semnul unei reuşite depline: laurii premiilor n-au întârziat, Academia Franceză i-a oferit un fotoliu înainte de îm­plinirea vârstei de cincizeci de ani, sufragiile publicu­lui au fost la fiecare carte din ce în ce mai numeroase. Dar la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, după ce Mauriac îşi făcuse intrarea şi la Comedia Franceză ca autor dramatic, destinul prozatorului părea să se fi încheiat. Mauriac urma să vadă cum operele care îi aduseseră celebritatea îşi ocupau una după alta lo­cul în colecţii de mare tiraj, se constituiau într-un cor­pus unitar, cucereau noi arii geografice, proza ca şi teatrul formau substanţa unor ecranizări cinematogra­fice şi de televiziune, creaţia sa literară devenind obiect de studiu. Şi – în sfârşit – ca o supremă con­sacrare şi ca o demonstraţie a faptului că viaţa i-a stat sub semnul reuşitei – în 1952 François Mauriac primeşte Premiul Nobel pentru literatură. Şi totuşi aceste consacrări publice şi oficiale nu îi creau un sta­tut de unanimă preţuire. Jean-Paul Sartre scrisese, în ajunul războiului, răsunătorul său articol împotriva lui Mauriac ce se încheie cu o sentinţă fără drept de apel: „Dumnezeu nu este un artist. Cu atât mai mult nu este domnul Mauriac”, iar criticii de după 1944 şi mai ales după 1950, deşi cei mai mulţi condescendenţi, îl clasau în rândul valorilor apuse, subliniau vetusteţea li­teraturii lui, uitând să-l amintească printre cei prezenţi în contemporaneitate, omiţându-i câteodată contribuţia, sau aşezându-l doar într-o lungă înşiruire. Cine îi ci­teşte Bloc-notesul nu are numai imaginea unei bătrâneţi senine, a unui apus de carieră ferit de orice neînţelegere, bucuros să primească doar lauri, ci şi a nemulţumirii şi chiar a iritării provenită din faptul cu prozatorul nu mai era recunoscut decât ca un glas stins care a perpetuat tradiţia secolului trecut. Într-o epocă precum aceea de după al doilea război mon­dial, când totul era pus sub semnul întrebării, proza sa nu se bucura de consideraţia dată celui ce a dus mai departe arta literară, ci celui ce a mers pe un drum gata trasat de înaintaşi, deşi R.M. Albérés consi­dera că „acea tehnică care va face gloria lui Gide ca a lui Huxley exista înainte de a fi fost publicate Fal­sificatorii de bani ori Punct, contrapunct. La Mauriac, ea este însă deghizată abil şi discret, nicidecum pusă în valoare ca o descoperire revoluţionară...” (Istoria Romanului Modern, E.L.U. p. 169.) Pierre Henri-Si­mon (în Mauriac par lui-même, du Seuil, Ecrivains de toujours, p. 49) afirmă la rându-i: „Este clar că Mau­riac înclină mai degrabă spre clasicism [...] el cultivă ordinea şi claritatea, racursiul şi chiar pudoarea care nu este, după părerea sa, contrariul îndrăznelii… Prin scurtimea, prin naraţiunea strânsă şi cel mai adesea centrată asupra unui personaj, romanul lui Mauriac tinde de obicei spre genul nuvelei, mai artistic decât cel al romanului. Cum puţini scriitori şi-au explicat cu asiduitatea lui Mauriac sorgintea operei relaţiile ei cu viaţa auto­rului şi mediul în care el s-a format, apartenenţa la anumite şcoli sau refuzul de a se integra altor curente nu vom putea cita toate bogatele sale pagini de autoexegeză literară. Destul să spunem că tot ceea ce a scris el constituie o mărturisire, o confesiune fie pe plan uman, fie artistic şi că nicio atitudine a sa nu a rămas neexplicată, nejustificată. Şi Mauriac a avut nu numai o dată sentimentul unui contratimp cu epoca sa literară, după cum însuşi notează: „Concepţia mea despre teatrul psihologic merge împotriva curentului, a ceea ce se aşteaptă astăzi de la teatru şi de la ceea ce doresc directorii de scenă atotputernici”. (François Mauriac par lui-même, ed. cit., p. 48.) Şi atunci am pu­tea spune că situaţia literară a lui François Mauriac de după 1944 nu a stat sub semnul unei unice zodii. Scriitorul era stimat de o parte a criticii care îl studia şi îl preţuia ca pe un clasic, respectat de mulţi confraţi pentru ceea ce a însemnat în istoria unei li­teraturi, avea cititori fervenţi nu numai în lumea, me­diul şi generaţiile epocii sale de strălucire artistică dar şi în rândurile celor tineri care necontenit adăugau semnele unei masive adeziuni. Operele sale nu se bucurau numai de un interes istoric din partea „au­torilor de teze de doctorat” – despre care scriitorul mi-a vorbit în anul 1965 cu atâta ironie – ci constituiau lectura favorită a unui număr mare, din ce în ce mai mare de iubitori de naraţiuni bine construite, după tiparele clasice. Nu şi-a considerat niciodată încheiată opera de romancier, apelând la lumea din care şi-a extras sub­stanţa operelor sale, oricât era de depărtată ca proble­matică sufletească, oricât de categoric încorsetată în­tre termenii aceloraşi ecuaţii şi confruntări sufleteşti şi oricât de străină celor ce au descoperit viaţa în alte împrejurări, când omenirea era confruntată cu probleme de o anvergură neobişnuită, care puneau sub semnul întrebării întreaga ei evoluţie. Chiar în atari condiţii, publică cele trei naraţiuni Le Sagouin (1951), Galigaï (1952) şi L’Agneau (1954). Dar numai Le Sagouin s-a ridicat până la tensiunea epocii în care s-a născut Thérèse Desqueyroux, celelalte două romane fiind con­siderate mai degrabă eşecuri artistice. În orice caz niciunul dintre ele nu-l înscriau pe orbita frământărilor şi căutărilor anilor ’40 şi ’50, a atmosferei care a prece­dat-o şi a celei ce a urmat-o, atmosferei din care s-au născut Străinul, Ciuma şi Mandarinii. Drumul roman­cierului mergea paralel nu numai cu cel al evoluţiei psihologice a societăţii care trăia conectată la o altă problematică decât aceea a eroilor săi dar şi cu cel al direcţiilor noi ale artei literare. Un acut sentiment de necontemporaneitate era din ce în ce mai evident, în aşa fel încât Gaëtan Picon îl înscria în Panorama literaturii franceze la capitolul Moştenirea printre ce, ce au perpetuat romanul psihologic-naturalist al seco­lului al XIX-lea, iar pentru Pierre de Boisdeffre, Mau­riac era unul din acei „uriaşi ai munţilor” care prin cele trei romane amintite nu făcea decât să-şi scrie „epilogul” operei publicate până în 1941. În schimb, autorul istoriei vii” îl considera pe Mauriac drept „primul ziarist al Franţei” după 1944. Şi într-adevăr, Bloc-Notesul său, lansat la 25 august 1944 în paginile ziarului Le Figaro, şi care avea să continue în La Table Ronde, L’Express, Le Figaro Littéraire a reprezentat timp de un sfert de veac o cronică a vieţii politice, so­ciale şi culturale franceze şi străine, o cronică al cărei atribut esenţial era pasiunea negării şi afirmării, mi­litantismul devorant şi intransigent în slujba unei idei sau a unui om care întruchipa o idee. Cauza rupturii lui de L’Express a fost după cum spunea Jean-Jacques Servan Schreiber faptul că echipa cunoscutului săptămânal îl considera pe generalul De Gaulle un om po­litic supus deopotrivă laudei şi criticii, pe câni Mauriac îl privea ca pe un Dumnezeu, căruia în consecinţă nu i se putea reproşa nimic[2]. Cel ce mărturisea în anii gloriei sale literare că niciodată nu a interpus între el şi realitate ficţiunea – trăia acum conectat la ten­siunea cea mai înaltă a evenimentului, expunându-şi cu francheţe atitudinea faţă de tot ceea ce a caracterizat acest sfert de secol în care războaiele ce au urmat vic­toriei au implicat atâta vreme Franţa, în care crizele guvernamentale ale celei de-a patra republici au creat un climat de insecuritate şi de tensiune socială, în care curente de opinie, filozofice, perspective noi au schim­bat structural formula romanului şi a teatrului (noul-roman şi teatrul-absurdului aflându-şi în persoana lui un vehement şi nedezminţit adversar), şi când concep­tele despre viaţă, morală, om, adolescenţă şi tinereţe, impregnate în conştiinţa sa din anii celei mai fragede formaţii, erau acum fie depăşite, fie luate pur şi sim­plu în deriziune. Şi-a apărat valorile în cultul cărora a crescut, nu a negat niciunul din miturile adoles­cenţei, tinereţii şi maturităţii dar nu ca un Don Quijote, ci căutând să explice de ce şi cum generaţia sa a avut aceste credinţe, de unde porneşte divorţul cu noua generaţie şi unde se pot afla punctele de impact. Ar fi greşit să credem că imensa lui activitate jurna­listică a fost doar o ieremiadă pe ruinele timpurilor trecute şi un război cu prezentul, că nota dominantă a articolelor sale a fost contratimpul. Mai degrabă aş spune că ceea ce le caracteriza era dorinţa dialogului cu lumea, cu cei din jur, deoarece chiar atunci când părăsea sala în seara unei premiere de Cocteau, chiar când cu vocea sa stinsă sunând parcă de pe un alt tărâm protesta în timpul unui spectacol împotriva actri­ţei de varieteu ce făcea glume pe seama generalului De Gaulle, – în orice împrejurare deci – el nu era omul care stătea în expectativă, ci avea curajul şi să-şi arate în chip franc atitudinea, să-şi facă părerea cu­noscută, să şi-o susţină, să-şi motiveze orice cuvânt, orice gest, orice opţiune. De aceea articolele sale nu au părut nimănui expresia unei voci ce venea de la începutul secolului, ci a unei conştiinţe care chiar dacă nu întrunea unanimitatea opţiunilor, chiar dacă nu co­lecta aprobarea tuturor – nu lăsa indiferent pe nimeni. Şi aceasta deoarece romancierul îşi revărsa acum în pagina de ziar toate darurile sale artistice creând o stare de spirit şi o atmosferă, o tensiune a ideii, a gândului a cărui ancoră şi punct de referinţă era cuvântul altădată, devenit şi o obsesie a operei sale romaneşti, în care eroii îşi sfârtecau zilele de astăzi cu gândul la imaginea lor de ieri. Scriitorul care la patruzeci şi pa­tru de ani îşi publicase „cele mai îndepărtate amintiri”, cel care spunea că pentru el totul s-a petrecut ca şi cum o fereastră s-a închis definitiv asupra primilor ani, cel ce trăia o Stare de „copilărie incurabilă” se răzbuna parcă de acel prea lung popas în rada unei lumi apuse. Şi atunci prin toţi porii fiinţei lui a în­ceput să trăiască în lumea care îl înconjura, ale cărei seisme le urmărea şi le comenta la temperatura incan­descentă a iubirii şi a urii, constantele totdeauna îngemănate ale sufletului său. „În 1953 – anul în care începe să colaboreze la săptămânalul L’Express, avea să afirme Françoise Giroud – Mauriac jucase totul. Şi câştigase. Chiar şi sănătatea despre care spusese că a fost atât de neliniştitoare şi fragilă devenise de fier, iar vocea rănită îi dădea un farmec aparte. Era liber cum puţini sau foarte rar sunt liberi. [...] Pentru el a scrie era o plăcere şi nu un efort. [...] Mauriac a ac­ţionat ca un martor, ceea ce reprezintă vocaţia fi­rească a gazetarului. Un martor pe care niciodată nu-l poţi face să tacă dar care-si rezervă totdeauna drep­tul de a se retrage din joc”[3]. Iată de ce ori de câte ori convingerile sale veneau în contradicţie cu cele ale publicaţiilor la care colabora – cum s-a întâmplat cu Le Figaro şi L’Express – Mauriac căuta un alt loc de exprimare, calitatea esenţială a jurnalisticii sale fiind sinceritatea. Scriitorul care cunoscuse orele so­lidarităţii umane în timpul războiului din Spania, când s-a angajat moral de partea forţelor de stânga, acum trăia pe planul vieţii imediate evadând din ceea ce criticii numiseră tripla închisoare a literaturii sale, a „unei provincii, a unei clase şi a unei religii”. Nu opţiunile sale politice şi sociale, discutabile desigur şi nu o dată inacceptabile, nu simpatiile şi antipatiile le vom determina acum, ci situaţia morală a scriitoru­lui în timpul acestei „traversări a deşertului” său epic. Fără îndoială ziaristul a beneficiat de faima ar­tistului, de piedestalul gloriei acestuia, ce conţinea atâtea supreme şi intangibile consacrări, ca şi de o au­dienţă publică ce se răsfrângea în cercuri concentrice şi acoperea noi teritorii ale lumii. De aici pornea ceea ce Françoise Giroud numea „libertatea” sa, acea pu­tere de nu a face concesii conjuncturii, de a-şi apăra şi susţine convingerile chiar cu riscul rupturii prietenii­lor vechi şi noi, de a părea anacronic, de a fi consi­derat un inclement, un fanatic, neretractând nimic din admiraţia purtată unor oameni, dând girul său până şi erorilor comise de aceştia, neistovindu-şi ura împotriva „îngerilor negri”, care de data aceasta nu mai erau eroi de roman ci personaje ale vieţii politice, sociale şi ar­tistice, oameni implicaţi în eveniment sau cărora li se datora evenimentul. Dar, deşi tot în aceşti ani au apă­rut Memoriile interioare şi Noile memorii interioare, ultimul tom al Jurnalului şi alte cărţi ce reînviau o viaţă de om şi scriitor, am putea spune că activitatea sa jurnalistică reprezintă în fond una din componen­tele unei vaste fresce memorialistice. Ancorat în pre­zentul imediat, replicând fie şi la o aluzie, comentând dimineaţa un discurs rostit seara la televiziune, el era unul din ziariştii care chiar dacă scriau săptămânal nu lăsa să se piardă nimic esenţial din firul zilelor, dar în acelaşi timp un memorialist care îşi depăna amin­tirile suprapunându-le, ca într-un adevărat montaj ci­nematografic, cu imaginile lumii de astăzi. Aşa că omul care trăia cu atâta acuitate ziua de azi nu o pă­răsise niciodată pe cea de ieri, la care revenea în mo­mentul celei mai pasionate polemici sau jubilaţii des­pre evenimentul la zi ce nu părea să aibă nicio legătură cu ceea ce a fost odată. Aici stă cred şi far­mecul aparte al ziaristicii sale. Aşa se şi explică de ce între activitatea sa jurnalistică, memorialistica din vo­lumele amintite şi romanul care se tipăreşte astăzi pentru prima oară în limba română există o deplină unitate, oricât de depărtate ne-ar părea unele de altele din punctul de vedere al genului literar, al preocupă­rilor şi al ţintei lor. Desigur, apariţia romanului Un adolescent de altădată avea să creeze surpriza despre care vorbeam la început, legitimată de lunga tăcere a autorului pe tărâmul epicii, de vârsta sa înaintată (în 1969 împlinea optzeci şi patru de ani), de curajul pe care îl dovedea autorul înfruntând cu mijloacele scri­sului o lume ce-şi modificase structura sufleteasca până la totala neînţelegere a ceea ce a fost înainte, şi în care romanul evoluase până la negarea propriei con­diţii, devenind antiroman. Cum şi în ce împrejurări a fost scrisă această carte a cărei apariţie a produs o surpriză similară cu aceea a tipăririi primului volum din Antimemoriile lui Malraux? Într-un interviu pu­blicat chiar în momentul apariţiei cărţii, Mauriac avea să spună: „Acest Adolescent de altădată i-am început. Şi apoi, aşa cum mi s-a întâmplat adesea, l-am aban­donat. Şi în timpul evenimentelor din mai m-am apu­cat din nou de lucru cu adevărată frenezie, într-atât eram de enervat, agasat, iritat, angoasat de ceea ce se petrecea”. Iată deci un element nou pentru înţelegerea acestei cărţi: acela al polemicii cu tineretul francez care în luna mai 1968 a ieşit în stradă împotriva unor forme osificate, rigide, anacronice, rezultat al unei in­capacităţi sociale de înnoire; dar, depăşind cadrul unor revendicări legitime, fie prin manifestări de violenţă nu o dată primitive, de provocare instinctuală, de coborâre într-o lume în care orice normă etică era abo­lită, furia nu s-a mai îndreptat împotriva unui sistem social, ci a ajuns la violenţă de dragul violenţei. Erau evenimentele din mai 1968 un şoc chiar atât de puter­nic pentru François Mauriac încât să declanşeze me­moria involuntară a scriitorului? Să apelăm la un martor ocular, simpatizant al mişcării şi chiar susţină­tor al ei: prozatoarea Simone de Beauvoir care ne descrie o vizită la Sorbona în mai 1968. „Am venit adesea cu prieteni să ne plimbăm pe culoare şi prin curte. Întâlneam la tot pasul persoane cunoscute. Ne plimbam, pălăvrăgeam, ascultam. [...] Începând de la 15 mai sărbătoarea s-a mutat în piaţa teatrului Odéon: pe clădirea teatrului ocupat de studenţi fluturau dra­pelele negre. Şi acolo se desfăşurau discuţii pasionante. Orchestrele interpretau jazz, arii de dans. Tineri şi bătrâni, toată lumea fraterniza. [...] În seara zilei de 20 mai, mai mulţi scriitori au fost invitaţi să vină la Sorbona ca să discute cu studenţii. Însoţiţi de un grup de prieteni, eu şi Sartre ne-am întâlnit la ora 10 cu un tânăr responsabil.” Apoi Sartre a intrat în amfi­teatrul studenţesc mărturisindu-le ce anume „speranţe îşi pune în această democraţie sălbatică”. Dar după ce aceste momente au trecut, după ce s-a produs rup­tura între mişcarea muncitorească şi cea studenţească, o parte a tineretului din Cartierul Latin „a atacat au­tocarele poliţiei şi comisariatele, a doborât arborii, a incendiat automobile, a sfărâmat vitrine”. La 10 iunie, mergând din nou la Sorbona, Simone de Beauvoir întâlneşte acest spectacol: „Noaptea Sorbona se umplea de bitnici, de prostituate, de vagabonzi. La orice oră tra­ficanţii de droguri veneau să-şi vândă produsele pe culoare: amfiteatrele erau otrăvite de haşiş şi marijuană”[4]. Cele câteva secvenţe nu au urmărit să dea o explicaţie a mişcării din mai în toate meandrele ei, ci să ofere doar o imagine a acelor fapte care l-au determinat pe François Mauriac să reia o carte aban­donată pe care avea să o publice la câteva luni după consumarea evenimentelor. Privit în acest context, ultimul roman al lui Mauriac Un adolescent de altă­dată ca şi cele aproximativ treizeci de pagini din ma­nuscrisul rămas neterminat al romanului Maltaverne, ce avea să continue acţiunea de aici – capătă adevărata sa semnificaţie şi poate fi înţeles nu numai ca o ultimă etapă a creaţiei sale epice dar şi ca o profe­sie de credinţă a omului, integrată organic în universul sensibilităţii sale. Că spusele lui Mauriac privind ge­neza şi etapele desăvârşirii romanului său nu aparţin domeniului metaforei sau al hiperbolei ne-o dovedesc relatările unui cercetător al operei sale[5]. Romanul „a fost conceput cu cel puţin şase ani mai înainte. E vorba de un mic caiet de şcolar de vreo patruzeci de pagini pline de scrisul caracteristic al soţului (caietul a fost pus la dispoziţia cercetătorului de doamna François Mauriac n.n.), purtând pe copertă menţiunea Univer­sité: Paris 62, ca şi titlul provizoriu al textului lui: Maltaverne I: roman [...]. Povestitorul spune că şi-a început jurnalul «într-o duminică din vara anului 1962»[...]. Interesul acestui caiet este dat de faptul că el conţine în genere aproape toate elementele din Un adolescent de altădată. Peripeţiile intrigii sunt ana­loge celor din primele trei capitole ale romanului şi conţin mai cu seamă partida de vânătoare, vizita la bătrânul din Lassus, hotărârea lui Xavier (Simon) de a părăsi seminarul şi moartea lui Raymond (Laurent), ca urmare a unei hemoragii. Se află în plus unele de­talii care n-au fost reţinute în versiunea definitiva: câteva lungi conversaţii, o comparaţie între jurnalul naratorului şi Caietul verde al lui Maurice du Guérin, o scurtă descriere a Comitetului agricol din Bordeaux şi o sfadă între primar şi preot în legătura cu un car fu­nebru pe care preotul îl refuză morţilor care n-au tre­cut pragul bisericii [...]. Personajele în acest caiet ma­nuscris sunt gata închegate şi diferă foarte puţin de cele ale versiunii definitive. Numai numele lor a fost schimbat”. Cercetătorul se întreabă apoi dacă în 1968 Mauriac a recitit această schiţă sau a avut-o în faţă atunci când a început să scrie romanul. La această în­trebare nu dă un răspuns precis, deoarece nu a reţinut un amănunt care pledează – credem noi – în favoa­rea părerii că autorul a avut în orice caz în vedere în timpul redactării finale caietul din anul 1962. La capitolul unsprezece al cărţii de faţă se spune: „Dar am să încerc să-mi stăpânesc spaima, reluând în acest caiet (s.n.) istorisirea acolo unde am lăsat-o, retrăind-o clipă de clipă”. Cartea având autonomia ei estetică este rezultatul unei ambianţe: nu numai materialul schi­ţat anterior şi părăsit dar şi numeroasele interferenţe între roman şi volumele sale cu caracter strict auto­biografic (Mémoires intérieurs[6], Nouveaux mémoires intérieurs[7]), elaborate fie înainte de prima versiune a acestei cărţi, 1962, fie ulterior, ne atestă aceasta. Deci caracterului polemic al cărţii i se adaugă şi unul funciar autobiografic. Dar elementul autobiografic în opera de ficţiune a lui Mauriac nu trebuie înţeles ca un accident, el nu se regăseşte numai în cutare detaliu, deşi numeroase sunt identificările ce se pot face. El este consubstanţial întregii sale creaţii în care autobiografia rămâne prezentă pretutindeni dar niciodată nu este a reproducere fidelă şi neprelucrată. Acest ataşament faţă de lumea copilăriei e de natură filozofică şi auto­rul făcea următoarele distincţii: „Malraux” marca odată între noi doi această diferenţă, el detestă înce­puturile vieţii sale: de fapt opera sa îmbrăţişează de aproape prezentul. Este opera unui om care îşi în­fruntă condiţia şi drama epocii din momentul în care scrie. Operă fără nostalgie, fără trecut personal, fără copilărie. Pe când opera mea, dimpotrivă, a rămas ca într-o capcană. Şi din ea nu am ieşit de tot niciodată. Pentru mine a scrie s-a mărginit la recrearea acestei lumi încântătoare şi totuşi atât de mediocră, atât de săracă, redusă la câteva noţiuni în comparaţie cu ceea ce viaţa avea să mă copleşească”[8]. În fond şi acest ultim roman dovedeşte organicitatea operei lui Mau­riac iar adolescentul masculin, tip caracteristic al ope­rei sale – aşa cum observă şi Jacques Robichon[9], unul din comentatorii săi – trăieşte cu această nostal­gie a copilăriei. Elementele autobiografice nu sunt deci simple coincidenţe, nu constituie un apel făcut de scriitorul ajuns la vârsta când reînnoirile nu mai sunt posibile, când secătuirea inspiraţiei îl obligă să recurgă doar la fapte cunoscute, ci reprezintă una din caracteristicile personalităţii artistice pe care şi-a măr­turisit-o încă din perioada în care elabora operele fun­damentale: „Nu pot să concep un roman fără să am prezentă până în cele mai mici unghere casa care va fi teatrul ei; trebuie ca cele mai ascunse alei ale grădinii să-mi fie familiare şi ca toate ţinuturile din îm­prejurimi să-mi fie cunoscute şi nu în chip superfi­cial Nicio dramă nu se poate naşte în închipuirea mea dacă n-o situez în locurile unde am trăit întot­deauna. Trebuie să-mi pot urmări personajele din ca­meră în cameră. Adesea, chipul lor îmi rămâne con­fuz, nu văd decât silueta, dar simt mirosul mucegăit al coridoarelor prin care trec, nimic nu-mi este străin din ceea ce ele simt, din ceea ce aud la cutare oră a zilei sau a nopţii, atunci când ies din vestibul şi se în­dreaptă spre peron”[10]. Înţeles astfel, romanul se integrează organic în lumea prozei lui Mauriac, readuce metodele sale speci­fice de creaţie cu o vigoare şi, am spune, cu o forţă incredibilă înaintea ultimei suflări. Când amurgurile vieţii puseseră din ce în ce mai mult stăpânire asupra omului, când pacea acestor amurguri era turburată de evenimentele zguduitoare pe care în chip funciar nu le putea percepe decât în incidenţa dezlănţuirii lor vio­lente, scriitorul a adunat în acele clipe de frenezie crea­toare despre care vorbea toate umbrele copilăriei şi adolescenţei, toţi acei „îngeri negri” care i-au turburat anii începutului vieţii ca şi toate momentele de lu­mină, de bucurie şi speranţă adolescentină. Polemica nu s-a realizat prin aruncarea unor imprecaţii directe sau indirecte asupra tineretului anilor ’63, nici prin conturarea unei atmosfere idilice a adolescenţei pe­trecută în provincia franceză la cumpăna dintre două veacuri. Mama lui Alain aparţine aceleiaşi, familii de spirite ca şi doamna Cazenave din romanul Genitrix, care-şi torturează cu obstinaţie şi sânge rece nora până la moartea acesteia, iar Alain traversează aceeaşi mare dilemă a vieţii ca şi Raymond Courèges „adolescentul de altădată” din Pustiul dragostei, şi el erou al unei dragoste nefericite pentru o femeie mai în vârstă şi care nu se bucura de bună reputaţie. Dar acestea sunt numai două repere într-un univers în care dragostea maternă a fost tot timpul investită şi cu atributele posesiunii şi ale acaparării. Bineînţeles, şi aici reîntâlnim relaţia fundamentală a operei sale: mamă-fiu – deoarece tatăl murise atunci când viitorul scriitor avea doi ani: „Nu l-am cunos­cut – spune în Nouveaux mémoires intérieurs – pe el cel de la care am primit – nu trebuie să ne îndoim – pasiunea de a citi şi darul de a scrie”. O pagină de duioasă emoţie lirică a cărţii de faţă reînvie imaginea tatălui legată – fapt mai rar întâlnit în opera sa – de aceea a mamei: „Îi văzuse pe tata suferind. Pe tata! Tatăl meu! Necunoscut mult-iubit. Mi-aduc aminte, aveam zece sau doisprezece ani, într-o seară, întorcându-mă de la colegiu, m-a fulgerat un gând şi-am început să cred cu tărie că tu n-ai fi murit. Am plăsmuit nu ştiu ce poveste cum că te-ai fi întors dintr-o călătorie lungă şi că te voi găsi acasă. Am alergat nebuneşte, izbindu-mă de trecători Am suit câte patru trepte deodată, aceleaşi pe care păşesc acum”. Fără îndoială, relaţia mamă-fiu este extrem de subtilă, şi în acest roman mi se pare că autorul îi surprinde nu­anţele mai discret şi mai fin decât în orice altă carte a sa. Ea merge de la pânda ascunsă, nemărturisită, până la gelozia ce adulmecă mirosurile femeii iubite: „În zadar mă opream mai întâi la chiuveta din oficiu, să mă spăl pe faţă şi pe mâini, mama mă atrăgea spre ea, mă mirosea, recunoştea la mine o mireasmă străină. Fără să-mi spună vreodată ceva”. Nu intră în obiec­tul acestei prefeţe să discute în ce măsură relaţia mamă-fiu, aşa cum este privită ea în romanele lui Mauriac, stă sub zodia influenţei freudiste sau numai a amintirilor din copilărie, ale unui scriitor rămas pri­zonierul acestui univers. Dar chiar modul în care e privită această relaţie nu atestă influenţa sistemului lui Freud? Influenţa pe care Mauriac nu o respinge, ci dimpotrivă, afirmă în 1959: „De o jumătate de se­col – Freud, orice am gândi noi despre el, ne obligă să vedem totul – şi mai întâi pe noi înşine – prin ochelari pe care nu-i putem părăsi. Îndată după primul război imperiul lui s-a impus tuturor”. Ce-i drept, se întreabă şi dacă numai „Freud a îm­bogăţit romanul”? Dacă „operele care preced freudis­mul şi În căutarea timpului pierdut par sumare şi superficiale în comparaţie cu cele ce au urmat, unde sexualitatea domneşte şi unde orice fel de dragoste îndrăzneşte să-şi spună numele?”... Starea de beligeranţă a mamelor cu „intrusele”, iubitele şi nurorile, nu mai e doar o duşmănie dezlănţuită de spaima pier­derii fiului, de ideea neputinţei de a mai stăpâni eve­nimentele, de a vedea prăbuşită o dominaţie matriar­hală. Dragostea adolescentină nu a fost niciodată ferită de umbrele nefericirii, ale încercărilor ce in­trau în contradicţie cu normele imuabile ale unei societăţi aproape pietrificate. Şi aici, în Adolescentul de altădată, aceeaşi opoziţie între dragostea adevă­rată şi cea care avea să mărească patrimoniul prin dote şi moşteniri, şi aici aceeaşi spaimă a adolescen­tului de căsătoria care avea să aducă „în afară de o sporire a averii şi continuitatea posesiunii”, aici aceeaşi chemare materială a landei, aceeaşi dorinţă a mamei de a poseda mai mult, opusă celui ce nu voia să devină „proprietatea proprietăţilor sale”, opusă unui ideal pur, unui vis tineresc, unui gând care zboară dincolo de orice oprelişte şi calcule ma­teriale Deci nu imaginea edenică a unei copilării şi adolescenţe senine ci, dimpotrivă, o dramă dar o dramă a sufletelor încleştate în marea căutare a pu­rităţii, a dragostei mărturisită sau nu. Şi totul se sfârşeşte fie tragic, fie – aşa cum nu o dată se întâmplă în universul lui Mauriac – printr-o neştearsă undă de regret. Polemica nu-i directă ci indirectă, ea cu­prinde întreg sensul răului, ceea ce îl făcea pe François Nourissier, la apariţia cărţii, să spună în cronica sa din Les Nouvelles Littéraires: „În niciunul din romanele autorului, mi se pare, spiritul co­pilăriei şi al purităţii nu intervine ca aici pentru a pune sub acuzare tot râul şi dezgustul. Zorile mijesc după lunga noapte mauriaciană.” Rău şi bine, ideal şi josnicie, dragoste şi ură, dezinteres şi calcul meschin, căutare şi abandon – toate motivele fundamentale ale operei sale se află aici, toate se încrucişează într-o adevărată sinteză a scrisului său. O operă începută, părăsită, reluată la lumina văpăilor ce incendiau car­tierul în care poposea la începutul secolului studen­tul venit din Bordeaux – dar o operă mai senină decât alte romane ale lui Mauriac, în sensul dominării materiei umane pe toate planurile manifestării ei. Tensiunea la care a fost scrisă a permis purificarea tuturor accentelor de mânie, a tot ceea ce era pasiune prea directă, iar distanţa din ce în ce mai mare de lumea copilăriei şi adolescenţei a dus la topirea a ceea ce constituie prea directa implicare în fapt, eve­niment, în atitudinea faţă de reacţia personajelor. Critica a reproşat vetusteţea sentimentelor, faptul că între lumea şi universul adolescentin de azi şi cel de ieri e o discrepanţă netă. S-a pronunţat chiar cu­vin tul „demodat”. Dar Mauriac, a vrut în chip deli­berat să reînvie o lume „de altădată”, o lume total deosebită de cea de astăzi, o lume în care incandes­cenţa pasiunii nu aprindea baricadele violenţei, iar când un fapt oribil se petrece, opera unui scelerat, acesta răscoleşte conştiinţa, stârnind nu numai oroare şi dezgust dar luminând şi adevăratele sensuri ale vieţii. El care credea că „lumea pasiunilor este lumea romancierului” şi explica lunga sa tăcere pe tărâmul epicii prin bătrâneţea care în chip fatal te îndepăr­tează de această lume, imaginea unei adolescenţe dez­lănţuite l-a făcut să trăiască la acelaşi voltaj pasional cu acela din perioada în care s-a născut Pustiul dra­gostei, Cuibul de viperi, Thérèse Desqueyroux, Săru­tul dat leprosului, Genitrix. Divorţul de lumea con­temporană, faţă de sensibilitatea ei canalizată în cu to­tul alte direcţii reprezenta numai punctul de pornire. Dar niciodată Mauriac nu s-a manifestat în chip po­lemic sau pamfletar în paginile romanului. Un ado­lescent de altădată este cartea cea mai obiectivă a unui scriitor subiectiv, cartea unui om care revărsând de aproape un sfert de veac napalmul polemicii şi căutând şi acum – aşa cum a căutat o viaţă în­treagă – „misterul răului”, domină cu o superiori­tate olimpiană totul, şi niciodată veninul dezgustu­lui şi al urii nu îi cotropeşte cuvântul şi nu îi muti­lează fraza. Un adolescent de altădată e în acelaşi timp demonstraţia unei consecvenţe cu sine, a încrederii artistului în uneltele lui, în posibilitatea de a vorbi oamenilor pe strunele melodiei de altădată, de a afla într-o lume bântuită de atâtea furtuni nebănuite la începutul secolului, ecoul zbuciumului unui suflet în căutarea frumosului şi a păcii sufleteşti – himere ieri ca şi azi. Un adolescent de altădată reprezintă la sfârşitul unei vieţi o biruinţă, biruinţa scriitorului şi a omului care cu un an înainte de a-şi încheia lunga călătorie pe acest pământ s-a reîntors la lumea de unde s-au zămislit operele sale mari cărora printr-un superb gest de voinţă şi independenţă artistică le-a mai adăugat acest roman ce încheie în chip strălucit o carieră şi un destin literar.   VALERIU RĂPEANU     [1] Le romancier et ses personnages, Buchet-Chastel, Le Livre de Poche, p. 106. [2] François Mauriac a scris o carte despre generalul De Gaulle, publicată la editura Bernard Grasset în anul 1964. [3] Françoise Giroud, Si je mens... Stock, 1972, p. 145–151. [4] Simone de Beauvoir, Tout compte fair, Gallimard, 1972, p. 471–476. [5] Din nou despre ultimele romane ale lui Mauriac. Crea­ţia literară în „Un adolescent de altădată” şi „Maltaverne” de Keith Goesk, Les Nouvelles Littéraires. [6] Flammarion, 1959, Livre de poche, 1504–1505. [7] Flammarion, 1965. [8] Nouveaux mémoires intérieurs, ed. cit., p. 64. [9] Jacques Robichon: François Mauriac, Classiques du XX-e siècle, Editions Universitaires, p. 38. [10] François Mauriac, Le romancier et ses personnages, Buchet-Chastel, 1933, Livre de poche, p. 85–86.