OCTAV PANCU-IAŞI povesti pentru copii

UN PUMN DE RĂBDARE   Odată a venit la mine un băieţel şi m-a întrebat : —  Spune-mi, te rog, cât trebuie să mai aştept ca să ajung mare ? M-am săturat să tot fiu mic ! Să ştiţi că n-ați ghicit dacă vă închipuiţi că, în loc să-i răspund, pisălog cum sunt, m-am apucat să întreb la rându-mi de ce s-a săturat. Ştiam şi fără să-mi spună el. Şi eu am fost copil, pe cuvânt că am fost, şi cunosc destul de bine câte necazuri şi numai din cauza tablei înmulţirii. Asta fără să mai socotim problemele cu nuci şi cu mere, subiectele care se prefac a fi predicate şi predicatele care se-deghizează în subiecte, numai şi numai ca să te încurce. Asta fără să mai socotim că pentru fiecare amărât de strănut de-al tău mama intră intr-o panică : —  „Vai, n-o fi răcit băieţelul ! Vai, nu l-o fi tras vreun curent !“ Tata telefonează la policlinică şi bunica iese înaintea doctorului ca să-i explice, încă de la poartă, că de când e ea n-a văzut un strănut mai periculos. Asta ca să nu mai socotim că un capăt de lumânare ai şi tu şi pe acela ţi-l aruncă din buzunar, uite-aşa, de-aia, pentru că „cine a mai văzut un băiat care să ţină în buzunar un capăt de lumânare ? !” Asta... Dar cred că v-am convins de ce nu l-am mai întrebat, la rându-mi, pe băieţel nimic, ci i-am răspuns, de îndată : —  Până o să fii mare mai ai foarte puţin. —  Crezi ? s-a bucurat băieţelul. —  Sunt sigur, i-am răspuns. Totul e să mai ai niţică răbdare. —  Ei vezi, a oftat băiatul, tocmai asta e ceea ce îmi lipseşte. N-am răbdare. De unde aş putea să fac rost măcar de un pic, de un vârf de cuţit, ori de o firimitură de răbdare ? —  Îţi dau eu, i-am propus. Am destulă. Adică vreau să spun, am atâta cât îmi trebuie pentru nevoile mele şi pot să mai dau o parte şi altora. Nu un vârf de cuţit sau o firimitură, cum crezi tu, ci un pumn întreg. Am destule păcate, dar zgârcit nu-s. —  Şi când mi-l dai ? m-a întrebat băieţelul. — Oricînd, i-am răspuns. —  Azi ? —  Ca să fiu sincer, aş prefera mâine. Azi am nişte treburi. Mi-ar conveni mai mult mâine. —  Bine, a spus băieţelul. Mulţumesc frumos şi o să vin mâine. Dar mâine n-a putut veni, pentru că a avut de rezolvat o problemă cu mere şi cu nuci şi a mai avut de muștruluit subiectele, să stea la locul lor şi predicatele să-şi vadă de treaba lor. Şi a venit iar un mâine, şi băiatul tot nu a putut veni, pentru că a strănutat şi strănutul s-a prefăcut în guturai, un guturai care de când e bunica n-a văzut altul mai periculos. Şi iar a venit un mâine, şi băiatul tot n-a putut veni — i s-a întâmplat ceva cu un capăt de lumânare, nu ştiu exact ce, dar bănuiesc ceva ce se poate întâmpla cu un capăt de lumânare găsit în buzunar. Şi uite aşa a trecut timpul şi văzând că băieţelul nu mai vine la mine, m-am dus eu la el. L-am găsit un bărbat înalt şi voinic. Lucra nu mai ţin minte ce şi a trebuit să-l aştept ca să-i pot spune că i-am adus pumnul de răbdare făgăduit. — Care pumn de răbdare ? m-a privit el mirat. Am destulă. Adică, vreau să spun, am atât cât îmi trebuie pentru nevoile mele şi pot să mai dau o parte şi altora. Chiar ieri o fetiţă mi-a cerut să-i dau un pic. A zis că vine azi, dar probabil s-a luat cu treaba şi n-a ajuns încă... Mare şmecher mai sunt, copii ! N-am pereche de şmecher ce-s ! Eu ştiam că fetiţa n-o să vină, dar nu i-am spus. Spun numai ce-mi place mie. Nu vă supără, cred.

PRIMĂVARA ŞI TREI SUTE DOUĂZECI ŞI NOUĂ DE PISTRUI —  I-am numărat, îi spuse băiatul fetiţei cu pistrui. —  Ce ? întrebă ea. —  Pistruii tăi. Sunt trei sute douăzeci şi opt. —  Când i-ai numărat ? —  Aseară. —  Aseară nu ne-am văzut. Eu am stat în casă, m-am uitat la televizor. —  I-am numărat, fără să te văd. M-am gândit la tine şi i-am numărat. Sunt trei sute douăzeci şi opt în cap. —  Râzi de mine ? —  De ce să râd ? — Aşa râdeți voi, băieţii, de toate fetele. —  Nu chiar de toate. —  De care nu râdeți ? —  De cele ca tine. — Ce am eu deosebit ? —  Pistruii. —  Mai au şi altele pistrui. —  Dar n-au trei sute douăzeci şi opt. —  Dacă mai râzi de mine, plec. — Dar nu râd. Mai rămâi. —  Rămân dacă vorbeşti serios. —  Vorbesc foarte serios. M-am gândit la tine aseară. —  Şi ce-i cu asta ? —  M-am simţit bine, când m-am gândit. Mi-am spus ce grozav ar fi fost ca tu să fi stat în alt oraş. —  De ce ? —  Ca să-ţi scriu. — Ce să-mi scrii ? —  Nu ştiu. Aş fi ştiut, însă, dacă stăteai în alt oraş. —  Închipuie-ți că stau în altul. —  Nu vreau. Mi-ar părea rău. — Dar spuneai că ar fi grozav. —  Ar fi, dar mi-ar părea rău. —  Nu-i prea uşor să te înţeleagă cineva. —  Ba da ! E destul să vrei. —  Vreau, dar nu înţeleg. Ce ţi-a venit să te gândești aseară la mine ? —  Mi-am adus aminte de pistruii tăi. —  Trei sute douăzeci şi opt. —  În cap. Şi ? —  Şi atât. —  De ce nu ţi-ai adus aminte de altceva ? — Pentru că n-am vrut —, ştiu că stai la etajul patru, ştiu în ce clasă ești, ştiu că ai un căţel alb, ştiu că ai patine cu rotile, ştiu că nu-ţi plac macaroanele. De ce să-mi aduc aminte de lucrurile pe care le ştiu ? — Nu, zău, nu-i prea uşor să te înţeleagă cineva. Plec în casă. —  Bine. Plec şi eu. Înveţi ? —  Îhî ! —  Şi eu. — La revedere ! — La... adică, mai stai un pic. Am mai văzut un pistrui. Unul pe care nu-l numărasem. Acum ai trei sute douăzeci şi nouă. La revedere ! Şi băiatul râse pentru că era primăvară — şi cel mai bun lucru pe care îl ai de făcut primăvara este să râzi...

VISUL   În dimineaţa aceea de noiembrie băiatul care se numeşte Radu nu întârzie de la şcoală. Ei, şi ce-i cu asta ? o să mă întrebaţi. Ce ţi se pare atât de neobişnuit ca un băiat care se numeşte Radu să vină punctual la şcoală, într-o dimineaţă de noiembrie ? ! Da, aveţi dreptate, nu-i nimic neobişnuit, totul e limpede ca bună ziua — doar că mie, măcar câteodată, îmi plac poveştile obişnuite, limpezi ca bună ziua. Ca asta, de pildă... În vacanţă, într-o dimineaţă de iulie, Radu se trezi necăjit. Visase ceva frumos, visase că nu mai are opt ani, ci de trei ori pe atât şi, îmbrăcat într-un costum nou-nouţ, de cosmonaut, aşteaptă în cabina rachetei să zboare spre o stea, să zboare, să zboare... ei, aflaţi că tocmai din cauza zborului ăsta se trezi Radu necăjit. Tocmai când trebuia să se apropie clipa desprinderii de Pământ, tocmai atunci, în clipa aceea nemaipomenită, Radu se trezi. Deschise ochii şi dădu de covorul înflorat, care acoperea peretele din casa bunicilor, simţi în nări mirosul acela fără nume, de soare şi zmeură, de vânt şi iar de soare. Pe urmă îl văzu chiar pe bunicul cu faţa în soare, cu barba zbârlită de vânt şi trecându-i pe la nas un pumn de boabe parfumate de zmeură. —  Bunicule, de ce m-al trezit tocmai acum ? se bosumflă Radu. Visam ceva atât de frumos... —  Te-ai trezit singur, răspunse bunicul. Dar n-ai decât să închizi ochii, să mai tragi un pui de somn şi să duci visul la capăt. —  Crezi că o să pot ? —  Încearcă. —  Nu, zise Radu, degeaba. Sunt treaz, nu mai pot adormi. Şi dădu să sară din pat, dar bunicul se aşeză lângă el şi începu: —  Aşa eram eu. Când eram ca tine şi mă trezeam dintr-un vis, făceam un bot, de aici până în fundul curţii. Odată, ţin minte, am visat că eram şcolar, că aveam trăistuţă şi în trăistuţă tot felul de cărţi şi de caiete. Aveam şi ghete şi ţopăiam cu ele prin zăpadă, bucuros, nevoie-mare, că sunt şi eu şcolar, că undeva, într-o bancă, am şi eu un loc. Când mă trezii, tocmai trebuia să intre învăţătorul nostru şi eu trebuia să mă ridic în picioare, să dau bună-dimineaţa şi să-i spun că ştiu să-l fac pe o ca un ou şi pe e ca o praştie... Îmi venea să plâng că tocmai atunci mă trezisem, pentru că n-aveam nici trăistuța cu cărţi şi caiete, nici ghete n-aveam şi nici la şcoală cu mergeam, deşi trecusem binişor de şapte ani. Treaba mea era să păzesc raţele, nu să merg la şcoală... dar visul fusese atât de frumos, încât m-am hotărât să-l duc pană la capăt. Am închis ochii şi... Minunăţie !... Eram iarăşi şcolar ! Învăţătorul mă ascultă o mie de lucruri şi-mi zise tot de vreo mie de ori „bravo!”... Tabla, băncile, pereţii clasei, totul se prinsese în horă în jurul meu. Niciodată nu mai visasem ceva atât de frumos... Aşa, nepoate, n-ai decât să încerci şi tu... Şi bunicul împinse uşurel capul băiatului pe pernă şi ieşi tiptil din odaie.     Asta, va să zică, se întâmplase cu o jumătate de an în urmă, în vacanţa de vară, prin iulie, la bunici. Într-o zi de noiembrie, una înainte de ziua Aceea de noiembrie, cu care am început povestirea, Radu, ieşind de la şcoală, văzu sus pe o schelă lucrând un zidar. Era tânăr şi cânta straşnic. Când tânărul cobori de pe schele, Radu mai era tot acolo, privind. —  Iţi place ? îl întrebă tânărul. —  Mult. — Ai vrea să ajungi şi tu ca mine ? — Mai întrebi ? —  Atunci visează. Visează să fii şi o să fii ! Noaptea, Radu visă că se află pe cea mai înaltă schelă şi construieşte cel mai înalt bloc. Dar... Dar tocmai în clipa când blocul atingea norii şi saluta aviatorii, tocmai în clipa aceea sună ceasul şi Radu se trezi. Să se culce la loc şi să încerce să continue visul ? O, ce frumos ar fi ! Să se culce la loc şi să întârzie de la şcoală ?! Nu. Se va scula imediat şi primul clopoţel îl va găsi în clasă. Sunt vise şi vise. Pe cel al lui, pe cel de acum, trebuie să-l viseze cu ochii deschişi. Iată de ce nici în dimineaţa aceea de noiembrie, băiatul care se numeşte Radu nu întârzie de la şcoală. Deschise ochii mari, de cum se trezi. Îi deschise ca să poată visa.  

VINE, VINE, PRIMĂVARA !   Unii scot poveştile din buzunar, alţii din burtă, mă rog, fiecare este liber să le scoată de unde vrea. Eu — să se ştie — nu le scot de nicăieri. Poveştile vin singure la mine, fără să le pese de vreme (odată o poveste a venit când ploua cu găleata şi ea nici măcar n-avea umbrelă), fără să-şi aleagă ziua (o istorioară mi-a deschis uşa chiar într-o marţi, când sunt trei ceasuri rele) ba uneori mă pomenesc cu ele şi noaptea (ca să mă trezească, mă trag de nasturii de la pijama, ori îmi turtesc nasul, apăsându-l ca pe un buton de sonerie). Ieri, tocmai când îmi rădeam barba şi fredonam minunatul cântec „Vine, vine primăvara" (afară era un ger de crăpau pietrele şi, cântând, eu mă prefăceam că nu-l bag în seamă), ieri, spun, pe la şapte dimineaţa mă trezesc că vine la mine povestea cu bulgărele de zăpadă. Mă salută, mă întreabă ce fac (parcă n-ar fi văzut că mă rad), îi răspund că fac bine, atât doar că lama e cam uzată şi-i propun să mă aştepte puţin în birou, să mă aştepte să luăm ceaiul împreună. N-am timp, îmi răspunde, şi, de altfel, ceaiul îmi dă palpitaţii; rade-te, nu te sfii, eu îţi povestesc repede ce am de povestit, pe urmă plec şi n-ai decât să aşterni pe hârtie povestea mea, s-o publici, ori să o arunci la coş, pe mine nu mă mai interesează. Şi, așezându-se pe policioara de la oglindă, călare pe coada periuţei mele de dinţi, cu picioarele sprijinite de o coajă de săpun şi cu un cot înfipt în tubul de cremă de faţă,povestea cu bulgărele de zăpadă începu: A fost odată un bulgăre de zăpadă. Se pitise după un bloc, şi când o fetiţă vru să intre pe uşa blocului, el îi strigă : —  Hei ! Opreşte-te ! Nici un pas înainte ! Dacă nu mă asculţi, vin spre tine cu toată viteza, îţi intru în păr, mă bag pe sub gulerul paltonului, îţi închid ochii şi-ţi astup urechile cu zăpadă ! Şi, cu toate că fetiţa voia să intre, pentru ca să-şi vadă o colegă răcită, să-i ducă lecţiile şi să-i spună, în cazul când va strănuta : „Sănătate !" nu mai avu curajul să intre, nu-şi mai văzu colega răcită, nu-i mai duse lecţiile şi nu-i mai spuse „Sănătate !“ — fiindcă nu mai avu prilejul să o audă strănutând. Pe urmă vru să intre în bloc o bunică. Tocmai luase pensia şi venea să aducă unui nepot o sută de grame de bomboane umplute cu alune şi să-l întrebe dacă îi plăcuseră bomboanele umplute cu cremă, pe care i le cumpărase tot din pensie, dar din cea de luna trecută! Dar bulgărele de zăpadă îi strigă şi ei: —  Hei ! Opreşte-te ! Nici un pas înainte ! Dacă nu mă asculţi vin spre tine cu toată viteza, îţi intru în păr, mă bag sub gulerul paltonului, îţi închid ochii şi-ţi astup urechile cu zăpadă ! Bunica se sperie şi spuse tristă : „Iată cum arată un bulgăre de zăpadă din ziua de azi !“ şi făcu calea întoarsă, fără să-i mai ducă nepotului bomboanele umplute cu alune şi fără să-l mai întrebe dacă i-au plăcut cele umplute cu cremă, şi unele şi altele cumpărate din pensie ; este un amănunt care e păcat să fie uitat. Mai încolo trecu prin faţa blocului un geamgiu. Păşea încet ca să nu alunece şi să spargă geamurile şi striga din când în când : „Geamuuuri“, nu de alta, dar să nu creadă cineva că duce în spate uşi. Cum îl văzu, bulgărele de zăpadă se legă de el: — Hei ! Opreşte-te ! Nici un pas înainte ! Dacă nu mă asculţi, vin spre tine cu toată viteza, îţi intru în păr, mă bag sub gulerul paltonului, îţi închid ochii şi-ţi astup urechile cu zăpadă, iar pe deasupra îţi mai sparg şi geamurile ! Geamgiul nu era un om fricos (intra singur în pivniţă, când vedea un şoarece nu se suia pe masă), dar acum se temu pentru geamurile lui şi se înapoie din drum. Peste vreun ceas, soarele îşi făcu loc printre nori şi, văzând ferestrele blocului, vru să intre prin ele. Era un soare de sfârșit de iarnă sau de început de primăvară — asta nimeni nu ştie exact şi poate că e mai bine aşa; îmbătrânim prea repede când le ştim chiar pe toate — era un soare foarte frumos, semăna cu un pepene galben, numai că era mult mai mare, îţi făcea o poftă grozavă să-l mănânci presărat cu zahăr, era un soare pe care mi-ar fi plăcut mult să-l vedeţi, v-ar fi bucurat şi pe voi să vedeţi cât de bine îi stătea aşa de frumos şi de galben. Numai bulgărului de zăpadă nu-i păsa de soarele acesta frumos şi, cum îl zări, îl şi ameninţă : — Hei ! Opreşte-te ! Nici un pas înainte ! Dacă nu mă as... Dar în clipa aceea bulgărele de zăpadă simţi cum îşi pierde glasul, simţi cum îşi pierde greutatea, simţi cum îşi pierde îndrăzneala. Şi, uite-aşa tot începând să piardă câte ceva, îşi pierdu şi numele de bulgăre de zăpadă, rămase un biet ochi de apă, atât cât să încapă într-un ibric. Sfârșind ce avea de spus, povestea se dădu jos de pe policioară, mai bine-zis sări de pe coada periuţei mele de dinţi pe robinet şi de pe robinet pe vârful papucilor mei. Am vrut s-o opresc să bem ceaiul împreună însă n-am mai găsit-o. Probabil că de pe vârful papucilor sări pe fereastră şi de pe fereastră în stradă. N-am băut totuşi ceaiul de unul singur. Când m-am aşezat la masă, a intrat soarele, i-am dat şi lui o ceaşcă de ceai, şi, dacă mai ţin bine minte, mi se pare că a gustul şi un pic de pâine prăjită cu unt.  

BANCA   Vara s-a sfârșit. De mult. Şi ea a uitat de când. Au căzut şi castanele din castan. Prunele sunt marmeladă de prune. Plouă de sus în jos şi, câteodată, plouă atât de tare încât puţin îţi pasă dacă nu plouă de jos în sus. Dacă întrebi cocorii, îţi vor spune că e toamnă, numai că au plecat şi cocorii şi n-ai pe cine întreba. În curtea taberei nu mai e nimeni. Nimeni, aşa cum visa tovarăşul comandant-instructor să fie astă-vară după-amiază, în orele de somn. Zilele numără (până în iunie) zilele. Iar la bucătărie e o adevărată tragedie : nu mai miroase nici a iahnie, nici a sarailie. Doamne doar într-un colţ o uitată gulie. Aici, în curtea taberei, a fost o bancă. De ce nu mai este ? N-o fi vreo poveste ? Ba este ! ... Cu patru veri în urmă, un băiat a scrijelit cu briceagul în lemnul băncii : „Aici a stat un elev din Râmnicu-Sărat." Şi s-a semnat. Cu trei veri în urmă alt băiat a scrijelit cu briceagul în lemnul băncii : „Pe-aici a trecut un băiat de la Sascut, drept care vă salut!“ Cu două veri în urmă, alt băiat a scrijelit cu briceagul în lemnul băncii : „Pe-aici şi eu am fost şi nu m-am simţit prost, ba chiar aflaţi de la mine că m-am simţit foarte bine !” În sfârșit, vara trecută alt băiat a scrijelit cu briceagul în lemnul băncii : „Pe banca asta am citit din scriitorul meu iubit, Cartea s-a terminat şi eu am plecat la Calafat. V-am salutat !“ Acum, toamna, în tabără nu mai e nimeni. Nici banca. Cineva, poate vântul, poate ploaia, poate şi vântul şi ploaia au scris pe nisipul de sub ea : — Aici a fost o bancă. Ţi-era mai mare dragul. Ce-a făcut, ce-a dres, a înghiţit-o briceagul... Vara s-a sfârșit. De mult. Şi eu am uitat de când.»

CĂŢELUL LATRĂ LA SFÂRŞIT   Povestea asta e cu trei băieţi şi un căţel, adică să nu mint, căţelul n-are cine ştie ce treabă în poveste — o singură dată va face „ham [“, dar asta se va întâmpla mult prea târziu, atunci când totul se va termina. Cu alte cuvinte, căţelul face parte doar din decor. Aşa ca soarele acelei dimineţi de ianuarie. Aşa ca pomul firav, care tremură de teamă că n-o să mai vină primăvara. Aşa ca banca de sub pom, pe cate stăteau de vorbă trei băieţi. Şi tot vorbind despre multe, unul dintre băieţi spuse : —  Tata e şofer. Conduce un camion. Într-o maşină mică nici n-ar încăpea. Chiar şi în cabina camionului de patru tone stă puţin aplecat. Dar el nu crede că stă aplecat pentru că e înalt, ci pentru că aşa s-a obişnuit. Îi place să stea puţin aplecat când citeşte. Vreau să spun, când învaţă. Anul ăsta termină liceul la seral. Învaţă şi duminica, pe cuvânt ! Dacă în casă e prea multă gălăgie, îşi trage o căciulă pe urechi şi învaţă. —  Şi tata învaţă, spuse al doilea băiat. E medic de cincisprezece ani, dar tot învaţă. Vine acasă cu zeci de cărţi şi de reviste. Mama, la început, se supăra : — „Mergi la cinema ?“ — „Nu, trebuie să învăţ!” „Ne-au invitat Dumitreştii la masă !" — „Eu n-o să pot veni. Trebuie să învăț !“ Acum îl lasă în pace. Dacă-i place lui să înveţe ! —  Voi o cunoaşteţi pe mama, spuse al treilea băiat. Când m-am născut eu era îngrijitoare la grădina botanică. Nu terminase decât patru clase. Acum e tehnician horticol. Şi încă mai învaţă. De câte ori întreabă : „Să vă fac o ciulama ?“ tata râde şi răspunde : „Da, ciulama cu asparagos !“ Asta pentru că odată, când gătea ciulama şi în acelaşi timp citea ceva despre planta asta, a scăpat cartea în cratiţă... Când n-are timp ziua, învaţă, noaptea, zău ! De undeva sună sirena unei fabrici. —  Ia te uită ! S-a şi făcut douăsprezece ! spuse primul băiat. Ce repede a trecut dimineaţa... —  Da, spuse al doilea băiat, şi noi care ne speriasem... Ne gândeam că dacă chiulim de la şcoală n-o să avem ce face... —  Dar uite că nu ne-am plictisit deloc, spuse al treilea băiat... Abia acum — acum, la sfârșitul poveştii — căţelul făcu „ham !“ De ce atât de târziu, nu ştiu. Şi nu cred că ştia prea bine nici el. Era un biet căţel zgribulit. Nu i se putea cere prea mult. Să-i fi lătrat oare pe cei trei băieţi ? În poveşti totul e cu putinţă...

A FOST ODATĂ UN CIREŞ    A fost odată un cireş care s-a săturat să mai facă cireşe. Lângă el, în livadă, prunul făcea prune, mărul făcea mere, ba până şi zarzărul care era abia un pui, nici măcar nu mergea la grădiniţă, credea că avioanele sunt nişte ciori mai mari şi muştele nişte avioane mai mici, da, până şi el, zarzărul, făcea câteva zărzărele. Doar cireşul se săturase să mai facă cireşe. Vestea, bineînţeles, se răspândi foarte repede, şi îngrijoraţi alergară la cireş mai mulţi oameni importanţi. Alergă la cireş însuşi bătrânul academician-doctor- profesor-docent, şeful catedrei de clătite cu dulceaţă de cireşe şi autorul de faimă mondială al studiului intitulat: „De ce se fac cercei din cireşe şi nu se fac cireşe din cercei." Bătrânul academician avu o lungă discuţie cu cireşul care se săturase să mai facă cireşe şi plecă clătinând din cap foarte amărât. Îl întrebase pe cireş de ce nu mai vrea să facă cireşe şi acesta îi răspunsese mai mult decât mulţumitor : —  Uite-aşa : nu mai vreau şi gata !       —  Bine, nu se lăsă cu una, cu două, bătrânul academician ; dar ce-ai să faci dacă nu vrei să mai faci cireşe ? —  Nimic. O să stau ! Răspunsul acesta îl îngrozise cel mai tare pe bătrânul academician. Auzise el multe până atunci, dar una ca asta nu. Nu dormi câteva nopţi, frământându-se : „Cum adică nu mai vrea să facă nimic ? Asta nu se poate. Toţi trebuie să facem ceva !“ Pe urmă — aşa-i viaţa, fiecare are treburile lui — bătrânul academician se apucă să scrie o nouă carte, una despre importanţa gemului de cireşe şi uită de cireşul care se săturase să mai facă cireşe. Așa cum spuneam, însă, la cireşul care se săturase să mai facă cireşe mai alergară încă mulţi oameni foarte importanţi. Este o adevărată plăcere pentru mine să-l amintesc aici pe cunoscutul om de ştiinţă Abe Cede Efghehaş, cel dintâi în lume care a observat că sâmburii de cireşe amare, când îi presezi sub talpă, fac altfel de „poc’" decât sâmburii de cireşe albe sau roşii — şi este, de asemenea, o rară bucurie pentru mine să-l mai amintesc aici şi pe ilustrul savant Icsigrec Zet, cel care a demonstrat deosebirea esenţială dintre tartele cu cireşe şi tartele fără cireşe, ori cu prea puţine cireşe. Tuturor, cireşul le-a spus că el s-a săturat să mai facă cireşe, că intenţia lui este să stea să nu mai facă nimic. Discuţiile dintre toţi aceşti oameni importanţi şi cireşul care se săturase să mai facă cireşe nu duseră, din păcate, la nici un rezultat. Atunci m-am hotărât să-l vizitez şi eu pe cireşul care se săturase să mai facă cireşe. Nu sunt specialist în cireşe, recunosc, eu viaţa mi-am dedicat-o studierii compotului de vişine — ceea ce e cu totul altceva — dar m-am dus la el, în simpla mea calitate de om care nu poate accepta ca cineva să stea fără să facă nimic. A, dar am uitat să vă spun că nu m-am dus cu mâna goală, ci înarmat cu un topor, poate nu grozav de ascuţit, dar numai bun pentru a tăia un cireş care s-a săturat să mai facă cireşe. Convorbirea noastră a fost foarte scurtă. O ţin minte cuvânt cu cuvânt, dar ea nu prezintă mare însemnătate pentru cititori decât din clipa când i-am spus : —  Ştii cum se numeşte unealta asta pe care am adus-o cu mine ? —  Nu. —  Se numeşte topor. —  Şi la ce slujeşte ? —  La tăiatul cireşilor care s-au săturat să mai facă cireşe. Asta ştie el să facă şi asta face. Uite, ţi-l las şi dacă îl convingi tu să nu mai facă ce ştie, aşa cum te-ai săturat tu să mai faci cireşe, scrie-mi! Am plecat şi a doua zi am primit o telegramă : „Nu l-am convins. Drept care m-am hotărât să fac din nou cireşe. Semnat : Cireşul !“ Asta-i toată povestea. Mi-a venit s-o scriu pentru că mi s-a făcut poftă de nişte cireşe mari şi dulci — sau poate că din alt motiv, poate că la altceva m-am gândit când mi-a venit s-o scriu, dar asta e altă poveste.

A FOST ODATĂ UN ELEFANT    A fost odată un elefant, că dacă n-ar fi fost nu mă apucam eu să scriu despre el. A fost odată un elefant care trăia în grădina zoologică de la Băneasa ; vedea de acolo aeroportul, învăţase când pleacă avionul la Iaşi şi când soseşte cel de la Arad, vedea chiar şi antena din vârful turnului televiziunii şi se întreba şi el, ca mulţi alţi elefanţi, de ce sunt aşa de puţine emisiuni pentru copii; era foarte plăcut impresionat de tot ce vedea, mânca bine, dormea bine, avea amintiri frumoase despre savana Africană unde se născuse şi unde, la grădiniţa pentru puii de elefanţi de acolo, învăţase două adevăruri de netăgăduit, primul : că palmierii nu fac maimuţe, al doilea : că girafele au gâtul lung ca să poată ajunge la cap. Restul şcolii îl făcuse la Băneasa, profesor de aritmetică îi fusese un papagal, care număra foarte corect până la nouă, pe zece însă nu-l putea pronunţa, spunea în locul lui : „knock-out“, căci trăise mulţi ani în casa unui boxer şi boxerii aşa-i spun lui zece când rămân pe podea şi văd stele verzi; la botanică se descurca ceva mai greu, obişnuit ca mai întâi să înghită fânul şi morcovul, abia apoi să le descrie şi să arate din ce familie de plante fac parte; în schimb la geografie primea notele cele mai mari, fireşte, direct proporţionale cu mărimea sa şi cu convingerea sa că Polul Sud trebuie să se afle la sud iar Polul Nord s-ar fi făcut pur şi simplu de râs dacă nu se afla la nord. Era, cu alte cuvinte, un elefant care avea cu ce se lăuda, dar, uite, lui nu-i plăcea niciodată să se laude, nu-i plăcea, deloc nu-i plăcea. Veneam eu la el şi începeam să mă laud : —  Am scris o poveste formidabilă, râd copiii ținându-se de burtă când o citesc, se transmite în fiecare zi la radio, apare în „Luminiţa", directorul editurii îmi telefonează din cinci în cinci minute să mi-o ceară ca s-o tipărească, traducători din 101 ţări telegrafiază în 101 limbi: „Daţi-ne povestea, ardem de nerăbdare s-o traducem, să facă înconjurul pământului." Ei, ce spui ? Elefantul se uita la mine şi nu spunea nimic. Venea la el un băiat şi se pornea să turuie : —  Azi iar am luat un zece, dar profesorul plângea de mama focului că nu putea să-mi dea 11 sau 12, colegii m-au fotografiat cu carnetul în mână, iar directorul şcolii păstrează fotografia mea în buzunarul de la piept. Ei, ce spui ? Elefantul se uita la el şi nu spunea nimic. Venea pe urmă o fată şi începea : —  Am cea mai frumoasă rochiţă ! Am cea mai frumoasă hăinuţă ! Am cea mai frumoasă codiţă ! Am cea meu frumoasă fundiţă ! Ei, ce spui ? Elefantul se uita la ea şi nu spunea nimic. De ce nu spunea nimic ? Pentru că lui nu-i plăceau lăudăroşii. El nu se lăuda niciodată. Şi cu câte încă nu mai avea el să se laude ! Era harnic, era drept, era foarte înţelept. Ştia multe şi-i plăcea să mai asculte. Mânca fân şi dormea dus până în zori, de la apus. Vedea cerul, vedea norii, număra când vin cocorii. Trompă avea, era înalt, era straşnic elefant!      Cu mine, băiatul şi cu fetiţa despre care vorbeam, nu s-a împrietenit, şi-acuma tuturor ne pare rău, şi toţi ştim de ce ne pare rău, şi toţi o să facem ceva să nu ne mai pară rău. A fost odată un elefant şi noi n-am ştiut să-l facem să vorbească. Păcat, păcat, de trei ori păcat !  

TOATE AU UN SFÂRŞIT   S-ar putea să fi început septembrie, cum tot atât de bine s-ar fi putut să nu se fi sfârșit august. Am obiceiul să încurc lunile, nu de altceva, dar şi ele grozav mă încurcă pe mine. Sigur este că mă întorceam acasă de la mare, aşa cum mă întorc întotdeauna de la mare, cu geamantanele burdușite de soare, de meduze, de căpitani de vapoare, de castele de nisip, de albul pescăruşilor, de verdele depărtărilor, de scoici, de urmele tălpilor mele pe nisipul ud, în sfârșit, cu geamantanele burduşite de MARE. Mă întorceam acasă fluierând, şi pe cuvânt, nici măcar nu-mi dădea prin minte că, aşa cum mi se întâmpla întotdeauna când mă întorceam de la mare, nu voi găsi nici cheia în broască, uitând că de când mă ştiu, încă din prima zi de plajă, arunc cheia casei în valuri şi, cu ochii închişi şi nemişcat aştept valurile s-o înghită, mestecând-o încet, bucăţică cu bucăţică, ștergându-se apoi pe buze cu un şerveţel de vânt. În tot acest timp, adică atunci când stau cu ochii închişi şi nemişcat, cânt încetişor, numai şi numai pentru-mine : „Du-te, cheie, prin Marea Egee şi tot aşa, prin Marea Marmara; până-n Insula Mea de care, de pe când eram mic, şi eram pirat, mi-a fost dor un pic, de-adevărat...“ Tocmai stând în faţa uşii închise, ajunsesem cu fluieratul la o notă înaltă (foarte greu de ajuns dacă ţin seama de faptul că mă trăgea în jos greutatea geamantanelor), la o notă care seamănă leit cu o prună ascunsă pe creanga cea mai de sus a unui prun — când îmi ieşi în întâmpinare bunul, şi dragul, şi negrul meu pian cu coadă. —  Te-ai întors ? mă întrebă, dând bucuros din coadă bunul, şi dragul, şi negrul meu pian cu coadă. —  M-am, răspunsei. Toate au un sfârșit. —  Ai fost pe insula ta ? —  Am fost, minţii. Sau, mai exact, am fost, dacă ţii neapărat să te mint. Totdeauna când vii de la mare vii mincinos, observă el, scoțând un oftat pe două clape, un fa şi un si, cred. De ce ? —  Nu ştiu, răspunsei încurcat. Poate din cauza cailor de mare. Rar auzi un adevăr din gura lor; o gură destul de mică, de altfel. Chiar mai zilele trecute, unul dintre ei mi-a turnat vreo duzină de minciuni. Se jura că totul e adevărat dar, bineînţeles, n-am crezut o iotă. Nici măcar povestea băiatului de ciocolată. —  Care băiat de ciocolată ? —  Unul. Nu-i mai ţin minte numele. Cică a venit la mare, s-a bronzat mai întâi ca ciocolata cu lapte, apoi ca ciocolata cu alune, în fine, ca ciocolata amăruie — şi toată lumea care dorea ciocolată venea la el să-i ceară ciocolată. „Un deget de ciocolată, te rog !“ „Un nas de ciocolată, dacă eşti bun !“ „O ureche de ciocolată, dacă nu te superi !“ Cum să crezi una ca asta ? —  Nu cred ! spuse bunul, dragul, şi negrul meu pian cu coadă. Lasă caii de mare. Nu de la ei ai învăţat tu să minţi. — Dacă nu de la ei, spusei, atunci desigur că de la scoicile trandafirii. Mamă, ce mincinoase sunt ! Una mi-a spus că înainte de a fi scoică trandafirie fusese lup de mare, fuma din pipă, vâna balene, purta şapca pe o sprânceană, rodea ca pe morcovi cozile de urşi albi şi când i se scufunda corabia, ceea ce i se întâmpla aproape în fiecare joi, juca şah cu rechinii. —  Cum să crezi una ca asta ? —  Nu cred, spuse bunul, dragul, şi negrul meu pian cu coadă. Lasă scoicile trandafirii. Nu de la ele ai învăţat tu să minţi. —  Dacă nu de la ele, spusei, atunci nu-mi rămâne să mă gândesc decât la Fetiţa Aceea. Nici ei nu-i ştiu numele. Îi spun, uite-aşa, Fetiţa Aceea. —  Ei, ce-i cu ea ? —  Nimic. Spunea că tatăl ei e un vestit profesor, iar eu l-am cunoscut pe tatăl ei, am jucat table, am băut bere, ne-am făcut măşti de nămol, am vorbit despre peşti, am privit farul, ne-am bucurat cum învăţa un pui de pescăruş să zboare, am făcut schimb de cravate. Era muncitor la o uzină dintr-un oraş cu mai multe uzine. Bunul, dragul şi negrul meu pian cu coadă tăcu ; tăcu atât de mult, încât, între timp, eu schimbai de vreo două, trei ori geamantanele, dintr-o mână în alta. Pe urmă zise foarte trist : —  Să nu-mi mai povesteşti nimic despre Fetiţa Acera. Te rog. În casă intrai răsucind în broască o cheie de sol, pe care mi-o împrumută bunul şi dragul şi negrul meu pian cu coadă. Cum spuneam, era pe la începutul lui septembrie, sau la sfârșitul lui august, nu ştiu, am obiceiul să încurc lunile, am eu, de altfel, destule obiceiuri proaste, dar, când mă roagă ceva bunul, dragul şi negrul meu pian cu coadă, nu uit niciodată. O mai fi mult până la anul, când marea e Mare ? !  

FETIŢA, CHEIŢA, PORTARUL ŞI CELELALTE   Nu vă mai spun cum a fost cu fetiţa care avea un buzunar la şorţ şi în buzunarul de la şorţ avea o cheiță de aur. N-aş putea să vă spun nimic, mai mult decât ştiţi. Şi voi ştiţi tot. Ştiţi mai întâi că toate fetiţele şi toţi băieţii au câte o cheiţă de aur şi cu cheiţa asta deschid tot ce pe lume nu se poate deschide decât cu cheiţa asta. De pildă, poarta care dă în livada unde trăiesc laolaltă şi-s prieteni la toartă, cai adevăraţi şi cai de lemn, elefanţi ca toţi elefanţii şi elefanţi de catifea, câini vii care latră şi dau din coadă şi câini de gumă, care abia pot să scoată un biet schelălăit, broscuţe care se bălăcesc în lac şi broscuţe de tablă, care fug de apă ca să nu ruginească etc. Sau, de pildă, deschid poarta care dă în grădina culorilor, unde, dimpotrivă, trăiesc despărţite şi duc o gâlceavă creioanele verzi şi cele galbene, tuburile roşii şi sticluţele de cerneală albastră, unde liliachiul se bate cu negrul, iar albului puţin îi pasă, ba spune chiar : „Dă-i una după ceafă !“ sau : „Trage-i un pumn în nas !“ Ştiţi, pe urmă, că fetiţa care avea un şorţ şi în buzunarul de la şorţ avea o cheiță de aur a vrut într-o zi să deschidă cu cheiţa ei de aur poarta care se deschide cu orice cheie ruginită, poartă care, de altfel, nici măcar nu-i închisă şi toţi oamenii mari trec prin ea, fără ca măcar să-şi dea seama că acolo e o poartă, fără ca măcar să dea bună ziua portarului, pentru că oamenii mari, foarte neştiutori sau numai foarte grăbiţi, nici nu ştiu că există un portar care stă de pază lângă poarta aceea. Fetiţa băgă cheiţa ei de aur în broasca porţii aceleia şi când s-o răsucească îl auzi pe portar că o întreabă : —  Hei, domnişoară, ce cauţi aici ? —  Faci o greşeală, spuse fetiţa, eu nu sunt o domnişoară, eu sunt doar o fetiţă. —  Îmi pare foarte rău, domnişoară, spuse portarul, îmi pare foarte rău că eşti doar o fetiţă. Sau poate că, tocmai invers, îmi pare foarte bine, fetiţo, spuse portarul, îmi pare foarte bine că nu eşti o domnişoară. Totul e grozav de încurcat, mai spuse portarul. —  Pentru mine e simplu, spuse fetiţa. —  A, nici vorbă, spuse portarul, nu-i simplu deloc. N-am văzut de când sunt ceva mai complicat. —  Ce anume ? întrebă fetiţa. —  Asta, spuse portarul, asta şi nimic altceva. Ai vrut sau n-ai vrut să deschizi cu cheiţa ta de aur o poartă care se deschide cu orice cheie ruginită, o poartă care, de altfel, nici măcar nu-i închisă şi toţi oamenii mari trec prin ea fără ca măcar să-şi dea seama că aici e o poartă, fără ca măcar să-mi dea bună ziua, pentru că oamenii mari, foarte neştiutori sau numai foarte grăbiţi, nici nu ştiu că eu stau de pază lângă poarta asta ? ! —  Am vrut, spuse fetiţa, am vrut să deschid poarta asta şi să ajung în lumea oglinzilor, să mă uit în oglinzi şi să văd cum îmi stă şorţul meu nou, dacă nu cumva îmi stă şi mai bine cu rochia mea portocalie, şi-am mai vrut să văd dacă îmi stă bine cu codiţele mele galbene şi dacă nu cumva ar trebui să-mi cumpere mama nişte codiţe albastre, şi-am mai vrut să văd dacă genele mele au crescut îndeajuns sau trebuie să le rog să mai crească, şi, dacă nu înţeleg de vorbă bună, dacă nu înţeleg când le rog, să le pun la colţ sau să nu le mai las la televizor dacă nu mai cresc. —  Atunci înseamnă că n-am greşit, spuse portarul, îmi pare foarte rău, domnişoară, că eşti doar o fetiţă. Sau poate că, tocmai invers, îmi pare foarte bine, fetiţo, spuse portarul, îmi pare foarte bine că nu eşti o domnişoară. Dar totul e grozav de încurcat, mai spuse portarul, e grozav de încurcat, pentru că tu eşti o fetiţă care vrei să fii o domnişoară. Şi eu, care sunt un portar care vrea să fie portar până la capăt, n-o să te las să intri, n-o să te las să deschizi cu cheia ta de aur o poartă care se deschide cu orice cheie ruginită. De asta nu vă mai spun cum a fost cu fetiţa care avea un buzunar la şorţ şi în buzunarul de la şorţ o cheiță de aur. N-aş putea să vă spun nimic mai mult decât ştiţi. Şi voi ştiţi tot. Cum a fost cu portarul, cum a fost cu toate. Dacă ştiţi, ce rost mai am eu ? !