Francois Mauriac

Cuibul de vipere de Francois Mauriac „… Dumnezeule, ţine seamă de faptul că nu ne înţelegem noi înşine şi că nu ştim ce vrem şi că ne îndepărtăm ia nesfţrşit de ceea ce dorim.*   SFANTA THRSE D’AVILA în pofida josniciei sale, doresc ca acest duşman al semenilor săi, acest suflet ros de ură şi’ de zgârcenie să vă trezească milă, să vă încălzească inima. De-a lungul vieţii sale cenuşii, patimi întristătoare îi ascund lumina, foarte apropiată, din care, câteodată, o rază îl atinge, e gata să-l pătrundă / patimile sale… înainte de toate însă îl împiedică s-o vadă creştinii mediocri, care-l pândesc şi pe care el însuşi îi chinuie. Câţi dintre noi nu descurajează astfel pe cel ce păcătuieşte, îndepărtându-l de la un adevăr, care, trecut prin cugetul lor, îşi pierde strălucirea! Nu, nu banii îi îndrăgea acest avar, nu de răzbunare era înfometat acest om îngrozitor. Obiectul adevărat al iubirii sale îl veţi cunoaşte dacă veţi avea forţa şi curajul de a-l asculta până la ultima mărturisire, întreruptă de moarte…   I   Vei fi mirată când vei descoperi această scrisoare în casa mea de bani, deas-upra unui pachet de acţiuni. Poate că ar fi fost mai bine dacă aş fi încredinţat-o notarului, care ţi-ar fi înmânat-o după moartea mea, sau dacă aş fi lăsat-o în sertarul de la birou, – primul pe care copiii îl vor forţa înainte ca trupul meu să se fi răcit. Dar, vezi, ani şi ani de zile m-am tot gândit la scrisoarea asta, mi-am închipuit-o mereu în nopţile mele albe, ieşind la iveală pe raftul casei de hani, al unei case de bani goale şi 111 care nu s-ar fi aflat nimic altceva decât răzbunarea aceasta, pusă la cale timp de aproape o jumătate de secol. Nu-ţi fie teamă; de altfel, eşti de pe-acum liniştită. „Acţiunile sunt acolo.” Parcă îţi aud ţipătul, răzbătând încă din vestibul, la întoarcerea de la bancă. Da, voalul tău de doliu nu te va împiedica să strigi copiilor: „Acţiunile sunt acolo”. Eram aproape hotărât să nu le las acolo şi-mi luasem toate măsurile. Dacă aş fi vrut, nu v-ar mai fi rămas nimic, afară de casă şi de terenuri. Aţi avut norocul ’că am dat uitării ura mea. Am crezut mult timp că tot ceea ce fusese mai viu în mine era ura. Şi iată că, astăzi cel puţin, n-o mai simt. Bătrânul de acum cu greu şi-l poate închipui pe bolnavul furios ide odinioară petrecându-şi nopţile, nu urzind răzbunarea (această bombă cu întârziere era pregătită cu o migală de care eram mândru), ci căutând posibilitatea de a se bucura de ea. Aş fi vrut să trăiesc atât cât să pot vedea mutrele voastre la întoarcerea de la bancă. Aveam de gând să nu-ţi dau prea curând procura pentru a deschide casa de bani, să ţi-o dau destul de târziu ca să am această din urmă bucurie de-a auzi întrebările voastre disperate: „Unde sunt acţiunile?” Mi se părea atunci că cea mai cumplită agonie nu va izbuti să-îmi fure o asemenea plăcere. Da, am fost în stare de asemenea calcule. Cum am ajuns aici, eu care nu eram un monstru? E ora patru, şi tava cu dejunul meu, farfuriile murdare în care roiesc muşte mai zac încă pe masă. Degeaba am sunat. La ţară soneriile nu funcţionează niciodată. Aştept, fără să-mi pierd răbdarea, în camera în care am dormit când eram copil şi în care cu siguranţă voi muri. Atunci, primul gând al fiicei noastre Genevieve va fi să ceară camera pentru copii. Ocup singur camera cea mai mare, cea mai luminoasă. Recunoaşteţi că am vrut să i-o cedez Genevievei şi că aş fi făcut-o, dacă n-ar fi fost doctorul Lacaze, care se teme, pentru bronhiile mele, de umezeala de la parter. Fără îndoială că aş fi consimţit, dar cu atâta necaz, încât e foarte bine că am fost împiedicat. (Toată viaţa am făcut sacrificii a căror amintire mă otrăvea, hrănind, îngrăşând acel soi de venin care devine mai puternic o dată cu trecerea timpului.) Veşnicul meu chef de ceartă e o moştenire de familie. Tatăl meu, am auzit-o deseori pe marna povestind, era certat cu părinţii lui, care, la rândul lor, au murit fără să-şi fi revăzut fiica, pe care o alungaseră cu treizeci de ani mai înainte (din ea se trag verii aceia din Marsilia, pe care noi nici nu-i cu. Noaştem). N-am ştiut niciodată de ce au existat aceste zâzanii, dar aveam încredere în ura înaintaşilor noştri; chiar şi astăzi, dacă i-aş întâlni, aş întoarce spatele oricăruia dintre verişorii aceia din Marsilia. Se poate întâmpla să nu-ţi mai vezi rudele depărtate; nu-i însă acelaşi lucru cu copiii, cu soţia. Desigur, familii unite există; dar când te gândeşti lanumărul căsniciilor în care două fiinţe se întărită, se scârbesc una de alta la aceeaşi masă, în aceeaşi baie, sub aceeaşi plapumă, e extraordinar cât de puţini divorţează. Se urăsc şi nu pot fugi departe una de alta în fundul acestor case… De unde o asemenea febră a scrisului, care mă cuprinde azi, la aniversarea zilei mele de naştere? împlinesc şaizeci şi opt de ani şi numai eu singur o ştiu. Genevieve, Hubert, copiii lor, întotdeauna şi-au primit, de fiecare aniversare, torta, lumânărelele, florile. Dacă de ani de zile nu-ţi dăruiesc nimic de ziua ta, să nu-ţi închipui că uit; o fac ca să mă răzbun. Ajunge… Ultimul buchet pe care l-am primit de ziua mea, sărmana maică-mea l-a cules cu mâinile ei tremurânde; se târâse pentru ultima dată până în aleea trandafirilor, cu toate că suferea de inimă. Unde rămăsesem? Da, te întrebi de ce această subită furie a scrisului, „furie”, chiar ăsta e cuvântul. Îţi poţi da seama de ea după scrisul meu, după literele aplecate în aceeaşi direcţie, ca pinii de către vântul de vest. Ascultă: ţi-am vorbit mai întâi de-o răzbunare îndelung plănuită şi la care renunţ. Totuşi există ceva în tine, ceva din tine, ce trebuie înfrânt, e tăcerea ta. Ah! înţelege-mă: eşti bună de gură, poţi discuta ore întregi, cu Cazau despre păsările din curte sau despre grădina de zarzavat. Cu copiii, chiar cu cei mai mici, flecăreşti şi te îndobitoceşti zile întregi. Ah! Prânzurile acelea, de la care plecam năuc, frământat de afacerile, de grijile mele, despre care nu. Puteam vorbi nimănui… Mai ales începând cu procesul Villenave, când am devenit deodată, cum se spune în limbaj gazetăresc, un mare avocat la Curtea ou juri. Cu cât eram mai pornit să cred în însemnătatea mea, cu atât mai mult îmi dădeai sentimentul nimicniciei mele… Dar nu, nu despre asta-i vorba, pe-un alt soi de tăcere, vreau să mă răzbun.: tăcerea încăpăţânată cu care ai împresurat căsnicia noastră, neînţelegerea noastră profundă. De câte ori, la teatru sau citind un roman, nu m-am întrebat dacă există în viaţă amante sau soţii care fax: „scene”, care îşi deschid sufletul, care îşi găsesc o alinare explicându-se! în timpul acestor patruzeci de ani, în care am suferit unul alături de altul, ai fost, în stare să, ocoleşti orice vorbă pornită din inimă, ai curmat orice încăput de discuţie. Mult timp am crezut că o făceai dinadins, că e vorba de o idee preconcepută, al cărei fir îmi scapă, până în ziua când am înţeles că, pur şi simplu, mă ignorai. Eram atât de în afara preocupărilor tale, încât te fereai 1111 din groază, ci din plictiseală. Aveai abilitatea" să mă ghiceşti, să mă simţi de departe; şi dacă te luam prin surprindere, ştiai să scapi uşor, sau mă mângâiai pe obraz, mă sărutai şi fugeai. M-aş putea teme, fără îndoială, că ai să rupi scrisoarea după ce vei fi citit primele rânduri. Nu, n-ai s-o faci, pentru că de câteva luni te uimesc, te pun pe gânduri. Oricât de puţin te uiţi la mine, n-ai observat o schimbare în felul meu de-a fi? Da, de data aceasta am încredere că nu-mi vei scăpa. Vreau să ştii, vreau să ştiţi, tu, fiul tău, fiica ta, ginerele tău, nepoţii tăi, cine era omul care trăia singur, faţă în faţă cu grupul * vostru compact, avocatul peste măsură de obosit, care trebuia cruţat pentru că el avea în mână banii, dar care părea să sufere pe-o altă planetă. În care planetă? N-ai vrut niciodată să te duci s-o vezi. Caimează-te: nu e vorba aici nioi de necrologul meu, scris dinainte de mine însumi, nici de un rechizitoriu împotriva voastră. Trăsătura dominantă a firii mele, şi care ar fi impresionat pe oricare altă femeie în afară -de tine, e o luciditate îngrozitoare. Iscusinţa de-a te autoamăgi, care ajută majorităţii oamenilor să trăiască, mi-a lipsit totdeauna. N-am încercat niciodată un sentiment josnic, fără să-îmi fi dat seama de el… A trebuit să mă întrerup… nimeni n-aducea lampa; nimeni nu venea să închidă obloanele. Priveam acoperitul cramelor ale căror ţigle erau viu colorate, ca florile sau gâtlejul păsărelelor. Auzeam sturzii în iedera căţărată pe plop, zgomotul unui butoi rostogolit. Aveam norocul să pot aştepta moartea în unicul loc din lume în care totul rămâne aidoma amintirilor. Numai huruitul motorului înlocuieşte scârţâitul noriei\ pe care-o învârtea altădată măgăriţa. (Mai e şi îngrozitorul avion poştal, care anunţă ora gustării de după masă şi murdăreşte cerul.) Nu le e dat multor oameni să regăsească în realitate, cu propriii lor ochi, această lume, pe care cei mai mulţi n-o descoperă decât în ei înşişi, când au curajul şi răbdarea să-şi aducă aminte. Pun mâna pe ipi-ept, îmi palpez inima. Privesc dulapul cu oglindă, mi care se găsesc, într-un colţ, seringa Pravaz, fiola de nitrit de amil, tot ce-ar fi necesar în caz de criza. M-ar auzi cineva oare dacă aş striga? Toţi pretind că nu e altceva decât o falsă angină pectorală; puţin le pasă dacă sunt convins sau nu de acest lucru, ţin mai mult s-o creadă ei înşişi, ca să doarmă liniştiţi. Acum respir. Simt parcă o mână care mi-ar apăsa umărul stâng, ţintuindu-l într-o poziţie anormală, aşa cum ar face cineva care ar vrea să nu-l uit. Pe mine moartea nu mă va lua prin surprindere. De mulţi ani îmi dă târooale, o aud, îi simt răsuflarea; e răbdătoare cu mine, pentru că n-o înfrunt şi mă supun disciplinei pe care o impune apropierea ei. Îmi sfârşesc viaţa în halat, cu ceremonialul celor grav bolnavi, incurabili, înfundat în fotoliul cu pefnuţe în care mama şi-a aşteptat sfârşitul; aşezat, ca şi ea, lângă o măsuţă plină de doctorii, nebărbierit, mirosind urât, sclavul mai multor manii dezgustătoare. Să nu vă închipuiţi însă că aţi scăpat; de la o criză la alta mă simt din nou în putere. Notarul Bourru, care mă credea mort, mă vede din nou apărând, şi ore întregi, în pivniţele instituţiilor de credit, am puterea să tai eu însumi cupoanele. Trebuie să mai trăiesc destul de mult timp pentru a sfârşi această spovedanie, pentru a te obliga în sfârşit să mă asculţi, tu care, ani de zile, cât am împărţit acelaşi pat, nu uitai niciodată să-mi spui, seara, îndată ce mă apropiam de tine: „Pic de somn, dorm de pe-acum, dorm…” îndepărtai astfel mult mai puţin mângâierile decât cuvintele mele. E adevărat că nenorocirea noastră a început o dată cu discuţiile acelea nesfârşite, de care ne lăsam furaţi oând eram tineri căsătoriţi. Doi copii: eu aveam douăzeci şi trei de ani, tu optsprezece; şi poate că dragostea pălea în faţa unor asemenea destăinuiri, a elanului unei dăruiri totale. Ca î. N prieteniile din copilărie, făcusem jurământ să ne spunem totul. Eu care aveam atât de puţine să-ţi mărturisesc, încât eram silit să înfrumuseţez nişte aventuri mărunte, nu mă îndoiam că şi tu erai tot atât de nevinovată ca şi mine; nici nu-mi închipuiam că ai fi putut rosti vreodată un alt nume de băiat înaintea numelui meu; n-o credeam până în seara… Ne aflam în această cameră în care îţi scriu astăzi. Tapetul de pe pereţi a fost schimbat; dar mobilele de mahon au rămas în acelaşi loc, paharul de apă, de culoarea opalului, se afla pe masă, alături de ser-, viciul acela de ceai câştigat la loterie. Luna strălucitoare lumina covoraşul de trestie. Vântul de sud, ce străbate landele, aducea până la patul nostru mirosul unui incendiu. Prietenul acela, Rodolphe, de care mi-ai vorbit adeseori şi întotdeauna pe întuneric, ca şi cum fantoma lui ar fi trebuit să fie prezentă între noi, în clipele noastre de cea mai profundă armonie, i-ai pronunţat din nou numele în seara aceea – ai uitat? Dar asta nu-ţi era de ajuns. — Există lucruri, dragul meu, pe care ar fi trebuit să ţi le spun înaintea logodnei. Îmi pare rău că nu ţi le-am mărturisit. A!… Nimic grav, linişteşte-te… Nu eram neliniştit şi n-am făcut nimic pentru a te îndemna la destăinuiri. Dar tu le risipeai cu o plăcere care la început m-a stingherit. Nu te mustra cugetul, nu te supuneai unui sentiment de delicateţe faţă de mine, cum mi-o spuneai, şi cum, de ’altfel, tu o credeai. Nu, te tăvaleai într-o dulce amintire, nu te mai puteai stăpâni. Poate că presimţeai o ameninţare împotriva fericirii noastre; dar amintirea era mai puternică decât tine. Voinţa ta nu mai putea împiedica umbra acestui Rodolphe să plutească în jurul patului nostru. Să nu crezi cumva că nefericirea noastră s. E trage – din gelozie. Eu, care mai târziu am ajuns să fiu teribil de gelos, nu simţeam nimic care să amintească de o asemenea patimă în noaptea de vară de care-ţi vorbesc, o noapte din anul ’85, când mi-ai mărturisit că, la Aix, în timpul vacanţei ai fost logodită cu băiatul acela necunoscut. Când mă gândesc că abia după patruzeci şi cinci de ani mi-e dat să am cu tine o explicaţie în privinţa aceasta! Vei citi oare scrisoarea mea? Te interesează atât de puţin toate astea! Tot ce e în legătură cu persoana mea te plictiseşte. Chiar şi copiii te împiedicau să mă vezi şi să mă auzi; dar de când au apărut şi nepoţii… Atâta pagubă! îmi încerc norocul pentru ultima oară. Poate că, mort, voi avea asupra ta o putere mai mare decât viu. Cel puţin în primele zile. Câteva săptămâni voi recăpăta un loc în viaţa ta. Dacă n-ar fi decât din datorie, vei citi paginile acestea până la capăt; simt nevoia s-o cred. O cred. II Nu, în timp ce te destăinuiai, nu încercam nici un sentiment de gelozie. Cum să te fac să înţelegi ceea ce se distrugea în mine? Fusesem unicul copil al văduvei pe care ai cunoscut-o, sau mai bine zis lângă care ai trăit mulţi ani fără a o cunoaşte. Dar, cu siguranţă, chiar dacă te-ar fi interesat, ţi-ar fi fost greu să înţelegi ce însemna legătura dintre două fiinţe, mamă şi fiu, tu, părticică a unei familii burgheze puternice şi numeroase, ierarhizată, organizată. Nu, nu ţi-ai putea închipui câtă grijă poate avea văduva unui funcţionar modest, şef de serviciu la Prefectură, pentru un fiu care reprezintă tot ce i-a mai rămas pe lume. Succesele mele la şcoflă o umpleau de mândrie. Ele reprezentau şi singura mea bucurie. În vremea aceea nu mă îndoiam că eram foarte săraci. Ca să mă conving, era de ajuns să văd viaţa noastră strâmtorată, cumpătarea din care mama făcuse lege. Desigur, nu-mi lipsea nimic. Azi îmi dau seama cât eram de răsfăţat. Fermele mamei de la Hosteins ne asigurau o masă ieftină şi aş fi fost extrem de mirat dacă mi s-ar fi spus că era foarte rafinată. Găinuşele îngrăşate cu mei, iepurii, pateurile cu, sitari nu trezeau în mine nicio idee de lux. Auzisem întotdeauna spunându-se că terenurile acelea nu aduceau decât un venit modest. Şi, de fapt, când mama le moştenise, erau nişte întinderi neroditoare, unde bunicul, de copil, dusese el însuşi turmele la păscut. Dar nu ştiam că prima grijă a părinţilor mei fusese să le însămânţeze şi că la douăzeci şi unu de ani voi fi proprietarul a două mii de hectare de pădure tânără, care furnizau de pe-atunci lemn de mină., Mama economisea şi din veniturile ei modeste. În  timp ce trăia încă tatăl meu, rupându-şi pâinea de la gură, cumpăraseră proprietatea din Calese (patruzeci de mii de franci, via pe care n-aş da-o din mână nici (pentru un milion!). Locuiam în strada Sfânta Ecaterina, la etajul al treilea al unei case ce ne aparţinea (casa fusese zestrea tatei, împreună cu nişte terenuri virane). De două ori pe săptămână sosea un coş de la ţară: mama intra foarte rar la măcelar. Trăiam cu ideea fixă a Şcolii Normale, unde voiam să mă înscriu. Mama se zbatea să mă scoată la aer joia şi duminica. Nu semănăm de fel cu acei copii care sunt întotdeauna primii în clasă, având aerul că nu le e de loc greu. Eram un „tocilar” şi mă mândream: un tocilar, şi-atât. Nu-mi amintesc ca la liceu să fi avut cea mai mică plăcere studiindu-l pe Vergiliu sau pe Racine. Totul nu era decât materie de învăţătură. Din operele otftenirii alegeam pe acelea care erau înscrise în program, singurele care aveau importanţă în ochii mei, şi scriam despre ele ceea ce trebuie să scrii ca să placi examinatorilor, adică ceea ce fusese deja spus şi scris de generaţii întregi de normalişti. Eu eram idiotul ăsta, şi-aş fi rămas poate la fel fără hemoptizia ce-a îngrozit-o pe mama şi care, două luni înain-" tea concursului de admitere la Şcoala Normală, m-a silit să părăsesc totul. Era tributul dat unei copilării prea cufundate în studii, a unei adolescenţe nesănătoase; un băiat în plină creştere nu trăieşte nepedepsit, aplecat asupra unei mese, până la o -oră târzie din noapte, cu umerii aduşi, dispreţuind orice exerciţiu fizic. Te plictisesc? Mi-e teamă că te plictisesc. Nu. Sări însă niciun rând. Fii sigură că mă mulţumesc numai cu ceea ce e strict necesar: drama celor două vieţi ale noastre zăcea ascunsă în evenimentele acelea, pe care nu le-ai cunoscut sau pe care le-ai uitat. De altfel, vezi de pe-acum, din primele pagini, că nu mă voi cruţa. Ai cu ce să-ţi aţâţi ura… Nu, nu protesta: imediat ce te gândeşti la mine, duşmănia ta se înteţeşte. Mi-e teamă totuşi că sunt nedrept faţă de băiatul acela plăpând de atunci, aplecat peste dicţionarele sale. Când citesc amintirile din copilărie ale altora, când văd paradisul spre care se întorc cu toţii, mă întreb cu nelinişte adâncă: „Şi eu? De ce pustiul acesta chiar dela începutul vieţii mele? Poate că nu mai ţin minte ceea ce alţii îşi amintesc; poate că am cunoscut aceeaşi vrajă…” Din păcate, nu zăresc nimic altceva decât o crâncenă îndârjire, decât lupta pentru primul loc, decât rivalitatea plină de ură cu un anume Henoch şi un anume Rodrigue. Din instinct respingeam orice simpatie. Îmi amintesc că prestigiul succeselor şi până şi arţagul meu atrăgeau pe câte unii. Eram un copil îngrozitor faţă de cei ce pretindeau că mă iubesc. Mi-era groază de „sentimente*1. Dacă aş fi scriitor, n-aş putea scoate din toată viaţa mea de licean o singură pagină înduioşătoare. Stai… un singur lucru, totuşi, o nimica toată. Mi se întâmpla câteodată să mă conving că tata, de care abia îmi aminteam, nu murise, că un concurs de împrejurări stranii îl făcuseră să dispară. La întoarcerea de la liceu, urcam strada Sfânta Ecaterina, alergând prin mijlocul ei, strecurându-mă printre trăsuri, căci înghesuiala de pe trotuare m-ar fi oprit din goană. Suiam scara câte patru trepte deodată. Mama cârpea rufăria lângă fereastră. Fotografia tatei atârna în acelaşi loc, la dreapta patului. Mă lăsam îmbrăţişat de mama, de-abia îi răspundeam şi deschideam imediat cărţile. După hemoptizia care mi-a schimbat destinul s-au scurs luni sinistre în vila aceea de la Arcachon, unde prăbuşirea sănătăţii punea capăt ambiţiilor mele universitare. Mama, sărmana, mă enerva, deoarece pentru ea asemenea ambiţii n-aveau nicio importanţă şi mi se părea că-i pasă prea puţin de viitorul meu. În fiecare zi trăia în aşteptarea „orei termometrului”. Toată durerea şi toată bucuria ei atârnau de cât cântăream în fiecare săptămână. Eu, care m-am chinuit mai târziu atâta din cauză că, atunci când eram suferind, boala mea nu interesa pe nimeni, recunosc că am fost pedepsit pe drept pentru purtarea mea aspră, nepotolită de băiat răsfăţat. O dată cu primele zile frumoase „am fost mai tare ca boala”, cum zicea mama. Am renăscut, în sensul strict al cuvântului. Am devenit mai lat în spate, mai puternic. Trupul, ce suferise atâta din cauza regimului la care-l supusesem, înflorise în pădurea acum uscată, plină de grozamă şi de pomişoară de pe vremea când Arcachon nu era decât un sat. Am aflat tot atunci de la mama că nu trebuie să mă îngrijoreze viitorul. Aveam o avere frumoasă, care creştea an de an. Nimic nu mă grăbea; mai ales că, fără îndoială, urma să fiu scutit de serviciul militar. Eram un bun vorbitor, şi această calitate impresionase pe toţi profesorii mei. Mama voia să urmez dreptul şi nu se îndoia că, fără să mă obosesc prea mult, aş putea deveni uşor un mare avocat, afară de cazul că m-ar atrage politica… Vorbea, vorbea, îmi dezvăluia dintr-o dată toate planurile. Iar eu o ascultam îmbufnat, cu duşmănie, cu privirea îndreptată spre fereastră. începusem sa fac pe craiul. Mama mă urmărea cu o indulgenţă temătoare. Am văzut mai târziu, trăind printre ai tăi, importanţa pe care asemenea apucături o capătă într-o familie religioasă. Mama, însă, se gândea numai la ceea ce mi-ar fi putut primejdui sănătatea. Când şi-a dat seama că nu abuzam de asemenea escapade, a închis ochii asupra ieşirilor mele nocturne, cu condiţia să fiu înapoi la miezul nopţii. Nu, nu-ţi fie teamă, n-am să-ţi povestesc aventurile mele de-atunci! Ştiu că ţi-e groază de asemenea lucruri şi, de altfel, erau nişte aventuri atât de mărunte! Eram de pe-atunci destul de necăjit din cauza lor. Sufeream. Sufeream că aveam atât de puţin farmec, încât nici tinereţea nu mă ajuta cu nimic. Nu pentru că eram urât, aşa cred. Trăsăturile mele sunt „regulate”; şi Genevieve, care seamănă perfect cu mine, a fost o fată frumoasă. Dar aparţineam acelei specii de fiinţe despre care se spune că n-are tinereţe: an adolescent posomorit, fără prospeţime. Numai privindu-mă, oamenii îngheţau. Cu cât îmi dădeam seama mai bine de asta, cu atât deveneam mai ţeapăn. N-am ştiut niciodată să mă îmbrac, să-mi aleg o cravată, să-i fac nodul. N-am ştiut niciodată să-mi dau drumul, să râd, să fac pe nebunul. Era de neînchipuit că m-aş fi putut alătura miei bande vesele: aparţineam acelui soi de oameni care prin prezenţa lor ratează totul. De altfel, susceptibil, îmi era cu neputinţă să suport cea mai uşoară zeflemea. În schimb, când voiam să glumesc, aplicam altora, fără să vreau, lovituri pe care nu mi le iertau niciodată, îi ridiculizam, ţinteam defectul ce trebuia trecut sub tăcere. Cu femeile, din timiditate şi din orgoliu, foloseam un ton superior şi doctoral, pe care ele nu-l pot suferi. Nu ştiam să le observ rochiile. Cu cât simţeam că le displac, cu atât accentuam tot ceea ce în mine le provoca repulsie. Tinereţea mea n-a fost altceva decât o sinucidere prelungită. Mă grăbeam să devin antipatic dinadins, de teamă că voi displace în mod firesc. Pe drept sau pe nedrept, o învinovăţeam pe mama de ceea ce ajunsesem. Mi se părea că ispăşesc nenorocul de-a fi fost, din copilărie, prea alintat, ţinut sub pulpană, slujit… Pe atunci m-am purtat faţă de ea îngrozitor de aspru. O învinuiam că mă iubeşte prea mult. Nu-i iertam că mă copleşeşte cu ceea ce numai ea, singura în lume, era în stare să-mi dăruiască, cu ceea ce n-am mai cunoscut niciodată decât din partea ei. Lartă-mă că revin iarăşi, dar numai în gândul acesta găsesc puterea de-a suporta izolarea în care mă laşi. E drept, trebuie să plătesc. Sărmana femeie, adormită în veci de atâţia ani, a cărei amintire mai supravieţuieşte doar în inima obosită a bătrânului de acum, cât ar fi suferit dacă ar fi prevăzut cum o va răzbuna destinul! , Da, eram înfiorător: în mica sufragerie din vilă, sub lampa ce ne lumina la masă, nu răspundeam decât monosilabic întrebărilor ei timide; sau mă înfuriam cu brutalitate la cel mai mic pretext şi chiar fără motiv. Ea nu încerca să înţeleagă; nu cerceta cauzele izbucnirilor mele furioase; le îndura cum înduri mânia lui Dumnezeu: „Boala e de vină, spunea ea, trebuie să-şi descarce nervii…” Adăuga că e prea neştiutoare pentru a mă înţelege: „Recunosc că o bătrână ca mine nu e o tovarăşă prea plăcută pentru un băiat de vârsta ta…” Ea, care era atât de econoamă, ca să nu spun zgâr. Cită, îmi dădea mai mulţi bani decât îi ceream, mă îndemna să-i cheltuiesc, îmi aducea de la Bordeaux cravate caraghioase, pe care nu voiam să le port. Ne împrietenisem cu nişte vecini şi făceam curte fetei lor, dar nu pentru că-mi plăcea. Deoarece fata stătea iarna la Arcachon pentru a-şi îngriji sănătatea, mama era cuprinsă de panică la gândul că m-aş putea molipsi sau se temea să n-o compromit şi să mă căsătoresc fără voia mea. Sunt sigur azi că m-am agăţat, de altfel în zadar, de această cucerire pentru a o nelinişti pe maică-mea. Ne-am întors la Bordeaux după o absenţă de un an. Ne mutasem. Mama cumpărase o casă mare pe bulevard, dar nu-mi spusese nimic, pentru a-mi pregăti o surpriză. Am încremenit de mirare când un valet ne-a deschis uşa. Primul etaj era al meu. Totul părea nou. Uluit în sinea mea de luxul care, cred acum, trebuie să fi fost de-un îngrozitor prost gust, am fost în stare să fiu crud, să nu fac decât critici şi să mă arăt îngrijorat de banii cheltuiţi. Atunci, mama, triumfătoare, îmi dădu socoteala, pe care, de altfel, nu mi-o datora (căci cea mai mare parte a averii provenea de la familia ei;. Cincizeci de mii de franci rentă, fără a mai pune la socoteală vânzarea lemnelor din pădure, constituiau în vremea aceea, şi mai ales în provincie, o avere „frumuşică’1, de care orice alt tânăr s-ar fi folosit pentru a-şi croi drum, pentru a se ridica până la cea mai înaltă treapta a societăţii. Ambiţia nu-mi lipsea; dar mi-ar fi fost foarte greu să le ascund colegilor de la Facultatea de drept sentimentele mele duşmănoase. Aproape toţi erau băieţi de familie bună, crescuţi la iezuiţi şi cărora eu, licean şi nepot de păstor, nu le iertam sentimentul îngrozitor de invidie pe care mi-l inspira felul lor de-a se purta, cu toate că, spiritual, îmi apăreau inferiori. Să invidiezi fiinţe pe care le dispreţuieşti, o asemenea patimă ruşinoasă îţi poate otrăvi toată viaţa. îi invidiam şi-i dispreţuiam; şi aroganţa lor (poate închipuită) îmi aţâţa şi mai mult ura. Aveam o asemenea fire, că nu mă gândeam nicio clipă să le devin simpatic şi treceam în fiecare zi şi mai mult de partea adversarilor lor. Ura faţă de religie, care a fost timp îndelungat pasiunea mea dominantă, din cauza căreia ai suferit atât şi care ne-a făcut duşmani pentru totdeauna, această ură a luat naştere la Facultatea de drept, în 1879 şi în 1880, din clipa votării articolului 7, anul faimoaselor decrete şi al expulzării iezuiţilor. Până atunci fusesem nepăsător faţă de aceste probleme. Mama, vorbind de ele, nu-mi spunea decât: „Sunt foarte liniştită; dacă oameni ca voi nu vor fi mântuiţi, atunci nimeni nu va fi mântuit”. Mă botezase. Prima comuniune la liceu mi s-a părut a fi o formalitate plicticoasă, care nu mi-a lăsat decât o amintire confuză. În orice caz, nu i-a mai urmat alta. Neştiinţa mea în acest domeniu era deplină. Când eram copil, preoţii, pe stradă, îmi apăreau ca nişte personaje costumate, ca nişte oameni mascaţi. Nu mă gândeam niciodată la asemenea probleme şi când, în sfârşit, m-am preocupat de ele, am făcut-o din motive politice. Am înfiinţat un cerc de studii, care se întrunea ia Cafeneaua Voltaire, unde făceam exerciţii de oratorie. Atât de timid în viaţa particulară, deveneam alt om în dezbaterile publice. Aveam adepţi, mă mândream că eram şeful lor, dar, în realitate, nu-i dispreţuiam mai puţin decât pe burghezi. Mi-era ciudă pe ei că-şi manifestau atât de naiv ţelurile lor meschine, care erau şi-ale mele şi de care mă obligau să fiu conştient. Fii de mici funcţionari, foşti bursieri, băieţi deştepţi şi ambiţioşi, dar plini de venin, mă linguşeau fără să mă iubească. Le ofeream câte-o masă memorabilă, despre care vorbeau mult timp după aceea. Dar apucăturile lor mă dezgustau. Se întâmpla să-mi scape o glumă ce-i rănea de moarte şi pe care nu mi-o iertau. Totuşi, ura mea împotriva religiei era sinceră. Mă frământa şi o anumită dorinţă de dreptate socială. Am obligat-o pe mama să dărâme casele de chirpici în care locuiau ţăranii noştri prost hrăniţi cu fiertură de porumb şi cu pâine neagră. A fost prima dată când a încercat să-mi reziste: „Pentru recunoştinţa care ţi-o vor purta…” Dar n-am făcut nimic mai mult. Sufeream dându-mi seama că aveam, adversarii mei şi cu mine, o pasiune comună: pământul, banii. Există clasele posedante şi există celelalte. Am înţeles că voi fi întotdeauna de partea bogaţilor. Averea mea era egală sau superioară faţă de averea tuturor acestor băieţi ţanţoşi, care, aşa credeam eu, întorceau, capul când mă vedeau şi care, fără îndoială, nu mi-ar fi întors spatele dacă le-aş fi întins mâna. De altfel, se găseau şi unii, la dreapta sau la stânga, care în întrunirile publice. Să-mi arunce în faţă cele două mii de hectare de păduri şi podgoriile mele. lartă-mă ca zăbovesc atât. Fără toate amănuntele acestea poate că n-ai înţelege ceea ce a însemnat întâânirea noastră pentru băiatul chinuit de atunci, ce-a însemnat dragostea noastră. Eu, fiu de ţăran, a cărui mamă „purtase basma”, să mă însor cu o domnişoară Fondaudege! întrecea orice vis, era de neînchipuit…

MISTERUL LUI MAURIAC     Chipul lui François Mauriac pare să nu se fi schimbat demult. Un cap prelung, cu oasele craniului vizibile sub pielea subțire, pleoapa căzută peste ochiul stâng, șanțuri bine săpate de o parte și de alta a gurii împodobite cu o mustață scurtă… Portretele din diverse timpuri și anotimpuri ale vieții sale – între care acela atât de fin desenat de Raymonde Heudebert – fotografiile – Mauriac surâzător, sosind la Academia Franceză în ziua recepției sale, Mauriac gânditor, în 1949, la Aix-en-Provence, împreună cu André Gide, Mauriac în biblioteca sa pariziană contemplând rafturile cu cărți, ori șezând într-un fotoliu, sub un stejar, la proprietatea sa din Malagar, toate aceste imagini surprind prin identitatea lor. S-ar părea că omul acesta nu s-a schimbat deloc, din clipa în care a atins vârsta bărbăției, până în zilele bătrâneții sale actuale, atât de active. Numai măștile pot să înfrunte atât de bine timpul, să reziste corupției, pentru că sunt rigide, fixate o dată pentru totdeauna. Să fie, oare, chipul lui Mauriac o mască impusă sieși, odinioară, și menținută în ciuda timpului, marele corupător? Am vrea să descoperim adevăratul Mauriac, să-l aducem, cu alte cuvinte, în fața Adevărului. Dar, poate, în urmărirea și încercuirea acestui romancier al tenebroaselor destine, nu este calc mai potrivită de urmat decât aceea pe care el însuși o ia, atunci când pornește să-și deseneze un personaj. Nu mărturisea el, o dată, că își supune eroii, pe care vrea să-i plăsmuiască unui adevărat asediu, că voind să surprindă un destin, caută să străpungă „valurile de apă”, „bastioanele” cu care se înconjoară o existență, caută să descopere „itinerariile secrete ale celui asediat”, „sursele sale de apărare” pentru ca, astfel, să dea de nodul vital al personajului căruia vrea să-i dea ființă? Creația romanescă devine, astfel, echivalentul unei cuceriri militare. Adevărul unei făpturi se surprinde asediind-o în ea însăși. La un om a cărui viață, ca și aceea a lui Mauriac, alcătuiește un amalgam cu destinul ficțiunilor sale, adevărul existenței se revelează privind deopotrivă omul și opera, aventura trăită și aventurile născocite. Dar Mauriac nu e un aventurier decât în măsura în care orice destin e o aventură. S-ar părea că nu e nimic tenebros, nu e nimic neprevăzut în viața sa. Și totuși! Când, cu ani în urmă, prieteni apropiați l-au îndemnat să-și scrie memoriile, el i-a refuzat. Ce eroare, într-adevăr, să ceri unui om atât de discret, confesiuni publice! El este un obișnuit al confesionalului, da, dar al celui privat, tainic, auricular. Un om închis? Nu. Mai degrabă ascuns, ca acele case izolate din landă unde se pot petrece crime despre care nimeni nu află multă vreme, ori poate niciodată, nimic. Dar Mauriac – care publicase cinci volume de Jurnal intim – își va scrie Memoriile interioare (Mémoires intérieurs – 1959 – și Nouveaux mémoires intérieurs – 1965). Refuzând o narațiune autobiografică, va dezvălui totuși multe lucruri. De ce acel refuz inițial? Poate pentru că – romancier iscusit – își dădea prea bine seama că n-a trăit o viață prea dramatică. Viața sa este o linie ascendentă aproape continuă într-o vreme care a frânt dreapta multor existențe. Viața calmă a unui burghez înstărit – o! nu aceea a lui Pascal, alt fiu de burghezi. Poate o anumită rușine, sau o conștiință proastă, încărcată, să-l fi oprit de a da în vileag amănunte privind propria sa persoană. Într-adevăr, a trăit el, oare, conform moralei, conform credinței sale? Devotații – cunoscându-l prea bine – l-au îndreptat chiar în acest sens. I-au cerut, adică, să-și consemneze biografia spirituală, să istorisească „diversele mișcări ale naturii și harului” care și-au disputat persoana sa. De fapt, Memoriile interioare nu ne prezintă decât puține amănunte asupra vieții interioare a acestui credincios. Fără îndoială, o delicată sfială, o pudoare care te oprește să vorbești despre cele mai intime maree interioare ale pasiunilor, l-a împiedicat pe Mauriac să-și spovedească cele mai secrete gânduri. Și apoi, acest scriitor care s-a oprit nu o dată asupra unor figuri detestabile, detestate de cei din jurul lor și de ei înșiși (egoism convertit în self-disgust), nu se place pe sine. Nu e nicio complezență a scriitorului față de eroul Memoriilor sale, adică față de sine însuși, după cum autorul romanelor sumbre nu pare să aibă prea multă îndurare față de progeniturile imaginației sale. Ne cunoaștem azi, după Freud, mai bine decât se cunoșteau pe sine un Benjamin Constant, un Stendhal? Ne putem îndoi. Dar Mauriac, care a trecut prin experiența descoperirilor freudiene privind inconștientul, care a cunoscut și practicat examenul de conștiință reclamat de practica morală a religiei sale, nu putea să evite o anumită luciditate în cunoașterea de sine însuși, nu putea să păstreze prea multe iluzii în legătură cu propria sa persoană. În Memoriile sale el nu-și va dezgoli inima – după formula lui Rousseau din preambulul Confesiunilor sale – dar nici nu se va amăgi pe sine ca și bietul Jean-Jacques, ale cărui mărturisiri sunt o adevărată apologia pro vita sua. Mauriac știe prea bine că: „Autorul unei autobiografii e condamnat la a spune tot sau nimic. Nu spune nimic dacă nu ai de gând să spui tot: monologul tău trebuie să fie expresia unei magme.” Aceste cuvinte cu care scriitorul își introduce Memoriile interioare sunt expresia unei dileme din care el însuși va ieși printr-un compromis. Va vorbi despre sine dar nu va spune totul. Va vorbi pentru că mai mult decât prietenii care l-au incitat să-și scrie memoriile, prietenii morți, existențele ratate, eșuate, din jurul său, îl îndeamnă să se mărturisească. Printre aceștia, un oarecare Philippe Borell, mort în primul război mondial, tulbură conștiința romancierului care a avut o viață atât de împlinită. Conștiința turmentată îl obligă să se cerceteze „să mă interoghez – spune el – asupra vieții mele prezervate și copleșite de favoruri…” Eșecul tragic al altor vieți îl determină să se examineze pe sine: „cum de eu am trecut prin viață fără să naufragiez”. Nu i-a fost prea greu să evite un naufragiu de vreme ce valurile l-au cruțat ca pe puțini fii ai acestui secol. Mauriac mărturisește, nu fără oarecare ironie prefăcut-mirată, că n-a făcut un singur război adevărat, o singură călătorie autentică. Sub pinii de la Malagar, în biblioteca sa pariziană, zilele și anii au trecut calmi, imperturbabili. N-a fost atins de boli interminabile, incurabile, ca Proust, n-a cunoscut mușcătura adâncă a viciului ca Gide, nu și-a tulburat propriile ape ca Caline, n-a fost un chinuit al duhului și creației ca Bernanos. Nicio mare zguduire. Ocrotit de soartă, a trecut domol din casa sa pariziană unde ierna, la proprietatea sa din regiunea bordeleză unde-și petrecea verile, dintr-un salon de acaju într-altul de palisandru. În timpul primului război mondial, când Péguy e ucis și Apollinaire grav rănit, Mauriac e reformat, apoi înrolat în formațiunile sanitare, își pierde timpul, pentru ca, în sfârșit, să fie trimis cu un detașament la Salonic, unde o febră salvatoare îl reține într-un spital, după care nu-i mai rămâne decât să guste o dulce convalescență în patrie. Cel de-al doilea război (la care participă publicând la Éditions de Minuit celebrul Cahier Noir – Caietul negru – sub pseudonimul Forez) nu-i aduce niciun prejudiciu. Doar glorie, glorie continuă, crescândă, satisfacții peste satisfacții. Și totuși, Mauriac nu este un simplu burghez satisfăcut. Nu este, desigur, niciun jansenist auster. E departe de el ascetismul vieții unui Pascal, ori al domnilor de la Port-Royal de care – pe de altă parte – este atât de aproape. Satisfacția implică o conștiință împăcată cu sine; epicureul, nu se îndoiește de sine, nu regretă voluptățile pe care le gustă. Mauriac nu e nici fariseul care se preface, care se dă drept altul. Îl vom vedea mărturisind deficiențe grave ale culturii sale, tare morale. Hedonismul său – pe care îl mărturisește fără falsă smerenie – nu e acela al estetului. Viața pentru acest scriitor iubind cu patimă concretul, pentru acest om public preocupat de realitățile temporale, pentru acest credincios preferând realitatea umană fumegândelor evaziuni mistice, pentru acest mare burghez, moștenitor al respectului strămoșilor săi pentru lumea dată, viața pentru François Mauriac e o dură realitate. O realitate pe care, în aspectele ci intime, memorialistul nu o poate mărturisi pentru că e legat de o anumită pudoare foarte specială. Pudoarea generațiilor dinaintea unui Gide. Mauriac nu va destăinui lucruri despre familia sa, pe care părinții săi nu le-ar fi dat în vileag. Autorul unui Jurnal și al unor Memorii interioare tace în privința celor mai intime evenimente ale vieții sale, pentru că istoria să nu poate fi detașată din contextul unui neam, al unei familii. „E deja prea mult cât a trecut din morții noștri, fără voia noastră, în ficțiunile pe care le-am născocit” – declară scriitorul în Memoriile sale. Într-adevăr, romancierul a istorisit drame familiare petrecute acum un secol, tulburând – crede el – pacea sufletelor de care s-a folosit. A violat, astfel, o lege a tribului care era de a nu trăda nimic din ceea ce se petrece înăuntrul comunității. Riscul scriitorului este de a se descoperi pe sine, descoperindu-și eroii. Romancierul se expune pe sine. Or, familia atât de burgheză din care provine Mauriac se închide în sine. Vlăstarul scriitor rămâne o parte a tribului expusă neîncetat atingerilor lumii. Prin el, tainele familiei încetează de a fi taine. Cât timp scriitorul se exercită pe planul ficțiunilor, riscul de a arăta lumii făpturi croite după chipul și asemănarea doamnelor care au fost înmormântate în cavourile familiei, cu pălării mari în cap și cu cartea de rugăciuni în mână, nu este prea mare. Dar riscul e mai mare – socoate el – când trebuie să-ți numești mătușile și unchii, bunica ori mama într-o operă memorialistică. Mauriac este el însuși, în întregime, în aceste scrupule pe care le are de a-și aduce „rasa” – cum își numește el familia – sub focurile literaturii. „O operă… este o rană deschisă prin care o întreagă rasă continuă să sângereze.” Nu orice operă și nu orice rasă. Opera lui Mauriac este însă, cu adevărat, o asemenea rană pe care scriitorul a adus-o în trupul neamului din care se trage, pe care îl demască. Unii scriitori burghezi – un Thomas Mann ori un John Galsworthy – au scris cronica familiei lor, a unei mari familii burgheze. Familia Budenbrook, ori neamul Forsyte sunt asemănătoare, în multe privințe, cu acele familii care apar în romanele lui Mauriac (cu familia Frontenac, de pildă) și cu familia Mauriac ea însăși. Thomas Mann a simțit și el că a săvârșit – dintr-o anumită perspectivă – o trădare față de cei din care se trage, livrându-i publicului. Mauriac e și mai conștient, că „monstrul literar”, cum îl numește el pe scriitorul care-și extrage substanța operei dintr-o stirpe, face un fel de subversiune a familiei. El știe că, în ceea ce-l privește, la rădăcina sa nu este el însuși, ci o comunitate restrânsă, legată împreună, ca o țesătură peste timp și spațiu. Legătura sa cu „neamul”, cu o întreagă genealogie este esențială pentru creația sa, ca și pentru întregul său destin. Mauriac e omul care își simte existența, ființa, scufundată în magma unei comunități – a morților, a familiei, a sfinților – ca și un iceberg cu șase părți ale sale scufundate în apă și cu o șeptime, doar, plutind deasupra oceanului. Din magma aceasta originară, Mauriac a scos la suprafață imagini, scene, făpturi. Casa din Génitrix este casa bunicului, din partea mamei, a bunicului care în 1870 s-a speriat de război, și-a lichidat afacerile (import de lemne din Austria) și a rămas doar cu 1000 hectare pădure în lande, cu viile din Malagar și Saine-Croix-du-Mont și cu casa mare din oraș. Despre Louis, unchiul și tutorele copiilor Mauriac (cinci, ca și în Misterul Frontenac), scriitorul va spune: „M-am inspirat după el în Misterul Frontenac”. Familia sa a fost, așadar, prima sa sursă de inspirație. Cu toate că – în Le jeune homme – scriitorul arată că între părinte și copii se ridică un zid de timiditate, de rușine, de incomprehensiune și de tandrețe rănită, el se simte plămădit de cei care l-au iubit: „noi suntem opera lor, operă pe care de altfel ei nu o recunosc și care nu e aceea pe care au visat-o.” Înainte de toate, François Mauriac e opera mamei sale, a aceleia pe care o va descrie cu atâta căldură în Misterul Frontenac, femeie rămasă, de tânără, văduvă cu cinci copii. François avea doi ani când a murit tatăl său. El s-ar putea numi Fiul Femeii, nu al Omului. Al mamei, în umbra căreia și-a petrecut copilăria, de la care a dobândit credința religioasă. De fapt, această credință – esențiala în portretul moral al lui Mauriac – e identică, în cazul său cu nevoia de protecție, de cuib. Scriitorul va rămâne fidel credinței mamei sale, după cum o viață întreagă va încerca să reconstruiască primul cuib al vieții sale, acela în care și-a petrecut copilăria prezervată, ocrotită, cuibul matern. Dar tentativele de întoarcere în acea vatră originară nu sunt lipsite de o anumită ambiguitate. În iubirea filială pentru mamă, sursă a sensibilității lui Mauriac, poți descoperi elementele unui resentiment. În Viața lui Iisus pe care o scrie romancierul catolic, el insistă, surprinzător de mult, asupra severităților lui Iisus față de mama lui. Iar portretul mamei din Misterul Frontenac, așa cum îl prezintă, la înmormântarea ei, în convorbirea dintre doi intimi ai ei, nu este lipsit de echivocuri. Grijile femeii – creșterea copiilor, bolile, prosperitatea casei, proprietățile – i-au dat un aer sever, i-au inculcat un egoism familiar, o aviditate impersonală în cele materiale, care o apropie de alte eroine pătimașe ale lui Mauriac. Cât despre mama sa adevărată (ficțiunile, oricât ar urma contururile realității, rămân ficțiuni), știm că ea a urmărit, cu îngrijorare, cariera literar-artistică a fiului ei. Credincioasă practicantă, foarte zeloasă, avea o teamă nespusă ca François să nu se piardă pe sine și prin sine pe alții, să nu scandalizeze. „Vai de cei prin care vine sminteala în lume!” Cuvintele acestea l-au obsedat, desigur, pe Mauriac, și adeseori îl vor fi tulburat. Atunci când, în Memoriile interioare, se gândește să-i evoce pe morții familiei sale, să intre în amănuntele vieții lor, el se teme – cu o conștiință îndoită – că actul literar le va pângări memoria. „Nu, nu îi voi trezi din nou la viață.” Nu-i va trezi, căci ar însemna să-i ucidă din nou. Dar nu se poate opri să nu privească necontenit în urmă, spre ei, spre părinții și strămoșii săi, spre propriul său trecut și mai ales spre copilăria sa în care a trăit în contact direct, nemijlocit, cu ai săi. A privi în urmă nu este la Mauriac un apanaj al bătrâneții care se complace în retrospecțiuni. Încă din copilărie prefera locul din spatele căruței, acela din care putea să privească înapoi drumul care se desfășura ca o panglică, de sub roți, și întinderile lăsate în urmă. Ceea ce va continua să devore din ochi, în timpul vieții, nu va fi viitorul către care se proiectează, ci trecutul pe care l-a trăit și pe care l-a părăsit. Sau pe care, mai bine zis, nu-l poate părăsi, de care nu se poate rupe cu totul. Aceasta nu e la Mauriac o nostalgie a timpului pierdut. Un alt vlăstar al unei familii burgheze, mai în vârstă decât el, Marcel Proust, a plecat în căutarea paradisului pierdut al copilăriei. Pe Mauriac îl fascinează nu timpul trecut, ci puritatea pierdută. Paradisul din care a fost izgonit nu este doar acela al îmbrățișării materne, acordate ritual ca o cuminecătură, ci acela al unei nevinovății care luminează totul, care sfințește lumea. „Dorința noastră nu cunoaște împăcare” – spunea Tereza de Avila. Dorința tainică a lui Mauriac (ca și a altora) rămâne o nepotolită sete a purității pierdute. Ce voluptate simte scriitorul la simplul gând al întoarcerii! Copilăria, ca o flamură albă îl cheamă de departe, ori ca o sursă nealterată, singura care îl poate dezaltera. „Vom pleca împreună pentru a regăsi izvorul” – își propune el în primele pagini ale Memoriilor interioare. „Vom urca până la cauza primă a bucuriei noastre”. Aceasta poate fi găsită numai în copilărie. Autorul atâtor drame sumbre, scriitorul care e obsedat de cele mai sinistre imagini ale patimilor – imaginația sa fiind literalmente bântuită de monștri – se întoarce iarăși și iarăși spre copilărie, ca spre țărmul binecuvântat. În credința sa mistică el speră să redobândească puritatea pierdută după moarte, prin contopirea sa cu „eterna copilărie a lui Dumnezeu”. Dar, cu adevărat, tărâmul fermecat al copilăriei este acela pe care-l are în urmă. E prea lucid pentru ca să nu-și dea seama că acea încântare pe care a trăit-o (sau pe care o proiectează asupra anilor săi de început) ținea de o stare specială, o grație a vârstei infantile care îl făcea „să respire și să se miște într-un univers transfigurat”. André Malraux mărturisește în Antimemoriile sale că-și detestă copilăria. El nu s-a întors niciodată spre trecutul acela inform al universului transfigurat de harul copilului. Mauriac, dimpotrivă, e perfect conștient că a scrie, pentru el, înseamnă a încerca neîncetat să recreeze acea lume a încântării. „Opera mea… a rămas fixată într-însa. Eu n-am ieșit niciodată, cu totul, din copilăria mea.” Acest univers a fost (el însuși o recunoaște) destul de mediocru. Acel culoar al apartamentului pe care familia Mauriac – văduva cu cei cinci copii ai săi – îl ocupa în casa bunicii, acel culoar în care mama lui François se plimba în amurg, făcându-și rugăciunile, îi apare scriitorului bătrân drept un loc sacru. Dar cât de hâde erau unele aspecte ale vieții în acele odăi burgheze ale sfârșitului de veac. „Am transfigurat o copilărie sumbră” – va spune Mauriac în Noile Memorii. Sumbră în rigorile din jur, în tipicul, în veninul ascuns al intereselor sordid-materiale, urmărite cu înverșunare. Sumbră în moartea mereu prezentă în casa din Langon. Hagiografia familiară transfigura morțile. Bunicul, necredincios, ar fi spus – după mama lui Mauriac – pe patul de moarte: „Credința ne mântuiește”. Tatăl – de asemenea agnostic – ar fi întins mâna după crucifix: pentru ca să-l sărute, spunea mama, pentru ca să se scarpine, spunea bunicul. Mauriac știe că în valea verde a copilăriei sale, lucrurile și făpturile nu erau exclusiv pure și luminoase. Chiar și viața lui în acei primi ani, așa cum și-o amintește, avea atâtea umbre. La călugării Marianiți care conduceau școala pe care o frecventa, el avea în permanență o „conștiință nefericită”. Umbrele, însă, dispar, sau, mai exact, devin nori de lumină atunci când bărbatul pășind prin viață își revede copilăria transfigurată. Mauriac ca și Proust regretă tandrețea, iubirea pierdută. Niciodată nu va mai fi iubit ca atunci. Dar, încă o dată, nu bucuriile copilăriei, ci nevinovăția ei îi dau acea grație transfiguratoare de neuitat. Ce fel de experiență infantilă l-a marcat pe Mauriac pentru întreaga sa existență? „Copilăria e totul într-o viață, de vreme ce ea ne oferă cheia acesteia.” Romancierul știa aceasta încă înainte de a-l citi pe Freud care a aflat cheia devenirii umane în experiențele copilăriei. Știm că nu toate cheile sunt la fel. Un examen psihanalitic ar revela anumite aspecte ascunse ale relațiilor dintre micul Francois și mama lui, ori tatăl său mort, ori frații și rudele sale. Un fapt e cert: copilăria sa este atât de legată de comunitatea familială încât nașterea sa se va petrece târziu, o dată cu ruptura cordonului ombilical care multă vreme l-a ținut legat de matricea familială. Și ne putem îndoi, chiar, că o asemenea ruptură s-a petrecut vreodată, cu totul. Mauriac a fost un copil crescut într-o seră – „Copilărie prezervată” – astfel va numi el timpul acela dinaintea rupturii. Copilul nu era ținut departe numai de furtuni – ceea ce era firesc – oi și de orice curent de aer. El era apărat de orice imagine a răului. Copilărie petrecută la umbra Bisericii, „in hymnis et in canticis” – în imnuri și cântări." O adevărată simfonie pastorală, mai ales atunci când copilul o trăiește la țară. Mauriac îl iubește pe Pascal incomparabil mai mult decât pe Rousseau. Dar în ce privește natura (nu natura umană, firește) el o vede bună, binecuvântată. Deloc pascalian, deloc jansenist, natura – flori, copaci, animale – îl încântă. „Ce har…” – exclamă el, amintind izvorul natural. Ne miră faptul că – după știința noastră – Mauriac nu-l amintește niciodată în opera sa pe Teilhard de Chardin, fiu al aceleiași eclezii din care făcea și el parte, marele naturalist și îndrăgostit al cosmosului. Pentru romancierul nostru ca și pentru omul de știință, natura este, în esența ei, bună, divină. Ziaristul de la Figaro și Express care se ocupă cu evenimentele zilei, pe care le comentează cu atâta asiduitate, e oricând gata să nege istoria, să o șteargă. Aceasta pentru că, după el, singura istorie curată este „aceasta pastorală mereu reînnoită”, viața naturii. „Ea singură nu este răul.” În lumea dinafara omului, vietățile se devorează între ele, ca și în lumea oamenilor, „dar fără crimă”. E ciudată această observație a lui Mauriac. Nu numai pentru privilegiul nevinovăției pe care-l acorda firii, ci pentru că scriitorul care a înfățișat în romanele sale o lume în care ființele se devoră între ele (ca și în natură) înclină să-și absolve creaturile, așa cum face cu viețuitoarele ce mișună în natură. Romanele lui Mauriac abundă în vânători de porumbei, la țară, în ținutul său de baștină, în lande. Stejarii bătrâni din Malagar îi regăsește foșnind în Misterul Frontenac. De asemenea, pinii și ferigile și tufele de tot soiul. Cybele l-a alăptat în timpul vacanțelor copilăriei. Boii au într-însul ultimul lor fidel. Țăranul dintr-însul i-a auzit vorbind pe limba lui Vergiliu: „Mugitusque bous molesque sub arbore somni…” Animalele sunt pure și copilul nevinovat comunică cu ele, „Din această viață rurală eu n-am ieșit, niciodată. Nici eu și nici opera mea…” Desigur, nu poți decât să-i dai dreptate scriitorului care în Memoriile sale a notat aceste rânduri. Dar nu te poți împiedica să nu constați că natura, în romanele sale, ca și copilăria sa nu sunt niciodată la fel de vii ca sufletele bântuite ale eroilor săi maturi, închiși în pasiunile, în păcatele lor. Deși Mauriac socoate că artistul dintr-însul s-a născut în copilărie, în timpul sărbătorilor Crăciunului, când fantezia sa a început să proiecteze feerice viziuni, când a prins să vadă semne miraculoase peste tot, credem că mai degrabă saloanele închise ale casei, cu lumina lor incertă izvorând din feștila fumegândă a lămpilor cu petrol, saloanele în care cei mari vorbesc despre tainice lucruri ale lor, au însemnat pentru inspirația celui care va scrie Misterul Frontenac locul de origine, izvorul dintâi. Uzura sufletelor închise într-un spațiu exiguu, cu elanul vital al naturii și copilăriei, constituie – paradoxal – fenomenul original al ficțiunilor lui Mauriac. La bătrânețe, scriitorul a păstrat ritmul vieții elevului de altădată: iarna la oraș, muncă ordonată, vara la țară, în vacanță. Toamna când se pleca de la proprietatea rurală a familiei, copilul vedea satul închizându-se în urma trăsurii domnilor ce se depărtau. Satul se retrăgea în misterul său. În landă, în regiunea bordeleză, societatea pare – și părea mai ales, cu șapte-opt decenii în urmă – mai apropiată de lumea dinaintea Revoluției Franceze, de acel Ancien Régime pentru care marea burghezie (care contribuise la doborârea Vechiului regim) a păstrat o mare simpatie. Căminul auster, jansenist, al familiei Mauriac era ermetic închis față de orice trivialitate care ar fi încercat să-l violeze. Scriitorul care deplânge azi „insurecția obscenă a refrenelor și imaginilor”, care poluează căminurile franceze a fost ocrotit la începuturile sale, ferit de orice ispită. Întrucât răul – în concepția pedagogică a acelor timpuri – trebuie ținut cât mai departe, cuvântul amour, cunoscut în sensurile sale domestic-familiare și mistic-religioase, era necunoscut în semnificațiile sale profane. Maleficiile amorului trebuiau exorcizate cu grijă. A-ți opri gândul, fie și o clipă, asupra plăcerilor trupului, însemna să sucombi în fața răului. În „copilăria prezervată” a unei asemenea odrasle burgheze se găsea astfel un loc gol, se isca o lipsă teribilă. Crescuți de parcă ar fi urmai să trăiască printre îngeri, cu trupul și sângele ignorat, ascuns cu pudiciție, în copiii aceștia – micul François printre alții – creștea dorul nelămurit obscur după ținutul „fără nume” al iubirii. O așteptare vagă, speranța unei fericiri necunoscute era cea mai mare fericire a acestei copilării. Fericire tulbure a unor suflete curate prin ignorarea răului. Iubirea toată se îndrepta, firesc, spre magna mater, spre câte o génitrix, o mamă atotputernică. „Copilăria noastră ne apare ca o nebuloasă al cărei nucleu tandru și radios era mama”, va spune Mauriac în amintirile sale. Matriarhatul se pare că era o adevărată instituție socială și o ordine morală în acea societate provincială. Nu e de mirare că Mauriac a scris romanul Génitrix. Femeile în regatul copilăriei sale slujeau sau domneau. Servitoarele cu „surâs docil”, fete din landă, ca și mamele cu zâmbet imperios aminteau doamnele și suivantele din lumea Vechiului regim, curtea de la Versailles. Bunica lui Mauriac era o adevărată regină-mamă, cu cele trei fiice, doi gineri, cincisprezece nepoți, cu proprietăților ci întinse, imobilele ei, femeie enormă, atinsă de fulger, temută, venerată, slujită de o călugăriță, de preoți, trăind cu amintirea dureroasă a pierderii unui fiu iubit și cu frica de un Dumnezeu nemilos cu păcătoșii, inexorabil în cele ale trupului. Fiii se temeau de câte o asemenea regină; ei rămâneau adeseori celibatari, pradă docilă câte unei asemenea „atotputernice génitrix”. „Peste tot în jurul meu – mărturisește Mauriac – găseai câte o asemenea Génitrix, blânda și înfricoșătoare, exercitându-și puterea și ținând frânele în mână”. Femeile domină în acea lume nu prin cros ci prin avere. Ele sunt posesoare, moștenitoare, dispunătoare. În universul romanesc al lui Mauriac dramele morale au întotdeauna mirosul banului. Patrimoniul e sacru, intangibil, dar pretendenți sunt mulți. Sub numele virtuților – modestie, economie, temperanță – se ascunde zgârcenia cea mai sordidă, lăcomia cea mai intemperantă. Cât de bine cunoștea Mauriac, încă din cea mai fragedă vârstă, atrocitățile acestei vieți cotidiene în care banul, interesele primează. „Banul era aliajul comun al tuturor acestor particule umane”. Boala unui părinte e dureroasă, dar bolnavul care zace în patul său cu baldachin nu e doar deplâns și ajutat, fiii nu se roagă numai pentru el, ci, socotindu-l mort, calculează veniturile ce urmează să le primească pe calea unei moșteniri. Imobile, proprietăți, acțiuni vor apare adeseori în povestirile lui Mauriac. Aceasta pentru că s-a trezit la o viață conștientă nu sub pinii bine-mirositori, ci în alcovul rău-mirositor al bunicii moarte, când a observat pentru întâia oară măștile membrilor familiei deranjate de fiorul pe care-l trezea în toți prada pe care urmau să și-o împartă. Măștile sunt esențiale în această lume burgheză. Sentimentele care sunt arătate, pe care indivizii le arborează, sunt singurele de care se simt răspunzători. De celelalte, ascunse, neexprimate, numai cei scrupuloși din motive religioase fac caz. Totul pare să fie licit dacă are ca scop transmiterea intactă ori sporită a unui patrimoniu. Căsătoriile din interes, furtul în avutul obștesc, înșelăciunea, toate aceste tare ale unei societăți în care și-a petrecut partea cea mai mare – și mai însemnată – a vieții, Mauriac „le-a simțit înainte de a le cunoaște” (Memorii interioare). Nu este aici, câtuși de puțin acea „rèveuse bourgeoisie” („burghezie visătoare”) a lui Drieu la Rochelle. Societatea din landa bordeleză este prea lucidă pentru ca să-și permită să viseze dincolo de adolescență. Dar nu tot ce este trebuie exprimat sau manifestat. Între cuvinte și gânduri e o discrepanță uneori enormă. Tot astfel între gesturile vizibile și dorințele ascunse. Despre toate acestea, autorul Memoriilor interioare va spune într-o zi că au constituit una din sursele povestirilor pe care le va scrie. Căci copilul care a participat la dispute secrete ale celor „mari” în materie de bani, care a văzut chipurile nefardate ale celor lacomi și zgârciți, acel „copil liniștit, tandru, afectuos, care plângea cu ușurință” (Raymond Mauriac despre fratele său François), acel copil va folosi luciditatea burgheziei pentru a o demasca în realitatea ei. Nu va rămâne însă el un burghez autentic, nu va fi influențat de atmosfera în care s-a format? În zadar ne spune că „natura profundă a unei ființe secretă universul de care ea are nevoie”, că natura aceasta profundă a omului este cea care ne impune decorul vieții noastre și nu abundența sau lipsa banilor, statutul nostru economic sau social. François Mauriac mai mult decât alți scriitori care provin din înalta burghezie (Gide, Proust, Aragon mai ales) și-a avut decorul vieții impus de averea pe care a posedat-o. Decorul dar nu și conținutul ei. Iar sufletul nu piere chiar și atunci când pare strivit sub povara materiei. Printre avizii societății de la estuarul Garonnei se aflau făpturi de o mare delicatețe. Astfel era acel tutore al copiilor Mauriac, fratele tatălui lor mort, magistrat care îi vizita la cincisprezece zile o dată, pentru a se ocupa de proprietățile moștenite, celibatar nereligios al cărui portret îl va desena în culorile cele mai calde în Misterul Frontenac.

PROLOG     Nu mă îndoiesc deloc, domnule abate, de groaza pe care v-o inspir. Deşi nu am stat niciodată de vorbă, mă cunoaşteţi – sau, mai degrabă, credeţi că mă cunoaşteţi, pentru că dumneavoastră aţi îndrumat-o pe Mathilde Desbats, verişoara mea... Să nu cumva să vă închipuiţi că acest lucru mă face să sufăr. Dacă există în lumea asta un om în faţa căruia aş vrea să-mi deschid inima, dumneavoastră sunteţi acela. Îmi amintesc de privirea dumneavoastră, când am venit ultima oară la ţară, atunci când ne-am întâlnit în vestibulul de la Liogeats. Aveţi ochii unui copil (cam câţi ani să aveţi, douăzeci şi şase?), un copil nevinovat dar care parcă ştie, dintr-o învăţătură primită de la Dumnezeu, până unde îi este dat omului să se înjosească, înţelegeţi-mă: nu din cauza odăjdiilor sau a ceea ce reprezintă costumul pe care-l purtaţi vreau să mă justific în faţa dumneavoastră. Ca preot, pentru mine nu prezentaţi interes. Pur şi simplu am convingerea că numai dumneavoastră mă puteţi înţelege. Sunteţi un copil, cum spuneam, chiar un copilaş, însă sunteţi prevenit. Şi îmi dau seama că şi ceea ce ocrotiţi înăuntrul dumneavoastră a fost supus ameninţărilor. Vedeţi, înainte de a va spune ceea ce mă preocupă, vă dezvălui impresia pe care mi-o faceţi, aşa cum s-a format în puţinul timp în care v-am privit la Liogeats, în acea parohie sărăcăcioasă, umil slujitor legat de stâlp, înconjurat de acei ţărani sângeroşi... Dar nu vă temeţi, nu am dat crezare calomniilor. Sunt lucid, domnule abate şi fără să vă cunosc, vă citesc în suflet ca într-o carte. Biet nevinovat, am înţeles din primul moment câte necazuri o să vă aducă stabilirea surorii dumneavoastră la Liogeats! Pe această Tota Revaux am recunoscut-o imediat: o întâlneam deseori, împreună cu bărbatul ei, în Montparnasse, în Montmartre... O dată am şi dansat cu ea, fără să ştiu cum o cheamă. Dacă la început m-am mirat văzând că, după ce s-au despărţit, o primiţi la dumneavoastră pe această persoană cu părul vopsit, cu sprâncenele smulse, am înţeles apoi foarte repede că încă o priveaţi cu ochii fratelui mai mic, orbit de iubire. Dar enoriaşii dumneavoastră imbecili au crezut că voiaţi să-i înşelaţi; acum răspândesc zvonuri cum că n-ar fi sora dumneavoastră. Chiar la noi, verişoara mea Mathilde şi fiica ei Catherine, vechile dumneavoastră pocăite, au început să vă ocolească şi merg până la Lugdunos ca să se spovedească. Aceste suflete milostive repetă mârşăviile care circulă pe seama dumneavoastră, fără să creadă o iotă. Închipuiţi-vă aerul dezolat cu care suspină: „Desigur, nu fac cine ştie ce rău...” Poate că au presimţit că sunteţi, cum să spun, capabil să înţelegeţi această putere de a se înjosi care acţionează tot timpul la anumiţi oameni... Nu vă revoltaţi: cu toate că sunt vârât în noroi până la gât, deja un cadavru, iar dumneavoastră plutiţi deasupra apelor, cu tălpile de-abia atingând spuma valurilor, da, aş jura că nu veţi fi surprins de felul în care am trăit până acum. Un confident în acelaşi timp angelic şi frăţesc... îl căutam de foarte multă vreme. Nu ne desparte nimic: nici virtutea dumneavoastră, nici crimele mele! Nici măcar sutana dumneavoastră, pe care era cât pe-aci s-o port şi eu, nici măcar credinţa dumneavoastră. Am să-mi dau silinţa să ating limita extremă a sincerităţii, fără să dau vreun motiv îngerului care sunteţi să rupă acest caiet: am să evit orice concesie, n-am să insist, am să las să se înţeleagă ceea ce nu se poate spune. Dacă vi s-a întâmplat vreodată să primiţi mărturisirea unei vieţi întregi, nu v-aţi mulţumit cu o simplă trecere în revistă a crimelor; aţi pretins o privire de ansamblu asupra acelui destin; i-aţi urmărit liniile de forţă; aţi proiectat lumina în văile cele mai întunecate. Ei bine, eu, care nu aştept să mă iertaţi, care nu cred în puterea dumneavoastră de a absolvi de păcate, mă deschid în faţa dumneavoastră până în străfunduri, fără nicio umbră de speranţă. Şi mai ales, nu vă temeţi că veţi fi scandalizat: această istorisire are cu ce să vă întărească credinţa în acea lume invizibilă pe care o slujiţi, căci se poate pătrunde în supranatural şi pe dedesubt. Să nu credeţi că prin naştere aparţin burgheziei: căsătoria mi-a deschis porţile castelului Liogeats. Sunt fiul unui om de afaceri din Péloueyre, un vechi fermier foarte inteligent dar cu desăvârşire incult. Mama a murit când aveam optsprezece luni. Ei îi semăn. Avea pielea albă, delicată, din altă rasă decât soţul ei... Cred că ştiu despre ea unele lucruri care mi-au fost ascunse vreme îndelungată: un om care a trăit într-un mediu foarte modest simte nevoia de a căuta un vinovat printre proprii lui înaintaşi. Simţim atât de mult că această putere de a ne înjosi depăşeşte limitele individului umil şi că, pentru a intra în acest ritm, e nevoie de o viteză dobândită şi sporită din generaţie în generaţie. Câţi morţi se împlinesc în noi şi prin noi! Câte pasiuni ancestrale se dezlănţuie! Pentru acest gest pe care ezităm să-l facem, oare câte altele ne îmboldesc? (Dar imediat o să-mi spuneţi: câte sunt cele care ne reţin, care ne ajută în lupta contra întunericului? Experienţa noastră diferă asupra acestui punct, asta e tot!). Faptul care mi-a hotărât viaţa a început să acţioneze din fragedă pruncie. Da, din câte îmi amintesc, plăceam; sau mai exact figura mea plăcea iar eu mizam pe ea. Sper că n-o să mă bănuiţi de mândrie prostească. Trebuie să insist serios asupra a ceea ce a determinat reuşita mea aparentă, a ceea ce m-a pierdut. De altminteri, judecaţi dumneavoastră: la aproape cincizeci de ani mi-am păstrat aceleaşi trăsături ca la terminarea şcolii, când femeile mă opreau pe stradă să mă sărute. Astăzi am părul alb, dar nuanţa lui argintie scoate în evidenţă bronzul pielii; n-am luat un kilogram în douăzeci de ani. Mai port şi astăzi costume şi mantale de călătorie cumpărate la Londra în tinereţe. Din copilărie, am simţit în mine un fel de curiozitate rece, o atenţie asupra acelui farmec pe care îl vedeam lucrând; mai întâi instinctivă, pe urmă din ce în ce mai conştientă, dorinţa de a-l folosi. Da, din fragedă pruncie: în sala aceea a azilului care mirosea a clor – în care sora Scholastique striga şi izbea în pupitru cu linia – îmi amintesc ziua aceea de vară: s-a deschis uşa. „Ridicaţi-vă, copii, în cinstea binefăcătoarei voastre”. S-a produs un zgomot uriaş de bănci împinse şi a apărut o bătrână grasă, cu capul acoperit de o bonetă de dantelă, aşa cum avea regina Victoria în portrete, urmată de stareţă şi de o altă călugăriţă care se învârteau, gângureau în jurul ei şi se minunau auzind lucrurile pe care le zicea şi pe care noi nu le înţelegeam.   — Întindeţi mâinile! poruncea sora Scholastique. Şi în fiecare dintre mânuţele murdare binefăcătoarea depunea trei pastile minuscule: una albă, una roz şi una albastră. — Ah! a strigat bătrâna doamnă Péloueyre, punându-mi pe cap o mână noduroasă (era mama acelui Jérôme Péloueyre pe care l-aţi înmormântat acum un an). Ah! Iată-l pe micuţul Gradare! — Este pe cât de mic, pe atât de inteligent, a spus sora. — Gabriel, recită-i binefăcătoarei „Je crois en Dieu”[1]. Am rostit rugăciunile pronunţând fiecare cuvânt, fără a înceta s-o fixez pe doamnă cu privirea. Cred că atunci, în ziua aceea, mi-am dat seama de puterea ochilor mei. Ea mi-a dat o a patra pastilă. — În ochii acestui copilaş se reflectă cerul. Ea schimbă câteva vorbe în şoaptă cu surorile. Am auzit-o pe stareţă care spunea: — Ba da, seminarul... domnul abate la asta se gândeşte. E foarte liniştit, foarte blând, dar încă foarte tânăr... Şi apoi costă bani nu glumă... — M-aş ocupa eu bucuros... dar trebuie să aşteptăm prima împărtăşanie. Vom vedea dacă are chemare... Nu vreau să ajungă un declasat... Din ziua aceea, am devenit foarte pios şi am asistat la slujbă în fiecare dimineaţă. La catehism eram dat exemplu. Nu era de loc o joacă, liturghia mă impresiona cu uşurinţă. Luminile acelea, cânturile, miresmele acesta era fastul meu, tot ce puteam căutam să sorb din acel fast necunoscut de care mi-era foame fără să ştiu. Ah! domnule abate, când compar omul de acum cu băiatul aparent cucernic de odinioară, mi se pare că sunteţi încă prea indulgent în sinea voastră faţă de o devoţiune căpătată cu uşurinţă. E puţin spus că ea nu dovedeşte nimic: în anumite cazuri, la anumiţi oameni, ea este semnul celui mai mare rău. Deşi relaţiile dintre biserica Franţei şi stat erau deja foarte încordate, tata a consimţit în cele din urmă să merg la seminar, dar nu fără o prealabilă împotrivire. Aproape întotdeauna părinţii doresc să fie întrecuţi de copii... nu pot să-mi explic acest sentiment ciudat la tatăl meu, acest soi de gelozie preventivă. Ceea ce ura la mine era superioritatea mea viitoare. La treisprezece ani am fost angajat la un fierar. Eram încă atât de slab încât nu puteam să ridic „barosul”. Trebuia să-l sprijin de burtă şi încasam o groază de lovituri. Cu câţiva ani mai înainte sora mea cea mare murise, ofticoasă, răpusă de muncă şi de un tratament nemilos: tata i-a găsit o slujbă de când era mică, la nişte fermieri ca femeie la toate: servitoare la oameni şi animale. Aşadar, a cedat totuşi insistenţelor preotului şi ale doamnelor Du Buch; de îndată ce preotul stătea cu spatele la noi îmi spunea: „Instruieşte-te, o să ai timp berechet să uiţi restul...” Mai întâi am devenit unul dintre cei mai străluciţi elevi şi, fără îndoială, cel mai iubit. Dar de ce oare eu, puiul de ţăran, ucenicul stâlcit în bătăi, am fost atât de sensibil la izul de murdărie care domnea acolo? Cunoaşteţi casa în care stă actualul administrator din Péloueyre? Nu s-a schimbat de cincizeci de ani. Înainte de a lucra la fierărie mi-am trăit primii ani într-o mare mizerie fizică, fără mamă; mâncarea de la seminar ar fi trebuit să mi se pară delicioasă... De unde venea acest dezgust de copil burghez? Mi se întâmplase să intru deseori în casa Péloueyre, aidoma unei pisicuţe pe care o ştie toată lumea; dar nu treceam niciodată de bucătărie. În schimb, la familia Du Buch mă strecuram până în salon şi domnişoarele acelea mă ţineau pe genunchi. În ultimii ani ai secolului trecut casa Du Buch, căreia cei din Liogeats îi spun „castel”, era aşa cum o vedeţi acum, la intrarea în orăşel, la o sută de metri de drum, înconjurată de pini, iar în faţa intrării această împreunare de pajişti brăzdate de ape, având drept fundal copacii impunători de la Frontenac. În vremea aceea, în ea locuiseră la început cele două bătrâne doamne Du Buch pe care nu le-aţi cunoscut, două surori, una văduvă, cealaltă despărţită de soţ. Cea mai în vârstă avea o fată, Adila, care se apropia de optsprezece ani când eu aveam doisprezece. Şi sora mai tânără avea o fată, ceva mai mică decât mine, această Mathilde care mai târziu avea să se mărite cu Symphorien Desbats. În timpul vacanţelor, cele două verişoare, Adila şi Mathilde, se certau cu privire la mine: cea mai mare voia să-mi citească, îmi corecta temele; iar cea mică, Mathilde ar fi vrut să-i fiu tovarăş de joacă. Ce copil ciudat eram, domnule abate! Preferinţele mele s-au îndreptat la început către învăţătoarea voluntară care, totuşi, nu-mi dădea răgaz de loc. Fără îndoială că posedam un spirit ager, curios, avid, nu-mi displăcea nicio activitate intelectuală. Dar de la cincisprezece ani, în preajma Adilei, am cedat unei alte ispite. Chipul ei ar fi părut acceptabil dacă nu ar fi avut ochii aceia bulbucaţi, ca de broască, o gură cărnoasă deschisă mereu şi dând la iveală dinţii strâmbi şi grămada aceea de păr pe care o aranja într-o pieptănătură complicată; însă capul i se lipea direct de umeri, fără nicio urmă de gât. Corsetul abia îi cuprindea pieptul. Braţele, picioarele, înfăţişarea, totul părea nemăsurat, diform. Cu toate acestea, la început nu mi-a displăcut. Cred că aţi remarcat cât de mulţi ţărani tineri, bine clădiţi, se însoară cu fete îngrozitoare. Ei se supun mobilurilor simple ale animalităţii care lucrau şi asupra mea în adolescenţă. Mai târziu, când Adila Du Buch a devenit soţia mea, mi s-ar fi râs în nas dacă aş fi susţinut că, într-o anumită perioadă a vieţii, am iubit-o. Şi totuşi, este adevărat că pentru mine a avut farmec... dar aceasta nu a fost deajuns ca să mă reţină lângă ea. Iertaţi-mă că vă port prin asemenea ocolişuri către izvorul întregului meu destin, sau mai degrabă (căci ar trebui să mergem mai mult în trecut) până la acel moment din viaţa mea în care am început să fac rău cu bună ştiinţă, cu o grijă şi cu o sârguinţă incredibile. Adila Du Buch era o fată foarte cucernică, deosebit de milostivă, de tipul Eugeniei de Guérin. Îi îmbrăca pe săraci, îi îngrijea pe bolnavi, îi îngropa pe morţi. Mila sa se îndrepta mai ales spre bătrâni, pe care în epoca aceasta i-am dat prea repede uitării şi câteodată i-am tratat atât de rău... Străbătea toată ţara în brişcă pe care singură o conducea, înfăşurată într-o pelerină de flanelă roşie, cu glugă. Mă adora, eram slăbiciunea ei. Multă vreme făcea pe mămica în faţa mea. În timpul şcolii venea special de la Bordeaux ca să mă vadă. De la Liogeats primeam colete cu mezeluri şi dulciuri. Vă scutesc, domnule abate, de şiretlicurile mai savante de la an la an pe care le foloseam împotriva Adilei. Deşi o asemenea perversitate este menită să surprindă la un om atât de tânăr, fără îndoială că ea nu este cu totul excepţională: multor adolescenţi le place să tulbure; dar cel mai ciudat e că am reuşit să o conving fără eforturi de nevinovăţia mea totală şi că nu a avut nici cea mai mică bănuială în privinţa mea. Închipuiţi-vă ce lupte sfâşietoare se dau în conştiinţa unei fete foarte cucernice care-şi imaginează că este singură răspunzătoare nu numai pentru ceea ce simte, ci şi pentru ceea ce trezeşte într-un copil pe care îl are în grijă. Şi nu în primul copil venit, ci într-un elev de la seminar, un viitor levit. Ah! cum am putut să urmăresc cu asemenea curiozitate lacomă evoluţia incendiului pe care eu însumi l-am aprins? Nu-mi scăpa nimic din bietele strădanii ale Adilei, nici din pretextele pe care le inventa ca să nu se găsească la Liogeats atunci când vacanţele de Anul Nou sau de Paşte mă aducea acolo. Urma să se retragă la o mănăstire de unde rugăminţile mele o făceau aproape mereu să se întoarcă înainte ca eu să plec. Nu m-am lăsat păcălit de gândurile potrivnice credinţei, de care a pretins că este hărţuită ca să aibă un motiv de a evita sfintele taine. Faptul că aveam conştiinţa acestei drame, iată ce era monstruos. Niciodată nu am avut un chip atât de curat ca în anii aceia. În mijlocul seminariştilor prost îngrijiţi eu mă ridicam ca un crin. „Micul Gradère? un înger...” Dacă aş fi credincios v-aş spune că toate spovedaniile mele şi toate împărtăşaniile erau sacrilegii. Dar credinţa mi-o pierdusem deja... Şi fără credinţă sacrilegiul nu se poate înfăptui, nu-i aşa, domnule abate? Nu mai aveam nici scuza dragostei – asta se înţelege de la sine – dar nici măcar scuza acelei prime atracţii care foarte repede pentru mine slăbise foarte mult. Nu că aş fi fost incapabil de afecţiune însă, pe măsură ce creştea, mica Mathilde îmi plăcea din ce în ce mai mult şi îi făceam Adilei confidenţe aparent naive. Nu-i era de-ajuns bietei fete că era sfâşiată de scrupule, o mai ardea şi focul geloziei – o gelozie de care îi era ruşine, care o îngrozea. Cred că în perioada aceea şi-a dorit să moară; cine ştie dacă nu cumva chiar acesta era scopul dorit, ceea ce ar fi trebuit să se întâmple? (Ah! asta nu trebuia să v-o spun!). Cine putea spune că nu mă făceam singur unealta acelei morţi căutate, dorite de cineva? Cel puţin aşa încercam să mă conving pe mine... Adila ar fi trebuit să se omoare, în ciuda credinţei, în ciuda fricii de iad... Dar ea se ruga, se ruga tot timpul, se ruga chiar şi atunci când păcătuia. Mătăniile bătrânelor... Noroc că lumea le dispreţuieşte, nu le bănuieşte puterea... La şaptesprezece ani am obţinut diploma de bacalaureat. Ministeriatul lui Combes dădea serioase lovituri bisericii Franceze. Deodată am avut îndoieli mari asupra vocaţiei mele. Preotul din Liogeats şi doamnele Du Buch nu numai că nu mi-au adresat cel mai mic reproş dar chiar s-au hotărât să-şi asume ei cheltuielile studiilor pe care aveam ambiţia să le urmez la universitate. În timpul acestei ultime vacanţe nu am părăsit deloc castelul. Acolo luam toate mesele. Adila îşi pierduse înfăţişarea tinerească. Obeză, astmatică, nu înceta să ne copleşească, pe Mathilde şi pe mine, cu o supraveghere de sub care reuşeam totuşi să scăpăm, biata fată fiind deseori chemată în diverse case ale parohiei. Începea să-mi înţeleagă limpede jocul dar eu eram opera ei, ea aşa credea: nu i-ar fi venit vreodată ideea că ar putea avea dreptul să-mi adreseze cel mai mic reproş. Am plecat la Bordeaux şi m-am înscris la facultatea de litere. Cu ce primeam de la binefăcătorii mei abia puteam să-mi plătesc casa şi masa. Eu, care visasem o viaţă liberă şi fericită, m-am văzut deposedat de tot, într-o cameră sărăcăcioasă din strada Lambert în cartierul Mériadeck. Mi s-ar fi părut normal să primesc un ajutor din partea Adilei; dar bani de buzunar nu i se dădeau de loc şi tot ce îmi parvenea de la ea era ciupit de la săracii ei. Trebuie să fiţi drept, domnule abate, şi să nu neglijaţi în treacăt circumstanţele atenuante. Nu puteţi şti cum suferă de frig şi de foame un student de optsprezece ani fără familie. Unei prostituate care locuia în aceeaşi casă i s-a făcut milă de mine. O chema Aline. Din când în când schimbam două vorbe pe scară. Am avut gripă şi ea m-a îngrijit. Aşa a început. Îşi nota tot ce cheltuia. Dar n-aveam niciodată destui bani ca să scap. Aline era foarte tânără şi încă fragedă. Patronul unui bar s-a îndrăgostit de ea şi a instalat-o într-una din căsuţele acelea fără etaj care la Bordeaux se numesc „échoppes”[2]. Fără portar. Niciun motiv să te temi de indiscreţii: era situată pe partea dinspre docuri, în faţa depozitelor unui negustor de lemn. O parte din zile mi le petreceam acolo iar restul timpului la biblioteca oraşului, unde totul mi se părea bun... (Oare ce nu citisem în vremea aceea?) Seara mă duceam la cafeneaua din faţa Teatrului Mare. În ochii mei acesta era cel mai luxos loc din lume. Orchestra cânta Werther (fragment) şi La Berceuse de Jocelyn[3]. După primele săptămâni de chin simţeam nevoia de căldură, de mâncare, de băutură. Mai târziu am învăţat să nu-mi fie ruşine ci să înţeleg ceea ce poţi simţi atunci când o femeie îţi plăteşte toate cheltuielile. Totul a durat până în primăvară. Într-o zi patronul, prevenit de o scrisoare anonimă, ne-a surprins. Pe Aline a iertat-o. Pe mine m-a azvârlit în stradă, după o chelfăneală ale cărei urme le-am păstrat multă vreme după aceea. Aş vrea să sar peste aceste etape. Şi totuşi trebuie să spun tot însă fără să insist, în stilul unui proces verbal, de teamă ca dezgustul să nu vă împingă să aruncaţi foile acestea. Vacanţa de Paşte m-a dus iarăşi la Liogeats. Mathilde, rămasă orfană, îşi termina studiile la un colegiu din Brighton. Îmi petreceam zilele singur cu Adila. Este suficient ca să înţelegeţi în ce a constat crima mea. Una e să ademeneşti o tânără şi alta să încerci să o corupi. După ce am plecat, Adila atât de sinceră până nu demult, născocea minciuni şi găsea pretexte ca să plece la Bordeaux şi să-mi aducă bani. O făceam să aştepte mult ceea ce dorea. În ciuda rugăminţilor mele refuza să revendice partea care i se cuvenea din averea tatălui ei. Acum mă cunoştea, era singura care mă cunoştea şi se străduia să joace cât mai subtil. Biata grăsană Adila! La Liogeats fugea de toată lumea. Doamna Du Buch se tânguia şi făcea slujbe la biserică „pentru ca Adila să-şi regăsească credinţa”. Totuşi, asupra unui punct anume biata fată îmi ţinea piept: îmi era imposibil s-o fac să ceară banii pe care mama ei îi deţinea pe nedrept. Câteodată a trebuit chiar să strâng hăţurile, într-atât era de aproape să-mi scape.   Într-adevăr, deşi o înjosisem în asemenea hal, nu era disperată. În măsura în care un om nu este disperat, nu-i aşa, domnule abate, toate crimele nu aşază între el şi Dumnezeu decât spaţiul unui cuvânt, al unui suspin. Asta ştiam. Ştiam şi că aştepta să-mi satisfac stagiul militar, că se bizuia pe această despărţire forţată: — Atunci chiar va trebui să renunţ la tine, îmi spunea. Am să mă ascund şi nu într-o mănăstire ci în cocina unei mănăstiri, sau chiar la „Les Filles Repenties”[4]... — Nu, îi răspundeam, oricât de departe ar fi garnizoana o să vii iar şi o să te ţii scai de mine şi... Dar nu vă reproduc aceste cuvinte care-mi ieşeau din gură de parcă nu eu le-aş fi rostit. Ştiam dinainte că nu o să fac stagiul militar: asupra multor puncte îmi fuseseră date avertismente, asigurări interioare, niciodată dezminţite. Şi într-adevăr, la douăzeci de ani am fost atins de o pleurezie fără gravitate reală, ale cărei urme le-am păstrat mult timp. Aşa am scăpat de cazarmă. Cam în aceeaşi perioadă a murit tata. În fiecare an de vacanţă, le anunţam cu pompă binefăcătorilor mei imaginare reuşite la examene. În realitate, nici măcar nu mă mai duceam să mă înscriu. Niciun băiat din Liogeats nu frecventa facultatea şi astfel am putut să joc această comedie până la capăt, fără să fiu demascat. Într-o bună zi m-am simţit destul de stăpân pe Adila ca să mă prefac că o părăsesc dacă ea n-ar fi consimţit să-şi revendice moştenirea. Rupsese definitiv legăturile cu ai ei şi trăia singură la Bilbao. Nici chiar eu nu ştiam că fusese însărcinată. Săraca fata aranjase această ruptură ca să poată naşte în străinătate. Îmi era uşor să mă lipsesc de ajutorul ei din momentul în care o scrisoare a Alinei îmi aducea la cunoştinţă moartea subită a cafegiului ei şi faptul că era liberă, îi lăsase el direct o parte din avere? Oare contribuise şi ea la acest lucru? Am avut proasta inspiraţie să mă arăt discret asupra acestui punct într-o perioadă în care ea nu punea la îndoială nimic şi ar fi înghiţit momeala. Mai târziu, când am înţeles ce interes aveam s-o păstrez, a fost în gardă şi n-am putut să mai scot nimic de la ea. Am regăsit o Aline îmburghezită, stând într-un apartament, având în serviciu o femeie şi făcând pe doamna. Mi-a subînchiriat la etajul trei o cameră în care nu stăteam cine ştie ce. Chirie nu-i plăteam. Aline devenise femeie de afaceri. Avea interese în mai multe „case”. Liniştiţi-vă, şi peste asta o să trec repede. Ajunge să ştiţi că m-a făcut asociatul ocupaţiilor şi beneficiilor ei. Mai mult ca oricând în viaţa mea, peste această perioadă trebuie să trec în goana mare. Nu întoarceţi capul, domnule abate, dacă nu vreţi să fiţi preschimbat într-o statuie de sare. Aline avea geniul şantajului: era un joc periculos însă aveam destule înţelegeri cu poliţia. Tocmai asta ne-a obligat să renunţăm în 1914: prietenii noştri erau lihniţi de foame şi au omorât găina care făcea ouă de aur. Între timp, în ianuarie 1913 Adila, singura fiinţă care mă cunoştea cu adevărat (şi poate tocmai de aceea îmi arăta o milă care făcea să-mi îngheţe sângele în vine), Adila deci mi-a anunţat naşterea fiului nostru Andrès şi mi-a vorbit de căsătorie. Se făcea luntre şi punte să obţină consimţământul mamei sale, foarte şubrezită în perioada aceea. Însă atâta timp cât puteam să duc o viţă îmbelşugată lângă Aline îmi refuzam această căsătorie care era totuşi măreaţă. Ideea unei vieţi în comun cu Adila mă îngrozea: nu că nu aş fi fost foarte ataşat de ea în fond; dar lângă ea mă cuprindea o ruşine fără margini, tocmai pe mine căruia nu-i mai era ruşine de nimic! Îmi apărea mereu aşa cum o cunoscusem odinioară, fata trupeşă, sănătoasă şi fericită din Liogeats, slujitoarea lui Dumnezeu, prietena săracilor, pe care eu o umilisem – o umilisem dar n-o făcusem să dispere. Nu a disperat niciodată. Căsătoria a avut loc mai târziu, în plin război. Am fost într-o anumită măsură obligat la acest lucru ca să scap dintr-o situaţie din care nu exista altă ieşire. O comisie de revizie mi-a prelungit scutirea şi la începutul lui 1915 am plecat la Paris cu Aline. Acolo am câştigat mulţi bani datorită unor operaţii de care n-am curaj să vă vorbesc. Niciodată traficul de stupefiante nu a fost mai înfloritor: cantităţi mari de cocaină veneau din Germania prin Olanda... Ce trebuie să ştiţi ca să înţelegeţi tot ce va urma este că anumite poveşti care ar fi putut să mă ducă foarte departe m-au predat Alinei legat fedeleş. Da, din 1915 acţionez doar sub comanda ei: din anul acela ea nu a mai fost numai fata îndrăgostită care mă îngrijise într-o cameră pe strada Lambert, în Mériadeck. N-a mai fost nici măcar patroana chibzuită care mă făcuse partener de afaceri. Alcoolul a fost viciul ei din totdeauna şi în voia lui se lăsa de la o zi la alta din ce în ce mai mult. Ajunsese chiar să nu se mai ocupe de propria ei întreţinere. Pe mine conta. Iar dacă eu vă jur că avea mijloace prin care să mă pună în mişcare o să mă credeţi pe cuvânt, nu-i aşa? Nu o să cereţi precizări? Exista deci – şi există şi astăzi – în viaţa mea o femeie care îşi ducea zilele culcată în pat, cu o sticlă de Pernod şi un pahar la căpătâi, ocupată cu cititul romanelor poliţiste. Nu se mai spăla, treaba nu i-o mai făcea nimeni. Nu o să vă descriu cum arătau cearceafurile sale brodate, cămăşile de mătase rupte, acoperite de pete. Pretutindeni pahare murdare, sticle goale; şi ea... Şi tocmai mie trebuia să mi se întâmple. Cum fusesem tras pe sfoară, domnule abate! Cu toate acestea primisem o promisiune, o asigurare interioară; totul trebuia să-mi reuşească pe pământ (o să mă credeţi nebun). Şi este adevărat că într-un fel anume totul îmi reuşise până atunci, trăisem o viaţă privilegiată. Într-o perioadă în care atâţia băieţi de vârsta mea sufereau şi mureau în noroiul de pe front eu eram la adăpost, câştigam bani... „Dar nu e vina mea, îmi spunea această voce, că te-ai lăsat prins între aceste două femei. Însoară-te cu cea bogată şi o să poţi să te descotoroseşti de cea săracă, cea de care depinzi...” Şi ştiu prea bine că numai noi ne vorbim nouă înşine...   O scrisoare scurtă a prevenit-o pe Adila că eram hotărât să mă însor cu ea. Către Paşte am părăsit Parisul. Îmi amintesc sosirea la Liogeats, într-o seară. Nu mă aştepta nimeni. Bucătăreasa mi-a spus că Adila îşi petrecea noaptea la căpătâiul unui muribund, în punctul medical pe care familia ei îl ţinea în vechea şcoală liberă. A doua zi dimineaţă, după ce a bătut la uşa camerei mele, a intrat. Slăbise mult şi sub boneta de infirmieră părea mai puţin urâtă. Dar îmbătrânise atât de mult femeia aceasta care se apropia de patruzeci de ani încât am rămas şocat. În primul moment m-a cuprins groaza gândindu-mă la căsătoria noastră căci, deşi aveam treizeci şi doi de ani pe atunci, nimeni nu mi-ar fi dat mai mult de douăzeci. Adila mă privea fără să spună nimic. Eram culcat şi mă vedeam în oglindă aşa cum îi apăream acestei femei bătrâne cu care trebuia să mă însor. Stătea în picioare, cât mai departe cu putinţă, şi nici măcar nu încercase să mă sărute. Mi-a spus că îl lăsase pe micul Andrès la Bilbao cu o doică şi că era tare drăguţ. Ce mă interesa acest copil! Îmi aduc aminte că fereastra era larg deschisă; soarele de Paşte îmi scălda patul şi în stejarii desfrunziţi se chemau piţigoii: atâta tinereţe şi bucurie afară, în ciuda masacrului organizat, o lume plină de dragoste; iar eu o priveam pe femeia acesta, ceea ce mi-a hărăzit soarta. O şuviţă de păr aproape cărunt îi ieşea de sub bonetă. Avea ochii plecaţi şi o expresie pasivă, cu intenţia evidentă de a nu mă privi. N-am mai putut să mă abţin. Am bâiguit: — Ţi-ai atins scopul... Crezi că m-ai cumpărat... îţi închipui că îţi aparţin... O să vezi tu! O să vezi! Şi-a ridicat ochii. Am avut întotdeauna puterea de a citi în sufletul oamenilor: privirea aceasta nu exprima nicio poftă nemăsurată şi de altfel niciun sentiment violent. M-am dat jos din pat fără ca ea să-şi coboare pleoapele. Am înaintat către ea; era sprijinită de uşă şi-şi mişca buzele. Devenise atât de palidă încât am întrebat-o dacă îi era frică de mine. A aprobat din cap. — Atunci de ce te măriţi cu mine? — Trebuie. Din cauza lui Andrès. — Cu toate acestea, nu mă mai iubeşti? A făcut un gest vag. — Ţi-e groază de mine? — Nu, a protestat ea, de ceea ce se află în tine. — De ceea ce se află rău în mine? E opera ta, o ştii prea bine! Ah! Lovisem în sfârşit acolo unde trebuia. A scos un geamăt. — Eram încă un băieţandru, adu-ţi aminte, un copil nevinovat, Adila... un seminarist... Ochii i s-au umplut de lacrimi... Această biată figură blândă exprima groaza. Şi dintr-o dată am văzut-o cum se prăbuşeşte pe parchet. Iar eu în picioare în pijama – vă daţi seama, nu? – o priveam. Îşi ascunsese capul în mâini. Corpul ei masiv era scuturat de hohote de plâns. Dacă există un sentiment cu desăvârşire străin de mine, acela e milă, chiar faţă de o fiinţă de care mă uneau atâtea legături... Ei bine, în momentul acela simţeam pentru ea o milă... cum să vă spun, domnule abate? o milă supranaturală. Şi nu o numesc aşa la întâmplare. Am protestat fără voia mea: — Nu, nenorocito, nu, nu mă crede. Ce? Ce tot spui acolo? M-am aplecat spre ea, îndepărtând cu mâna acea şuviţă căruntă lipită de frunte şi am încercat să desluşesc cuvintele care îi scăpau între două hohote. În cele din urmă am auzit: „Cu piatra de moară de gât...” Îşi repeta ameninţarea lui Isus către cei care l-au revoltat pe unul din copiii care credeau în el: „Ar merita să li se agaţe de gât o piatră de moară...” O pornire de care nu m-am putut apăra m-a aruncat în genunchi, lângă ea. Am cuprins-o în braţe: — Nu fată dragă, ameninţarea nu e pentru tine. Căci eu nu am fost unul din copiii ai căror îngeri îl privesc pe Atotputernicul în faţă. Niciodată nu am fost unul din acei copii. Oricât de departe aş privi în trecut, descompunerea e instalată în mine şi mă amuzam trezind în tine o tulburare... Vârsta pe care o ai nu înseamnă nimic... Ceea ce mi-a fost dat de când am venit pe lume nu este inocenţa, ca la atâţia alţi oameni, ci masca inocenţei. Printre genele mele de copil observam atent ispita pe care o trezeam în carnea ta, în inima ta. Cu desfătare, mă simţeam de temut pentru bietul tău suflet. Aveam conştiinţa faptului că eram o momeală. Gustul propriei mele otrăvi îmi umplea gura. Te apropiai de carnea acesta blestemată. Te învârteai în jurul acestei false nevinovăţii. Avansurile tale şovăitoare, felul în care dădeai înapoi, felul în care te întorceai spre mine, nimic nu-mi scăpa. Copil cu inima de gheaţă, mă jucam cu tine, biată fetiţă. Prin urmare, nu te nelinişti. Dintre noi doi eu am fost ispititorul, eu am fost cel mai puternic şi cel mai în vârstă. Ce bătrân eram la şaisprezece ani! Bătrân de când lumea! Iar tu, în ciuda celor şapte ani cu care erai mai mare decât mine, ce suflet de copil aveai! Ea se ridicase şi stătea rezemată de perete. Văd şi acum chipul acela tumefiat, şuviţele care ieşeau de sub boneta albă. Aud şi acum cântecul păsării căţărătoare, piuitul piţigoilor, sturzii care în trecere se încurcaseră în iederă... Era o dimineaţă din săptămâna sfântă... Un moment din viaţa mea în care n-am făcut rău, domnule abate, în care am făcut bine, în care am oprit acel suflet aflat pe marginea prăpastiei... Contrar voinţei mele, desigur, contrar voinţei mele... şi a altcuiva, deasemeni. — Trebuie să fugi, trebuie să scapi de mine! îi repetam. Profită de clipa asta. Salvează-te! Clătina din cap privindu-mă cu o dragoste profundă. Din când în când o scutura câte un fior dar nu mai plângea. Pe când repeta într-una „imposibil” mi-am regăsit vocea obişnuită şi i-am spus: — Nu te-ai vindecat de mine? S-a îndreptat ca şi cum aş fi înţepat-o. Am insistat: — Dacă te-ai fi vindecat, ai fi plecat în lumea largă, ai fi fugit de mine. Oare ştii ce te aşteaptă? Mi-a răspuns că ştia. — Crezi că mă cunoşti... habar n-ai de ce sunt în stare... (ca şi cum eu aş fi vrut, ca şi cum trebuia ca Adila să devină soţia mea în cunoştinţă de cauză). — Cum să nu ştiu? Pusese această întrebare cu o vece surdă în care mi s-a părut că disting o nuanţă de dezgust. Am devenit furios: — N-o să mai fii aşa de mândră după ce o să se întâmple. Mă privea fix, cu capul sprijinit de perete. — Abia aştept să se îndeplinească, a murmurat. Cel mai greu o să fie să o previi... Şi după ce am întrerupt-o brutal a continuat: — Nu, nu e vorba de mama, pe ea am pregătit-o de multă vreme; vestea n-o s-o uimească. Nu, mă gândeam la Mathilde... De ce îmi vorbea de Mathilde?... întotdeauna evitaserăm amândoi să-i rostim numele. Mi-am amintit că era în Anglia. Ce ne interesa pe noi Mathilde? Am fi pus-o în faţa faptului împlinit. Adila reluă în şoaptă: — Se întoarce mâine. Privea în gol. Lacrimi îi şiroiau pe obraji. — Ar trebui să-i spunem... — Ce-o priveşte pe ea? Nu e decât verişoara ta. Aţi trăit în aceeaşi casă, se înţelege... ştii că o să te iau cu mine la Paris? Mi-am muşcat buzele, supărat că m-am dat de gol şi că n-am aşteptat să ne căsătorim ca s-o anunţ pe Adila că voiam să plec din Liogeats. Dar mi-am dat seama că vestea o lăsa rece. Privea căsătoria ca şi cum ar fi trebuit să se arunce în mare. A murmurat: — La Paris sau altundeva... — Da, ai dreptate: la Paris sau altundeva, o să fii cu mine, o să fii soţia mea, soţia acestei fiinţe pe care o ai în faţa ochilor, carne din carnea mea. Şi în timp ce ea spunea pe un ton încet „Sunt deja...” am insistate — Dăruită toată mie, Adila. Proprietatea mea. Singură. Iar între tine şi mine nimeni. Am avut sentimentul că nu o dominam. Mi-a susţinut privirea şi a protestat cu fermitate: — Nu, nu voi fi singura. Nici acum nu sunt. Dacă aş fi, de mult timp aş fi plecat de lângă tine la celălalt capăt al lumii sau pe lumea cealaltă. Nu am găsit niciun răspuns. După o pauză a vorbit din nou: — Am să vorbesc cu mama... Cât despre Mathilde, e peste puterile mele. O să-i dai vestea chiar tu... şi cât mai degrabă... chiar şi mâine. Trebuie ca totul să se termine repede... De ce nu la Paris, din moment ce domiciliul tău legal acolo e? — Nu, am protestat. Vreau o căsătorie cu pompă aici. Vreau să treci prin Liogeats în rochia albă. Vreau să asiste toată lumea de aici la triumful meu... Un triumf de pomină, nu? Unii încă se mai îndoiesc de ce s-a întâmplat. Trebuie să te aştepţi la jigniri, draga mea. Cu atât mai rău! Vreau o nuntă frumoasă în biserica din Liogeats. — O s-o ai, o s-o avem. Nu mă scăpa deloc din ochi şi respira repede. Nu am mai văzut pe nimeni toată ziua. Nu îndrăzneam să mă aventurez în satul plin de văduve, de mame care-şi pierduseră copiii. Toate casele erau în doliu, toate familiile trăiau în încordare. În vremea aceea oamenii nu puteau suporta să vadă un civil tânăr şi întreg. Într-adevăr, reformarea mea era legală; aşa cum se observa din auscultare şi din radiografie, starea unuia dintre plămâni înlătura orice dubii. Însă ciudat era că nu simţeam nicio tulburare, nicio oboseală; mă bucuram de o sănătate de fier. Găsiţi ce explicaţii doriţi, domnule abate. Eram apărat în mod straniu, trebuie să recunosc, eram la adăpost... Şi totuşi, pe măsură ce destinul mi se contura, mă înspăimânta. Mi-am petrecut ziua hoinărind prin grădină. Adila se dusese înapoi la spital. Mama ei nu mai cobora la masă de vreo câţiva ani. Numai ferestrele bătrânei, dinspre faţa principală a castelului, aveau obloanele deschise; toate celelalte erau închise. În partea de vest am văzut o servitoare care spăla geamurile de la camera Mathildei, care comunica cu cea a Adilei. La prânz am primit de la Aline o scrisoare poruncitoare şi ameninţătoare; dar eram liniştit. Avea tot interesul să nu-mi ratez căsătoria şi nu aveam de ce să mă tem din partea ei atâta timp cât nu pusesem mâna pe biştari. Numai atunci ar fi atacat. Tremuram la gândul acesta încă dinainte. Oamenii ca dumneavoastră, domnule abate, se întreabă cum oare ajung cei de teapa mea la ideea de a lichida o fiinţă care-i deranjează. Totuşi, chiar din perioada aceea una din preocupările mele constante era să descopăr un mijloc de a mă descotorosi de Aline. Aveam o imaginaţie fertilă: mi-am petrecut viaţa lichidând-o în gând; câte romane poliţiste aş fi putut scrie cu tot ceea ce născocisem! Dar crimă perfectă nu există. Şi pe uimă Aline, călită de mult timp în jocul periculos al şantajului, era mereu neîncrezătoare. Îmi vorbea deseori de ispita care mă muncea ca de un lucru care mergea de la sine şi-mi explica de ce nu o voi ucide, de ce nu puteam s-o ucid: după patruzeci şi opt de ore aş fi fost bănuit şi arestat; totul mă învinuia. De altminteri, îmi repeta adeseori, lăsase în mani de încredere documentele care urmau să atragă de la început atenţia justiţiei asupra mea. Căţeaua mă convinsese în cele din urmă că aveam tot interesul să rămână în viaţă şi că, dacă i s-ar fi întâmplat vreo nenorocire, aş fi un om pierdut chiar dacă aş fi fost nevinovat. Ziua aceea s-a scurs prin codrii sălbatici şi desfrunziţi care nu ştiau cine sunt deşi mă cunoşteau din copilărie. Numai un om ca mine poate iubi cu patimă acest univers adorabil care n-are nici priviri şi nici conştiinţă cu care să ne judece... Această lume înmiresmată, plină de animale şi de stele, care nu ştie că există sfinţi şi blestemaţi, fiinţe salvate şi fiinţe pierdute. Îmi amintesc că în ziua aceea, pe la ora trei, m-am întins la soare pe un pin doborât al cărui trunchi uriaş ciuntise stejarii în cădere. Chircit în mirosul acesta de scoarţă jupuită mă încălzeam nevinovat ca o vulpe, ca un jder. Natura nu-mi cerea socoteală: tot ceea ce trăieşte împotriva ei, tot ceea ce se amestecă în viaţa sa cea mai intimă se sfâşie reciproc. Eram unul din miile de devoratori care la aceeaşi oră îşi încălzeau la soare penele, blana, elitrele. Nu sufeream; suferinţa mea se oprise prin minune... Pentru că trebuie să ştiţi, domnule abate, durerea aceasta atroce, conştiinţa permanentă a unei detenţii veşnice nu se întrerupe niciodată. Cu toate acestea, în aceea perioadă nu-mi ajunseseră la urechi vorbele pe care mi le-a spus într-o bună zi unul din confraţii dumneavoastră, un preot bătrân cu gură de sfânt, pe care îl întâlneam câteodată pe serpentinele de la Super-Bagnères, în anul în care mi-am făcut cura la Luchon. Da, vorbeam împreună de „prinţul acestei lumi”, cum îl numea el... mi-a spus cu o siguranţă care m-a îngheţat: „Există suflete care îi sunt dăruite lui...” Avea aerul că ştie acest lucru din Sursă sigură. Nu îndrăzneam să-i pun întrebări şi mă grăbeam să schimb vorba. De atunci l-am căutat pe acest bătrân peste tot ca să-l oblig să se explice. În cele din urmă l-am găsit: murise împăcat cu toată lumea, într-un azil de bătrâni, la Vanves, ducând cu el în mormânt îngrozitorul secret: „Există suflete care îi sunt dăruite lui...” Mathilde a sosit a doua zi după prânz, fără ca eu să fiu acolo s-o primesc. Toată ziua am auzit-o strigând-o pe Adila, râzând şi cântând, în camera ei în care îşi desfăcea bagajele. Trântea uşile. Mititica, nu se schimbase, la trecerea ei totul se trezea la viaţă. Eu citeam ziarele la soare când o mână iute mi-a luat pălăria de pe cap. Am auzit un râs pe care l-am recunoscut, dar la început n-am recunoscut decât râsul. Fata aceea înaltă, zveltă, cu talie de rândunică nu semăna de loc cu copilul măsliniu şi pricăjit care îmi fusese tovarăş dejoacă. Însă cu atât mai mult nu semăna cu acea Mathilde Desbats în care se transformase, cu doamna Symphorien Desbats, a cărei conştiinţă nu mai aveţi cinstea s-o îndrumaţi în ziua de azi. Nimic mai puţin tragic, domnule abate, decât Mathilde din perioada aceea. Nu avea înfăţişarea impunătoare pe care o ştiţi dumneavoastră dar speriată da, speriată era: rândunică intrată deodată într-o odaie şi care se loveşte de toate. Prea subţire, colţuroasă... Stând în mijlocul aleii, ca o pasăre care nu rămâne acolo decât o clipită, îşi legăna pălăria şi mă privea fix, cu mişcări ale căpşorului cu părul strâns. Aş putea să vă spun cum era rochia, braţele goale în ciuda vremii încă reci, bilele mari de mărgele din jurul gâtului bronzat. Nu mai eram eu însumi, nu mai ştiam cine sunt: o duioşie tainică se ridica din străfundurile fiinţei mele şi se întindea asupra vieţii mele criminale. Iată-mă redevenit tânăr în faţa unei tinere. Nu, nu poate fi cu putinţă toată această existenţă trăită în vis. Era încă vremea când ne ascundeam în întinderile acoperite de lemn-câinesc. Adila ne căuta, ne striga pe nume iar eu o ţineam în braţe fără s-o strâng şi ea îşi încolăcea braţele pe după gâtul meu. Toată murdăria unei vieţi întregi a durat cât un coşmar; mă trezesc brusc, eşti încă acolo, mă iubeşti... Şi rămânem în tensiune, Fiecare se străduieşte să nu se grăbească... Şi deodată ea vorbeşte: — Cum nu te-ai schimbat deloc, dragul meu Gabriel! Roşeşti la fel ca altădată... Cuvinte fatale: brusc ceaţa se destramă şi îmi revăd viaţa. Deci nimic nu lăsase urme asupra mea? Dar în realitate Mathilde nu se înşela deloc: pe vremea când ne jucam împreună eram la fel de pierdut ca astăzi; mă masca doar nevinovăţia vârstei... Nu, nu mă schimbasem: orice aş fi putut îndeplini după aceea, nu adăugasem nimic chipului meu adevărat, chipului meu veşnic. — Nu pari bolnav... şi totuşi probabil că eşti... Da, ştiu, mi-au arătat radiografia când am făcut ultima călătorie... Acum sunt tare în medicină! Cu toate acestea, e extraordinar cât de bine arăţi. Mi-a controlat temperatura şi a părut contrariată că nu mi-o luam în fiecare seară. Am plecat împreună. Fuseseră doborâţi mulţi pini; defrişările distruseseră ascunzătorile pe care le ştiam. Apa Balionului, la care odinioară trebuie să ajungem prin desişuri şi care curgea pe sub ramurile îngemănate ale arinilor şi stejarilor, rămăsese acum fără acoperiş: se înfiora străbătând un teren plat plin de butuci şi semănată cu resturi de scoarţă. — Balionul, cel puţin, nu s-a schimbat, spunea Mathilde. Crezi oare că bombardamentele sau gazele au vreo putere în faţa pâraielor? Împotriva apei vii nu poţi nimic... — Ba da, fetiţa mea (întotdeauna îi spusesem fetiţa mea), poţi s-o otrăveşti... Uite, am adăugat, „cazemata”[5] noastră e tot acolo! Ştiţi ce înseamnă o cazemată la noi la Liogeats: un adăpost din care se vânează cu puşca porumbei guleraţi. Am intrat în ea ca pe vremuri. Nici eu nu mai voiam să profit de singurătate şi nici Mathilde nu se mai gândea la nimic rău. Ne regăsiserăm aidoma copiilor care din totdeauna şi-au petrecut vacanţa în aceeaşi regiune: stăteam pur şi simplu umăr lângă umăr. Şi iarăşi mi-am pierdut conştiinţa identităţii, în liniştea absolută şi în mirosul de ferigi moarte. În ziua aceea aş fi putut să cred despre faptele mele, care nu-mi lăsaseră nicio urmă pe chip, că nici în suflet nu mă însemnaseră cu nimic. Poate că această micuţă Mathilde era ea singură nevinovată pentru amândoi? Câteva clipe am fost fericit... da, ştiu totuşi ce este fericirea... până în momentul în care Mathilde a spus: — Pe Adila, de exemplu, am găsit-o foarte schimbată... de nerecunoscut: o bătrână. Nu am răspuns. Picăturile de ploaie duruiau pe acoperişul nostru de ferigi şi frunze. În imediata noastră apropiere o pasăre ţipa foarte strident. Să nu mă gândesc la Adila! Să nu mă gândesc la Adila! Însă, în ciuda eforturilor mele, de acum înainte se găsea între noi. Mathilde mă întreba cu ce mă ocupam şi voia să ştie de unde aveam bani. Răspundeam cu prudenţă şi cu un tremur secret. Era o fetiţă practică, abilă în afaceri, cum sunt atâtea pe la noi şi pe care le depistam cu destulă greutate. Din fericire, o parte din aranjamentele mele puteau fi dezvăluite. În vremea aceea puteai să cumperi orice, depozitai şi vindeai peste o lună, cu un profit serios. Mathilde strâmba din nas; era ceea ce ea numea „a trăi din expediente”. — Nu te-ai gândit niciodată, m-a întrebat, să pleci din Paris şi să vii înapoi la Liogeats? — Şi la Liogeats ce-aş face? — Ştiu şi eu! Caută… Privirile ni s-au încrucişat în întunericul din cazemată. Ploaia se oprise. Pământul îmbibat ne învăluia în mirosul şi în răcoarea sa... Dar ne ţineam de cald reciproc. Ştiam ce îmi oferă. Înţelegeam... Prea târziu! Doar sacrificând-o pe Adila... De fapt nici n-ar însemna un sacrificiu: Adila nu mă mai iubea, în ochii ei căsătoria nu mai era decât un fel de reparaţie, împotriva mea nu avea nicio putere... — Ai putea, de pildă, să te ocupi de proprietăţile mele? — În ce calitate? A ocolit întrebarea, a vorbit aiurea despre Brighton, despre două prietene australiene ai căror părinţi pieriseră la bordul unui vas torpilat. Deodată m-a întrebat dacă ştiam de ce se întorsese în Franţa. Era vorba de un proiect de căsătorie cu unul din verii lor, Symphorien Desbats, mai mare decât ea cu douăzeci de ani dar care se ocupa de proprietăţile Mathildei de pe vremea când trăiau părinţii ei. — Încă nu ne-am hotărât, a reluat ea. Dar dacă răspunsul va fi „nu”, aşa cum cred, n-o să pot să anunţ un om căruia îi datorez atât de mult printr-o scrisoare... Reîncepuse ploaia. Am alergat către casă. Am luat-o de mână cum făceam în copilărie; dar acum era mai iute decât mine. Aşa am intrat în vestibulul întunecos. Furtuna bubuia slab. Am văzut un mantou de infirmieră aruncat pe un fotoliu. — S-a întors Adila, a spus Mathilde. Eu nu îndrăznesc s-o strig. Are aerul că fuge de mine... Ştii tu cumva dacă are vreun motiv să fie supărată pe mine? Poate crede că nu i-am scris destul...La urma urmei, nu eram chiar atât de intime! După ce o să mă mărit o să pot să am şi eu viaţa mea... — Castelul este în coproprietate? — Sper să ies din povestea asta. De altfel nu ţin la castel... Dacă vrea Adila să-l păstreze... — Locuinţa domnului Desbats din piaţă e sinistră... Mi-a răspuns cu o voce tremurătoare „că nu era vorba să stea la domnul Desbats”. Ca de fiecare dată când era furtună, curentul electric era întrerupt. Stăteam în picioare şi în jurul nostru se făcea simţită scurgerea în amurg. Am auzit paşi la primul etaj. Eram pradă unei dorinţe nebune, absurde: să vorbesc chiar atunci cu Adila şi să o azvârl imediat peste bord. Îmi era imposibil să mai rămân fie şi pentru o clipă în nesiguranţă: voiam să am în sfârşit cale liberă, să pot în sfârşit să fiu fericit! Aş înlătura toate piedicile; deja mă aruncam asupra lor cu gândul, ca un nebun. Ah! şi Aline? Însă Mathilde era la fel de bogată ca Adila... Puteam să sustrag suma care trebuia ca să-i închid gura Alinei... Dar nu: ştiam prea bine că nimic nu o va împiedica pe ticăloasă să mă şantajeze până în mormânt. Odată căsătoria încheiată, aş avea timp să mă gândesc şi la asta. Numai fericirea, fericirea asta nesperată mi-ar da curajul să o reduc pe Aline la tăcere, la tăcere veşnică. Da, dintr-o dată, chiar în secunda aceea, în acel hol de castel de la ţară, lângă fata aceasta care respira repede, eram hotărât să comit această ultimă crimă: o ultimă crimă prin care să-mi câştig dreptul de a nu mai comite altele. Încă o crimă şi s-ar fi terminat. Ploua zgomotos, furtuna răbufnea şi totuşi nu auzeam nimic altceva decât gâfâitul uşor al Mathildei. Mâinile mele şovăitoare s-au întins în întuneric. — Dintotdeauna, a murmurat. Şi tu? O ţineam în braţe, atent la paşii grei de deasupra capetelor noastre: Adila... Să scap de Adila imediat... Nu mai puteam să trăiesc în nesiguranţă nicio clipă. Am îndepărtat-o cu blândeţe pe Mathilde şi i-am spus să meargă să mă aştepte la ea în cameră. Am intrat la Adila fără să bat la uşă, ca un hoţ. Se plimba de-a lungul şi de-a latul camerei, rugându-se totodată: era acel du-te-vino pe care îl auzeam în hol. Pe cămin erau aprinse câteva lumânări. A părut speriată când m-a văzut şi s-a oprit, cu mătăniile încolăcite în jurul încheieturii. — Voiam să-ţi vorbesc înainte de cină (ce voce blândă aveam! Blândeţea ei mă mira şi pe mine). M-am gândit mult după discuţia noastră de ieri. Ţi-am făcut destul de rău, biata mea Adila. Căsătoria acesta ar fi o nebunie... A făcut un gest de lehamite: — Ce rost are să mai vorbim despre asta? Ce-am avut să ne spunem ne-am spus. Am îngăimat, deja cuprins de mânie: — Şi eu ce fac? Cu mine cum rămâne? Cum rămâne cu fericirea mea? Adila se întorsese şi mă privea cu o atenţie profundă. — Fericirea ta? Înseamnă averea mea... proprietăţile mele... Pe ce ton degajat a rostit cuvintele acestea! Am protestat spunând că puţin îmi păsa de banii ei. În zadar am încercat să mă stăpânesc: — Pot să am şi eu o proprietate la fel de frumoasă şi chiar mai frumoasă decât a ta. Şi în acelaşi timp să mă însor cu o femeie care să nu fie... (urma un cuvânt care îmi scapă din când în când, unul din acei termeni obsceni pe care nu-mi stă în fire să-i rostesc, căci prin natura mea am oroare de ei. Şi totuşi, în anumite ocazii nu vă închipuiţi ce îmi vine la gură...) Adila m-a întrebat cu voce tremurătoare: — Care femeie? Mathilde? Aveam unele dubii. Simţeam însă că o să vină şi asta, a adăugat cu un aer îndurerat. Şi apoi, foarte calmă: Ei bine nu, dragul meu, la asta o să trebuiască să renunţi. Şi pe când eu bolboroseam „cine mă obligă?”, mi-a răspuns că avea ea suficiente mijloace... — Hai, fii serioasă! o să te pierzi şi pe tine... Atinsesem apogeul unei crize ale cărei consecinţe le suportase deseori. Însă nu ceda deloc şi îmi susţinea privirea: — Nu mă mai înspăimânţi, mă aştept la orice. Ascultă-mă bine daca trebuie o să iau cu plăcere asupra mea sarcina salvării Mathildei. Dar tot n-ai înţeles că nu mai am nimic de pierdut şi nimic de câştigat, că am pierdut sau am câştigat totul... că nu mai poţi să-mi faci niciun rău? Mi-am ridicat mâinile spre gâtul său mare şi alb: — Şi de asta ce zici, nici de asta nu ţi-e frică? A clătinat din cap: — Nu Gabriel, pentru că ţi-e prea frică ţie însuţi... Am ezitat să mă arunc asupra ei când ieşea. A mers până la scară însă nu ca să scape de mine, aşa cum crezusem la început; căci am auzit că o strigă pe Mathilde cu o voce puternică. Pasul uşor al fetiţei făcea să scârţâie treptele. Mă ţineam cât mai departe de fereastră şi Mathilde nu m-a zărit imediat după ce a intrat. I-am auzit vocea: — Eşti acolo, Gabriel? În acest timp Adila închisese uşa din nou. — Gabriel şi cu mine nu mai putem amâna să-ţi anunţăm o veste mare. Îmi promiseseşi că o să-i comunici chiar tu Mathildei, Gabriel... Probabil că la început tânăra fată a crezut că i-am povestit verişoarei sale ce se întâmplase între noi şi că Adila răspunsese anunţându-şi propria logodnă. — Am întâlnit fericirea, a spus Mathilde râzând, fiecare în felul ei... Dar spune-mi imediat cum îl cheamă, Adila... îl cunosc? — Draga mea, nu ghiceşti? Este aici în cameră... Vorbea prudent. Ca prin vis am auzit-o pe Mathilde repetând: — Cum? Ce glumă-i asta? Aşteptam să se termine totul când, deodată, tânăra fată m-a întrebat: — Nu-i adevărat, nu-i aşa, Gabriel? Am bâiguit: — Sper că nu... Atunci Adila, ca şi cum ar fi repetat o lecţie, a conchis pe un ton neutru că nu puteam să neg, că eram promişi unul altuia. Mathilde îmi şoptea: — Îşi bate joc de tine? Răspunde! Răspunde, ce mai stai! Am făcut un gest vag de refuz. Auzeam cuvintele gâfâite ale Mathildei fără să le dau nicio semnificaţie   [1] Cred în Dumnezeu. [2] dugheană, magherniţă. [3] cântec de leagăn. [4] Fetele drept-credincioase. [5] în textul original – „jouquet”  

  PREFAŢA   N-am intenţionat să dau în Sfârşitul nopţii o continuare la Therese Desqueyroux[1], ci portretul unei femei la apusul vieţii, pe care am mai zugrăvit-o odată în timpul tinereţii sale criminale. Nu e deloc necesar s-o fi cunoscut pe prima Therese, pentru a manifesta interes pentru cea a cărei ultimă dragoste o povestesc aici. De zece ani, de când, obosită de a trăi în mine, cerea să moară, doream ca moartea să-i fie creştinească; de aceea intitulasem cartea, pe care n-o scrisesem încă, Sfârşitul nopţii, fără să ştiu cum se va sfârşi această noapte: opera terminată risipeşte, în parte, speranţa inclusă în titlu. Cititorului, care doreşte pe bună dreptate ca orice operă literară să marcheze etapele unei ascensiuni spirituale şi care se va mira poate de această coborâre în infern, unde îl port iarăşi cu mine, vreau să-i reamintesc că eroina aparţine unei perioade a vieţii mele de mult trecute, şi că e martorul unei nelinişti depăşite, De altfel, deşi scrisesem aceste pagini fără altă intenţie decât aceea de a pune în lumină chipul chinuit al Theresei, astăzi ştiu ce înseamnă de pentru mine şi mai ales ceea ce m-au ajutat să descopăr: puterea cu care sunt înzestrate fiinţele cele mai împovărate de fatalitate, puterea aceea de a spune nu legii care le striveşte. Când Therese, cu o mână şovăitoare, îşi dă la o parte părul de pe fruntea răvăşită, pentru ca băiatul care o adoră să se înspwimânte şi să se îndepărteze de ea, gestul dă semnificaţie întregii cărţi. La fiecare întâlnire, nefericita îl reia, neîncetând să se împotrivească forţei care i-a fost dată, pentru a otrăvi şi a corupe. Dar ea face parte din acea categorie de fiinţe (o imensă familie!), care nu vor ieşi din noapte, decât ieşind din viaţă. Cu o singură condiţie, să nu se împace cu ideea nopţii. De ce am întrerupt această povestire puţin înainte ca Therese să fie iertată, îngăduindu-i-se astfel împăcarea cerească? Adevărul este că aceste pagini consolatoare au fost scrise şi apoi rupte ’ nu VEDEAM preotul indicat să primească spovedania Theresei. La Roma, am dat peste acest preot, şi astăzi ştiu (poate că odată am să scriu despre lucrul acesta) cum a intrat Therese în lumina morţii.     Roma, Boboteazî, 1935 — Ieşi astă-seară, Anna? Cu capul înălţat, Therese, îşi privea slujnica. Costumul-taior pe care i-l dăruise era prea strâmt pentru trupul tânăr şi împlinit al fetei. Anna stătea în picioare în faţa stăpânei. — Auzi ploaia, fetiţo? Ce-ai să faci afară? Ar fi vrut s-o reţină, să asculte clinchetul familiar ar farfuriilor mutate dintr-un loc în altul şi cântecul acela de neînţeles al cărui refren alsaciana îl fredona la nesfârşit. În celelalte seri, până la orele zece, Therese se simţea în siguranţă, învăluită de rumoarea aceea pe care o face o fiinţă vie, când este tânără. În primele luni, Anna locuise în apaihament, într-o cămăruţă liberă. Iar noaptea, stăpână-sa auzea suspine, vorbe nedesluşite de copil care visează, uneori câte un mârâit animalic. Şi chiar când tânăra fată dormea somnul cel mai adânc, Therese îi simţea prezenţa, de parcă ar fi auzit cum circulă sângele prin trupul întins dincolo de perete. Nu era singură; bătăile proprie-i inimi n-o mai înspăimântau. Sâmbătă seara slujnica ieşea în oraş; Therese rămânea cu ochii deschişi în beznă, ştiind că somnul nu avea s-o cuprindă înainte de înapoierea fetişcanei care, uneori, nu se întorcea decât în zori. Cu toate că niciodată nu i se ceruse socoteală de nimic, într-o bună zi Anna şi-a cărat lucrurile la etajul servitorilor: „ca să hoinărească mai în voie, pricepeţi!“ a zis portăreasa. Therese a trebuit să se mulţumească cu puţina mângâiere pe care i-o aducea prezenţa Annei până la orele zece. Când fetişcana venea să-i spună bună seara şi să primească dispoziţii pentru ziua următoare, stăpâna se străduia să prelungească discuţia; o întreba despre familia ei: „Avea vreo ştire de la maică-sa?“, dar mai totdeauna fata îi răspundea prin fraze scurte, ca un copil pe care cei mari îl obosesc şi care se grăbeşte să meargă la joacă. Nicio duşmănie, de altfel; ba chiar o pornire afectuoasă. Ceea ce predomina totuşi era acea nepăsare a tinerilor faţă de bunăvoinţa vârstnicilor pe care nu-i pot iubi. Therese dădea târcoale acestui univers ferecat: o ţărancă, o slujnică, pe care o păstra ca pe o bucăţică de pâine neagră în temniţa el, neavând de ales între tânăra fată şi altă fiinţă omenească. De obicei nu stăruia; şi după ce Anna îi spunea: „îi doresc noapte bună doamnei. Doamna nu mai doreşte nimic?“ Therese se ghemuia în colţul ei aşteptând, ca întotdeauna, cu inima strânsă zgomotul uşii închise. în această sâmbătă, însă, deşi nu se făcuse ora nouă, Anna părea că se pregăteşte de plecare, cocoţată pe tocurile înalte cu picioarele cam groase, strânse ca într-un corset în pantofii din imitaţie de şopârlă. — Nu ţi-e teamă de ploaie, fetiţo? — O! până la metrou, nu-i mult de mers… — O să-ţi uzi taiorul. — N-o să stăm pe stradă. Ne ducem la cinema… — „Ne ducem” — cine? Ea-i răspunse cu un aer îndărătnic: — Câţiva prieteni… şi se şi repezi la uşă. Therese o strigă: — Şi dacă te-aş ruga să rămâi, astă-seară? Nu mă simt prea bine… îşi asculta, uluită, răsunetul propriilor cuvinte. Vorbea oare ea? Slujnica bombăni: — Bine! dacă-i aşa… dar Therese se şi răzgândise: — Nu, simt că mi-i mai bine… Du-te şi te distrează, fetiţo. — Doamna doreşte să-i încălzesc laptele? — Nu, nu. N-am nevoie de nimic. Hai, du-te. — Doriţi să aprind focul? Therese îi răspunse că o să-l aprindă singură, dacă i-o fi frig. Se abţinu s-o împingă pe fată de umeri; de data aceasta, zgomotul uşii închise nu numai că nu-i făcu rău, dar îi dădu un sentiment de uşurare. Se privi în oglindă şi rosti cu glas tare: „Ce-i cu tine, Therese?“ Ce se petrecea, oare cu ea? Se umilise astă-seară mai mult decât oricând? Gândul că-şi va petrece de una singură o seară şi o noapte întreagă o făcuse să se agaţe, aşa cum. Proceda întotdeauna, de prima fiinţă răsărită în cale. Să nu fie singură, să aibă cu cine schimba o vorbă, să audă respiraţia unui om tânăr… Atât şi nimic mai mult; dar nici acest lucru nu mai era posibil. Şi, ca întotdeauna, un val de ură urcă din străfundul fiinţei sale: „proasta asta o să-şi frângă repede gâtul şi până la urmă o să facă trotuarul…” Theresei îi fu ruşine de sentimentul care o stăpânea, îşi scutură capul. Va aprinde focul… Nu pentru că seara de octombrie ar fi fost rece; dar, vorba ceea, focul îţi ţine tovărăşie. Va lua o carte… cum de nu se gândise să-şi facă rost în timpul după-amiezii de un roman poliţist? Nu suporta nicio altă lectură în afara romanelor poliţiste. Când era tânără încerca să se regăsească în cărţi şi sublinia cu creionul unele pasaje. Acum nu mai aştepta nimic de la confruntarea cu personajele născocite: toate dispăreau, se pierdeau în propria ei strălucire. Astă-seară deschise totuşi cu mâna tremurândă biblioteca eu geamuri — aceeaşi care îi mobilase pe vremuri camera ei de fată, la Argelouse, în timpul nevinovăţiei, şi tot aceeaşi care o asistase în zilele când. Proaspăt măritată, starea bărbatului său îi obliga să locuiască în camere separate. Therese îşi aminteşte cum, timp de câteva zile, ascunsese pacheţelul cu droguri în dosul volumelor Istoria Consulatului şi a Imperiului… Această mobilă veche şi onestă, tăinuitoare de otravă, complicea crimei sale, martora crimei sale… Cum de-a putut, oare, parcurge un drum atât de lung, de la ferma din Argelouse până la etajul al treilea al casei bătrâneşti de pe strada du Bac? Therese şovăie o clipă, ia cartea, o pune jos, închide biblioteca, se apropie de oglindă. Îi cade părul ca la bărbaţi; da, are o frunte cheală de om bătrân: „o frunte de gânditor“, rosteşte ea cu glasul şoptit. Dar acesta e singurul semn vizibil de bătrâneţe:\, Când îmi pun pălăria arăt întocmai ca mai înainte. Încă de la douăzeci de ani mi se spunea că n-am vârstă…" Cele două cute care-i porneau de la nasul prea mic spre colţul buzelor, păreau să fie doar cu puţin mai accentuate decât pe vremuri. Ce-ar fi să iasă-n oraş… La cinema? Nu, ar costa-o prea scump, nu s-ar putea abţine ca apoi să nu bea un păhărel din cafenea în cafenea… începea să facă mici datorii. În Landă treburile mergeau din ce în ce mai prost. Era pentru prima oară când moşia nu mai aducea beneficii. Bărbatul său îi scrisese patru pagini referitoare la acest lucru: stâlpii de mână nu mai au căutare; englezii îi refuză. Totuşi răririle trebuie făcute pentru că pinii încep să se resimtă. Aceste răriri care altădată produceau, acum costă scump. Preţurile răşinii n-au fost niciodată atât de’ scăzute… încerca să vândă pinii, dar negustorii îi ofereau preţuri derizorii. Therese îşi păstrase totuşi obiceiurile de altădată; nu putea ieşi în oraş fără să arunce banii ca pe un lest, pentru a se înălţa puţin deasupra acestui vid, pentru a realiza, dacă nu plăcerea, cel puţin ameţeala, abrutizarea. De altfel nu mai avea forţa fizică de a rătăci singură pe străzi. Cinematograful nu o ajutase niciodată cu nimic, semiîntunericul din sală provocându-i o plictiseală căreia nu putea să-i reziste. Cea mai neînsemnată fiinţă vie căreia, la cafenea, îi urmărea gesturile şi mişcăi’ile o interesa mai mult decât imaginile de pe ecran. Dar ea nu mai avea curajul să se desfete spionându-i pe alţii, pentru că nicăieri nu trecea neobservată. Zadarnic se îmbrăca în culori şterse, zadarnic îşi căuta un loc ferit: în înfăţişarea ei era ceva, nici ea nu ştia ce, care atrăgea atenţia. Sau poate îşi închipuia doar? Oare din pricina chipului neliniştit, a gui’ii acesteia strânse? în ţinuta sa, pe care o credea corectă şi chiar sobră, stăruia acea vagă dezordine, acea uşoară extravaganţă, a femeilor care încep să îmbătrînească şi care nu mai au pe nimeni care să le dea sfaturi. În copilărie, Therese se distra adesea pe se putea abţine să nu strice pălăriile care i se seama mătuşii Clara, pentru că fata bătrână nu cumpărau, modificându-le după gustul eî. Dar iată că acum Therese se lăsa pradă aceleiaşi manii şi orice-şi punea pe ea, căpăta, fără voia ei, un aspect bizar. Poate că mai târziu va deveni şi ea una din bătrânele acelea ciudate, cu pălării cu pene, care-şi vorbesc singure pe băncile din parcuri, trăgând după de bocceluţa cu zdrenţe vechi. Nu era conştientă de această ciudăţenie; şi totuşi îşi dădea bine seama că pierduse puterea aceea de care singuraticii nu se pot lipsi — puterea insectelor care împrumută culoarea frunzei şi a scoarţei. De la masa ei, la cafenea sau la restaurant, ani de-a rândul, Therese cercetase în taină fiinţele care n-o vedeau. Ce făcuse oare cu inelul care te face nevăzut? Iată că acum atrage toate privirile, ca animalul străin de turmă. Aici, cel puţin, între aceşti patru pereţi, cu această podea lăsată, cu acest tavan, pe care dacă şi-ar fi ridicat braţul l-ar fi putut atinge, era sigură că se află la adăpost. Trebuia numai să-şi găsească forţa să rămână în acest spaţiu mărginit. Or, în seara aceasta, Therese simţea că n-are tăria să stea singură. Era atât de convinsă de acest lucru, încât fu gata să se lase cuprinsă de spaimă. Apropiindu-se din nou de cămin, se privi în oglindă şi cu un gest familiar îşi lăsă degetele să-i alunece încet, de-a lungul obrajilor. Nimic nou nu se petrecea în viaţa ei, în acel moment al zilei,   decât ceea ce se petrecuse întotdeauna: nimic nou… Nimic. Şi totuşi era sigură că atinsese o limită: ea vagabondul care îşi dă seama că a apucat-o pe un drum care nu duce nicăieri şi care se pierde în întinderea nisipoasă. Fiecare zgomot de afară se izola de forfota umană, căpăta o valoare absolută: acest claxon de automobil, acest râs femeiesc, acest scârţâit de frână. Therese înaintă până la fereastră; 6 deschise. Ploua. Vitrina farmacistului era încă luminată. Verdele şi roşul unui afiş luceau sub razele unui felinar. Therese se aplecă, măsură cu ochii distanţa până la trotuar. Ai fi zis că cercetează vidul. Nici măcar umbra curajului de a se arunca în el! Dar poate că ameţeala… Invoca ameţeala şi se ferea de ea. Închise iute fereastra, şopti: „Laşă!“ Ce lucru cumplit, să vrei să provoci moartea cuiva, când ţie ţi-e frică de ea. Cu o zi mainainte se împliniseră cincisprezece ani de când, escortată de avocatul său, Therese ieşise din tribunalul subprefecturii şi străbătuse piaţa pustie, repetând cu glasul scăzut: „Neurmărire! Neurmărire!“ Liberă în sfârşit, crezuse ea… Ca şi cum stătea în puterea oamenilor să decidă dacă o crimă se consideră necomisă, când a avut loc în realitate! în seara aceea nu bănuise că va intra într-o temniţă mai cumplită decât cel mai strâmt mormânt: în temniţa faptei sale şi că niciodată nu va evada din ea. „Dacă n-aş fi dispreţuit decât viaţa altora, dar viaţa mea…’“ De la unica încercare de sinucidere, la Argelouse, simţea în ea, mereu treaz, chiar în ceasurile de mare deznădejde, instinctul de conservare. În cele mai nesăbuite clipe din aceşti cincisprezece ani, respectase o anumită igienă; îşi menajase întotdeauna inima bolnavă. Plăcerea aceasta de a se ruina, indiferenţa aceasta faţă de propria distrugere pe care o au fiinţele obişnuite cu droguri, erau lucruri de care ea se ferise întotdeauna, nu din motive nobile, ci din teama de moarte.. N-a fost nevoie ca doctorul să insiste prea mult pentru a o convinge să nu mai fumeze din pricina inimii. În casa ei n-ai fi putut găsi o singură ţigară. Therese simţi că o cuprinde frigul. Îşi frecă de talpa pantofului un. Chibrit de bucătărie, şi flacăra începu să lingă lemnele de proastă calitate, plătite atât de scump la Paris. Dar pârâitul lemnului, mirosul fumului îi reaminteau acestei fiinţe născute în landă alte momente din zilele nevinovăţiei sale: timpul de dinaintea faptei… îşi trase fotoliul cât mai aproape de sobă şi, cu ochii închişi, începu să-şi mângâie picioarele cu acelaşi gest pe care-l observase pe vremuri la mătuşa Clara. Mirosul acesta al primelor focuri conţinea în el multe altele: pe cel al ceţii de pe trotuarele triste din oraşul Bordeaux, pe cel din faţa subprefecturi, — cel al înapoierii acasă. Chipuri apăreau pentru scurt timp pe ecranul minţii sale, apoi se ştergeau: fiinţe care ocupaseră un loc în viaţa ei pe vremea când zarurile nu fuseseră încă aruncate, când jocurile nu erau încă făcute, când lucrurile s-ar fi putut petrece altfel decât se petrecuseră. Acum însă totul era încheiat: imposibil să schimbi cu ceva rezultatul faptelor tale; destinul său se conturase o dată pentru totdeauna. Lucrul acesta însemna să continui să trăieşti când ai certitudinea că nu mai poţi adăuga nimic şi nici suprima nimic din ceea ce este. Auzi ceasul bătând ora nouă. Trebuia să mai rabde puţin, deoarece era prea devreme ca să înghită pastila care îi asigura câteva ore de somn. Nu pentru că lucrul acesta intra în obiceiurile deznădăjduitei prevăzătoare, dar în seara aceasta nu-şi putea refuza acest remediu. Dimineaţa ai întotdeauna mai mult curaj; ceea ce voia ea să evite cu orice preţ era să nu se trezească la miezul nopţii. Mai presus de toate, o înspăimânta insomnia când, întinsă în întuneric cădea pradă, fără putere de împotrivire, tuturor furiilor imaginaţiei sale, tuturor ispitelor minţii. Ca să scape de spaima de a se şti femeia care devenise, ca să nu ajungă în ghearele acestei gloate mute, unde recunoştea chipul posac cu obrajii căzuţi al lui Bernard, soţul ei, victima ei, precum şi gingaşul chip măsliniu al fiicei sale Mărie, care acum avea şaptesprezece ani, în sfârşit, atâtea fiinţe, pe care le urmărise, le hărţuise, cărora le tulbvirase existenţa şi care o alungaseră; ca să nu se lase sufocată de invazia de fantome, nu avea altă scăpare, în timpul nopţilor fără somn, decât să aleagă una dintre de, decât să îmblânzească una din fiinţele acelea neînsemnate şi să trăiască în gând o scurtă bucurie fără urmări. Căci doar aceia care nu contaseră decât puţin în viaţa ei, care nu jucaseră decât un rol mărunt în existenţa ei îi mai arătau o oarecare blândeţe: prietenii abia înfiripate, iubiri care nu avuseseră timp să se descompună. în intervalul insomniilor sale, Therese rătăcea cu gândul peste acest câmp de bătălie, întorcea cadavrele cu faţa în sus, căuta un chip încă neatins. Rămăsese vreunul de care să nu-şi amintească cu amărăciune? Aproape toţi cei care la început o iubiseră n-au avut nevoie de prea mult timp pentru a descoperi în ea forţa aceasta distructivă. Doar fiinţele întâlnite în mod întâmplător o mai ajutau, fiinţele acelea care se aventuraseră până la marginea vieţii sale; de la de doar mai putea aştepta o mângâiere: necunoscuţi întâlniţi într-o noapte şi niciodată revăzuţi… De cele mai multe ori însă se întâmpla ca Therese să-i piardă şi pe aceştia, chiar în imaginaţie; dispăreau; constata brusc că nu mai erau acolo şi că gândurile ei rătăceau aiurea. Nici înminte nu acceptau să-i fie prieteni. O lăsau singură şi atunci apăreau alţii. Ah! pe aceştia cât ar fi vrut să-i alunge! Aduceau cu ei amintirea unei umilinţe, a unei ruşini. În timpul acestor jalnice întâmplări, se   ivise mai totdeauna un moment în care ea înţelesese că persoana complice îşi cerea partea… Da, — Totdeauna se ivise acest moment al vorbei cu subînţeles şi al mâinii întinse: exploatarea îmbrăcase toate formele, de la împrumutul direct până la afacerile importante, din care i se promitea că va avea de câştigat. În timpul acesta, al tihnei celei mai desăvârşite, când liniştea eâmpiei se revărsa asupra Parisului, Therese relua’ la nesfârşit socoteala tuturor banilor pe care îi împrumutase sau care îi fuseseră luaţi în mod necinstit; constrânsă la strictul necesar, se enerva, îşi ieşea din fire, confrunta totalul pierderilor cu cel al datoriilor, pradă cu totul „spaimei de. A nu avea“, care îi stăpânise pe toţi bătrânii familiei ei… Nu, în seara aceasta, Therese n-o să se mai lase dominata de astfel de chinuri. Dacă îţi impui poţi să adormi. Trebuia să mai aştepte o oră. Încă o oră! Era însă la capătul puterilor… Se ridică, se apropie de măsuţa pe care era aşezat fonograful, dar se înfiora la gândul vacarmului posibil, de parcă muzica gata să izbucnească ar fi avut puterea să răstoarne pereţii, să o sufoce sub dărâmături. Se înapoie aşadar la fotoliu şi din nou privi flăcările. Chiar în clipa în care-şi spunea: „Mai are rost să trăiesc? Şi totuşi nimic n-o să se întâmple, pentru că niciodată nu se întâmplă nimic şi nimicmi mi se poate întâmpla”, chiar în clipa aceea auzi soneria de la intrare. Un zbârnâit scurt, care i se păru foarte puternic. Imediat însă schiţă un zâmbet gândindu-se la emoţia care o stăpânise: cine să fie decât Anna care avusese remuşcări şi care se temuse ca stăpână-sa să nu fie cu adevărat bolnavă… Nu! nici măcar Anna: cu siguranţă portăreasa, care îi făgăduise că va urca să vadă dacă mai târziu bătrâna n-ar avea nevoie de ceva. Da, cu siguranţă portăreasa… (deşi ea nu suna în felul acesta).   [1]           Vezi „Biblioteca pentru toţi" nr. 396 (1967).  

Doamne, fie‑ţi milă de nebunişi de nebune, îndurâ‑te de ei! O, Creatorule, pot exista oare monştri în ochii aceluia care singur ştie de ce exista asemenea făpturi, cum s‑au făcut aşa şi cum ar fi putut să fie altfel?... CHARLES BAUDELAIRE     Mulţi vor spune, Thérèse, că tu nici nu exişti. Eu însă ştiu că exişti, eu care de ani întregi te urmăresc şi adesea, când trec pe lângă tine, te opresc şi îţi smulg masca de pe obraz. Îmi amintesc că eram încă un băieţandru când, în atmosfera înăbuşitoare a Curţii cu furi, ţi‑am zărit faţa mică, palidă, cu buzele strânse: soarta ta era în mâinile unor avocaţi mai puţin necruţători decât cucoanele împopoţonate din sală. Mai târziu te‑am regăsit în salonul unui conac sub înfăţişarea unei femei tinere, cu privirea rătăcită, enervată de grija permanentă şi de atenţiile cu care o înconjurau nişte bătrâne, desigur rude apropiate, şi un soţ cam naiv. — Ce‑ofi având?, se mirau ei. Doar nu‑i lipseşte nimiciţi satisfacem orice dorinţă... De câte ori, de atunci, nu ţi‑am admirat mâna poate puţin prea mare, pe care îţi sprijineai fruntea largă şi atât de frumoasă! De câte ori nu te‑am observat cum te învârteai după gratiile vii ale familiei, ca o lupoaică în cuşcă, şi mă sfredeleai cu o privire rea şi tristă. Pe mulţi îi va mira faptul că imaginaţia mea a putut crea o făptură şi mai odioasă decât toţi ceilalţi eroi ai mei. Dar voi izbuti eu oare vreodată să spun câte ceva despre fiinţele din care virtutea parca şiroieşte şi au inima deschisa, ca în palmă? Oamenii virtuoşi, inimile deschise, n‑au istorie; eu o cunosc însă pe aceea a inimilor îngropate adânc într‑un trup de tină cu care s‑au contopit. Aş fi vrut ca durerea să te îndrepte spre credinţă, Thérèse, şi multă vreme am dorit să devii demnă de a purta numele de Sfânta Locusta1. Dar şi atunci, unii – chiar dintre aceia care cred că sufletele noastre chinuite îşi pot răscumpăra păcatele – s‑arfi indignat ca în faţa unui sacrilegiu. Acum, când te părăsesc pentru totdeauna pe strada pe care o baţi, păstrez speranţa că nu mai eşti singură. 1 Locusta – vestită otrăvitoare în Roma antică. A fost executată. I Avocatul deschise o uşă. Ceaţa de afară pătrunse în coridorul dosnic al Palatului de Justiţie, unde se găsea Thérèse Desqueyroux, care simţi pe obraz boarea ei umedă şi o trase adânc în piept. Nu îndrăznea să iasă, de teamă să nu o aştepte cineva. Un bărbat cu gulerul hainei ridicat, care stătuse rezemat de un platan, se apropie, şi abia atunci îl recunoscu pe tatăl ei. Avocatul strigă: — Dosarul a fost închis! – apoi se întoarse către Thérèse: Poţi ieşi, nu‑i nimeni. Thérèse începu să coboare treptele umede. Mica piaţă părea într‑adevăr pustie. Tatăl ei nu o îmbrăţişa, nici măcar nu se uită la ea; era preocupat să‑l descoase pe avocatul Duros care‑i răspundea cu vocea scăzută de parcă s‑ar fi temut să nu‑i asculte cineva. Thérèse abia putea desluşi cuvintele lor: — Mâine vom primi confirmarea oficială că dosarul a fost închis. — S-ar putea să mai avem vreo surpriză? — Nici gând! Le‑am tăiat apa de la moară. — După depoziţia ginerelui meu totul era limpede. — Limpede... să zicem... E mai degrabă o chestiune de interpretare. — De vreme ce el însuşi a recunoscut că niciodată nu număra picăturile... — Ştii, Larroque, în astfel de cazuri mărturia victimei... Thérèse interveni răspicat: — Aici n‑a existat nici‑o victimă. — Voiam să spun: victima propriei imprudenţe, doamnă... O clipă cei doi bărbaţi o priviră cu atenţie pe tânăra femeie care stătea nemişcată, zgribulită; pe faţa ei lividă nu se citea nimic. În cele din urmă, îi întrebă unde se afla trăsura. Domnul Larroque lăsase trăsura să‑i aştepte afară din oraş, pe drumul către Budos, pentru a nu stârni comentarii. Traversară piaţa; plouase şi pe băncile umede se lipiseră frunze de platan. Din fericire se însera mult mai devreme acum, şi apoi la drumul către Budos se putea ajunge pe străzile cel mai puţin umblate ale acestui orăşel de provincie. Thérèse, cu un cap mai înaltă decât cei doi bărbaţi, mergea între ei; îşi reluaseră discuţia ca şi cum ea nici n‑ar fi fost de faţă şi, pentru că prezenţa ei fizică îi stingherea, despărţindu‑i, o împingeau cu cotul la o parte ca pe un obiect. Thérèse căută să rămână cu câţiva paşi în urmă, îşi scoase o mănuşă, dezgolindu‑şi mâna stângă, şi începu să smulgă câte puţin muşchi de pe zidurile de piatră pe lângă care mergea. Din când în când trecea pe lângă ea câte un muncitor pe bicicletă sau o şaretă, împroşcând‑o cu noroi şi silind‑o să se lipească de ziduri. Dar seara care se lăsa o ferea pe Thérèse de privirile oamenilor, împiedicându‑i s-o recunoască. Mirosul de pâine caldă şi de ceaţă nu mai reprezenta pentru ea doar mirosul familiar al orăşelului pe înserate, ci se confunda cu însăşi aroma vieţii care îi fusese în sfârşit redată. Închidea ochii ca să se bucure din plin de miresmele pământului adormit şi ale ierburilor ude, silindu‑se să nu audă glasul omului scund, cu picioare scurte şi crăcănate, care nu‑şi întorsese nici măcar o dată privirea spre fiica lui; dacă s‑ar fi prăbuşit la marginea drumului, nici el, nici Duros n‑ar fi observat, mai ales acum, când nu se mai sfiau să vorbească în gura mare. — Fireşte că depoziţia domnului Desqueyroux a fost foarte binevenită. Dar să nu uităm nici reţeta: oricum, era vorba de un fals... mai ales că reclamantul era chiar doctorul Pédemay... — Bine, dar el şi‑a retras reclamaţia... — Ca să nu mai vorbesc de explicaţiile dumneaei: cum că un necunoscut i‑ar fi dat reţeta... Thérèse încetini şi mai mult pasul, nu atât din pricina oboselii, ci mai cu seamă ca să scape de aceeaşi poveste cu care îi împuiaseră capul săptămâni de‑a rândul; dar era cu neputinţă să nu audă glasul piţigăiat al tatălui ei repetând: — I-am spus de atâtea ori: „Găseşte altă explicaţie, neno‑rocito, scorneşte altceva”... Într‑adevăr îi repetase aceste lucruri de atâtea ori, încât putea fi cu conştiinţa împăcată. Atunci de ce se mai frământa? „Onoarea familiei”, cum zicea el, fusese salvată; iar până la viitoarele alegeri pentru Senat nimeni nu‑şi va mai aminti de povestea asta. Cam aşa se gândea Thérèse în timp ce mergea încet, fiindcă nu avea chef să‑i ajungă din urmă pe cei doi bărbaţi; dar în focul discuţiei aceştia se opriră în mijlocul drumului gesticulând: — Crede‑mă pe mine, Larrpque, trebuie să înfrunţi opinia publică. Începe ofensiva în Le Semeur de duminică, afară dacă nu preferi să o fac eu? Ar fi bun un titlu răsunător, de pildă: Un zvon infam... — Nu, dragul meu, n‑are rost; la urma urmei, ce am putea răspunde? Prea este evident că afacerea a fost muşa‑malizată. Judecătorul de instrucţie n‑a cerut nici măcar O expertiză grafologică. Nu, după mine, cel mai bun lucru este tăcerea, înăbuşirea scandalului. Am să mă zbat, n‑am să precupeţesc nimic, fiindcă de dragul familiei totul trebuie înăbuşit... cu orice preţ... Thérèse nu auzi răspunsul lui Duros, deoarece acum cei doi bărbaţi mergeau mai repede. Trase iarăşi în piept cu nesaţ aerul umed al nopţii, ca o fiinţă gata să se sufoce şi deodată se pomeni gândindu‑se la bunica ei dinspre mamă, Julie Bellade, al cărei chip nici nu‑l cunoştea. În zadar ar fi căutat cineva în casa familiei Larroque sau Desqueyroux un portret, un daghereotip1 sau o fotografie a acestei femei, despre care nimeni nu ştia nimic, afară de faptul că într‑o zi plecase în lume. Thérèse se cutremură la gândul că şi ea ar fi putut să fie ştearsă cu desăvârşire din amintirea tuturor şi că, mai târziu, micuţa Marie, fetiţa ei, n‑ar fi avut nici măcar posibilitatea să regăsească într‑un album chipul celei care‑i dăduse viaţă. La ora aceea, Marie adoarme desigur în camera ei de la Argelouse, unde Thérèse va ajunge în puterea nopţii şi atunci va asculta prin întuneric răsuflarea copilului ei adormit, sorbind‑o, cu buze însetate, ca pe o apă vie. La marginea şanţului se zăriră deodată felinarele unei căleşti cu capota lăsată, care luminau crupele slabe ale celor doi cai. Mai departe, în stânga şi dreapta drumului, ca un zid întunecat, se înălţa pădurea. Între cele două taluzuri, primii pini îşi împreunau vârfurile, alcătuind o boltă deasupra drumului, care se pierdea în întunericul misterios. 1 Cel mai vechi procedeu fotografic, denumit astfel după inventatorul său, francezul Jacques Daguerre (1787-1851). Sus, cerul parcă voia să‑şi caute un culcuş în desişul crengilor. Vizitiul o privi pe Thérèse cu o curiozitate nestăpânită. Când îl întrebă dacă vor ajunge la timp la gara din Nizan ca să mai prindă ultimul tren, vizitiul îi răspunse să nu aibă nici‑o grijă, adăugând că, oricum, ar fi bine să nu mai zăbovească. — E ultima oară, Gardère, când mai faci această corvoadă pentru mine. — Vasăzică doamna nu mai are treabă pe aici? Drept răspuns, Thérèse clătină din cap. Vizitiul însă continua să o soarbă din ochi. Oare toată viaţa va trebui să suporte asemenea priviri indiscrete?, se întrebă Thérèse. — Ei, eşti mulţumită? Aşadar, tatăl ei binevoia în sfârşit să o ia în seamă. Thérèse îi aruncă o privire scurtă, scrutându‑i faţa gălbejită, de hepatic, obrajii năpădiţi de o barbă aspră, căruntă, bătând şi ea în galben, pe care cădea lumina puternică a felinarelor. Apoi spuse în şoaptă: „Am suferit atât de mult, sunt istovită”... Dar se opri brusc, gândindu‑se că nu are niciun rost să vorbească. El tot nu o asculta, nici măcar nu se uita la ea. Ce‑i păsa lui de starea ei sufletească? Singurul lucru care îl preocupa era faptul că ascensiunea lui către Senat era periclitată, poate chiar compromisă din pricina fiicei sale. („Toate‑s nişte isterice, atunci când nu sunt de‑a dreptul idioate” – spunea el despre femei.) Din fericire, n‑o mai chema Larroque, acum poartă numele de Desqueyroux, îşi zice, şi de când ştie că a scăpat de Curtea cu Juri respiră uşurat. Dar cum să‑i împiedice pe adversarii săi politici să zgândăre mereu această rană? Chiar mâine îi va face o vizită prefectului. Slavă Domnului, îl are la mână pe directorul ziarului La Lande conservatrice> de când cu tărăşenia aceea cu fetiţele... Deodată o luă pe Thérèse de braţ: — Hai, urcă‑te în trăsură, e târziu! Atunci avocatul, poate cu o intenţie perfidă, ori poate ca să n‑o lase pe Thérèse să plece fără să‑i fi spus un cuvânt, o întrebă dacă se întoarce chiar în seara aceea acasă, la domnul Bernard Desqueyroux. În timp ce‑i răspundea: — Fireşte, soţul meu mă aşteaptă... Thérèse se gândi pentru prima oară de când părăsise tribunalul că într‑adevăr peste câteva ore va trece pragul camerei în care soţul ei, încă suferind, mai zăcea şi că, din momentul acela, va începe un şir nesfârşit de zile şi de nopţi pe care va trebui să le petreacă în preajma lui. De la începutul anchetei, Thérèse se stabilise în casa tatălui ei de la marginea orăşelului şi făcuse de multe ori călătoria pe care o hotărâse pentru acea seară; pe atunci, însă, singura ei preocupare era de a‑i da soţului ei informaţii cât mai precise şi, înainte de a se urca în trăsură, asculta de fiecare dată cu atenţie ultimele sfaturi ale avocatului Duros privitoare la ceea ce trebuia să răspundă domnul Desqueyroux la vreun nou interogatoriu; dar în perioada aceea, Thérèse nu avea nici‑o strângere de inimă, nu se simţea nici măcar stingherită la gândul că va fi silită să dea ochii cu acest om bolnav, fiindcă pe atunci nu vorbeau despre ceea ce se petrecuse de fapt între ei, ci numai despre ceea ce era important să‑i spună sau să nu‑i spună judecătorului de instrucţie. Niciodată cei doi soţi nu fuseseră atât de uniţi ca în perioada când trebuiau să‑şi apere în primul rând fetiţa, carne din carnea lor, şi primejdia care o ameninţa pe mica Marie îi lega trup şi suflet. Se străduiau să ticluiască împreună o poveste simplă, bine închegată, care să poată satisface logica stringentă a anchetatorului. Şi pe atunci Thérèse se urca în aceeaşi caleaşca ce o aştepta şi în astă‑seară; în schimb, cât era de nerăbdătoare pe vremea aceea să ajungă la capătul călătoriei nocturne, pe care acum ar fi dorit‑o nesfârşită! Îşi aminteşte că de cum se suia în trăsură, ar fi vrut să se şi vadă în camera aceea de la Argelouse şi de câte ori îşi repeta pe drum lămuririle pe care trebuia să i le dea lui Bernard Desqueyroux (bunăoară, să nu se teamă să susţină că ea îi vorbise într‑o seară de reţeta pe care i‑o întinsese un necunoscut, implorând‑o să o ducă în locul său la farmacie, pe motiv că el nu mai îndrăznea să dea ochii cu farmacistul, deoarece îi datora bani... Dar Duros nu era de părere ca Bernard să meargă prea departe, pretinzând, de pildă, că‑şi aminteşte că şi‑ar fi certat soţia pentru imprudenţa săvârşită...). Acum, când coşmarul se terminase, Bernard şi Thérèse ce vor mai avea să‑şi spună unul altuia? Îi apărea în minte casa izolată unde el o aştepta; parcă şi vede patul în mijlocul camerei pardosite cu lespezi de piatră, lampa mică pe masa încărcată cu gazete şi sticluţe cu doctorii... Câinii din curte, pe care sosirea trăsurii îi va trezi din somn, vor mai lătra un timp, apoi se vor potoli şi iarăşi se va lăsa aceeaşi tăcere sinistră ca în nopţile când îl vedea pe Bernard chinuit de vărsături îngrozitoare. Thérèse se sileşte să‑şi închipuie cum se vor uita unul la altul în primul moment al revederii lor atât de apropiate; apoi noaptea care va urma şi ziua care va veni după ea, săptămânile care se vor scurge, atunci când nu vor mai avea de ticluit împreună versiunea oficială a dramei pe care o trăiseră. Între ei nu va mai fi nimic altceva decât ceea ce fusese în realitate... ceea ce se întâmplase... Înspăimântată, Thérèse îngăimă, uitându‑se la avocat, dar adresându‑i-se tatălui ei: — Am de gând să stau câteva zile cu  domnul Desqueyroux, apoi, dacă se va simţi mai bine, am să mă întorc la tata. — Asta nu, fata mea, nu, în niciun caz nu. Văzând însă că Gardère, care stătea pe capră, începe să se foiască, domnul Larroque continuă mai încet: — Nu cumva ai înnebunit de‑a binelea? Tocmai acum să‑ţi părăseşti bărbatul? Acum, când trebuie să fiţi mai uniţi ca oricând. Nedespărţiţi ca degetele de la mână... Înţelegi? Până la moarte... — Ai dreptate, tată. Unde mi‑a fost capul? Atunci vei veni tu la Argelouse, nu‑i aşa? — Nu, Thérèse. Am să vă aştept la mine, ca de obicei, joia, când e zi de târg. Şi voi o să veniţi regulat, aşa cum aţi venit întotdeauna. Bătrânului nici nu‑i venea să creadă cum de ea nu‑şi dădea seama că cea mai mică abatere de la obiceiurile consfinţite prin tradiţie ar fi dus toată familia la pierzanie. — Aşadar, Thérèse, ne‑am înţeles. Mă pot bizui pe tine? Măcar acum, după ce ai făcut atâta rău familiei... Ai să faci tot ce‑ţi va cere soţul tău. E sfatul cel mai bun pe care ţi‑l pot da. Şi o împinse în trăsură. Thérèse văzu mâna avocatului întinsă spre ea; mai precis, două unghii murdare. — Sunt mulţumit că totul s‑a sfârşit cu bine, zise el. Şi era, într‑adevăr, sincer: dacă s‑ar fi ajuns la proces, el n‑ar fi avut nimic de câştigat, deoarece familia l‑ar fi angajat pe cunoscutul avocat Peyrecave de la Bordeaux. Aşa, avea într‑adevăr de ce să fie mulţumit... 3 Mirosul acela de piele mucegăită caracteristic vechilor trăsuri îi place Thérèsei... Îi pare rău ca şi‑a pierdut ţigările, dar se mângâie cu gândul că niciodată nu i‑a făcut plăcere să fumeze în întuneric. Felinarele luminează marginile ridicate ale şanţurilor, tivite cu franjuri de ferigă, baza trunchiurilor unor pini uriaşi... Grămezile de pietriş de la marginea drumului destramă umbra trăsurii şi a cailor. Uneori apare câte o căruţă şi catârii se trag singuri pe dreapta, fără să mai aştepte un îndemn din partea căruţaşului adormit. Thérèse are impresia că n‑o să mai ajungă niciodată la Argelouse, mai bine zis speră să nu mai ajungă: doar până la gara din Nizan trăsura face o oră şi mai bine; apoi trenul acela mic stă o veşnicie în fiecare gară. De la Saint-Claire, unde trebuie să coboare, şi până la Argelouse mai are de mers zece kilometri cu şareta, fiindcă pe un astfel de drum nu se aventurează noaptea nici‑o maşină. Şi în flecare dintre aceste etape ale călătoriei ar putea interveni destinul s‑o izbăvească. Thérèse încearcă un sentiment asemănător cu acela care ar fi pus stăpânire pe ea în ajunul procesului, dacă dosarul n‑ar fi fost clasat: groaza cu care aştepţi o catastrofa inevitabilă, un cutremur, bunăoară. Îşi scoate pălăria, îşi reazimă obrazul palid de tapiseria de piele cu miros tare a trăsurii şi se lasă purtată peste hârtoape, moale, în voia zdruncinăturilor. Până în această seară a trăit într‑o permanentă tensiune, ca o fiară hăituită; abia acum, când ştie că a scăpat, îşi dă seama cât e de istovită. Obrajii supţi, buzele strânse şi fruntea largă, superbă, îi dădeau înfăţişarea unei condamnate, şi aşa era – cu toate că oamenii n‑o mai considerau vinovată – era condamnată la singurătate pe veci. Farmecul ei, pe care lumea îl socotea irezistibil pe vremuri, era farmecul pe care îl au toţi oamenii a căror faţă trădează un zbucium tainic, durerea unei răni sufleteşti, atunci când nu fac un efort istovitor pentru a se preface. În fundul acestei căleşti care o zdruncină, pe drumul care taie întunecimea pădurii de pini, tânăra femeie, acum fără mască, îşi mângâie încetişor cu mâna dreaptă faţa de condamnată la rug. Care vor fi primele cuvinte ale lui Bernard, a cărui mărturie mincinoasă a salvat‑o? Probabil că în seara aceea nu‑i va pune nici‑o întrebare... Dar mâine? Thérèse închide ochii, apoi îi deschide din nou şi, cum caii merg la pas, se străduieşte să recunoască povârnişul pe care îl urcă. Ah, de‑ar putea să nu se mai gândească la ceea ce o aşteaptă! Poate că totul va fi mult mai simplu decât îşi închipuie. N-are rost să anticipeze. Ce bine ar fi să adoarmă... Cum de nu se mai află în trăsură? Omul acesta în spatele mesei acoperite cu postav verde este judecătorul de instrucţie... Tot el... Ce mai vrea? Doar ştie şi el că totul s‑a aranjat. Clatină din cap în semn că nu: el nu poate clasa dosarul... fiindcă s‑a ivit un fapt nou. Ce fapt nou? Thérèse întoarce capul pentru ca duşmanul să nu‑i vadă faţa descompusă. „Căutaţi să vă aduceţi bine aminte de toate, doamnă. Oare în buzunarul interior al pelerinei aceleia vechi, pe care n‑o mai purtaţi decât în octombrie, când mergeţi la vânătoare de porumbei sălbatici – oare n‑aţi uitat nimic, n‑aţi ascuns nimic?” E cu neputinţă să tăgăduiască şi simte cum se sufocă. Fără a‑şi lăsa prada din ochi, judecătorul pune pe masă un mic pacheţel cu o pecete de ceară roşie. Thérèse ar putea spune pe de rost formula scrisă pe plic şi pe care judecătorul o descifrează cu voce aspră: Cloroform: 30 grame Aconit, granule: nr. 20 Soluţie de digitală: 20 grame Judecătorul izbucneşte în râs... Frâna scârţâie, firecându‑se de roată. Thérèse se trezeşte. Respiră adânc şi simte cum ceaţa îi pătrunde în plămâni (desigur coboară spre valea seacă). Aşa visase pe vremuri, când abia terminase gimnaziul, că din pricina unei greşeli căzuse la examenul de absolvire şi că trebuia să‑l dea din nou. Şi în această seară respiră uşurată, ca şi atunci, când se deştepta din coşmar; e doar puţin neliniştită fiindcă clasarea dosarului încă nu a fost comunicată oficial: „Ştii doar că întâi va fi comunicată avocatului...” îşi spunea ca să se liniştească. E liberă... ce‑ar putea să‑şi mai dorească? N-ar fi decât un joc să‑şi facă suportabilă viaţa alături de Bernard. Să‑şi deschidă complet sufletul în faţa lui, să nu‑i ascundă nimic, să scoată la lumină chiar în astă‑seară tot ceea ce mocnea în întuneric – aceasta e singura scăpare. Hotărârea luată o umplea pe Thérèse de bucurie. Înainte de a ajunge la Argelouse, are destul timp ca să‑şi „pregătească spovedania”, cum repeta în fiecare sâmbătă prietena ei Anne de la Trave, crescută în frica lui Dumnezeu, pe vremea vacanţelor fericite petrecute împreună. Anne, care‑i fusese ca o soră iubită şi nevinovată, nu putea şti ce rol important avea să joace în această poveste. Fiinţele cele mai curate nici nu bănuiesc în ce drame sunt amestecate în fiecare zi, în fiecare noapte şi ce buruieni otrăvite încolţesc sub paşii lor de copil Desigur, avea dreptate fetiţa crescută la călugăriţe când îi tot repeta Thérèsei, pe atunci elevă de liceu lucidă şi ironică: „Nici nu‑ţi închipui cum ţi se uşurează inima după ce te spovedeşti şi te simţi iertată; atunci poţi trăi iarăşi cu cugetul curat, ca şi cum te‑ai fi născut din nou.” într‑adevăr, era de‑ajuns ca Thérèse să fi luat hotărârea de a mărturisi totul pentru ca să şi simtă un soi de destindere nespus de plăcută: „Bernard va afla totul; am să‑i spun...” Dar ce‑i va spune? Cum să‑şi înceapă mărturisirea? Oare cuvintele pot exprima o asemenea înlănţuire încâlcită de dorinţe, de hotărâri, de acţiuni imprevizibile? Cum reuşesc unii să‑şi dea seama ce crime au săvârşit şi de ce?... „Eu nu ştiu ce crime am comis. N-am vrut s‑o săvârşesc pe cea de care sunt acuzată. De fapt, nici nu ştiu ce am vrut. N-am înţeles niciodată încotro mă mâna forţa aceea oarbă din mine şi din afara mea: doar eu însămi eram îngrozită de tot ceea ce distrugea în calea ei”... În lumina tulbure a unei lămpi de petrol care fumega, abia se zărea tencuiala coşcovită de pe zidurile gării din Nizan şi o şaretă oprită în faţa ei. (Ce repede înghiţea bezna din jur orice rază de lumină care încerca s‑o străpungă!) Dintr‑un tren tras pe o linie moartă se auzeau mugete şi behăieli triste. Gardère luă geanta de voiaj a Thérèsei şi o privi din nou cu aceeaşi curiozitate neruşinată. Pesemne că nevastă‑sa îi spusese la plecare: „Să te uiţi bine cum arată, cum se poartă...” Şi pentru vizitiul domnului Larroque, Thérèse îşi regăsi instinctiv zâmbetul, despre care lumea zicea: „Nici nu‑ţi dai seama dacă este frumoasă sau urâtă, dar în orice caz farmecul ei te cucereşte...” Îl rugă să‑i cumpere biletul de tren deoarece n‑avea curajul să traverseze sala de aşteptare unde două ţărance, cu câte un coş pe genunchi, tricotau clătinând din cap. Când îi aduse biletul, îi spuse să păstreze restul. Vizitiul o salută ducând mâna la şapcă şi, după ce luă hăţurile în mână, se mai întoarse încă o dată spre fiica stăpânului său şi o măsură din ochi. Trenul nu era încă tras la peron. Pe vremuri, lunga aşteptare din gara Nizan era o mare bucurie pentru Thérèse Larroque şi pentru prietena ei Anne de la Trave, de câte ori se întorceau acasă în vacanţa mare sau plecau împreună la deschiderea şcolii. Se opreau la han să mănânce ochiuri cu şuncă, apoi se plimbau ţinându‑se de mijloc, pe acelaşi drum, cufundat în beznă astă‑seară, dar care în amintirea Thérèsei rămăsese tot scăldat în razele lunii, ca în anii copilăriei încheiate de mult. Pe atunci râdeau amândouă, văzând cum se confundă umbrele lor lungi. Vorbeau bineînţeles despre profesoarele şi colegele lor, fiecare luând apărarea şcolii unde învăţa, una a pensionului de maici, iar cealaltă a liceului. „Anne”... Thérèse îi rosteşte numele cu glas tare în întuneric. Despre ea ar trebui să‑i vorbească în primul rând lui Bernard... Dar Bernard e omul cel mai tipicar din lume: clasează sentimentele, rupându‑le unele de altele, fără să ţină seama de firele complicate care le leagă, de trecerile adesea obscure dintre ele. Cum să‑l facă să pătrundă în zonele confuze, fără limite precise, unde Thérèse a trăit şi a suferit? Şi totuşi, trebuie să încerce. Singura atitudine pe care o va putea lua în clipa, din ce în ce mai apropiată, când va intra în dormitor, va fi să se aşeze pe marginea patului şi să‑l facă pe Bernard s‑o urmărească etapă cu etapă, până când el însuşi o va opri, spunându‑i: „Acum înţeleg în sfârşit; ridică‑te, te‑am iertat.” Thérèse trecu orbecăind prin grădina şefului de gară şi simţi mirosul crizantemelor fără să le vadă. Compartimentul de clasa întâi era gol şi, de altfel, atât de slab luminat, încât tot n‑ar fi recunoscut‑o nimeni. Era prea întuneric să poată citi, dar care roman nu i s‑ar fi părut oare anost în comparaţie cu viaţa ei îngrozitoare? Se gândea că putea să moară de ruşine, de atâta zbucium, de remuşcări, de oboseală, dar în niciun caz de plictiseală. Se ghemui într‑un colţ şi închise ochii. Era oare de crezut că o femeie atât de inteligentă ca ea să nu‑l fi putut face pe altul să‑i înţeleagă drama?... Nu, era cu neputinţă; când îşi va termina confesiunea, Bernard o va ajuta să se ridice, spunându‑i: „Fii liniştită, Thérèse, nu te mai frământa. Vom trăi împreună până la moarte, în această casă din Argelouse, fără ca ceea ce s‑a întâmplat să ne poată despărţi vreodată. Mi‑e sete. Te rog, du‑te în bucătărie şi fa‑mi, cu mâna ta, o oranjadă. Am s‑o beau dintr‑o sorbitură, chiar dacă e tulbure. Ce importanţă are dacă gustul ei îmi va aminti de acela pe care îl avea pe vremuri ceaşca mea de ciocolată de la micul dejun? Îţi mai aduci aminte, iubita mea, de vărsăturile care m‑au chinuit? Mâna ta atât de dragă îmi sprijinea capul şi nu‑ţi întorceai ochii de la lichidul acela verzui, dezgustător; nici leşinurile mele nu te înspăimântau. Şi totuşi, cum ai pălit în noaptea aceea când mi‑am dat seama că nu‑mi mai simt picioarele care‑mi paralizaseră. Îţi aminteşti cum mă scuturau frigurile? Şi imbecilul acela de doctor Pédemay, care se tot mira cum pot avea o temperatură atât de scăzută, când pulsul mi‑era atât de agitat...” „Of, se gândeşte Thérèse, dacă va vorbi aşa, înseamnă că tot n‑a înţeles. Va trebui să reiau totul de la început...” Dar unde este oare începutul faptelor noastre? Destinul nostru, atunci când vrem să‑l delimităm, seamănă cu acele plante pe care este cu neputinţă să le smulgi cu toate rădăcinile lor. Thérèse se întreabă dacă nu va trebui să urce firul amintirilor până la copilărie. Dar copilăria este ea însăşi un fel de încheiere, sfârşitul unui drum. Copilăria îi apare Thérèsei ca un izvor născut din zăpezi, apoi transformat pe parcurs într‑un râu în care s‑au scurs toate murdăriile. La liceu ea dădea impresia că trăieşte indiferentă şi absentă în mijlocul colegelor ei, fără să‑i pese de măruntele tragedii care le frământau şi le făceau să sufere. Profesoarele o dădeau întotdeauna de exemplu pe Thérèse Larroque celorlalte eleve: „Therese nu urmăreşte altă răsplată decât bucuria de a se realiza, adică de a deveni un exemplar uman de calitate superioară. Şi pentru aceasta ea nu face apel decât la propria conştiinţă, care‑i luminează îndeajuns calea. Mândria de a face parte din elita omenirii este pentru ea un stimulent mai puternic decât teama de pedeapsă”... Astfel vorbea despre ea una dintre profesoare. Acum Thérèse se întreabă: „Oare eram chiar atât de fericită? Chiar atât de pură? Pesemne că tot ce a fost înainte de căsătorie mi‑a rămas atât de curat în amintire prin contrast cu pata de neşters pe care mi‑a lăsat-o în suflet nunta. Anii de liceu, dinainte de a fi devenit soţie şi mamă, îmi apar acum ca un paradis. Pe atunci, însă, nu‑mi păreau chiar atât de frumoşi. Cum aş fi putut să ştiu că numai în anii aceia, înainte de a intra în viaţă, îmi trăiam adevărata viaţă. Da, eram pură ca un înger, dar un înger plin de pasiuni, în ciuda părerii profesoarelor, eu sufeream şi îi făceam şi pe alţii să sufere. Mă bucuram de răul pe care îl făceam şi de acela pe care mi‑l pricinuiau prietenele mele; era o suferinţă pură, pe care n‑o altera nici‑o remuşcare: atât durerile, cât şi bucuriile se năşteau pe atunci din cele mai inocente plăceri.” Cea mai mare răsplată pentru Thérèse era să se considere demnă de Anne, vara, când se reîntâlneau în pădurea de stejari de la Argelouse. Simţea nevoia să‑i poată spune acestei fete crescute la călugăriţe: „Pentru a mă simţi la fel de pură ca tine, eu nu am nevoie de îndemnuri şi laude răsuflate, nici de panglicuţe drept răsplată...” De fapt, puritatea Annei de la Trave se datora mai degrabă neştiinţei, deoarece călugăriţele de la Sacré-Cœur le ascundeau micilor lor eleve realitatea prin mii de văluri. Thérèse dispreţuia fetiţele de vârsta ei care confundau virtutea cu ignoranţa. „Tu nu cunoşti viaţa, draga mea”, îi repeta Annei în acele veri de demult petrecute la Argelouse. Frumoase veri... Acum, în micul tren care se pune în sfârşit în mişcare, Thérèse îşi mărturiseşte că spre acele veri trebuie să‑şi întoarcă gândul, ca să poată vedea limpede ceea ce a urmat. E de necrezut şi totuşi adevărat că în zorii atât de puri ai vieţii noastre, semne imperceptibile prevestesc deja furtunile îngrozitoare ce vor veni. Adesea dimineţile prea senine nu sunt un semn bun; ele anunţă după‑mese şi seri furtunoase, cu ronduri de flori răvăşite, crengi rupte şi atâta noroi! În niciun moment al vieţii ei, Thérèse nu s‑a gândit prea mult, n‑a făcut niciun gest premeditat, nici‑o cotitură bruscă: a coborât doar pe nesimţite o pantă alunecoasă, întâi mai încet, apoi mai repede. Şi totuşi, femeia sfârşită din această seară e tot fata tânără şi fericită de pe vremea vacanţelor petrecute la Argelouse, unde se întorcea acum fugară şi apărată de întunericul nopţii.