OCTAV PANCU-IAŞI povesti pentru copii

A FOST ODATĂ UN CIREŞ    A fost odată un cireş care s-a săturat să mai facă cireşe. Lângă el, în livadă, prunul făcea prune, mărul făcea mere, ba până şi zarzărul care era abia un pui, nici măcar nu mergea la grădiniţă, credea că avioanele sunt nişte ciori mai mari şi muştele nişte avioane mai mici, da, până şi el, zarzărul, făcea câteva zărzărele. Doar cireşul se săturase să mai facă cireşe. Vestea, bineînţeles, se răspândi foarte repede, şi îngrijoraţi alergară la cireş mai mulţi oameni importanţi. Alergă la cireş însuşi bătrânul academician-doctor- profesor-docent, şeful catedrei de clătite cu dulceaţă de cireşe şi autorul de faimă mondială al studiului intitulat: „De ce se fac cercei din cireşe şi nu se fac cireşe din cercei." Bătrânul academician avu o lungă discuţie cu cireşul care se săturase să mai facă cireşe şi plecă clătinând din cap foarte amărât. Îl întrebase pe cireş de ce nu mai vrea să facă cireşe şi acesta îi răspunsese mai mult decât mulţumitor : —  Uite-aşa : nu mai vreau şi gata !       —  Bine, nu se lăsă cu una, cu două, bătrânul academician ; dar ce-ai să faci dacă nu vrei să mai faci cireşe ? —  Nimic. O să stau ! Răspunsul acesta îl îngrozise cel mai tare pe bătrânul academician. Auzise el multe până atunci, dar una ca asta nu. Nu dormi câteva nopţi, frământându-se : „Cum adică nu mai vrea să facă nimic ? Asta nu se poate. Toţi trebuie să facem ceva !“ Pe urmă — aşa-i viaţa, fiecare are treburile lui — bătrânul academician se apucă să scrie o nouă carte, una despre importanţa gemului de cireşe şi uită de cireşul care se săturase să mai facă cireşe. Așa cum spuneam, însă, la cireşul care se săturase să mai facă cireşe mai alergară încă mulţi oameni foarte importanţi. Este o adevărată plăcere pentru mine să-l amintesc aici pe cunoscutul om de ştiinţă Abe Cede Efghehaş, cel dintâi în lume care a observat că sâmburii de cireşe amare, când îi presezi sub talpă, fac altfel de „poc’" decât sâmburii de cireşe albe sau roşii — şi este, de asemenea, o rară bucurie pentru mine să-l mai amintesc aici şi pe ilustrul savant Icsigrec Zet, cel care a demonstrat deosebirea esenţială dintre tartele cu cireşe şi tartele fără cireşe, ori cu prea puţine cireşe. Tuturor, cireşul le-a spus că el s-a săturat să mai facă cireşe, că intenţia lui este să stea să nu mai facă nimic. Discuţiile dintre toţi aceşti oameni importanţi şi cireşul care se săturase să mai facă cireşe nu duseră, din păcate, la nici un rezultat. Atunci m-am hotărât să-l vizitez şi eu pe cireşul care se săturase să mai facă cireşe. Nu sunt specialist în cireşe, recunosc, eu viaţa mi-am dedicat-o studierii compotului de vişine — ceea ce e cu totul altceva — dar m-am dus la el, în simpla mea calitate de om care nu poate accepta ca cineva să stea fără să facă nimic. A, dar am uitat să vă spun că nu m-am dus cu mâna goală, ci înarmat cu un topor, poate nu grozav de ascuţit, dar numai bun pentru a tăia un cireş care s-a săturat să mai facă cireşe. Convorbirea noastră a fost foarte scurtă. O ţin minte cuvânt cu cuvânt, dar ea nu prezintă mare însemnătate pentru cititori decât din clipa când i-am spus : —  Ştii cum se numeşte unealta asta pe care am adus-o cu mine ? —  Nu. —  Se numeşte topor. —  Şi la ce slujeşte ? —  La tăiatul cireşilor care s-au săturat să mai facă cireşe. Asta ştie el să facă şi asta face. Uite, ţi-l las şi dacă îl convingi tu să nu mai facă ce ştie, aşa cum te-ai săturat tu să mai faci cireşe, scrie-mi! Am plecat şi a doua zi am primit o telegramă : „Nu l-am convins. Drept care m-am hotărât să fac din nou cireşe. Semnat : Cireşul !“ Asta-i toată povestea. Mi-a venit s-o scriu pentru că mi s-a făcut poftă de nişte cireşe mari şi dulci — sau poate că din alt motiv, poate că la altceva m-am gândit când mi-a venit s-o scriu, dar asta e altă poveste.

A FOST ODATĂ UN ELEFANT    A fost odată un elefant, că dacă n-ar fi fost nu mă apucam eu să scriu despre el. A fost odată un elefant care trăia în grădina zoologică de la Băneasa ; vedea de acolo aeroportul, învăţase când pleacă avionul la Iaşi şi când soseşte cel de la Arad, vedea chiar şi antena din vârful turnului televiziunii şi se întreba şi el, ca mulţi alţi elefanţi, de ce sunt aşa de puţine emisiuni pentru copii; era foarte plăcut impresionat de tot ce vedea, mânca bine, dormea bine, avea amintiri frumoase despre savana Africană unde se născuse şi unde, la grădiniţa pentru puii de elefanţi de acolo, învăţase două adevăruri de netăgăduit, primul : că palmierii nu fac maimuţe, al doilea : că girafele au gâtul lung ca să poată ajunge la cap. Restul şcolii îl făcuse la Băneasa, profesor de aritmetică îi fusese un papagal, care număra foarte corect până la nouă, pe zece însă nu-l putea pronunţa, spunea în locul lui : „knock-out“, căci trăise mulţi ani în casa unui boxer şi boxerii aşa-i spun lui zece când rămân pe podea şi văd stele verzi; la botanică se descurca ceva mai greu, obişnuit ca mai întâi să înghită fânul şi morcovul, abia apoi să le descrie şi să arate din ce familie de plante fac parte; în schimb la geografie primea notele cele mai mari, fireşte, direct proporţionale cu mărimea sa şi cu convingerea sa că Polul Sud trebuie să se afle la sud iar Polul Nord s-ar fi făcut pur şi simplu de râs dacă nu se afla la nord. Era, cu alte cuvinte, un elefant care avea cu ce se lăuda, dar, uite, lui nu-i plăcea niciodată să se laude, nu-i plăcea, deloc nu-i plăcea. Veneam eu la el şi începeam să mă laud : —  Am scris o poveste formidabilă, râd copiii ținându-se de burtă când o citesc, se transmite în fiecare zi la radio, apare în „Luminiţa", directorul editurii îmi telefonează din cinci în cinci minute să mi-o ceară ca s-o tipărească, traducători din 101 ţări telegrafiază în 101 limbi: „Daţi-ne povestea, ardem de nerăbdare s-o traducem, să facă înconjurul pământului." Ei, ce spui ? Elefantul se uita la mine şi nu spunea nimic. Venea la el un băiat şi se pornea să turuie : —  Azi iar am luat un zece, dar profesorul plângea de mama focului că nu putea să-mi dea 11 sau 12, colegii m-au fotografiat cu carnetul în mână, iar directorul şcolii păstrează fotografia mea în buzunarul de la piept. Ei, ce spui ? Elefantul se uita la el şi nu spunea nimic. Venea pe urmă o fată şi începea : —  Am cea mai frumoasă rochiţă ! Am cea mai frumoasă hăinuţă ! Am cea mai frumoasă codiţă ! Am cea meu frumoasă fundiţă ! Ei, ce spui ? Elefantul se uita la ea şi nu spunea nimic. De ce nu spunea nimic ? Pentru că lui nu-i plăceau lăudăroşii. El nu se lăuda niciodată. Şi cu câte încă nu mai avea el să se laude ! Era harnic, era drept, era foarte înţelept. Ştia multe şi-i plăcea să mai asculte. Mânca fân şi dormea dus până în zori, de la apus. Vedea cerul, vedea norii, număra când vin cocorii. Trompă avea, era înalt, era straşnic elefant!      Cu mine, băiatul şi cu fetiţa despre care vorbeam, nu s-a împrietenit, şi-acuma tuturor ne pare rău, şi toţi ştim de ce ne pare rău, şi toţi o să facem ceva să nu ne mai pară rău. A fost odată un elefant şi noi n-am ştiut să-l facem să vorbească. Păcat, păcat, de trei ori păcat !  

BANCA   Vara s-a sfârșit. De mult. Şi ea a uitat de când. Au căzut şi castanele din castan. Prunele sunt marmeladă de prune. Plouă de sus în jos şi, câteodată, plouă atât de tare încât puţin îţi pasă dacă nu plouă de jos în sus. Dacă întrebi cocorii, îţi vor spune că e toamnă, numai că au plecat şi cocorii şi n-ai pe cine întreba. În curtea taberei nu mai e nimeni. Nimeni, aşa cum visa tovarăşul comandant-instructor să fie astă-vară după-amiază, în orele de somn. Zilele numără (până în iunie) zilele. Iar la bucătărie e o adevărată tragedie : nu mai miroase nici a iahnie, nici a sarailie. Doamne doar într-un colţ o uitată gulie. Aici, în curtea taberei, a fost o bancă. De ce nu mai este ? N-o fi vreo poveste ? Ba este ! ... Cu patru veri în urmă, un băiat a scrijelit cu briceagul în lemnul băncii : „Aici a stat un elev din Râmnicu-Sărat." Şi s-a semnat. Cu trei veri în urmă alt băiat a scrijelit cu briceagul în lemnul băncii : „Pe-aici a trecut un băiat de la Sascut, drept care vă salut!“ Cu două veri în urmă, alt băiat a scrijelit cu briceagul în lemnul băncii : „Pe-aici şi eu am fost şi nu m-am simţit prost, ba chiar aflaţi de la mine că m-am simţit foarte bine !” În sfârșit, vara trecută alt băiat a scrijelit cu briceagul în lemnul băncii : „Pe banca asta am citit din scriitorul meu iubit, Cartea s-a terminat şi eu am plecat la Calafat. V-am salutat !“ Acum, toamna, în tabără nu mai e nimeni. Nici banca. Cineva, poate vântul, poate ploaia, poate şi vântul şi ploaia au scris pe nisipul de sub ea : — Aici a fost o bancă. Ţi-era mai mare dragul. Ce-a făcut, ce-a dres, a înghiţit-o briceagul... Vara s-a sfârșit. De mult. Şi eu am uitat de când.»

CARNAVAL   Știu încă de anul trecut. Dacă vrei să te distrezi bine la carnaval trebuie să te costumezi aşa, încât nimeni să nu te recunoască. Altfel îţi strici tot cheful. Când ţi-e lumea mai dragă vine Sandu şi-ţi aminteşte că ai să-i dai cincizeci de bani — „de la sucul ăla, mă, care l-am băut juma-juma şi tu ai luat şi căpăcelul de la sticlă şi ai zis că-i minge şi ai început să dai cu piciorul în el, şi te-a văzut domnu Irimescu, administratorul de la M. 21, şi a zis că aşa nu se mai poate trăi, copiii de azi sunt ceva de speriat, în loc să înveţe dau cu piciorul în căpăcele..." — sau vine Violeta şi te întreabă de ce dansezi mai mult cu Paula — „tocmai cu Paula care s-a îngrăşat ca un butoi şi la geografie a zis că lacurile vulcanice sunt acelea în care, în loc de peşti, trăiesc vulcani..." — sau vine Dinu şi te trage într-un colţ să-ţi arate pixul cu douăsprezece culori — „pe care mi l-a adus tata şi mama a zis că nu trebuia, pentru că e prea scump, şi tata a zis că numai un băiat au, şi mama a spus că el mă strică, şi tata a zis că-i treaba lui..." Ce mai, dacă la carnaval te recunoaşte cineva, eşti pierdut.   Uite de ce îmi sparg capul şi mă tot gândesc cum să arăt anul ăsta la carnaval, ca să nu mă mai recunosc nici măcar eu. Ce-ar fi, îmi trece prin minte, să mă costumez în pirat ? Să-mi leg un ochi cu pânză neagră, să-mi pictez pe bluză două oase încrucişate, să merg şchiop,  sprijinindu-mă într-o cârje, şi când trec pe lângă cineva să spun misterios : „Fac prinsoare pe un burduf cu rom şi pe o coadă de balenă că tot eu voi ajunge primul la comoară ! Hai !Hai ! Hai!“ Ar fi ceva, dar de unde să iau cârja ? Şi bastonul bunicului nu are un haz ; e un baston de pensionar; ce poţi găsi fioros la el ? O idee ar fi să apar la carnaval deghizat în fratele meu Mircică. Cu bonețica lui albă pe cap, cu babeţica lui la gât, trăgând după mine căluţul lui cu roate. Invit o fată la dans, şi deodată, încep să ţip : „Vleau globul ăla !” sau „Vleau acasă". Nu-i rău, dar babeţica lui Mircea nu-mi vine şi dacă îi iau căluţul e în stare să urle o săptămână. Poate ar fi nostim să mă costumez ca fetele, într-o floare. Una de muşeţel. Trece cineva şi mă întreabă : „Ce mai faci, Floare de muşeţel ?” „Bine, răspund, fac ceai ! Ştiţi ce bună sunt când te doare o măsea ?“ Bârrr. Nu merge... Dar ce-ar fi dacă m-aş costuma în administrator de bloc, ca domnul Irimescu de la M 21 ? În mod special nu mi-ar trebui decât o mustaţă şi o pălărie caraghioasă. M-aş pricepe să vorbesc ca el — nu m-aș mai pricepe : „Nimeni n-are voie în faţa blocului ! Nimeni n-ara voie în spatele blocului! Vă iau mingea şi o fac piftie (Cum o fi oare piftia de minge ? Îi pui şi usturoi la fiert ?) Cine a adus pisica asta ? Vreţi să umpleţi blocul de purici ? Tatăl tău munceşte şi tu te joci cu pisica ?” Mă rog, îi cunosc — nu i-aş mai cunoaşte — tot repertoriul. Nu ! Măcar la carnaval să scap de domnul Irimescu... Să-mi iau rucsacul, ghetele cu ţinte, să fac rost de o pălărie cu pană de păun şi să mă costumez intr-un excursionist care întreabă mereu : „Nu vă supăraţi, mai e mult până la cabană ? Nu vă supăraţi, urşii muşcă sau numai zgârie ? Nu vă supăraţi, la radio s-a spus că nu plouă, atunci de ce plouă ?“ N-ar fi rău, dar nici prea grozav. Îmi trece prin cap să mă costumez într-un detectiv particular. Ca Manix. Văd o fată mâncând o prăjitură, mă reped la ea, îi smulg linguriţa şi îi spun îngrozit : „Nu mai mânca, vrei să te otrăveşti ? Nu ştii că doctorul acela, care e de fapt contabil, şi e mâna dreaptă a banditului cu chelie, vrea să te ucidă fiindcă sora ta, care e de fapt fratele tău, vrea să-l moștenească singur pe unchiul tău, care e de fapt bunica ta ?“ Sau văd un băiat cântând, mă apropii de el tiptil şi-i șoptesc: ,,Nu avea încredere în ochelaristul de la tobă. Când era la grădiniţă cânta la saxofon, dar a jurat să treacă la tobă fiindcă vrea să se răzbune pe dirijor care i-a furat, cu ani în urmă, biberonul plin cu lapte pasteurizat!...“ M-aş pricepe grozav, dar ce să mă fac, dacă mă pufneşte râsul. Nu, fraţilor, pierd prea mult timp cu treaba asta şi carnavalul bate la uşă ; mă costumez cum o fi şi în ce oi găsi. Cu atât mai bine dacă mă recunoaşte Sandu. Îi fac cinste cu o sticlă întreagă de pepsi, să vadă cu cine are de-a face, că nu sunt zgârie-brânză. Şi dacă Violeta o mai bârfește pe Paula îi spun să se uite în oglindă, că nici ea nu-i mai slăbuţă, iar în ce priveşte nemaipomenitele ei cunoştinţe şcolare, să-şi amintească dacă îi face plăcere de ziua când a răspuns că derivatul principal al laptelui e cafeaua cu lapte. Şi n-are decât să-mi arate Dinu un pix şi cu o sută douăzeci de culori ! Pe al meu, eu una singură, nu l-aş schimba pe nimic în lume. Nu mi l-a dat nimeni. L-am câștigat singur, împreună cu servieta şi cărţile, la Olimpiadă. Las’ să mă recunoască toţi, am un chef de râs şi de dans, de două persoane — cum spune tata — şi nu mi-l poate strica nimeni Hei, dragi tovarăşi şi tovarăşi dragi cine are poftă de râs să stea la carnaval pe lângă mine. N-o să-i pară rău. O ştiţi pe aia cu elefantul şi şoricelul ? V-o spun între două dansuri.  

CASTANA DIN POVESTE   Astă toamnă, într-o dimineaţă, am plecat de acasă supărat. Băiatul meu cel mic rupsese o filă dintr-o carte, o făcuse ghemotoc şi începuse să se joace cu el. Câteva clipe după ce am ieşit pe poartă, în urma mea, din castanul nostru a căzut o castană. A căzut pentru că îi venise vremea să cadă şi nu cum ar putea unii să creadă, pentru că s-a căţărat în castan iar de acolo a alunecat şi a căzut. Nu. Castana nu şi-a julit genunchii şi nu şi-a rupt pantalonii. Ajungând pe pământ, ea s-a întrebat doar ce era firesc să se întrebe : —  Ce-o să se întâmple cu mine, aici, pe pământ ? Nu cunosc pe nimeni. N-am nici un prieten şi fără prieteni e tare greu să trăieşti ! Apoi, nu pot să stau aşa, fără să fac nimic... —  Da... ai dreptate. Aşa nu se poate ! îi răspunse cineva. —  Poftim ? ! se miră castana. Cu cine am onoarea să vorbesc ? —  Cu mine ! îmi dai voie să mă prezint: Sunt ghemotoc. Un ghemotoc de hârtie ! —  Încântată... Şi tu de unde ai căzut ? Din ce copac ? Deşi aşa cum se vedea — era tare necăjit, ghemotocul râse : —  A ! Eu nu cresc în copac. N-am căzut. Am fost aruncat! —  Aruncat ? Interesant... zise castana. Şi de unde ai fost aruncat ? —  De la o fereastră. Şi adăugă : N-aş vrea să crezi că mă laud, dar n-am fost dintotdeauna un ghemotoc oarecare... —  Îmi închipui, îmi închipui... se grăbi să-l întrerupă castana. La început ai fost o sămânță de ghemotoc... Ghemotocul râse iar, deşi — aşa cum s-a văzut — nu avusese când să-i treacă necazul : —  A, nu... La început am fost o filă dintr-o carte. O carte foarte interesantă. Dar fila a fost ruptă şi... Eh, mai bine să nu mai vorbim... Sunt în felul meu un înţelept. Ştiu multe, cunosc multe... —  Ce bine ! se bucură castana. Înseamnă că tu ai putea să-mi fii prieten, ai putea să-mi dai un sfat... —  Bucuros. Ce anume ai vrea să afli de la mine ? —  Nu pot să stau aşa, fără să fac nimic. Ce sfat îmi dai ? —  Dar ce ştii să faci ? Castana răspunse repede : —  Când am căzut din castan, am făcut „pac !“ Se pare că, deocamdată, asta ştiu să fac : „pac !“ —  „Pac !“ repetă ghemotocul. „Pac !", după câte ştiu, face puşca. Pe vremea când eram o filă dintr-o carte, cartea a fost împrumutată unuia care pleca adeseori la vânătoare şi avea o puşcă. Iar puşca, ţin minte, făcea „pac !“ Dacă şi tu ştii să faci „pac !“ cred că ar fi bine să te întovărăşesc la vânător şi să-l rogi să te ia la vânătoare... —  Da, zise castana. Ar fi bine. Întovărășește-mă ! Ieşiră din curte, o luară la dreapta, apoi la stânga — şi nu mai ţin minte dacă pe urmă o luară din nou la dreapta sau din nou la stânga. Important este că nimeriră casa vânătorului. —  Uite, aici stă, spuse ghemotocul. Sună la uşă şi... seară bună ! Castana sună şi după câteva clipe îi deschise un ogar uşa. —  Dumneavoastră sunteți vânătorul ? întrebă castana. —  Nu, e o mică neînţelegere. Eu sunt câinele lui de vânătoare... Vânătorul nu e acasă. Puteţi însă să-mi spuneţi mie ce doriţi... —  Ştiţi... Începu castana... eu sunt o castană ! Am căzut din castan şi când am căzut, am făcut „pac !“ —  Ca puşca ! zise ogarul. —  Întocmai ! Şi cum nu vreau să stau de pomană, v-aş întovărăşi cu bucurie la vânătoare... Ce părere aveţi ? —  Îmi pare rău, îmi pare foarte rău, dar nu cred că o să puteţi. M-am cam pripit. Dumneavoastră nu ştiţi să faceţi „pac !“ ca puşca. Poate n-aţi auzit bine... —  Poate... răspunse castana. Ştiu şi eu ? Mi s-a părut că am auzit bine : „Pac !“ —  Eu, zise ogarul, am auzul foarte bun, dar şi mie mi se întâmplă să mă mai înşel câteodată... Puşcă, vă repet, nu puteţi fi... Mai gândiți-vă, mai încercaţi în altă parte... Şi uşa se închise. (Eram gata-gata să scriu că se închise în nasul castanei.) —  Ei ? Ce-ai făcut ? o întrebă ghemotocul. —  Nimic... Mi se pare că m-am înşelat. Când am căzut din castan, n-am făcut „pac !“ — Dar cum altfel ? —  Nu-mi dau seama... —  Poate ai făcut „boc !“ —  „Boc ?“ se gândi castana. Se poate să fi făcut „boc !“... Dacă e aşa, ce sfat îmi dai ? —  „Boc !“, după câte ştiu, face ciocanul fierarului. Pe vremea când eram o filă dintr-o carte, cartea a fost împrumutată şi unui fierar. El avea un ciocan care, ţin minte, făcea „boc !“ Dacă şi tu ştii să faci „boc !“, cred că ar fi bine să-l rogi pe fierar să te ia în atelier... —  Da, zise castana. Ar fi bine. Întovărășește-mă ! Şi plecară spre casa fierarului. O găsiră îndată. Castana bătu la uşă şi un papagal îi răspunse : —  Cine e acolo ? Cine e acolo ? —  Dumneavoastră sunteți fierarul ? întrebă castana. —  Eu, fierar ? Ha ! Ha ! Eu sunt un papagal. Dar tu cine eşti ? Tu cine eşti ? —  Sunt o castană. Am căzut din castan şi când am căzut am făcut : „boc !“ —  Ca ciocanul! Ca ciocanul! zise papagalul. —  Întocmai ! De asta am şi venit : am venit să-l rog pe fierar să mă ia şi pe mine în atelier. —  Nu se poate ! Nu se poate ! Tu nu ştii să faci „boc !“ ca ciocanul. Poate n-ai auzit bine. —  Poate... răspunse castana. Ştiu şi eu ?... —  Şi mie, mai zise papagalul, mi se întâmplă câteodată să mă înşel şi să pocesc câte un cuvânt. Mai gândește-te ! Mai încearcă în altă parte ! În altă parte ! Şi, când mai târziu o întrebă din nou ghemotocul : —  Ei ? Ce-ai făcut ? castana răspunse : —  Nimic. Cred că iarăşi m-am înşelat. Când am căzut, n-am făcut „boc !“... —  Dar cum ? —  Habar n-am... —  Poate ai făcut : „toc !“ —  „Toc ?“ Nu ştia ce să mai creadă castana. Se poate să fi făcut „toc“ ? Dacă e aşa ce sfat îmi dai ? —  „Toc“, după câte ştiu, fac tocurile ghetelor atunci când merg. Dar „toc“ se mai numeşte şi unealta care la vârf are peniţă şi cu care povestitorii scriu poveşti. Adresa cizmarului n-o ştiu. Ştiu însă adresa povestitorului. De la fereastra lui am căzut eu. Băiatul lui cel mic, pe vremea când eram o filă, m-a rupt din carte, m-a făcut ghemotoc şi a început să mă arunce prin casă. Cred că ar fi bine să te întovărăşesc la povestitor şi să-l rogi să scrie şi despre tine poveşti. —  Da, zise castana. Ar fi bine. Întovărășește-mă ! Şi uite aşa, a ajuns castana la mine. De data asta a intrat cu ea şi ghemotocul. N-a mai aşteptat-o afară. Eu însă nu eram acasă. L-a întrebat pe băiatul meu cel mic. —  Tata nu-i acasă, le-a spus el. E la grădiniţă ! —  Curios... rosti ghemotocul. Firesc ar fi ca tu să fii la grădiniţă şi tata acasă. —  La noi, acum e invers. Eu stau acasă, pentru că sunt răcit, şi tata s-a dus la grădiniţă ca s-o anunţe pe tovarăşa educatoare... —  Aha ! se dumeri ghemotocul.           —  Dar ce doriţi ? întrebă băiatul. —  Eu, vorbi castana, am căzut din castan şi când am căzut, am crezut că am făcut „pac apoi „boc !“, dar până la urmă se pare că am făcut „toc !"... —  Toc ? Cu tocul scrie tata poveşti ! —  Întocmai ! Am venit să-l rog să scrie şi despre mine poveşti... —  A, nu, clătină din cap băiatul, asta nu se poate. Tu n-ai peniţă şi nici n-ai încăpea în călimară. Poate că atunci când ai căzut ai spus altceva... —  Tot ce se poate... răspunse castana. Dar ce altceva puteam să spun ? —  Eu, se gândi băiatul, când cad spun : „eh, lasă că trece !“ dar nu cred că tu ai spus aşa... —  Nu, intră în vorbă ghemotocul. N-a spus aşa. A spus ceva care seamănă cu „pac !“, cu „boc!” cu „toc!” ... Băiatul se uită mai atent la ghemotoc şi-l întrebă : —  Dar tu cine eşti ? Parcă te-am mai văzut ! —  Mă cunoşti chiar bine, zise morocănos ghemotocul. Sunt fila pe care ai rupt-o din carte. Tu m-ai făcut ghemotoc şi ai început să mă arunci ca pe o minge. —  Am vrut să mă joc cu ceva... îl văzu băiatul supărat şi încercă să se scuze. —  Cărţile nu sunt făcute pentru joacă ! zise tăios ghemotocul. Cărţile sunt făcute ca să fie citite ! —  Atunci o să te iau, o să te îndrept şi o să te lipesc la loc, în carte... căută băiatul să-l îmbuneze. —  Mulţumesc. Mi-ai face un mare serviciu ! zise ghemotocul cu un glas ceva mai blând. Băiatul luă ghemotocul, îl îndreptă şi cu gumarabică lipi fila acolo unde trebuia, în carte. Era bucuros, dar în acelaşi timp şi niţel necăjit. —  Acum, zise el, nu mai am cu ce să mă joc ! —  Cum ai spus? îl auzi castana. Ai spus „joc"? —  Da... —  Oare nu s-ar putea ca... —  Ba da ! Ba da ! îi luă vorba fila din carte, care fusese un ghemotoc. Aici rămâi, castano ! Aici trebuia să te aduc de la început... Când ai căzut, n-ai spus nici „pac !“, nici „boc !“, nici „toc !" Cum de nu m-am gândit ! Ai spus aşa cum spune orice castană care cade într-o curte cu copii. Ai spus „joc !“ Aşa s-a făcut că, atunci când am venit acasă, am găsit cartea întreagă şi la locul ei, iar pe băiat jucându-se cu o castană !

CĂŢELUL LATRĂ LA SFÂRŞIT   Povestea asta e cu trei băieţi şi un căţel, adică să nu mint, căţelul n-are cine ştie ce treabă în poveste — o singură dată va face „ham [“, dar asta se va întâmpla mult prea târziu, atunci când totul se va termina. Cu alte cuvinte, căţelul face parte doar din decor. Aşa ca soarele acelei dimineţi de ianuarie. Aşa ca pomul firav, care tremură de teamă că n-o să mai vină primăvara. Aşa ca banca de sub pom, pe cate stăteau de vorbă trei băieţi. Şi tot vorbind despre multe, unul dintre băieţi spuse : —  Tata e şofer. Conduce un camion. Într-o maşină mică nici n-ar încăpea. Chiar şi în cabina camionului de patru tone stă puţin aplecat. Dar el nu crede că stă aplecat pentru că e înalt, ci pentru că aşa s-a obişnuit. Îi place să stea puţin aplecat când citeşte. Vreau să spun, când învaţă. Anul ăsta termină liceul la seral. Învaţă şi duminica, pe cuvânt ! Dacă în casă e prea multă gălăgie, îşi trage o căciulă pe urechi şi învaţă. —  Şi tata învaţă, spuse al doilea băiat. E medic de cincisprezece ani, dar tot învaţă. Vine acasă cu zeci de cărţi şi de reviste. Mama, la început, se supăra : — „Mergi la cinema ?“ — „Nu, trebuie să învăţ!” „Ne-au invitat Dumitreştii la masă !" — „Eu n-o să pot veni. Trebuie să învăț !“ Acum îl lasă în pace. Dacă-i place lui să înveţe ! —  Voi o cunoaşteţi pe mama, spuse al treilea băiat. Când m-am născut eu era îngrijitoare la grădina botanică. Nu terminase decât patru clase. Acum e tehnician horticol. Şi încă mai învaţă. De câte ori întreabă : „Să vă fac o ciulama ?“ tata râde şi răspunde : „Da, ciulama cu asparagos !“ Asta pentru că odată, când gătea ciulama şi în acelaşi timp citea ceva despre planta asta, a scăpat cartea în cratiţă... Când n-are timp ziua, învaţă, noaptea, zău ! De undeva sună sirena unei fabrici. —  Ia te uită ! S-a şi făcut douăsprezece ! spuse primul băiat. Ce repede a trecut dimineaţa... —  Da, spuse al doilea băiat, şi noi care ne speriasem... Ne gândeam că dacă chiulim de la şcoală n-o să avem ce face... —  Dar uite că nu ne-am plictisit deloc, spuse al treilea băiat... Abia acum — acum, la sfârșitul poveştii — căţelul făcu „ham !“ De ce atât de târziu, nu ştiu. Şi nu cred că ştia prea bine nici el. Era un biet căţel zgribulit. Nu i se putea cere prea mult. Să-i fi lătrat oare pe cei trei băieţi ? În poveşti totul e cu putinţă...

FETIŢA, CHEIŢA, PORTARUL ŞI CELELALTE   Nu vă mai spun cum a fost cu fetiţa care avea un buzunar la şorţ şi în buzunarul de la şorţ avea o cheiță de aur. N-aş putea să vă spun nimic, mai mult decât ştiţi. Şi voi ştiţi tot. Ştiţi mai întâi că toate fetiţele şi toţi băieţii au câte o cheiţă de aur şi cu cheiţa asta deschid tot ce pe lume nu se poate deschide decât cu cheiţa asta. De pildă, poarta care dă în livada unde trăiesc laolaltă şi-s prieteni la toartă, cai adevăraţi şi cai de lemn, elefanţi ca toţi elefanţii şi elefanţi de catifea, câini vii care latră şi dau din coadă şi câini de gumă, care abia pot să scoată un biet schelălăit, broscuţe care se bălăcesc în lac şi broscuţe de tablă, care fug de apă ca să nu ruginească etc. Sau, de pildă, deschid poarta care dă în grădina culorilor, unde, dimpotrivă, trăiesc despărţite şi duc o gâlceavă creioanele verzi şi cele galbene, tuburile roşii şi sticluţele de cerneală albastră, unde liliachiul se bate cu negrul, iar albului puţin îi pasă, ba spune chiar : „Dă-i una după ceafă !“ sau : „Trage-i un pumn în nas !“ Ştiţi, pe urmă, că fetiţa care avea un şorţ şi în buzunarul de la şorţ avea o cheiță de aur a vrut într-o zi să deschidă cu cheiţa ei de aur poarta care se deschide cu orice cheie ruginită, poartă care, de altfel, nici măcar nu-i închisă şi toţi oamenii mari trec prin ea, fără ca măcar să-şi dea seama că acolo e o poartă, fără ca măcar să dea bună ziua portarului, pentru că oamenii mari, foarte neştiutori sau numai foarte grăbiţi, nici nu ştiu că există un portar care stă de pază lângă poarta aceea. Fetiţa băgă cheiţa ei de aur în broasca porţii aceleia şi când s-o răsucească îl auzi pe portar că o întreabă : —  Hei, domnişoară, ce cauţi aici ? —  Faci o greşeală, spuse fetiţa, eu nu sunt o domnişoară, eu sunt doar o fetiţă. —  Îmi pare foarte rău, domnişoară, spuse portarul, îmi pare foarte rău că eşti doar o fetiţă. Sau poate că, tocmai invers, îmi pare foarte bine, fetiţo, spuse portarul, îmi pare foarte bine că nu eşti o domnişoară. Totul e grozav de încurcat, mai spuse portarul. —  Pentru mine e simplu, spuse fetiţa. —  A, nici vorbă, spuse portarul, nu-i simplu deloc. N-am văzut de când sunt ceva mai complicat. —  Ce anume ? întrebă fetiţa. —  Asta, spuse portarul, asta şi nimic altceva. Ai vrut sau n-ai vrut să deschizi cu cheiţa ta de aur o poartă care se deschide cu orice cheie ruginită, o poartă care, de altfel, nici măcar nu-i închisă şi toţi oamenii mari trec prin ea fără ca măcar să-şi dea seama că aici e o poartă, fără ca măcar să-mi dea bună ziua, pentru că oamenii mari, foarte neştiutori sau numai foarte grăbiţi, nici nu ştiu că eu stau de pază lângă poarta asta ? ! —  Am vrut, spuse fetiţa, am vrut să deschid poarta asta şi să ajung în lumea oglinzilor, să mă uit în oglinzi şi să văd cum îmi stă şorţul meu nou, dacă nu cumva îmi stă şi mai bine cu rochia mea portocalie, şi-am mai vrut să văd dacă îmi stă bine cu codiţele mele galbene şi dacă nu cumva ar trebui să-mi cumpere mama nişte codiţe albastre, şi-am mai vrut să văd dacă genele mele au crescut îndeajuns sau trebuie să le rog să mai crească, şi, dacă nu înţeleg de vorbă bună, dacă nu înţeleg când le rog, să le pun la colţ sau să nu le mai las la televizor dacă nu mai cresc. —  Atunci înseamnă că n-am greşit, spuse portarul, îmi pare foarte rău, domnişoară, că eşti doar o fetiţă. Sau poate că, tocmai invers, îmi pare foarte bine, fetiţo, spuse portarul, îmi pare foarte bine că nu eşti o domnişoară. Dar totul e grozav de încurcat, mai spuse portarul, e grozav de încurcat, pentru că tu eşti o fetiţă care vrei să fii o domnişoară. Şi eu, care sunt un portar care vrea să fie portar până la capăt, n-o să te las să intri, n-o să te las să deschizi cu cheia ta de aur o poartă care se deschide cu orice cheie ruginită. De asta nu vă mai spun cum a fost cu fetiţa care avea un buzunar la şorţ şi în buzunarul de la şorţ o cheiță de aur. N-aş putea să vă spun nimic mai mult decât ştiţi. Şi voi ştiţi tot. Cum a fost cu portarul, cum a fost cu toate. Dacă ştiţi, ce rost mai am eu ? !

JOCUL CU UMBRA   Era încă iarnă, calendarul se încăpățâna să ne convingă de asta, arătându-ne, negru pe alb, că februarie nu se sfârșise, dar nouă puţin ne păsa de calendar. Mihai şi cu mine miroseam că primăvara e la doi paşi. —  Hai să hoinărim, Mihai ! —  Hai ! Fără căciuli ? —  Fără. — Şi fără fular ? —  Fără tot ce ne aminteşte de iarnă ! Ne scotea din casă mirosul primăverii. Mihai, fiul gazdei la care trăsesem în acele zile când nişte treburi mă aduseseră în orăşelul de pe malul Siretului, avea nouă ani şi devenisem prieteni la cataramă din clipa când ne cunoscusem, pentru că ne lega ceva destul de greu de explicat, dar, poate, mai simplu de înţeles : el avea nouă ani şi eu avusesem, de mult, vârsta asta, o cunoşteam bine şi ştiam ce preţ are şi mă străduiam din răsputeri s-o mai trăiesc ori de câte ori aveam ocazia. Păşeam alături pe o stradă nouă, largă, străjuită de blocuri în culori vesele. Călcam agale, fără grabă, tăcuţi, ca şi strada care îşi trimetea la culcare ultimii întârziați. Din loc în loc, deasupra noastră străluceau becuri fluorescente, învăluindu-ne într-o lumină alb-viorie, prelungindu-ne şi micșorându-ne umbrele, pe măsură ce ne depărtam sau ne apropiam de raza lor. Pe Mihai, după cum observam, îl atrăgea jocul acesta al umbrelor, în care siluetele noastre păreau, când ale unor pitici cu capetele teşite, lipite de umeri şi cu picioarele retezate, când ale unor uriaşi spătoşi, cu braţe de macara, cu glezne înfipte în catalige. —  Te distrezi, Mihai ? —  Îhî. —  De unul singur ? —  Pot să-ţi spun şi dumitale. —  Dacă nu-i secret. —  Nu. Mă joc cu umbra. Mă opri, apucându-mi mâna : —  Uite, acuma mă arată aşa cum sunt. Nici mai mare, nici mai mic. Un elev în clasa a patra. —  A patra A sau B ? —  N-are importanţă. Şi împingându-mă câțiva paşi înainte : —  Acuma sunt mai mare. Aşa cum o să arăt la sfârșitul şcolii. —  Exact. Parcă-ţi şi văd în buzunar certificatul de absolvire. —  Da. Mă uit la el şi mă gândesc încotro s-o apuc ?! Adică... nu e bine „mă gândesc", plec direct, da, plec direct ! — Unde ? — La profesională. Tata e lăcătuş. —  Ştiu. Şi vrea ca şi tu... —  Asta-i bună ! Dar mai întâi vreau eu. Ştiu de pe acum să meşteresc o mulţime de lucruri. Mama îmi spune... —  Am auzit: „Drege tot al treilea !" —  Păi ! — Dar nu înţeleg de ce „al treilea". Primul doar e tata. — Nu. Primul a fost bunicul. Tata e „Drege tot al doilea". Râdem. Noi doi râdem de orice. Uite — aşa ne place nouă să râdem, nu ne interesează că alţii nu găsesc nimic de râs. —  Şi mai departe ? Mai departe ce-ţi mai spune umbra ? Mai facem câțiva paşi şi ne oprim. —  Acum am terminat profesionala, intru în uzină şi mă înscriu la seral ! Mi-o ia înainte, alergând : —  Acum sunt student, ba poate chiar inginer. Îţi place cum arăt ? —  Foarte mult. Şi iar râdem. — Hai să ne oprim puţin aici, îmi propune Mihai. —  De ce ? Ai îngheţat ? —  Nu. Dacă mergem mai departe umbra mă face din nou mic. —  Bine. Dar rămâi tu aici. Eu mai merg şi când o să mă arate ca la nouă ani te rog să mă strigi, ca să mă opresc. Eu acolo vreau să mă opresc. —  Te strig. Pornii cu ochii închişi şi deodată auzii: —  Stai ! Deschisei ochii şi mă oprii. Nu mai ţin minte cât. Poate o secundă. Poate un minut. Dar ţin minte că în secunda aceea, în minutul acela, a venit cu adevărat primăvara. —  Simţi, Mihai ? strigai. Simţi ? —      Da, a venit, e aici. Mirosul nostru... nu ne înşeală!

MĂCAR UN CUVINŢEL   Radu fu cel dintâi care veni să-l liniştească. —  Lasă, mă, o să treacă şi asta ! Fe urmă veni Lia : —  Hai, capul sus ! Apoi Ion. —  Nu te mai necăji. Se întâmplă. Acum, rămas singur în clasă, se gândește la ei cu duioşie. Ce prieteni buni. Toată clasa s-a grăbit să iasă în recreaţie, numai ei, ei trei, au simţit câtă nevoie are el de un cuvânt de mângâiere, şi s-au oprit să i-! spună. Ei bine, da, abia acum îşi dă seama cine îi sunt adevăraţii prieteni şi cine nu. Piatra de încercare a fost acest nenorocit de 4, pe care l-a primit la aritmetică. Cei cărora le pasă de el, cei care îi sunt prieteni adevăraţi nu s-au grăbit s-o zbughească la joacă, ci au venit lângă el şi i-au spus : „Lasă, mă, o să treacă", şi „Capul sus !" şi „Nu te mai necăji"... ...Dar Barbu ? Barbu, pe care-! socotea mai mult decât un prieten, poate chiar mai mult decât un frate, ce-a făcut pentru el ? A fost primul care a țâșnit pe uşă. Ca din puşcă. Nici n-a întors capul spre el... Păi sigur, de ce să-l întoarcă ? Ce avea de văzut ? Un om necăjit. Şi puţin îi pasă lui Barbu de un om necăjit. S-a dus glonţ să joase bâza, sau leapşa sau — de ce nu — să râdă cu fetele de necazul lui. Bine, domnule Barbu, bine... Va să zică aşa ştii, aşa înţelegi tu să te porţi după o prietenie de aproape patru ani, asta ca să nu-l mai socotim pe cel de la grădiniţă ! Poate că o să mai vii la mine să împrumuţi pompa de bicicletă. Şi poate că o să îndrăzneşti să vii şi la televizor, când joacă Rapidul... Pompă n-am. Nu mai am: Ba ca să nu mint, am, dar n-o mai dau. De ce ? Uîte-aşa. Se strică. Se consumă. Nici tu n-ai vrut să-ţi strici, să-ţi consumi recreaţia ca să te opreşti lângă un prieten, şi să-i spui un cuvânt, un cuvinţel de mângâiere. Atât voiam de la tine : un „Lasă mă, o să treacă", un „Capul sus !" un „Nu te mai necăji !“ Nu-ţi ceream să plângi pe umărul meu. Nici să-ţi smulgi părul din cap. Un cuvânt, un cuvinţel, îmi era de-ajuns... Vrei să vii duminică la televizor ? Nu se poate. De ce ? Uite-aşa. Nu-l deschid. Nu mai pot să sufăr Rapidul. Nu mă interesează când şi cu cine joacă. Eu de azi ţin cu Butoiul-Rahova. Echipă mare. Numai internaţionali. Bate pe Rapid când vrea, cum vrea, şi la ce scor vrea. N-are probleme. Şi când o să-i bată, eu o să râd cu gura până la urechi, o să mă tăvălesc pe jos de râs. Că şi tu râzi acum, nu te doare că eu mă perpelesc aici. Îţi arde de leapşă ? Bine, domnule Barbu, bineee... Pentru tine aproape patru ani de prietenie au fost nimic — asta ca să nu-l mai socotim şi pe cel de la grădiniţă. I-ai pus în cântar alături de douăzeci de minute de recreație şi recreaţia a atârnat mai greu. Mă rog. Fiecare cu cântarul lui, cu obrazul lui. Eu, cel puţin, n-am ce să-mi reproşez. Poate doar că am fost atât de naiv să cred în prietenia ta... Cu ce ţi-am greşit eu ? Hai, spune cu ce ? Nu-i aşa că taci ? Şi de ce taci ? Poate că mă vezi necăjit şi nu vrei să mă contrazici ? Nu. Nu te doare pe tine de necazul meu. Taci pentru că am dreptate. Şi pentru că veni vorba de dreptate. Am de la tine nişte timbre. Două Australii ştampilate, din seria cu canguri. Ţi le-am lăsat. Spuneai că-ţi plac cangurii, că au buzunar. Ei, să nu-ţi mai placă. Să nu mai aibă buzunar. Că nici mie nu-mi place cum te porţi tu cu mine... Cuţitul pe care ţi l-am dăruit de ziua ta, n-avea grijă, n-o să ţi-l cer înapoi. Eu însă îţi stau la dispoziţie oricând, cu cartea pe care mi-ai dat-o tu de ziua mea, şi ai scris pe ea : „Cu prietenie". Ai scris cea mai mare minciună. De ce să ţin în casă o minciună ? Ca s-o pot răsfoi ar trebui să-mi îmbrac mănuşile şi pe urmă să mă spăl pe mâini în zece ape. Da, domnule Barbu, da... Trădarea prieteniei se plăteşte scump ! Nu mai eşti un puşti. Ai ajuns într-a patra, eşti pionier, te-am ales comandant de detaşament. Ai putea să ştii, şi încă prea bine, cum trebuie să se poarte un prieten. Fiindcă, repet, nu-ţi ceream nimic deosebit. Un cuvânt doar, un cuvinţel. Radu, Lia, Ion, cum au găsit ? Numai tu...         Uşa trântită îl face să tresară. A intrat Barbu transpirat, gâfâind : — S-a făcut. Totul e în regulă. Record mondial la sprint. Am alergat până la tata să-i spun să nu mă mai aştepte la trei, ca să mergem să-mi ia pantofi. Vin după masă la tine şi până nu-ţi intră în cap descompunerea numerelor, nu mă las. Se poate, mă ? Patru ? Tu şi patru ? Păi nu-ţi crapă obrazul ? Ce faci mutra asta ? Poate că ai vrea să-ţi spun : „Lasă, o să treacă, nu te mai necăji !“ Ba necăjeşte-te, frăţioare, necăjeşte-te, că n-ai nici un motiv să sări în sus de bucurie... Ai mâncat ? Nu ? Hai că am o tartină. O facem juma-juma.

MAI E MULT PÂNĂ DISEARĂ ?   Mă uitam la soare, mă uitam la el cum mă uit eu, cu ochii închişi, ca să-l văd roşu, un fel de roşu care nu se poate vedea decât aşa. Stăteam pe banca din faţa blocului, Pif dormea la picioarele mele şi doar din când în când scotea câte un scâncet, probabil visa că iar i-am ascuns mingea. Aveam pe genunchi o carte pe care încă n-o începusem, nu mă înduram s-o încep, că era prea subţire şi mă temeam că o să se termine prea repede, iar eu voiam să înţeleg atunci, nu a doua zi, nu altă dată, ce se întâmplase cu Sandu, mi se părea că dacă va veni seara, fără să înţeleg, n-am s-o mai pot face niciodată. Pe scurt, băieţi, că n-avem timp, mai trebuie să-mi fac şi lecţiile, mai am destule treburi. Sandu — Băcăuanu I. Alexandru — e prietenul meu, colegul meu de bancă, cel care ştie despre mine poate mai multe decât ştiu eu, când cumpărăm o gogoaşă o împărţim aşa încât nici un fir de praf de zahăr să nu cadă mai mult la altul, stăm amândoi în fotoliu, când vine la mine la televizor, când mă duc eu la el, mama lui ne prăjeşte ouăle în aceeaşi tigaie, tata râde de mine zicând că sunt umbra lui, iar el într-o zi m-a întrebat, râzând : „Ce crezi că a zis tata despre mine ? A zis că sunt umbra ta..." Până aici totul e bine şi frumos, o să spuneţi toţi că am de gând să vă povestesc o chestie leşinată, numai bună pentru adormit fetiţele cu fundiţe, care merg de mână cu bunicile la cinematograf şi seara se gândesc la săraca Scufiţa Roşie, vai, vai, vai, cum o s-o mănânce măgarul ăla de lup. Vă înşelaţi. Dacă până aici a fost bine şi frumos, de aici încolo nu mai e. Cunoaşteţi, cred, că doar nu sunteți de pe altă lume, vorba „a fost pus la mijloc". Tata zise că vine de la jocul de oină. La oină, când eşti pus la mijloc, încasezi toate loviturile. Ei, azi mi-a venit mie rândul să fiu pus la mijloc. Am ieşit în recreaţie şi, când ne-am întors, am găsit canadienele, şi fâșurile, şi pardesiurile fără nasturi : mai exact, cu nasturii tăiaţi şi împrăştiaţi pe duşumea. Unul singur avea pelerina intactă. Eu ! De ce tocmai eu, de unde vreţi să ştiu ? Era probabil mai pitită pe după altele. Dar convinge-i de asta pe detectivii din clasă ! Nu, că eu le-am făcut pocinogul, nu, că o să văd eu, că o să plătesc eu ! — Măi copilaşi, le spun, voi nu mă cunoaşteţi ? Mie nu-mi stă în caracter aşa ceva. Eu am pretenţia că-s băiat deştept şi ăla care s-a apucat să taie nasturii e un rău. Nu mă acuzaţi pe degeaba, că mă bat cu toţi şi vă iau cu făraşul. Am fost, ca şi voi, în curte. Nu ştiu ce naiba am făcut, dar am fost ! Puteam să le vorbesc până mâine. Ei ştiau una şi bună : dacă pelerina mea era întreagă, eu am tăiat nasturii. Nu mai sunt nişte puşti, ziceau, n-au de gând să mă pârască tovarăşei diriginte, dar în cealaltă recreaţie mă duc acasă, vin cu aţă şi ac şi cos la nasturi, până în secolul viitor. —  Asta s-o credeţi voi, le spun. În recreaţia cealaltă îmi mănânc liniştit sandvişul cu brânză, şi arunc şerveţelul la coş, ca un copilaş bine crescut ce sunt. Atât. Vizita la părinţi se amână. Cusutul nasturilor se suspendă. Au hotărât să nu-şi facă singuri dreptate, era şi cam greu, nu sunt eu omul care să primească fără să dea, nu sunt sacul de antrenament al nimănui — dar mi-au promis că mâine o să mă bucur totuşi de o oră de dirigenţie foarte plăcută. Am plecat ca de obicei, cu Sandu de la şcoală şi, deodată, pe stradă, mi-a trecut prin minte ceva care mi s-a părut îngrozitor. —  Ascultă, Băcăuanu I. Alexandru, îi spun, tu unde ai fost când m-au pus la mijloc ? ! —  Acolo. Unde să fiu ? —  Ai fost acolo şi ai tăcut ? —  Ce voiai să spun ? —  Măi copilaş, ce-o fi în capul tău că mă mai întrebi ? Trebuia să spui tot. Să pui mâna în foc că eu nu sunt în stare de o tâmpenie ca aia. —  Eşti caraghios, îmi spune. Dacă treizeci erau împotriva ta, mai conta la ceva cuvântul meu ? —  Nu, spun. — Atunci ? —  Tu ştiai adevărul despre mine. Ştiai că nu-mi stă în caracter. Înţelegi ? —  Nu. La ce naiba îţi trebuia adevărul ăsta, dacă el tot pe a lor o ţineau ? —  Îmi trebuia. Nu ca să-i conving pe ei. Să ştiu eu că am un prieten. —  ÎI ai. —  Nu. Nu-l mai am. Şi-am început să alerg, lăsîndu-l singur. Acum mă uitam la soare, mă uitam la el cum mă uit eu cu ochii închişi. Nimic n-ar fi mai frumos, pe lumea asta dacă peste roşul soarelui s-ar suprapune o pată şi când aş deschide ochii să-mi dau seama ce e cu pata, dacă e un nor sau altceva, l-aş vedea pe Sandu stând în faţa mea, acoperindu-mi lumina şi spunându-mi : —  Hai să-ţi explic ce s-a întâmplat cu mine, cum am fost eu, prietenul tău, laş. Deocamdată nu venea nimeni şi eu doream să nu se termine ziua, trebuia să înţeleg atunci, nu altă dată. Nu cumva ştiţi ? Mai e mult până diseară ?