Carti nesortate pe categorii de autor literatura romana si universala

Crimele iubirii de Marchizul de Sade FAXELANGE sau GREŞELILE AMBIŢIEI     D. şi Dna de Faxelange, cu o rentă între 30 şi 35.000 de livre, trăiau de obicei la Paris. Drept unic fruct al iubirii lor nu aveau decât o fată, frumoasă precum însăşi zeiţa tinereţii. Dl. de Faxelange fusese slujbaş, dar s-a retras încă tânăr şi, de atunci, nu mai vedea decât de grijile casei şi educaţia fiicei sale. Era un om foarte blând, cam sărac cu duhul şi cu un caracter deosebit. Soţia sa, aproape de-o seamă cu el, adică între patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani, era ceva mai ascuţită la minte, însă, dacă stăm să ne gândim bine, între cei doi soţi era mai multă nevinovăţie şi bună credinţă decât viclenie şi neîncredere. D-ra de Faxelange tocmai împlinise al şaisprezecelea an. Avea una dintre acele înfăţişări romantice în care fiecare trăsătură descrie o virtute: pielea foarte albă, frumoşi ochi albaştri, gura un pic mare dar bine conturată, un trup uşor mlădios şi cel mai frumos păr din lume. Cugetul îi era blând precum firea, nu era în stare să facă rău şi încă îşi mai închipuia că acesta nici n-ar putea fi săvârşit. Într-un cuvânt, era nevinovăţia şi neprihănirea împodobite de mâna Graţiilor. D-na de Faxelange era şcolită: nu se zgârciseră să o educe, vorbea foarte bine engleza şi italiana, cânta la mai multe instrumente şi picta cu mult gust miniaturi. Fiică singură la părinţi, astfel hărăzită ca într-o zi să dobândească bunurile familiei sale, altminteri modeste, trebuia să se aştepte la o căsătorie avantajoasă, ceea ce, de un an şi jumătate încoace, era singura preocupare a părinţilor săi. Dar inima D-rei de Faxelange nu aşteptase încuviinţarea celor ce i-au dat viaţă pentru a îndrăzni să se dăruiască în întregime, împlinindu-se mai bine de trei ani de când nu-şi mai era stăpână. D. de Goé, care îi era un fel de rudă şi care de aceea o căuta adesea, era drăguţul acestei fete galeşe. Îl iubea cu o sinceritate, cu o blândeţe care aminteau acele preţioase simţăminte de odinioară, acum atât de stricate de către dezmăţul nostru. Fără îndoială, Dl. de Goé merita o astfel de fericire. Avea douăzeci şi trei de ani, o statură frumoasă, figura încântătoare şi firea de o curăţenie întru totul făcută pentru a se potrivi cu cea a frumoasei sale verişoare. Era ofiţer de dragoni, însă nu prea bogat. Îi trebuia o fată cu zestre mare, după cum şi verişoarei sale un om înstărit fiindcă, după cum am mai spus-o, deşi era moştenitoare unică, nu avea totuşi o avere nemăsurată. Astfel, amândoi vedeau prea bine că dorinţele lor nu se vor împlini vreodată, iar jarul la care se perpeleau împreună se va stinge în suspine. Dl. de Goé nu făcuse vreodată cunoscute părinţilor D-rei de Faxelange simţămintele pe care le avea faţă de fiica lor. Se temea de un refuz, iar mândria nu-i dădea voie să se pună în împrejurarea de a-l auzi. La rândul său, de mii de ori încă şi mai sfioasă, D-ra de Faxelange se ferise să scape vreo vorbă, încât această blândă şi neprihănită poveste, ţesută de firele celei mai gingaşe iubiri, era nutrită în linişte, la umbra tăcerii. Dar orice s-ar fi întâmplat, cei doi îşi promiseseră să ţină piept oricărei încercări şi să nu fie vreodată decât unul al celuilalt. Astfel erau îndrăgostiţii noştri, când un prieten al Dl. de Faxelange veni să ceară îngăduinţa de a-i face cunoştinţă cu cineva din provincie care tocmai îi fusese indirect recomandat. "Nu fac degeaba această propunere, zise D. de Belleval. Cel de care vă vorbesc are o avere uriaşă în Franţa şi proprietăţi minunate în America. Singurul scop al călătoriei sale este să-şi caute o soţie la Paris. Poate o va duce în Lumea Nouă, este singurul lucru de care mă tem, dar, chiar şi aşa, dacă împrejurările nu vă înfricoşează prea mult, cu siguranţă că, în toate privinţele, asta este ceea ce i s-ar potrivi fiicei voastre. Are treizeci şi doi de ani, nu e prea plăcut la chip... are ceva întunecat în căutătură, dar are o ţinută foarte adorabilă şi o educaţie aleasă. — Aduceţi-ni-l, zise Dl. de Faxelange. Şi, adresându-se soţiei: Ce părere aveţi, doamnă? — Vom vedea, răspunse aceasta. Dacă într-adevăr este o partidă mulţumitoare, mă-nclin din tot sufletul, oricât de mult aş suferi la despărţirea de fata mea... O iubesc. Lipsa ei mă va mâhni, dar nu mă voi pune în calea fericirii sale. D. de Belleval, încântat de primele sale propuneri, îşi luă ziua bună de la cei doi soţi şi hotărâră ca în joia următoare baronul de Franlo să fie prezentat D-rei. D. baron de Franlo era la Paris de o lună, stând în cel mai frumos apartament al palatului din Chartres, cu un frumos grajd, doi lachei, un valet, o puzderie de bijuterii, un portofel plin cu scrisori de schimb şi cele mal frumoase haine din lume. Nu-l cunoştea deloc pe D. de Belleval, dar pretindea că îl cunoaşte pe un prieten apropiat al acestuia care, plecat din Paris pentru optsprezece luni nu-i putea fi baronului de niciun folos. Se prezentase la uşa acestui om, i se spusese că era plecat, dar că ar face bine să meargă să-l caute pe D. de Belleval, cel mai apropiat prieten al său. Astfel, D-lui de Belleval îi prezentă baronul scrisorile sale de recomandare, iar D. de Belleval, pentru a ajuta un om de treabă, nu s-a codit să le deschidă şi să-i acorde baronului întreaga grijă pe care un străin ar fi primit-o de la prietenul său dacă acesta ar fi fost de faţă. Belleval nu cunoştea de fel persoanele din provincia care îl recomandau pe baron şi nici nu auzise vreodată ca numele lor să fi fost rostit de către prietenul său, dar era foarte cu putinţă să nu aibe habar de tot ceea ce acesta cunoştea şi, de atunci, niciun obstacol nu se mai puse în calea preocupărilor dovedite lui Franlo. E un prieten al prietenului meu – este nevoie de mai mult de atât pentru a afla în sufletul unui om cinstit motivul să-l sprijine? Deci, D. de Belleval, purtând de grijă baronului de Franlo, îl conducea peste tot: la plimbări, la spectacole, la cumpărături. Îi întâlneai tot timpul împreună. Trebuia să stabilim aceste amănunte pentru a putea îndreptăţi interesul pe care Belleval i-l dovedea lui Franlo, sau motivele pentru care, socotindu-l o partidă excelentă, îl prezentă familiei de Faxelange. În ziua stabilită pentru aşteptata vizită, D-na de Faxelange, fără să-şi înştiinţeze fiica, o pune să se gătească, o povăţuieşte să fie cea mai politicoasă şi cea mai drăguţă cu putinţă faţă de străinul pe care îl va întâlni şi, dacă i se va cere, să nu se codească să-şi folosească darurile, fiindcă acest străin e un om care le este personal recomandat şi pe care D. de Faxelange şi ea au toate motivele să-l primească bine. Bătu de ora cinci: era momentul anunţat şi D. de Franlo apare însoţit de D. de Belleval. Era cu neputinţă să fi fost mai bine pus la punct, să fi avut un ton mai cumsecade, o ţinută mai cinstită. Dar, am spus-o: era ceva anume în înfăţişarea acestui om care te izbea pe loc şi numai multă artă în purtare, mult joc al trăsăturilor chipului reuşeau să acopere acest defect. Discuţia se porneşte. Se trece de la un subiect la altul, iar D. de Franlo le tratează pe toate ca omul de lume cel mai bine educat, cel mai bine instruit. Se cugetă asupra ştiinţelor. D. de Franlo le analizează pe toate. Vine şi rândul artelor: Flanlo dovedeşte că le cunoaşte şi că nu este vreuna care să nu-l fi bucurat vreodată... În politică, aceeaşi profunzime: omul acesta îndreaptă întreaga lume şi asta fără căutare, fără a se impune, amestecând în tot ceea ce spune un aer de modestie care pare a cere iertare şi a atrage atenţia că s-ar putea înşela, că este foarte departe de a fi sigur de ceea ce îndrăzneşte să propună. Se vorbeşte despre muzică. D. de Belleval o roagă pe D-ra de Faxelange să cânte ceva. Ea o face înroşindu-se, iar Franlo, la a doua arie, îi cere îngăduinţa să o acompanieze cu o chitară pe care o zăreşte pe un fotoliu. Ciupeşte instrumentul cu toată gingăşia şi îndemânarea posibile, lăsând să se vadă pe degete, fără îngâmfare, inele de o valoare uluitoare. D-ra de Faxelange începe o a treia bucată, foarte la modă. D. de Franlo o acompaniază la pian cu precizia celor mai mari maeştri. D-ra de Faxelange este poftită să citească în engleză câteva rânduri din Pope; pe loc, Franlo înnoadă o conversaţie în această limbă şi dovedeşte că o cunoaşte la perfecţie. Vizita luă sfârşit fără ca baronului să-i fi scăpat ceva, ceea ce dovedi modul în care se gândeşte la D-ra de Faxelange, iar tatăl acestei tinere persoane, entuziasmat de noua sa cunoştinţă, nu vru deloc să se despartă fără o făgăduială tainică a D-lui de Franlo că duminica următoare va pofti la cină. Seara, gândind mai puţin avântat la acest personaj, D-na de Faxelange nu se dovedi întru totul de aceeaşi părere cu soţul său. Spunea că de la prima vedere găseşte la acest om ceva într-atât de revoltător, încât i se părea că dacă vreodată va ajunge să-i ceară fiica, nu i-o va da decât cu mare durere. Soţul său se împotrivi acestui dezgust. Franlo, spunea el, este un om fermecător; şi e cu neputinţă să fie cineva mai instruit, să aibe o ţinută mai frumoasă. Ce conta înfăţişarea! La astfel de lucruri trebuie să te opreşti la un om? În rest, D-na de Faxelange nu mai avea alte griji. Nu ar fi fost prea bucuroasă dacă Franlo ar fi dorit să se înrudească cu ea, dar, dacă din întâmplare ar fi vrut-o, ar fi fost cu siguranţă o nebunie să scape o astfel de partidă. Trebuia ca fiica lor să piardă speranţa că va mai găsi cândva vreuna la fel de importantă? Toate acestea nu convingeau o mamă grijulie: ea pretindea că înfăţişarea este oglinda sufletului şi că dacă cel al lui Franlo era pe potriva figurii sale, cu siguranţă că nu acesta era soţul care trebuia să-i facă fiica fericită. Sosi şi ziua cinei: Franlo, şi mai bine gătit ca data trecută, încă şi mai profund şi drăguţ, i-a vrăjit pe toţi. După masă, l-au pus să joace cărţi cu D-na de Faxelange, Belleval şi un alt om din societate. Franlo a fost foarte ghinionist şi a făcut-o cu o demnitate deosebită: pierdu tot ceea ce se putea pierde. Acesta este adeseori un fel de a fi amabil în lume şi personajul nostru nu îl scapă din vedere. Urmă un pic de muzică şi D. de Franlo cântă la trei sau patru feluri de instrumente diferite. Ziua se încheie cu les Français, la care baronul o luă de mână pe D-ra de Faxelange de faţă cu toţi, iar apoi se despărţiră. O lună se scurse astfel, fără să se pomenească de vreo cerere. Fiecare, de partea lui, se stăpânea. Familia Faxelange nu dorea să se grăbească, iar Franlo, care, în ceea ce-l privea, îşi dorea foarte mult să reuşească, se temea să nu strice totul din prea multă nerăbdare. În sfârşit, D. de Belleval apăru, de această dată însărcinat cu o tocmeală în regulă, şi arătă hotărât D-lui şi D-nei de Faxelange că D. baron de Franlo, de baştină din Vivarais, stăpânul unor foarte mari bunuri în America şi căutând să se căsătorească, îşi aşezase privirea asupra D-rei de Faxelange şi îi întreba pe părinţii acestei încântătoare făpturi dacă i se permitea să-şi facă vreo speranţă. De formă, primele răspunsuri au fost că D-ra de Faxelange era încă prea tânără pentru a i se face o situaţie, însă peste cincisprezece zile baronul fu poftit la cină. Aici, D. de Franlo a fost pus să se explice. El zise că stăpânea trei moşii în Vivaraia cu o valoare între 12 şi 10.000 de livre rentă fiecare, că tatăl său plecând în America s-a căsătorit cu o creolă de la care a dobândit bunuri în valoare de aproape un milion, pe care, după moartea acestuia, le-a moştenit, şi că era hotărât să plece acolo împreună cu soţia sa de îndată ce se va fi însurat. Această condiţie nu-i plăcu D-nei de Faxelange care îşi mărturisi temerile. La acestea, Franlo răspunse că acum se mergea în America tot aşa cum te-ai duce în Anglia, că de această călătorie nu se putea lipsi, dar că nu va dura decât doi ani şi că în acest răstimp făgăduia să îşi aducă soţia la Paris. Deci, nu mai rămânea decât aspectul despărţirii scumpei fiice de mama sa, dar că, oricum, aceasta ar fi trebuit să aibe loc, planul său nefiind să stea tot timpul la Paris unde, fiind în rând cu toată lumea, nu putea avea aceeaşi plăcere ca pe moşiile sale unde bogăţia sa îl făcea să joace un mare rol. S-a intrat apoi în alte câteva amănunte şi această primă întrevedere luă sfârşit, Franlo fiind rugat să numească el însuşi pe cineva cunoscut din provincia sa de la care să se poată cere desluşiri după tipicul unor astfel de împrejurări. Franlo, deloc mirat de acest plan, îl îngădui, dădu sfaturi şi spuse că i se părea cel mai simplu şi cel mal grabnic să se adreseze la birourile ministrului. Mijlocul fu consimţit. Chiar a doua zi, D. de Faxelange se duse şi vorbi însuşi ministrului, care îl asigură că D. de Franlo, aflat în momentul de faţă la Paris, era foarte sigur unul dintre oamenii din Vivarais cel mat valoros şi cel mai bogat. D. de Faxelange, mai înfierbântat ca oricând de afacere, dădu de veste soţiei sale asupra acestor noutăţi deosebite. D-ra de Faxelange a fost chemată, şi fără să o mai lungească mult, chiar în acea seară D. de Franlo îi fu propus drept soţ. De cincisprezece zile această încântătoare fată îşi dăduse prea bine seama că se dorea ceva în legătură cu situaţia sa, însă, printr-un capriciu destul de obişnuit la femei, mândria impuse dragostei tăcere. Măgulită de aurul şi măreţia lui Franlo, ea îl preferă pe nesimţite D-lui de Goé, până într-atât încât încuviinţă să-şi asculte familia şi să facă ceea ce i se propunea. De partea sa, D. de Goé ar fi fost la fel de indiferent, dacă nu ar fi aflat ceva din cele ce se petreceau. Dădu fuga la iubita sa şi a fost copleşit de tristeţe din cauza răcelii pe care aceasta o dovedi. El îi vorbi cu întreaga căldură inspirată de focul ce îl mistuia, amestecă în dragostea cea mai duioasă învinuirile cele mai amare, îi spuse celei ce o iubea că vede prea bine de unde i se trage schimbarea care îl sortea pieirii, că nu ar fi bănuit-o vreodată de o necredinţă atât de crudă! Lacrimi vin să adauge jale şi străşnicie tânguirilor însângerate ale acestui tânăr. D-ra de Faxelange amuţeşte, îşi mărturiseşte slăbiciunea şi amândoi se înţeleg că nu există altă cale de a îndrepta răul săvârşit decât să-i facă pe părinţii D-lui de Goé să treacă la fapte. Acestei hotărâri i se dă curs: tânărul cade la picioarele tatălui său, îl conjură să-i ceară mâna verişoarei sale, ameninţă că va părăsi pe vecie Franţa dacă îi este respins acest hatâr şi face în aşa fel încât D. de Goé, îmblânzit, se duce a doua zi să-l caute pe Faxelange să-i ceară fiica. I se mulţumeşte pentru cinstea pe care o face, dar i se declară că nu mai este timp şi că promisiunea este deja făcută. D. de Goé, care nu acţionează decât din complezenţă şi care, la urma urmei, nu este supărat deloc văzând că sunt puse stavile unei căsătorii care nu-i convine prea mult, se reîntoarce să îi dea de veste cu răceală fiului său despre aceasta, în acelaşi timp rugându-l din suflet să se răzgândească şi să nu se mai împotrivească fericirii verişoarei sale. Tânărul Goé înfuriat, nu promite nimic. Aleargă la D-ra de Faxelange care, plutind fără încetare între iubire şi îngâmfare, este cu mult mai puţin blândă de această dată şi încearcă să-şi împace iubitul cu alegerea în ajunul împlinirii căreia este. D. de Goé încearcă să pară liniştit, se stăpâneşte, sărută mâna verişoarei sale şi pleacă într-un hal cu atât mai crunt cu cât este constrâns să-l ascundă, nu înainte însă de a-i jura iubitei sale că nu va îndrăgi vreodată pe alta, dar că nu vrea să-i tulbure fericirea. În acest timp, Franlo înştiinţat de către Belleval că este timpul să înfrunte hotărât inima D-rei de Faxelange, cu atât mai mult cu cât existau concurenţi de temut, pune totul la bătaie pentru a deveni şi mai binevoitor: trimite daruri minunate viitoarei sale soţii care, la învoială cu părinţii săi, nu se codeşte deloc să primească atenţiile unui bărbat pe care trebuie să-l privească drept soţul său. Închiriază o casă fermecătoare la două leghe de Paris şi dă timp de opt zile în şir serbări minunate pentru iubita sa. Astfel, fără a înceta să unească ademenirea cea mai dibace cu demersurile serioase care trebuie să pună totul la punct, în curând a sucit capul scumpei noastre fete şi şi-a îndepărtat rivalul. D-rei de Faxelange îi rămâneau, totuşi, clipe de amintire în care lacrimile curgeau fără voie. Avea remuşcări îngrozitoare de a fi înşelat într-atât făptura primei sale iubiri, pe cel pe care încă din copilărie îl îndrăgise aşa de mult... „Oare ce a făcut ca să merite să-l părăsesc? se întreba ea cu durere. Oare a încetat să mă mai iubească?... vai, nu, iar eu îl înşel... şi cu cine. Dumnezeule mare! Cu cine?... cu un om pe care nu-l cunosc deloc... care mă cucereşte cu bogăţia sa... şi care poate mă va face să plătesc scump această glorie pentru care îmi jertfesc dragostea. Ah! Deşartele floricele care mă cuceresc... fac ele cât cuvintele minunate ale lui Goé, cât jurămintele sfinte de a mă îndrăgi pe veci... cât lacrimile simţămintelor pe care le-nsoţeau... O, Doamne! Câtă căinţă dacă voi fi înşelată!”. Dar, în timpul tuturor acestor gânduri, zeiţa era gătită pentru o serbare, înfrumuseţată cu cadourile primite de la Franlo, iar ea îşi uita remuşcările. Într-o noapte visă că pretendentul său, transformat într-un animal fioros, o arunca într-o groapă cu sânge în care plutea o mulţime de leşuri. În van striga după ajutor din partea soţului său – el n-o asculta... Goé apare, o scoate, o părăseşte... ea leşină... Acest vis îngrozitor o îmbolnăvi pentru două zile. O nouă petrecere risipi aceste închipuiri sălbatice şi D-ra de Faxelange, cucerită, era cât pe ce să se supere pe sine din cauza tulburării pe care o simţise din cauza acestui vis himeric. Visele sunt mişcări tainice nu îndeajuns de bine desluşite. Jumătate dintre oameni le dispreţuiesc, cealaltă parte cred la ele. Nu ar fi nimic împotrivă să-i ascultăm şi să ne punem chiar în situaţia pe care o voi pomeni. Când aşteptăm deznodământul unei întâmplări oarecare, iar felul în care acesta trebuie să se petreacă ne preocupă cât e ziua de lungă, îl vom visa cu siguranţă. Or, atunci spiritul nostru, absorbit numai de această preocupare, ne face aproape întotdeauna să vedem una dintre faţetele acestei întâmplări la care nu ne-am prea gândit adeseori peste zi. În acest caz, care ar fi superstiţia, care ar fi nemulţumirea, în fine, care ar fi greşeala împotriva filosofiei să adăugăm la numărul urmărilor întâmplării aşteptate pe cea pe care visul ne-a oferit-o şi să ne comportăm ca atare. Cred că aceasta nu ar fi decât o părere de înţelepciune, fiindcă visul este cu siguranţă urmarea întâmplării despre care este vorba, un efort al spiritului care ne deschide şi ne arată o faţetă nouă a întâmplării. Că acest efort se face în somn sau când eşti treaz, ce contează; iată mereu una dintre combinaţiile găsite şi tot ceea ce faceţi din cauza ei nu poate nicicând să fie o nebunie şi nu trebuie nicicând acuzată drept superstiţie. Neştiinţa strămoşilor noştri îi conducea, fără îndoială, la mari absurdităţi. Dar se poate crede că filosofia nu ar fi avut, la rândul său, stavilele sale. Tot cercetând natura, ne asemănăm chimistului care se ruinează pentru a face un pic de aur. Să curăţim, dar să nu distrugem totul, pentru că în natură există lucruri cu totul şi cu totul deosebite pe care nu le vom afla vreodată. Totul era în pregătiri şi Franlo, grăbit să termine odată, era pe cale să stabilească ziua, când eroina noastră primi de la el, într-o dimineaţă, următoarea misivă:   Un om furios şi pe care nu îl cunosc mă lipseşte de fericirea de a da o cină în această seară, după cum îmi propusesem, pentru Domnul şi Doamna de Faxelange şi pentru încântătoarea lor fiică. Acest om, care pretinde că îi răpesc fericirea vieţii sale, a dorit să se bată şi mi-a dat o lovitură de spadă pe care sper că i-o voi întoarce peste patru zile, însă timp de douăzeci şi patru de ore trebuie să stau nemişcat. Ce pierdere pentru mine să nu pot astă seară, aşa cum speram, să reînnoiesc Domnişoarei de Faxelange jurămintele-mi de iubire. De la baronul de FRANLO.

Decameronul frantuzesc de Marchizul de Sade Este loc pentru doi   O foarte frumoasă orăşeancă din strada Saint-Honoré, de vreo douăzeci şi doi de ani, împlinită, durdulie, cu forme dintre cele mai fragede şi mai îmbietoare, desăvârşită, cu toate că oarecum plinuţă şi care pe lângă atâţia nuri era ageră, vioaie, plină de o poftă deosebită pentru plăcerile de la care o opreau obiceiurile fără milă ale traiului cu un soţ, se hotărăşte de la un timp încoace să dea o mână de ajutor bărbatului ei, pe care nu numai că nu-l plăcea că era bătrân şi urât, dar acesta îşi îndeplinea pe cât de rău, pe atât de rar îndatorirea aceea care, dacă ar fi fost puţin mai bine făptuită, ar fi putut să o domolească pe mofturoasa Dolmène, căci aşa se numea frumoasa orăşeancă. Nimic mai bine ticluit decât întâlnirile pe care ea le dădea celor doi amanţi: cu Des Roues, tânăr militar, petrecea între orele patru şi cinci ale serii, iar de la cinci şi jumătate la şapte îi venea rândul lui Dolbreuse, tânăr negustor cu o înfăţişare dintre cele mai plăcute. Era cu neputinţă să găsească alte prilejuri, acestea erau singurele în care doamna Dolmène era liniştită: dimineaţa şi, uneori, seara ea era la prăvălie, iar când se întorcea bărbatul puneau la cale negoţul. Dealtfel, doamna Dolmène îşi deschisese inima unei prietene, spunându-i că ei îi plăceau clipele de plăcere care urmează unele după altele: focurile închipuirii nu se sting în acest fel, susţinea ea, nu este nimic mai plăcut decât să treci de la o plăcere la alta, nu e nevoie să te osteneşti ca să începi din nou. Pentru că doamna Dolmène era o făptură desăvârşită, ea socotea cel mai bine impresiile iubirii. Puţine femei ştiau despre iubire cât ea. Datorită priceperii ei îşi dăduse seama că doi amanţi fac mai mult decât unul, cât priveşte mândria ei, ea se amăgea că unul îl ascunde pe altul, putea să se înşele, putea fi mereu acelaşi cel care venea şi se reîntorcea de mai multe ori pe zi, cât despre plăcere, câtă deosebire! Doamna Dolmène, care se temea numai de sarcină, era convinsă că bărbatul ei nu putea să aibă nesăbuinţa de a-i îngrăşa mijlocul, mai socotise că cu doi amanţi primejdia aceasta era cu mult mai mică, pentru că ea credea, ca bună anatomistă ce era, că sămânţa celor doi s-ar distruge una pe alta. Într-o bună zi, ordinea întâlnirilor se tulbură şi amanţii noştri, care nu se văzuseră niciodată, vor face cunoştinţă, cum vom vedea, destul de caraghios. Des Roues era cel dintâi, dar a sosit mai târziu şi, parcă şi-ar fi băgat dracul coada, Dolbreuse, care era al doilea, a venit puţin mai devreme. Cititorul plin de pricepere va vedea îndată că din alăturarea celor două nepotriviri ajungem la o întâlnire, care nu poate fi ocolită: ea s-a şi petrecut. Dar să spunem cum s-a petrecut şi să ne ostenim să avem cât mai multă bunăcuviinţă şi înfrânare faţă de o asemenea povestire destul de necuviincioasă. Dintr-o toană destul de ciudată – pe care o vedem însă la mai mulţi bărbaţi – tânărul nostru militar, săturat de a fi cel care iubeşte, vru să se simtă şi el ca o iubită. În loc de a fi ţinut drăgăstos în braţele domniţei sale, el vru să o ţină el astfel. Să spunem că ceea ce stă dedesubt se puse deasupra şi că prin această schimbare, aplecată la altarul la care obişnuim să aducem jertfe, era doamna Dolmène, goală ca Venus calipiga. Ea stătea întinsă peste amantul ei şi arăta la intrarea în încăperea unde se prăznuiau misterele ceea ce grecilor le plăcea cu sfinţenie la statuia de care am vorbit, acea parte a trupului destul de frumoasă care, fără a semăna cu lucruri prea îndepărtate, găseşte destui iubiţi la Paris. Aşa se găseau pe când Dolbreuse, obişnuit să intre fără oprelişti, venea cântând şăgalnic şi îi fu dat să vadă priveliştea pe care nicio femeie cinstită, se spune, nu e bine să o arate. Ceea ce multora le-ar fi făcut mare plăcere, pe Dolbreuse îl făcu să se dea înapoi. — Ce văd, strigă el... trădătoare-o... asta îmi arăţi tu? Doamna Dolmène, care se afla în acel moment în starea în care o femeie simte mai mult decât gândeşte, se mulţumi să-l pedepsească pentru obrăznicia lui: — Ce, dracul, te-a apucat, spuse ea celui de-al doilea Adonis, continuând să se dăruiască celuilalt, nu te necăji pentru atâta lucru; nu ne mai supăra, amice, intră şi tu în ce ţi-a mai rămas, cum vezi, este loc pentru doi. Dolbreuse, neputându-se stăpâni să nu râdă de sângele rece al iubitei sale, îşi dădu seama că cel mai înţelept era să-i urmeze sfatul, aşa că nu se lăsă rugat şi se spune că toţi trei au avut de câştigat.     Floarea de castan   Se susţine, nu pot băga mâna în foc, de câţiva savanţi care ne înduplecă să credem, că floarea de castan are neîndoios acelaşi miros ca şi sămânţa zămislitoare, căreia naturii i-a făcut plăcere să o pună în şalele bărbatului întru înmulţirea semenilor săi. O tânără domnişoară de vreo cinsprezece ani, care nu ieşise niciodată din casa părintească, se plimba într-o zi cu mama ei şi cu plăcuta persoană a unui stareţ pe o alee de castani, al căror miros de floare îmbălsăma aerul în felul îndoielnic pe care am îndrăznit să-l pomenim mai sus. — Oh, Dumnezeule, mamă, ce ciudat miros, spuse tânăra persoană mamei sale, fără să-şi dea seama de unde venea... Îl simţi, mamă... este un miros pe care îl cunosc. — Nu mai vorbi, domnişoară, nu mai spune asemenea lucruri, te rog să mă asculţi. — Dar de ce, mamă, eu nu văd nimic rău în asta, doar vă spun că acest miros nu îmi este nicidecum necunoscut, şi sunt foarte sigură de acest lucru. — Dar, domnişoară... — Dar, mamă, îl cunosc, aşa cum spun; domnule stareţ, spuneţi-mi, vă rog, ce rău fac când o încredinţez pe mama că eu cunosc mirosul acesta? — Domnişoară, spuse stareţul, oarecum în zeflemea, piţigăindu-şi vocea, este mai mult ca sigur că luat în sine nu e niciun rău în aceasta, dar noi ne aflăm pe o alee de castani acum şi împreună cu alţi naturalişti, suntem de părerea botanicii că floarea de castan... — Ei bine, floarea de castan? — Ei bine, domnişoară, aceasta miroase a f...     Institutorul filosof   Dintre toate ştiinţele pe care le băgăm în capul copilului când ne ostenim cu educaţia lui, tainele creştinismului, de care nu ne îndoim că reprezintă una dintre cele mai desăvârşite părţi ale educaţiei, nu sunt totuşi, cele care pot fi înghiţite cu cea mai mare uşurinţă de un spirit tânăr. De pildă, ca să-l îndupleci să creadă pe un tânăr de paisprezece sau de cincisprezece ani că Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul nu sunt decât o persoană, că Fiul este consubstanţial Tatălui şi Tatăl Fiului, etc, toate acestea, de care e nevoie, totuşi, spre a fi fericit în viaţă, sunt mai greu de înţeles decât algebra, iar dacă vrem ca ele să fie pricepute, suntem siliţi să ne folosim de anumite înfăţişări lumeşti, de anumite lămuriri materiale care, oricât de nelalocul lor ar fi, îl ajută pe tânăr să înţeleagă problema necunoscută. — Părinte, spunea în fiecare zi micuţul conte institutorului său, vreau să vă asigur că consubstanţialitatea depăşeşte puterile mele de înţelegere, îmi este cu neputinţă să pricep cum două persoane sunt doar una, lămuriţi-mi pe îndelete această taină, vă rog fierbinte, sau cel puţin atât cât să o pricep şi eu. Cuviinciosul părinte, doritor să izbândească cu educaţia sa, mulţumit că va putea să-i înlesnească elevului său o înţelegere cum nu se poate mai plăcută a problemei, se gândi la un mijloc destul de nostim de a înlătura greutăţile care îl nedumireau pe conte, şi acest mijloc, luat din natură, mai mult ca sigur că va da roade. El aduse o fetiţă, de treisprezece-paisprezece ani şi după ce o pregăti bine pe micuţă, o împreună cu tânărul său elev. — Ei bine, îi spuse, acum, prietene, înţelegi taina consubstanţialităţii? Ai priceput cu mai puţină osteneală că este cu putinţă ca două persoane să fie doar una? — Oh, Dumnezeule, da, părinte, spuse cu aprindere încântătoarea făptură, înţeleg acum totul cu o uşurinţă pe care nu o bănuiam. Nu mă mai mir că această taină face, cum se spune, atâta bucurie fiinţelor din ceruri, căci este foarte plăcut când doi se amăgesc că nu sunt decât unul. Câteva zile mai târziu, micuţul conte îl rugă pe institutorul său să facă o altă lecţie pentru că, aşa cum susţinea, ar mai fi încă ceva de neînţeles în această taină şi care nu ar putea fi lămurit decât sărbătorind-o încă o dată, aşa cum o mai făcuse. Binevoitorul părinte, pe care acest fapt îl mulţumise precum se pare la fel de mult ca şi pe elevul său, aduse din nou pe fetiţă şi lecţia începu, dar de data aceasta, părintele, tulburat mai ales de priveliştea desfătătoare pe care chipeşul conte de Nerceuil i-o înfăţişa consubstanţializându-se cu părtaşa lui, nu putu fi oprit de a fi al treilea în desluşirea pildei evanghelice, iar frumuseţile pe care mâinile sale le cutreierară pentru aceasta, în cele din urmă îl făcură să ardă de tot. — Mi se pare că treaba merge prea repede, spuse Du Parquet, luând în stăpânire şalele micuţului conte, sunteţi prea sprinteni în mişcări, ceea ce face ca împreunarea să nu fie strânsă, să nu arate prea bine figura tainei care se adevereşte aici... Dacă ne vom statornici, da, în acest fel, spuse pungaşul, dând şcolarului ceea ce acesta dădea fetiţei. — Ah! Oh, Dumnezeule, de ce îmi faceţi rău, părinte, spuse copilul, această slujbă mi se pare fără niciun rost; ce poate să-mi spună mai mult despre taina pe care o învăţăm? — Ei, pe toţi dracii, spuse părintele, bolborosind de plăcere, nu vezi, dragă prietene, că te învăţ totul deodată? Este Sfânta Treime, copilul meu... este Sfânta Treime, pe care astăzi ţi-o lămuresc, încă cinci sau şase lecţii asemănătoare şi vei ajunge doctor la Sorbona.     Păcăleşte-mă de fiecare dată astfel!   Nu sunt prea multe în lume fiinţele care să aibă obiceiuri atât de uşuratece ca şi cardinalul de..., al cărui nume îmi voi îngădui să-l trec sub tăcere, având în vedere că făptura sa sfântă şi plină de bărbăţie se mai află în viaţă. Eminenţa are la Roma o învoială cu una din acele femei a cărei treabă îndatoritoare este de a face rost pentru desfrânaţi de acele obiecte trebuincioase pentru a-şi mulţumi pornirile. În fiecare dimineaţă ea îi aducea câte o fetiţă de vreo treisprezece sau paisprezece ani cel mult, de care monseniorul se bucura în felul lipsit de cuviinţă care îi desfăta îndeobşte pe italieni, prin care fecioara, ieşind din mâinile Înălţimii Sale aproape la fel de curată precum a intrat, să poată fi vândută din nou ca nefolosită pentru a doua oară unui desfrânat mai cumpătat. Matroana, cunoscând prea bine felul de a fi al cardinalului, negăsind într-o zi la îndemână obiectul pe care se însărcinase a-l preda în fiecare zi, se gândi să îmbrace în fetiţă un copil destul de chipeş din corul unei biserici de apostoli. I-a aranjat părul, i-a pus o căciuliţă, o fustă, i-a făcut toate dichisurile de care era nevoie spre a amăgi sfânta faţă bisericească. Nu a putut, totuşi, să-i dea ceea ce cu adevărat ar fi putut să-l facă să semene în întregime cu partea femeiască de care aducea aminte, dar acest cusur încurca prea puţin asemănarea... El nu a pus niciodată mâna pe aşa ceva, spunea ea uneia din cele care o ajutau la această înşelătorie, mai mult ca sigur că el nu a cercetat decât ceea ce-l face să semene pe acest copil cu toate fetiţele din lume, aşa că nu avem de ce să ne speriem. Cumătra se înşela. Fără îndoială că ea nu îşi dădea seama că un cardinal italian ştie să pipăie cu multă grijă şi că are simţurile prea ascuţite ca să poată fi înşelat de asemenea lucruri. Jertfa soseşte, marele preot o sacrifică, însă la a treia lovitură: — Per Dio santo, strigă omul lui Dumnezeu, sono ingannato, questo bambino e regazzo, mai non fu putano!  Şi el vru să se convingă... Negăsind nimic care să fie neplăcut în această întâmplare pentru un locuitor al cetăţii sfinte, eminenţa sa îşi vede de treabă mai departe, zicându-şi poate ca acel ţăran căruia i s-au dat trufe în loc de cartofi: Păcăleşte-mă de fiecare dată astfel! Iar când lucrarea fu terminată: — Doamnă, spuse el păzitoarei de fete, nu vă iau în nume de rău dispreţul dumneavoastră. — Scuzaţi, înalt Prea Sfinţia Ta. — Ei nu, nu spuneţi asta, nu vă reproşez întâmplarea, dar când se va mai întâmpla astfel, ar fi bine să mă înştiinţaţi, pentru că... ceea ce n-am văzut prima oară, s-ar putea să văd a doua oară.     Soţul preot, povestire provensală   Între oraşul Menerbe din comitatul d'Avignon şi Apt din Provenţa se află o mică şi singuratică mănăstire de carmeliţi, care se numeşte Saint-Hilaire, aşezată pe crupa unui munte într-un loc unde şi caprelor le vine greu să pască. Acest aşezământ este un fel de cloacă a tuturor comunităţilor de carmeliţi din apropiere, fiecare din ele aruncând aici ceea ce au ele de ocară, aşa că ne putem da seama cu uşurinţă cât de nevinovată este lumea acestei mănăstiri. Beţivani, vânători de femei, sodomiţi, cartofori, din asemenea creaturi este formată nobila alcătuire de schimnici care, în acest ruşinos azil, îşi dăruiesc lui Dumnezeu inimile pe care mulţimea nu le mai vrea. Unul sau două castele apropiate de acest loc şi oraşul Menerbe, care se află doar la o leghe de Saint-Hilaire, aceasta este lumea în care se mişcă aceşti buni creştini care, în ciuda condiţiei şi înfăţişării lor, sunt departe de a găsi deschise toate uşile dimprejur. De mai multă vreme părintele Gabriel, unul din sfinţii acestui ermitaj, poftea o anumită femeie din Menerbe, al cărei bărbat încornorat ca nimeni altul, purta numele de Rodin. Doamna Rodin era o oacheşă de douăzeci şi opt de ani, avea ochii drăcoşi, formele pline, fiind întrutotul îmbietoare. Cât despre Rodin, el era un om de treabă, care îşi vedea liniştit de ale lui. Vânduse postav, fusese judecător, era, deci ceea ce se înţelege printr-un burghez cumsecade. Nu putea să bage mâna în foc pentru cinstea scumpei lui perechi, era însă destul de înţelept să-şi dea seama că nu poţi îndrepta năravul cuiva decât prefăcându-te că nu-l observi. El studiase ca să ajungă preot, vorbea latineşte ca şi Cicero şi, adeseori, se aşeza la jocul de dame cu părintele Gabriel care, ca orice curtezan dibaci şi prevenitor, ştia că este nevoie să linguşeşti soţul tot timpul atunci când ai poftă de a păcătui cu nevasta-i. Părintele Gabriel era un adevărat model pentru urmaşii lui Noe. Ai fi spus, văzându-l, că întreaga speţă omenească putea să se lase în grija lui, în ceea ce priveşte înmulţirea fiilor ei. Era un zămislitor de copii cum rar s-a mai văzut, cu umeri zdraveni, cu rărunchiul de un cot, avea faţa întunecată şi oacheşă, sprâncene de Jupiter, era înalt de vreo şase picioare, în toată înfăţişarea lui recunoşteai ceea ce-l deosebeşte cu precădere pe un carmelit, despre care, se spune îndeobşte că întruchipează pe cei mai frumoşi bastarzi ai provinciei. Care femeie nu s-ar simţi cu totul tulburată în faţa farmecului unui astfel de bărbat? Se întreba nespus de încântată şi doamna Rodin, prea puţin convinsă de sublimele calităţi ale bunului domn pe care părinţii ei îl hărăziseră să-i fie soţ. Domnul Rodin, aşa cum am arătat, se prefăcea a fi bărbatul care nu vede nimic, fără ca prin aceasta să nu fie şi mai gelos. El nu părea, prin ceea ce spune, să lase să se vadă ceea ce simţea, aşa că el rămânea alături de soţie şi în momentele când ar fi trebuit să se găsească altundeva. Cu toate acestea, prilejul aşteptat se apropia. Mult prea încrezătoarea doamnă Rodin îi spusese fără înconjur amantului ei că stă în aşteptarea unui moment care să se potrivească dorinţelor lor, ajunse atât de arzătoare că nu li se mai putea împotrivi multă vreme. În ceea ce-l priveşte, părintele Gabriel îi dăduse de înţeles că este pregătit oricând să o mulţumească. Într-un foarte scurt răstimp, în care Rodin nu se afla în preajma lor, Gabriel avu grijă să o facă pe încântătoarea sa iubită să vadă acele lucruri de nespus care o hotărăsc pe femeia care stă puţin în cumpănă... mai lipsea acum doar prilejul. Într-una din zilele când Rodin venise să ia masa la prietenul său din Saint-Hilaire, cu gândul de a-l chema la o partidă de vânătoare, după ce goliseră împreună câteva sticle de vin de Lanerte, Gabriel văzu împrejurarea aceasta ca pe un moment prielnic în a încerca să-şi împlinească dorinţele. — Oh, pe toţi dracii, domnule judecător, îi spuse părintele prietenului său, stătea în dorinţa mea de a ne vedea astăzi, ne-am nimerit cum nu se poate mai bine, căci mă aşteaptă o treabă foarte însemnată, la care îmi puteţi fi de un folos de nepreţuit. — Despre ce este vorba, părinte? — Îl cunoaşteţi pe numitul Renoult din oraşul nostru. — Renoult pălărierul. — Întocmai. — Ei bine? — Ei bine, acest păcătos îmi datorează o sută de taleri şi adineauri am aflat că el este în pragul unui faliment, poate că acum când vă vorbesc el să fi plecat din comitat... ar trebui să alerg într-un suflet la el şi nu pot. — Ce vă împiedică? — Liturghia, pe toţi dracii, liturghia, căci îmi vine să spun că ar fi mai bine dacă liturghia ar aparţine diavolului şi cei o sută de taleri mie. — Cum, nu se poate găsi o scutire de îndatorirea aceasta? — Oh, da, fireşte, scutire! Suntem doar trei. Dacă nu ţinem în fiecare zi trei liturghii, stareţul, care n-ar fi în stare să ţină una singură, ne-ar pârî până la Roma. Dar ar fi o cale, dragul meu, prin care, dacă ai vrea, ai putea să mă ajuţi, nu atârnă decât de tine. — Ei, drace, bucuros, ce-ar trebui să fac? — Când îmi vine rândul, se va găsi acolo doar paraclisierul. Primele două liturghii fiind slujite, călugării noştri nu se vor mai afla prin preajmă, nimeni nu va bănui înşelătoria. Adunarea nu va fi prea numeroasă, vor fi doar vreo câţiva ţărani. Ar mai fi ceva de spus şi despre această doamnă atât de credincioasă care rămâne la castelul din... la o jumătate de leghe de aici, făptură cerească care îşi închipuie că multele-i chinuri îndreaptă nebuniile bărbatului ei, aţi studiat ca să ajungeţi preot, ţin minte că aşa mi-aţi spus. — Desigur. — Ei bine, aţi învăţat cum se face liturghia. — O fac ca şi un arhiepiscop. — Oh, dragul meu prieten, urmă Gabriel îmbrăţişându-l pe Rodin, pentru Dumnezeu, îmbrăcaţi-vă cu hainele mele, aşteptaţi să se facă orele unsprezece, este ora zece acum, aşa că vă rog stăruitor să-mi faceţi liturghia la vremea ei. Paraclisierul nostru este băiat bun, n-o să vă dea de gol niciodată. Celor care n-o să vă recunoască, el le va spune că sunteţi un nou preot, pe ceilalţi, care nu or să-şi dea seama, îi va lăsa în greşeala lor; între timp, eu voi alerga la acest ticălos de Renoult, îl voi ucide dacă nu-mi recapăt banii şi voi fi aici în două ore. Mă veţi aştepta, veţi pune la fript peştele, veţi sparge ouă, veţi trage vin; la întoarcere vom prânzi... da, prietene, şi apoi vom merge la vânătoare, da, la vânătoare unde vom avea noroc de astă dată; se spune că în ultimul timp ar fi fost văzută o fiară cu coarne prin împrejurimi, vreau, vezi bine, ca noi s-o dovedim, chiar de-am avea parte de nesfârşite procese cu stăpânul locului! — Aveţi gânduri bune, îi răspunse Rodin şi n-aş vrea să precupeţesc nimic din ce e nevoie spre a vă ajuta, dar oare prin aceasta nu fac niciun păcat? — Nu se poate vorbi de păcat, prietene, ar fi poate dacă ai face un lucru şi acest lucru ar fi rău, dar făcând ceva care n-are nicio influenţă, tot ceea ce veţi spune nu va însemna nimic. Credeţi-mă, mă pricep la cazuistică, nu se poate vorbi aici nici de ceea ce, îndeobşte, numim păcat uşor. — Dar va trebui să spun cuvintele? — De ce nu? Aceste cuvinte n-au putere decât în gura noastră, care la rândul ei în noi... vezi, prietene, eu aş putea să spun acele cuvinte despre pântecele soţiei voastre, transformând în zeu templul la care aduceţi ofrandă... Nu, nu, dragul meu, nu atârnă decât de noi ca să avem puterea transsubstanţierii. Se pot rosti de douăzeci de mii de ori cuvinte care să nu făptuiască niciodată nimic. Adeseori, chiar în noi, lucrarea lipseşte cu desăvârşire. Numai prin credinţă se poate face orice. Cu un grăunte de credinţă se mută munţii, aşa după cum ştiţi din cuvintele lui Isus, dar fără credinţă nu se face nimic... De pildă, adesea, în timpul lucrării, eu mă îndes mai degrabă la fetele şi la femeile din rândul adunării decât la acea afurisită bucată de aluat pe care o învârtesc între degete, aşa că nu puteţi crede că eu fac să se întâmple ceva... m-aş face mai degrabă turc decât să cred aceasta. Slujba pe care-o veţi ţine va fi deci aproape tot atât de bună ca şi a mea; aşa că, dragul meu, să nu vă mustre cugetul şi, mai ales, fiţi cu îndrăzneală. — Doamne-Dumnezeule, ce poftă îngrozitoare de mâncare am, şi acum să stau două ore nemâncat! — Dar nu vă împiedică nimic să mâncaţi ceva, luaţi, aveţi aici ceea ce vă trebuie. — Şi ce fac cu liturghia pe care trebuie să o ţin? — Ei, pe toţi dracii, ce să faceţi, credeţi că Dumnezeu va fi mai pângărit dacă are de-a face cu o burtă plină în locul uneia goale? Că hrana este înăuntru sau că este afară, să mă ia dracul dacă nu mi-e totuna. Haideţi, dragul meu, dacă m-aş apuca să spun la Roma de câte ori mănânc înainte de a face liturghia, aş rămâne pe drumuri pentru toată viaţa. Şi, apoi, nu sunteţi preot, nu sunteţi supus legilor noastre, ceea ce o să faceţi nu va fi decât o imagine a liturghiei, nu va fi chiar liturghia; prin urmare, vi se îngăduie orice, atât înainte de ea, cât şi după, aţi putea să vă sărutaţi şi nevasta dacă ar fi aici, nu este vorba decât de a face ceva care să semene cu ceea ce fac eu, nu veţi sărbători, nu veţi împlini jertfa. — Bine, spuse Rodin, aşa voi face, să stăm liniştiţi. — S-a făcut, zise Gabriel, luând-o la fugă şi lăsându-şi prietenul bine povăţuit paraclisierului... aveţi încredere în mine, dragul meu, în două ore vom fi iarăşi împreună; şi preotul o şterse foarte bucuros. Nu e greu să ne închipuim că el ajunse în grabă la doamna judecător, care nu se aştepta să-l vadă, deoarece credea că e soţul ei, aşa că se arătă a fi nelămurită cu această vizită neaşteptată. — Să ne grăbim, draga mea, îi spuse preotul gâfâind, să ne grăbim, căci nu prea avem timp, un pahar de vin şi să trecem la treabă. — Şi soţul meu? — El face liturghia. — El face liturghia? — Ei bine, mii de draci, drăguţă, răspunse faţa bisericească, răsturnând-o pe doamna Rodin în patul ei. Da, scumpă făptură, l-am făcut preot pe soţul tău şi în timp ce ticălosul prăznuieşte un mister ceresc să ne grăbim să împlinim unul pământesc... Preotul era zdravăn, nu putea fi oprit atunci când punea mâna pe o femeie. Susţinerile lui erau destul de convingătoare, el o înduplecă pe doamna Rodin, deoarece nu e nevoie de prea multă osteneală ca să dovedeşti o ştrengăriţă de douăzeci şi opt de ani cu fire provensală, aşa că el îşi reînnoieşte de mai multe ori dovezile. — Dar, îngerul meu scump, spuse în cele din urmă frumoasa cu totul convinsă, ce repede trece timpul... trebuie să ne despărţim. Dacă plăcerea noastră nu durează mai mult de o liturghie, trebuie că de mult a fost ite missa est. — Nu, nu, scumpa mea, spuse preotul, dând încă o dovadă doamnei Rodin, haide, sufletul meu, avem tot timpul, încă o dată, draga mea prietenă, încă o dată. Ageamii nu se încălzesc aşa de repede ca noi... Încă o dată, îţi spun, fac prinsoare că încornoratul nu şi-a părăsit încă dumnezeul. Până la urmă fură nevoiţi să se despartă, nu fără a-şi făgădui că se vor mai întâlni. Puseră la cale noi vicleşuguri şi Gabriel plecă să-l găsească pe Rodin. Acesta îşi făcuse datoria la fel de bine ca şi un episcop. — Numai quod aures m-a pus puţin în încurcătură, spuse el. Acum aş vrea mai degrabă să mănânc decât să beau. Paraclisierul m-a liniştit. Şi cei o sută de taleri, părinte? — Îi am, fiul meu! Netrebnicul a vrut să-mi ţină piept, eu am înşfăcat o furcă pe care a simţit-o, pe legea mea, peste toate oasele. Când termină jocul cei doi prieteni ai noştri pleacă la vânătoare şi la întoarcere Rodin îi povesteşte soţiei sale despre ajutorul pe care i l-a dat lui Gabriel. — Am slujit liturghia, spunea marele nătăfleţ, prăpădindu-se de râs, da, la naiba, am slujit liturghia ca un adevărat preot, în timp ce prietenul nostru măsura umerii lui Renoult cu o furcă... el se folosea de armele sale, ce să spun, viaţa mea, el îl încornora; ah! Draga mea, ce caraghioasă această poveste cu încornoraţi, e de tot hazul... Şi tu, iubita mea, ce-ai făcut în timp ce eu slujeam? — Ah, prietenul meu, răspunse doamna judecător, se pare că cerul ne-a insuflat, ca să vezi cum lucrurile cereşti ne-au covârşit pe amândoi fără putinţă de tăgadă: în timp ce tu slujeai liturghia, eu spuneam acea frumoasă rugăciune prin care Fecioara îi răspunde lui Gabriel, atunci când acesta o înştiinţează că va rămâne însărcinată cu ajutorul Duhului Sfânt. Cum vezi, prietene, suntem cu siguranţă salvaţi, dacă aşa de înălţătoare lucruri ni se întâmplă deodată la amândoi.

Justine sau Nenorocirile virtutii Marchizul de Sade O, prietene! Fărădelegea în splendoarea ei este ca fulgerul, ale cărui înşelătoare lumini în­frumuseţează preţ de‑o clipă atmosfera doar pentru a‑l prăvăli în hăurile mor­ţii pe nenorocitul pe care l‑au orbit. Bunei mele prietene Qa, Constance1, ţie îţi dedic această operă; căci nu­mai tu, pildă şi, totodată, slava spiţei tale, conto­pind sufletul cel mai sensibil cu cea mai dreaptă şi mai lu­minată minte, numai tu ai cum să cunoşti dulceaţa lacrimilor pe care le smulge virtutea aflată‑n suferinţă. Cum ură porţi sofismelor libertinajului şi necredinţei, cum lupţi fără‑ncetare împotrivă‑le prin faptele şi vorbele tale, teamă nu mi‑e că te‑ar primejdui acelea pricinuite, în me­moriile de faţă, de soiul personajelor alese; cinismul anu­mitor trăsături (îndulcite totuşi atât cât s‑a putut) nu te va speria mai mult; viciul este acela care, gemând că a fost dat în vileag, ţipă ca din gură de şarpe de‑ndată ce‑l atacă cineva. Procesul lui Tartuffe a fost făcut de nişte bigoţi; cel al Justinei va fi lucrarea libertinilor, iar de ei nu prea mă tem: motivele‑mi dezvăluite de către tine nu‑şi vor găsi vreodată dezminţirea; părerea ta îi e de‑ajuns gloriei mele, şi‑s nevoit, după ce ţi‑am plăcut, fie să fiu pe placul tutu­ror, fie să aflu alinare pentru toate ocările. Ideea acestui roman (şi nu atât de roman pe cât s‑ar crede) este, fără‑ndoială, nouă; virtutea ce‑i mai tare decât 1 Marie-Constance Quesnet, actriţă. Sade o cunoaşte în august 1790, după pronun­ţarea divorţului de Renée-Pélagie de Montreuil, şi‑i va rămâne credincios până la sfârşitul vieţii (N. red.). viciul, răsplătirea binelui, pedepsirea răului, iată spre ce se‑ndreaptă de obicei toate lucrările de soiul acesta; ar tre­bui să ne fie lehamite! Dar să oferi pretutindeni viciul triumfător şi virtutea victimă a  propriilor ei sacrificii, să arăţi o nefericită ce ră­tăceşte din nenorocire în nenorocire; jucărie a samavol­niciilor; batjocura tuturor dezmăţurilor; lovindu‑se de cele mai necreştineşti şi monstruoase metehne; zăpăcită de cele mai îndrăzneţe, cele mai înşelătoare sofisme; pra­dă celor mai iscusite ademeniri, celor mai de neînfrânt is­pite; neavând ca să se‑mpotrivească atâtor neajunsuri, atâtor urgii, ca să îndepărteze atâta desfrâu, decât un su­flet gingaş, o minte limpede şi mult curaj: într‑un cuvânt, să te încumeţi la cele mai îndrăzneţe imagini, cele mai ne­maipomenite situaţii, cele mai înfricoşătoare cugetări şi cele mai energice trăsături de penel, cu singura dorinţă de a obţine, din toate acestea, una dintre cele mai subli­me lecţii de morală pe care o va fi primit vreodată omul; înseamnă, nu‑i aşa?, s‑ajungi la ţintă pe o cale prea puţin umblată până astăzi. Să fi izbutit, Constance? O lacrimă a ochilor tăi îmi va aduce ea triumful? După ce vei fi citit Justine, rosti‑vei oare: “O, în faţa atâtor zugrăviri ale fărădelegii, cât de mândră sunt că iubesc virtutea! Cât de sublimă este‑n su­ferinţă! Şi câtă frumuseţe îi dau nenorocirile!” O, Constance! Rosteşte aceste vorbe şi munca‑mi este încununată. apodopera filosofiei ar trebui să înfăţişeze pe larg <^ mijloacele de care se slujeşte Providenţa pentru a ajunge la acele rosturi pe care pentru om le plănuieşte şi, mai apoi, pildă să dea de purtări care să‑i îngăduie acestui nefericit individ biped să afle cum trebuie să meargă pe drumul plin de spini al vieţii, astfel încât să preîntâmpine ciudatele toane ale acestei fatalităţi ce‑a că­pătat atâtea diferite nume, fără ca, astfel, cineva să fi iz­butit a o cunoaşte sau defini. Dacă, plini de respect pentru convenţiile noastre socia­le şi neîndepărtându‑ne vreodată de stăvilarele ce ni le impun, se întâmplă, cu toate acestea, să nu fi întâlnit de­cât mărăcini, pe când cei răi nu culegeau decât roze, n‑or socoti oare atunci unii oameni, lipsiţi de‑o fire virtuoasă îndeajuns de statornicită pentru a se pune mai presus de‑aceste observaţii, că e mai bine să se lase în voia şu­voiului decât să i se împotrivească? Nu vor spune ei că Virtutea, oricât de frumoasă ar fi, devine totuşi cea mai proastă hotărâre pe care ai putea s‑o iei atunci când ea‑i prea slabă pentru a lupta împotriva viciului şi că, într‑un veac stricat până‑n străfunduri, cel mai sigur e să faci ca toţi ceilalţi? Puţin mai învăţaţi, dacă vreţi, şi abuzând de luminile pe care le‑au dobândit, nu vor rosti ei oare, la­olaltă cu îngerul Jesrad din Zadig, că nu există rău pe lume din care să nu se nască vreun bine şi că, la urma ur­melor, pot să se dedea răului, pentru că, în fapt, nu‑i de­cât unul dintre modurile de‑a face binele? Şi nu vor adău­ga că planului general puţin îi pasă de cutare sau cutare este mai degrabă bun sau rău, că, dacă nenorocirea urmă­reşte cu‑nverşunare virtutea, iar belşugul însoţeşte nele­giuirea, lucrurile fiind întru totul egale în faţa Naturii, e nesfârşit mai bine să‑şi afle un rost printre răii care huzu­resc decât printre virtuoşii care dau greş? Este, aşadar, im­portant să preîntâmpinăm asemenea primejdioase sofis­me ale unei false filosofii; esenţial să arătăm că pildele de nefericită virtute, date unui suflet stricat, în care mai sunt totuşi câteva principii bune, pot înturna pomenitul suflet la ce e bine, la fel de sigur ca atunci când i‑am fi arătat pe‑această cale a virtuţii cei mai strălucitori lauri şi cele mai măgulitoare răsplătiri. Căci, şi nu‑i nici o îndoială, e o cruzime să fii nevoit a înfăţişa o groază de nenorociri ce‑o copleşesc pe femeia blândă şi gingaşă, care nu se‑aba-te cu nimic de la virtute, şi, pe de altă parte, belşugul de huzururi ce se revarsă asupra celora care‑o zdrobesc sau chinuiesc pe‑aceeaşi femeie. Şi dacă totuşi vreun bine se va naşte din înfăţişarea acestor pătimiri, de ce‑am simţi vreo remuşcare că le‑am arătat? Putea‑vom să avem vreo supărare c‑am stabilit un fapt din care înţeleptul, a cărui buchisire nu‑i lipsită de rod, va înţelege lecţia atât de utilă a supunerii faţă de poruncile Providenţei şi fatalul aver­tisment că, adesea, Cerul loveşte pe lângă noi, numai ca să ne întoarcă la‑ndatoririle noastre, tocmai pe‑acea fiin­ţă care părea să le fi împlinit întru totul pe‑ale ei? Acestea‑s sentimentele ce ne vor călăuzi lucrarea şi tocmai din aceste pricini îi cerem cititorului îngăduinţă faţă de sistemele eronate ce sunt rostite de gura perso­najelor noastre şi situaţiile, uneori cam greu de îndurat, pe care, din iubire de‑adevăr, a trebuit să i le‑aducem în faţa ochilor. Doamna contesă de Lorsange era una dintre acele preo‑tese ale lui Venus, al cărei noroc e lucrarea unui chip dră­gălaş şi‑a multor rătăciri în purtare, iar ale cărei titluri, cât de pompoase‑ar fi, nu‑s de găsit decât în arhivele Cytherei, făurite de neobrăzarea ce şi le ia şi susţinute de tâmpa credulitate care le dă: brunetă, un mijlocel frumos, ochi cu o privire‑aparte; de‑o necredinţă pe potriva vre­murilor care, împodobind cu înc‑un farmec pasiunile, pune mai mult preţ pe femeile în care aceasta se ghiceş­te; puţin răutăcioasă, nici urmă de principii, fără să se tea­mă de nimic, dar cu inima nu‑ndeajuns de deşănţată ca orice urmă de sensibilitate să se fi stins; mândră, liberti­nă; astfel era doamna de Lorsange. Şi totuşi, această femeie primise cea mai bună educa­ţie; fiică a unui foarte bogat bancher parizian, fusese cres­cută, împreună cu o soră, pe numele ei Justine, mai mică decât ea cu trei ani, într‑una dintre cele mai faimoase aba‑ţii ale capitalei, în care, până la vârsta de doisprezece şi de cincisprezece ani, nici uneia nu i se refuzase vreun sfat, vreun dascăl, vreo carte sau talent. În vremurile acestea de restrişte pentru virtutea a două fete, se treziră într‑o singură zi fără nimic: un faliment îngrozitor îl aruncă pe tatăl lor într‑o situaţie aşa de cru­dă, încât muri de supărare. După o lună, soţia îl urmă‑n mormânt. Două rude haine, de departe, se sfătuiră ce să facă cu cele două orfeline; dintr‑o moştenire înghiţită de creanţe, fiecare se‑alegea doar cu o sută de scuzi. Cum nimeni nu‑şi luă grija lor, poarta mănăstirii le fu larg deschisă, li se dădu zestrea şi libertatea de‑a deveni ce vor pofti. Doamna de Lorsange, ce se numea pe‑atunci Juliette şi care avea deja, cu mici deosebiri, firea şi mintea de la trei­zeci de ani, vârstă la care ajunsese în timpul întâmplării pe care o vom povesti, nu păru sensibilă decât la plăcerea de a fi liberă, fără să se gândească o clipă la cumplitele ne­norociri ce‑i rupeau lanţurile. Cât despre Justine, în vâr­stă, după cum am spus, de doisprezece ani, ea avea o fire închisă şi melancolică, ce o făcu mult mai din plin să sim­tă toată grozăvia stării sale. Înzestrată cu o tandreţe, cu o sensibilitate surprinzătoare, în locul artei şi şireteniei su­rorii ei, era doar de‑o nevinovăţie, de‑o candoare care aveau s‑o împingă în multe capcane. Această tânără cu atâtea însuşiri mai avea şi‑o înfăţişare blândă, cu totul di­ferită de aceea cu care natura o înfrumuseţase pe Juliette; pe câtă pricepere, viclenie, cochetărie vedeai în trăsături­le uneia, pe‑atâta ruşine, bună‑cuviinţă şi sfială admirai în cealaltă; un chip de Fecioară, nişte ochi mari şi albaştri, plini de suflet şi de simţire, o piele strălucitoare, un mij­loc mlădios şi subţirel, un glas duios, dinţi de fildeş şi cele mai frumoase cosiţe blonde, iat‑o în mare pe‑această fer­mecătoare mezină, ale cărei nevinovate farmece şi ginga­şe trăsături sunt mai presus de penelul nostru. Li se dădură douăzeci şi patru de ore şi uneia, şi celei­lalte ca să părăsească mănăstirea, lăsându‑li-se‑n grijă să se căpătuiască, cu cei o sută de scuzi, unde vor pofti. Juliette, încântată să‑şi fie singură stăpână, voi o clipă să şteargă lacrimile Justinei, apoi, văzând că n‑o să izbuteas­că, se apucă s‑o certe în loc să o aline; îi reproşa că e sen­sibilă; îi spuse, cu o filosofie cu mult deasupra vârstei sale, că pe lumea aceasta omul nu trebuie să‑şi facă sân­ge rău decât pentru ceea ce îl afectează personal; că e cu putinţă să afli în tine însuţi senzaţii fizice de o volupta­te îndeajuns de vie ca să înăbuşi toate suferinţele mora­le al căror şoc ar putea fi dureros; că acest procedeu de­venea cu atât mai important de pus în practică, cu cât adevărata înţelepciune consta nesfârşit mai mult în du­blarea sumei propriilor plăceri decât în înmulţirea ace­leia a chinurilor; că, într‑un cuvânt, nu există nimic ce nu trebuie făcut pentru a slei această făţarnică sensibili­tate, de pe urma căreia numai ceilalţi trag foloase, în timp ce nouă ne aduce doar necazuri. Cu greu se împie­treşte însă o inimă bună, ea se‑mpotriveşte cugetărilor unei minţi rele, iar bucuriile ei o alină pentru calpele străluciri ale deşteptăciunii. Luând‑o altfel, Juliette îi spuse atunci soră‑sii că, cu vârsta şi cu chipul pe care le aveau şi una, şi cealaltă, era cu neputinţă să moară de foame. Îi pomeni de fata veci­nilor care, după ce fugise din casa părintească, era astăzi ţinută ca‑n palme şi mult mai fericită, fără îndoială, de­cât dacă ar fi rămas în sânul familiei; că trebuie neapărat să te păzeşti să crezi că măritişul face fericirea unei fete; că, prinsă‑n rânduielile himenului, ea are, pe lângă mul­te toane de‑ndurat, să se aştepte la o neînsemnată porţie de plăceri; în schimb, dedându‑se libertinajului, ele tot ar putea să se ferească de hachiţele ibovnicilor ori să‑şi afle alinarea în numărul lor. Justina fu îngrozită de‑aceste cuvântări; spuse că pre­feră moartea josniciei şi, oricât stărui soră‑sa, refuză de fiecare dată să se mute cu ea, de îndată ce‑o văzu hotărâ­tă spre o purtare care o făcea să tremure. Aşa că cele două fete se despărţiră, fără nici o făgăduin­ţă de a se mai întâlni vreodată, din moment ce vederile lor erau atât de deosebite. Cum să se învoiască Juliette, care avea, aşa cum pretindea, să devină o mare doamnă, să primească o fetişcană ale cărei porniri virtuoase, dar de rând, erau în stare s‑o dezonoreze? Iar Justine, la rân‑du-i, voia ea oare să‑şi primejduiască neprihănirea în preajma unei făpturi perverse care avea să devină victima tagmei desfrânaţilor şi a dezmăţului public? Ambele îşi spuseră, aşadar, adio pe vecie şi ambele părăsiră mănăs­tirea încă de a doua zi. Mângâiată în pruncie de croitoreasa mamei sale, Justine crede că această femeie se va înduioşa văzând‑o la anan­ghie; o caută, îi povesteşte nenorocirile ei, îi cere de lucru... de‑abia dacă e recunoscută; e dată afară cu răutate. — O, Cerule! spune biata făptură; trebuie oare ca pri­mii paşi pe care‑i fac în lume să fie deja împovăraţi de ne­cazuri?! Cândva, femeia aceasta mă iubea, de ce mă alun­gă astăzi? Vai! pentru că sunt orfană şi săracă: pentru că n‑am nimic pe lume şi pentru că oamenii nu sunt jude­caţi decât după ajutorul şi plăcerile pe care ceilalţi îşi în­chipuie că le pot primi de la ei. Înlăcrimată, Justine se duce la duhovnicul ei; îşi zugră­veşte starea cu nevinovăţia plină de însufleţire a vârstei sale... Era într‑o rochiţă albă; frumosul păr îi era cu ne­păsare strâns sub o bonetă mare: pieptul, de‑abia înmu­gurit, era ascuns sub doi sau trei coţi de ţesătură fină; pe chipul ei drăgălaş, puţin cam palid din pricina necazuri­lor care o rodeau, câteva lacrimi îi împânzeau ochii şi îi făceau să fie şi mai grăitori. — Uitaţi‑vă, părinte, îi spuse ea sfinţiei sale... Da, ui‑taţi-vă în ce situaţie supărătoare pentru o fată am ajuns; mi‑am pierdut tatăl şi mama... Cerul mi i‑a luat la vâr­sta când aveam mai multă nevoie de ajutorul lor... Au murit în ruină, părinte; nu mai avem nimic. Iată tot ce mi‑au lăsat, continuă ea, arătându‑şi cei doisprezece lu­dovici... şi nici măcar un colţişor unde să‑mi pun căpşo‑rul... O să vă fie milă de mine, nu‑i aşa, părinte!? Sunteţi păstorul credinţei, iar credinţa a fost întotdeauna virtu­tea inimii mele; în numele acestui Dumnezeu pe care îl ador şi a cărui voce sunteţi, spuneţi‑mi, ca un al doilea tată, ce trebuie să fac... ce trebuie să mă fac? Milostivul popă răspunse, uitându‑se cu băgare de sea­mă la Justine, că parohia e plină; că‑i greu să se împovăreze cu alte pomeni, dar dacă Justine voia să‑l slujească, dacă voia să facă treaba de jos, în bucătărie s‑ar fi găsit mereu un coltuc de pâine pentru ea. Şi cum, pe când zicea aces­tea, dumnezeiescul tălmaci îi trecuse mâna pe sub bărbie, dându‑i un sărut mult prea lumesc pentru un om al bi­sericii, Justine, care‑l înţelesese mult prea bine, îl împin­se, spunând: — Părinte, nu vă cer nici de pomană şi nici vreun loc de slujnică; a trecut prea puţină vreme de când am pără­sit o stare deasupra aceleia care poate face pe cineva să dorească aceste două milostenii, ca să mă văd silită să le implor; cer sfaturile acelea de care au nevoie tinereţea şi nenorocirile mele şi vreţi să mi le vindeţi cam prea scump. Ruşinându‑se de faptul că fusese dat în vileag, popa o alungă degrabă pe mica făptură, iar nefericita Justine, de două ori respinsă încă din prima zi a condamnării sale la singurătate, intră într‑o casă unde vede o tăbliţă cu un anunţ, închiriază o cămăruţă mobilată la etajul cinci, o plăteşte dinainte şi‑aici se lasă în voia lacrimilor cu atât mai amare, cu cât e simţitoare şi cu cât mica‑i mândrie numai ce‑a fost din greu pusă la încercare. Să ni se‑ngăduie s‑o părăsim o vreme aici, ca să ne în­toarcem la Juliette şi ca să povestim cum, din nevoinţa din care o vedem ieşind şi fără să aibă mai multe pe lume decât soru‑sa, ea a ajuns totuşi, în cincisprezece ani, fe­meie nobilă, cu treizeci de mii de livre rentă, cu giuvae‑ricale foarte frumoase, două sau trei case atât la oraş, cât şi la ţară şi, deocamdată, cu inima, averea şi încrederea domnului de Corville, consilier de stat, bărbat aflat la mare cinste şi pe cale de‑a intra în minister. Cariera fu l>lină de spini şi bineînţeles că nimeni n‑are nici o în­doială în această privinţă: prin cea mai ruşinoasă şi dură ucenicie îşi croiesc domnişoarele acestea drum în via­ţa; şi cutare se află azi în patul vreunui prinţ, poate pur­tând încă pe trup umilitoarele urme ale brutalităţii li­bertinilor, în mâinile cărora au aruncat‑o tinereţea şi nepriceperea. Ieşind de la mănăstire, Juliette se duse s‑o caute pe o femeie al cărei nume îl auzise pomenindu‑i-se acelei tinere prietene de prin vecini; stricată aşa cum avea ea chef să fie şi stricată de această femeie, intră‑n vorbă, cu bocceluţa sub braţ, cu o rochie albastră în neorânduia­la, cu părul desfăcut şi cu cel mai drăgălaş chip de pe lume, de‑i adevărat că, pentru anumite priviri, neruşi­narea poate să aibă farmec; îşi povesteşte viaţa acestei femei şi o roagă s‑o ocrotească aşa cum a făcut şi cu fos‑la ei prietenă. — Câţi ani ai? o întrebă cumătră Duvergier. — Cincisprezece peste câteva zile, doamnă, răspunse Juliette. — Şi niciodată nici un muritor, continuă matroana... — Oh! Nu, doamnă, vă jur, replică Juliette. — Dar uneori, în aceste mănăstiri, spuse baba... vreun duhovnic, vreo măicuţă, vreo prietenă... Îmi trebuie do­vezi sigure. — Nu ţine decât de dumneavoastră să le obţineţi, doamnă, răspunse Juliette roşind. Şi după ce băbătia s‑a împopoţonat cu o pereche de ochelari şi‑a cercetat cu mare grijă lucrurile dinspre toa­te părţile: — Haide, îi zise ea copilei, n‑ai decât să rămâi aici şi, cu multă băgare de seamă la sfaturile mele, nesfârşită bu­năvoinţă şi supuşenie când ai de‑a face cu muşteriii, cu­răţie, chiverniseală, cinste faţă de mine, dibăcie cu sura­tele tale şi viclenie cu bărbaţii, în zece ani, o să te‑aduc în stare să‑ţi afli un locşor de stat la caturile mai de jos2, cu o comodă, o oglindă, o servantă; iar arta pe care o vei fi dobândit la mine te va ajuta să‑ţi faci rost de restul. După ce‑i dă aceste sfaturi, cumătră Duvergier pune mâna pe bocceluţa Juliettei; o întreabă dacă are ceva pa­rale şi, cum aceasta îi mărturisise mult prea deschis că are o sută de scuzi, draga de mamaie îi şi ia, încredinţând‑o pe noua‑i pensionară că va băga mica sumă la loterie3 pentru ea, dar că nu trebuie ca o domnişoară să aibă bani. — E, îi spuse ea, un mijloc de a face rău şi, într‑un veac atât de stricat, o fată cuminte şi de neam trebuie să se fe­rească cu grijă de ceea ce poate s‑o ducă în cine ştie ce cap­cană, îţi vorbesc spre binele tău, micuţa mea, adăugă bă­bătia, şi trebuie să‑mi fii recunoscătoare pentru ceea ce fac. O dată predica sfârşită, nou‑venita este înfăţişată sura­telor sale; i se arată odaia din casă şi, încă de‑a doua zi, fecioria i‑e pusă la mezat. 2 în Franţa secolului al XVIII-lea, până şi etajele caselor corespund unei stricte ie­rarhii sociale. Vezi şi p. 16, unde Justine găseşte adăpost la etajul cinci, hărăzit să­racilor (N. red). 3 în Franţa, prima loterie, regală, a fost creată în 1660, ca sursă de venituri pentru stat (N. red.). În patru luni, marfa e vândută succesiv la aproape o sută de persoane; unii se mulţumesc cu trandafirul, alţii, mai gingaşi sau mai desfrânaţi (căci problema nu şi‑a aflat rezolvarea), vor să deschidă bobocul ce‑nfloreşte alături. I )e fiecare dată, cumătră Duvergier strâmtează, repune totul în bună stare şi, vreme de patru luni, ştrengărită îi oferă publicului tot feciorie. La sfârşitul acestui spinos noviciat, Juliette capătă în cele din urmă patalamaua de soră bună la toate; din această clipă, este pe deplin recu­noscută ca fată a casei; de‑atunci îi împărtăşeşte grijile şi câştigurile. Altă ucenicie; dacă, în prima şcoală, cu niscai­va rătăciri numai, Juliette a slujit Natura, în cea de‑a doua îi uită legile; aici îşi strică întru totul moravurile; trium­ful pe care vede că‑l dobândeşte în viciu îi ticăloşeşte în întregime sufletul; simte că, născută fiind pentru fărăde­lege, trebuie măcar s‑o facă pe picior mare şi să nu mai lâncezească într‑o stare de supuşenie care, silind‑o la ace­leaşi greşeli, înjosind‑o deopotrivă, nu‑i aduce, nici pe departe, acelaşi câştig. E pe placul unui bătrân senior ne­maipomenit de desfrânat care, la început, n‑o cere decât pentru ce‑i trebuie pe moment; ea are arta de a‑l lăsa s‑o ţină ca‑n palme; apare, în sfârşit, la spectacole, la prome­nade, alături de cavalerii ordinului Cytherei; toţi o pri­vesc, îi repetă vorbele, o invidiază, iar şireata făptură e atât de pricepută în toate acestea, că‑n mai puţin de pa­tru ani aduce la sapă de lemn şase bărbaţi, dintre care cel mai sărac avea o rentă de o sută de mii de scuzi. Nu era nevoie de mai mult ca să i se ducă faima; orbirea oamenilor de lume e de o aşa natură, încât, cu cât mai necinstită s‑a dovedit una dintre aceste creaturi, cu atât mai aprig îşi doresc ei să‑i ajungă pe listă; se pare că gra­dul înjosirii şi ticăloşirii sale devine măsura sentimente­lor pe care aceştia îndrăznesc să i le arate. Juliette împlinise de curând douăzeci de ani, atunci când un oarecare conte de Lorsange, gentilom din Angers, în vârstă de vreo patruzeci de ani, se îndrăgosti aşa de tare de ea, că se hotărî s‑o ia de nevastă: îi dărui o rentă de douăsprezece mii de livre, îi făgădui şi restul averii dacă avea să moară înaintea ei; îi dădu o casă, servitori, livrea şi un soi de respectabilitate în lume care, în doi sau trei ani, izbuti să‑i facă uitate începuturile. Şi aici, nenorocita Juliette, uitând toate simţămintele obârşiei şi bunei sale creşteri; stricată de sfaturi rele şi cărţi primejdioase; grăbită să se bucure singură, să aibă un nume şi nici un fel de lanţuri, îndrăzni să se dedea vino­vatului gând de a‑i scurta zilele bărbatului ei. O dată ză­mislit acest plan odios, ea şi‑l păstră în minte; din nefe­ricire, îl desăvârşi în aceste periculoase clipe în care trupul e‑aţâţat de greşelile spiritului; momente în care oricine îşi refuză cu atât mai puţine, cu cât nimic nu se împotri­veşte neorânduielii dorinţelor sau neînfrânării poftelor şi cu cât voluptatea căpătată nu‑i deplină decât din pricina nenumăratelor lanţuri sfărâmate ori a sfinţeniei lor. Dacă, prin întoarcerea la înţelepciune, visul s‑ar spulbera, nea­junsul n‑ar fi prea mare, aceasta fiind povestea păcatelor minţii; se ştie că ele nu fac nimănui nici un rău, dar, din nefericire, oamenii merg mai departe. Ce‑o să fie, îndrăz­nesc aceştia să‑şi spună, îndeplinirea acestui gând, când numai întrezărirea lui înflăcărează, tulbură într‑atât. Bles­temata himeră capătă o nouă viaţă, iar existenţa‑i este o fărădelege. Doamna de Lorsange împlini, din fericire pentru ea, totul în aşa taină, că se puse la adăpost de orice bănuială şi înmormânta, o dată cu bărbatul, urmele înfiorătoarei nelegiuiri care îl vâra în groapă. Redevenită liberă şi contesă, doamna de Lorsange se întoarse la vechile‑i obiceiuri; dar, crezându‑se ceva în lume, puse în purtarea‑i mai puţină neruşinare. Nu mai era o fată întreţinută, ci o văduvă bogată care dădea fru­moase supeuri, la care Curtea şi oraşul erau prea fericite să fie primite; femeie decentă, într‑un cuvânt, şi care to­tuşi se culca pentru două sute de ludovici şi se oferea pen­tru cinci sute pe lună. Până la douăzeci şi şase de ani, doamna de Lorsange mai făcu niscaiva strălucitoare cuceriri; aduse la sapă de lemn trei ambasadori străini, patru vameşi, doi episcopi, un cardinal şi trei cavaleri din ordinele regelui; cum rar se întâmplă însă ca omul să se oprească după o primă fă­rădelege, îndeosebi atunci când totul s‑a sfârşit cu bine, nenorocita Juliette se mânji cu alte două nelegiuiri pe po­triva celei dintâi; una, ca să‑l fure pe un ibovnic de‑al ei, ce‑i încredinţase o sumă frumuşică, de care familia aces­tui bărbat nu ştia nimic şi pe care doamna de Lorsange putu s‑o pună la adăpost prin această îngrozitoare fap­tă; cealaltă, ca să aibă mai degrabă o moştenire de o sută de mii de franci pe care unul dintre adoratori i‑o lăsa pe numele unui terţ, însărcinat să‑i dea banii după deces. La aceste grozăvii, doamna de Lorsange mai adăugă trei sau patru pruncucideri. Teama de a nu‑şi strica drăgăla­şul mijlocel, dorinţa de‑a ascunde o dublă cădere în pă­cat, totul o făcu să se hotărască să sugrume, încă din faşă, dovada dezmăţurilor sale; iar neştiutele fărădelegi, ca şi celelalte, n‑o împiedicară pe această femeie iscusită şi am­biţioasă să găsească zi de zi alţi fraieri. E, prin urmare, adevărat că belşugul poate să însoţeas­că purtarea cea mai rea şi că, în chiar mijlocul neorân‑duielii şi al stricăciunii, tot ceea ce oamenii numesc feri­cire poate să se reverse asupra vieţii; dar adevărul acesta crud şi cumplit să nu tulbure pe nimeni; pilda nenoroci­rii ce asupreşte pretutindeni virtutea şi pe care o vom oferi degrabă să nu‑i frământe defel pe cei vrednici de cinstire; această beatitudine a fărădelegii e înşelătoare, nu‑i decât o amăgire; căci, fără legătură cu pedeapsa pe care, bineînţeles, Providenţa le‑o păstrează acelora mo­miţi de izbânzile sale, ei hrănesc în străfundurile sufletu­lui un vierme care, rozându‑i neîncetat, îi împiedică să se bucure de aceste făţarnice luciri şi nu le lasă în inimi, în loc de desfătări, decât sfâşietoarea amintire a nelegiuiri­lor care i‑au dus acolo unde sunt. Cât despre nefericitul pe care soarta îl prigoneşte, îşi are sufletul drept alinare, iar bucuriile lăuntrice pe care i le aduc propriile virtuţi îl despăgubesc pentru nedreptatea oamenilor. Aceasta era, aşadar, starea daraverilor doamnei de Lorsange, când domnul de Corville, în vârstă de cincizeci de ani, ce se bucura de‑ncrederea şi respectul pe care le‑am zugrăvit mai sus, se hotărî să se sacrifice pe de‑a-ntregul pentru această femeie şi să o aibă pentru totdeauna. Fie băgare de seamă, fie curtenie, fie pricepere din partea doamnei de Lorsange, totul îi izbuti şi trecuseră deja pa­tru ani de când trăia cu ea, de parcă i‑ar fi fost nevastă le­gitimă, când dobândirea unui minunat domeniu pe lân­gă Montargis4 îi sili atât pe unul, cât şi pe celălalt să se ducă să petreacă ceva vreme în această provincie. Într‑o seară, când timpul frumos îi făcuse să‑şi prelun­gească plimbarea de la domeniul unde locuiau până la Montargis, prea obosiţi şi unul, şi celălalt ca să încerce să se întoarcă după cum veniseră, se opriră la un han unde adastă poştalionul de Lyon, gândind ca de‑acolo să tri­mită un om călare să le caute o caleaşca. Se odihneau într‑o sală scundă şi răcoroasă din casa cu pricina, ce dă­dea spre curte, când călătorii din trăsura despre care toc­mai am vorbit intrară în han. E o trecere destul de firească de vreme să te uiţi la oa­menii care coboară dintr‑un poştalion; poţi să pui rămă­şag pentru soiul de personaje care se află acolo şi, dacă ai numit o târfă, un ofiţer, câţiva preoţi şi un călugăr, e aproape întotdeauna sigur c‑ai să câştigi. Doamna de Lorsange se ridică, domnul de Corville o urmează şi amândoi se veselesc văzând cum pătrunde în han hurdu‑căita adunătură. Părea că nu mai e nimeni în trăsură, când un cavaler din jandarmeria călare, scoborându‑se dinăuntru, primi în braţe, de la unul dintre tovarăşii lui aşezat şi el în acelaşi loc, o fată de vreo douăzeci şi şase, 4 Orăşel situat la 110 kilometri de Paris, într‑unui dintre departamentele centrale ale Franţei, Loiret (N. red.). douăzeci şi şapte de ani, îmbrăcată cu ie ponosită din in­dian şi înfăşurată până la sprâncene cu o ditamai mante -la de tafta neagră. Era legată ca o criminală şi într‑atât de slăbită, încât neîndoios ar fi căzut, de n‑ar fi susţinut‑o paznicii. La un strigăt de surpriză şi de groază ce‑i scapă doamnei de Lorsange, tânăra se întoarce şi lasă să se vadă cel mai frumos mijlocel din lume, chipul cel mai nobil, cel mai drăgălaş, cel mai atrăgător, în sfârşit, toţi nurii cei mai îndrituiţi să placă, al căror vino‑ncoace era înmiit de‑acea gingaşă şi răscolitoare mâhnire pe care nevino­văţia o adaugă trăsăturilor frumuseţii. Domnul de Corville şi ibovnica lui vor cu tot dinadin­sul să afle ce‑i cu biata fată. Se apropie şi‑l întreabă pe unul dintre paznici ce a făcut nefericita. — E acuzată de trei fărădelegi, răspunde cavalerul, este vorba de‑un omor, de furt şi de incendiu; dar vă mărtu­risesc că tovarăşul meu şi cu mine n‑am condus nicioda­tă vreun nelegiuit cu atâta silă; este cea mai blândă făp­tură şi care pare cea mai cinstită. — Ah, ah, spune domnul de Corville, nu e oare cu pu­tinţă să avem de‑a face cu una dintre acele neghiobii obiş­nuite tribunalelor mărunte... şi unde s‑a înfăptuit fără­delegea? — Într‑un han, la câteva leghe de Lyon, acolo a şi fost judecată; potrivit obiceiului, merge la Paris pentru confir­marea sentinţei şi se va întoarce ca să fie executată la Lyon. Doamna de Lorsange, care se apropiase şi care auzea tot, îi mărturisi în şoaptă domnului de Corville dorinţa pe care‑o avea de a afla din chiar gura fetei povestea nenorocirilor sale, iar domnul de Corville, care nutrea şi el aceeaşi dorinţă, le‑o împărtăşi celor doi paznici, spu‑nându-le cine este. Aceştia nu crezură de cuviinţă că tre­buie să i se împotrivească, aşa că hotărâră că e nevoie să‑şi petreacă noaptea la Montargis; cerură nişte odăi mai bune; domnul de Corville se puse chezaş pentru prizo­nieră, aceasta fu dezlegată; şi, după ce‑o siliră să îmbuce câte ceva, doamna de Lorsange, care nu se putea împie­dica s‑o căineze amarnic şi care, fără îndoială, îşi zicea sieşi că “această făptură, poate nevinovată, este totuşi tra­tată ca o nelegiuită, în timp ce mie‑mi merge totul de mi­nune... mie, care sunt mânjită de fărădelegi şi grozăvii”; doamna de Lorsange, cum spuneam, de îndată ce‑o văzu pe această biată fată un pic întremată, un pic alinată de mângâierile pe care cu toţii se grăbeau să i le dea, o rugă să zică prin ce întâmplare, cu o înfăţişare atât de blândă, se afla într‑o aşa de tristă împrejurare. — Să vă istorisesc povestea vieţii mele, doamnă, spuse frumoasa nefericită, adresându‑se contesei, înseamnă să vă ofer cea mai izbitoare pildă a nenorocirilor nevinovă­ţiei, înseamnă să învinovăţesc puterea cerească, înseam­nă să mă plâng de voia Celui de sus, este un soi de răz­vrătire împotriva dumnezeieştilor sale intenţii... nu îndrăznesc... Lacrimi curseră atunci din belşug din ochii înduioşă­toarei copile şi, după ce le lăsă în voie o vreme, îşi înce­pu povestirea după cum urmează: — Îmi veţi îngădui să‑mi ascund numele şi obârşia, doamnă; fără să fie de neam mare, e cinstită şi nu eram sortită umilinţei la care mă vedeţi acum silită. Mi‑am pierdut părinţii la o vârstă fragedă; am crezut că, cu pu­ţinul ajutor pe care mi‑l lăsaseră, mă pot aştepta la un loc pe placul meu şi, refuzându‑le pe toate acelea care nu erau astfel, am mâncat, fără să‑mi dau seama, la Paris, unde am venit pe lume, puţinul pe care îl aveam; cu cât eram mai săracă, cu atât eram mai dispreţuită; cu cât ne­voia de sprijin mi‑era mai mare, cu atât mai puţin nă­dăjduiam să‑l şi primesc; dar, dintre toate răutăţile pe care le‑am îndurat la începuturile nenorocitei mele stări, dintre toate îngrozitoarele vorbe ce mi s‑au spus, n‑o să vă pomenesc decât ceea ce mi s‑a întâmplat la domnul Dubourg, unul dintre cei mai avuţi vameşi din capitală. Femeia la care locuiam mă trimisese la el, ca la cineva ale cărui trecere şi bogăţii puteau, în cel mai sigur mod, să îndulcească vitregia sorţii mele. După ce am aşteptat foar­te mult timp în anticamera acestui bărbat, am fost con­dusă la el; domnul Dubourg, în vârstă de patruzeci şi opt de ani, numai ce se dăduse jos din pat, înfăşurat într‑un halat de casă uşor care de‑abia de‑i ascundea toate cele; valeţii se pregăteau să‑l coafeze; îi dădu afară şi mă între­bă ce voiam. — Vai, domnule, i‑am răspuns eu de‑a dreptul zăpă­cită, sunt o biată orfană care n‑a împlinit nici paispreze­ce ani şi care cunoaşte deja toate întruchipările nenoro­cirii; vă implor compătimirea, aveţi milă de mine; din suflet vă rog; şi atunci îi povestii pe îndelete toate relele, greutatea de a‑mi găsi un loc pe lume, un pic poate chiar şi amărăciunea pe care o simţeam în a afla unul, nefhnd născută pentru această stare. Nenorocirea de care am avut parte în toată vremea aceasta mâncând puţinul pe care‑l aveam... Lipsa de lucru, nădejdea pe care‑o nutream că o să‑mi uşureze traiul; tot ceea ce dictează, în sfârşit, elo‑cinţa nefericirii, mereu neaşteptată într‑un suflet simţi­tor, mereu împovărând îndestularea... După ce m‑a as­cultat fără prea mare băgare de seamă, domnul Dubourg mă întrebă dacă am fost cuminte. — N-aş fi nici atât de săracă şi nici atât de strâmtora‑tă, domnule, i‑am răspuns, dacă aş fi voit să încetez de a mai fi astfel. — Dar, îmi spuse la toate acestea domnul Dubourg, cu ce drept pretinzi ca oamenii bogaţi să îţi aducă alinare, dacă nu‑i slujeşti în nimic?

Ross Poldark de Winston Graham volumul 1   PROLOG     Joshua Poldark a murit în martie 1783. În acelaşi an, în februarie, simţind că i se apropie sfârşitul, trimise după fratele său de la Trenwith. Charles veni călare, pe calul său roib, într-o după-amiază rece, cenuşie. Prudie Paynter, grasă, cu părul lins şi faţa oacheşă, îl conduse direct în camera de dormit, unde Joshua zăcea sprijinit de perne în patul lui mare de lemn. Cu ochii mici, de un albastru spălăcit, Charles se uită chiorâş prin încăpere, observând dezordinea şi murdăria, apoi îşi ridică pulpanele hainei şi se lăsă greoi într-un scaun de paie care scârţâi sub greutatea lui. — Ei, ce mai faci, Joshua? — Eh, ce să fac, Charles? — Proastă treabă. — Proastă într-adevăr. — Când crezi că ai să fii iar pe picioare? — Nu se ştie. Bănuiesc că mă cheamă cimitirul. Charles făcu o grimasă. N-ar fi ţinut seama de aceste vorbe dacă n-ar fi aflat cu totul altceva. Sughiţă o dată – în ultimul timp călăritul nu-i pria – şi încercă să-i dea curaj. — Fugi de-aici, omule! Guta, la picioare, nu a omorât niciodată pe nimeni. Numai când se suie la cap e periculoasă. — Choake e de altă părere. Umflăturile au altă cauză. De data asta cred că prostul ăsta bătrân are dreptate. Deşi, Dumnezeu să mă ierte, după toate aparenţele tu ar trebui să zaci aici, de vreme ce eu sunt numai pe jumătate cât tine. Charles aruncă o privire în jos, peste jiletca neagră, brodată, care se întindea ca o pajişte începând de sub bărbie. — Carnea mea e sănătoasă. Orice om se îngraşă când ajunge la o vârstă mijlocie. N-aş vrea să fiu un slăbănog ca vărul William-Alfred. Joshua se uită la el ironic, dar nu mai zise nimic şi amândoi tăcură. De mulţi ani, fraţii nu prea aveau ce să-şi spună şi la această ultimă întâlnire era greu să găsească un subiect de conversaţie. Charles, fratele mai mare şi mai bogat, care moştenise casa părintească, moşia şi numele, capul familiei şi personalitate respectată în tot districtul, bănuise întotdeauna că fratele mai mic îl dispreţuieşte. Joshua îi stătuse întotdeauna ca un spin în ochi. Joshua nu făcuse niciodată ceea ce se aşteptase de la el: să devină preot sau să intre în armată sau să se căsătorească şi să-l lase pe Charles să administreze el domeniul. Pe Charles nu l-ar fi supărat câteva greşeli, dar există o limită şi Joshua o depăşise. Faptul că se purtase mai bine în ultimii ani nu ştergea vechile necazuri pe care i le produsese. Cât despre Joshua, om cinic şi cu puţine iluzii, n-avea de ce să se plângă – nici de viaţă, nici de fratele său. Îşi trăise viaţa din plin, iar pe fratele său îl ignorase. Era un sâmbure de adevăr în răspunsul la cuvintele lui Charles: „Eşti încă destul de tânăr, omule. Eşti cu doi ani mai mic decât mine şi eu sunt bine sănătos”. Joshua îi răspunse: „Doi ani ca vârstă, poate, dar n-ai trăit nici pe jumătate din plin ca mine”. Charles supse măciulia de abanos a bastonului şi se uită pieziş prin cameră, cu ochii pe jumătate închişi. — Războiul ăsta blestemat nu s-a sfârşit încă. Preţurile cresc. Grâul e şapte şi opt şilingi baniţa. Untul, nouă pence livra. Ross vrea să fie la fel şi preţul aramei. Ne gândim să deschidem o nouă galerie la Grambler. Optzeci de stânjeni. Poate că o să acopere cheltuielile, deşi mă îndoiesc. Ai scos ceva de pe pământ anul ăsta? — Am vrut să te văd ca să discutăm despre război, spuse Joshua, încercând să se ridice mai sus pe perne şi respirând greu. Mai sunt câteva luni numai până se va confirma pacea provizorie. Şi atunci Ross va veni acasă, iar poate că eu nu voi fi aici să-l întâmpin. Eşti fratele meu, deşi nu ne-am prea înţeles bine niciodată. Vreau să-ţi spun cum stau lucrurile şi să te las pe tine să ai grijă de toate până se va întoarce el acasă. Charles lăsă bastonul din gură şi zâmbi precaut, ca şi cum i-ar fi cerut un împrumut. — Nu prea am timp, să ştii. — N-o să-ţi ia mult timp. Am puţin, aproape nimic, de lăsat moştenire. Pe masa de lângă tine e o copie a testamentului meu. Citeşte-l când ai timp. Pearce are originalul. Charles bâjbâi cu mâna lui grasă, neîndemânatică şi luă o bucată de pergament de pe masa şubredă, cu trei picioare din spatele lui. — Când ai avut ultima dată veşti de la el? întrebă Charles. Ce să fac dacă nu se întoarce? — Moşia o va moşteni Verity. Vinde-o dacă găseşti cumpărători; n-o să iei mult pe ea. Am specificat totul în testament. Verity va moşteni şi partea mea din Grambler, pentru că ea e singura din familia ta care a mai venit să mă vadă de când a plecat Ross. Joshua se şterse la nas cu cearşaful murdar. Dar Ross se va întoarce. Am veşti de la el după ce au încetat luptele. — Mai sunt încă multe primejdii. — Eu simt că va veni, spuse Joshua. Sunt convins. Vrei să facem un rămăşag? O să plătim când ne vom întâlni. Trebuie să existe ceva bani şi pe lumea cealaltă. Charles se uită din nou la faţa ridată şi pământie care fusese atât de frumoasă. Se simţea uşurat că Joshua nu-l rugase nimic mai mult, dar îi era greu să renunţe la precauţie. Şi lipsa de respect faţă de cineva pe patul de moarte i se păru nelalocul ei şi o dovadă de nepăsare. — Vărul William-Alfred a fost pe la noi zilele trecute. A întrebat de tine. Joshua se strâmbă. — I-am spus că eşti bolnav, continuă Charles. A sugerat că dacă nu mai doreşti să-l chemi pe Prea Sfinţitul domn Odgers, poate că ai dori consolare spirituală de la cineva din familia ta. — Adică de la el. — Singurul preot, acum că soţul lui Betty s-a dus. — Nu vreau să vie niciunul din ei, spuse Joshua. Deşi cred că intenţia ta a fost bună. Dar dacă crede că mi-ar face bine să-mi mărturisesc păcatele, să nu-şi închipuie că mi-aş spune secretele unuia din neamul meu. Prefer să vorbesc cu Odgers, hămesitul ăla mic şi sfrijit. Să nu vie nimeni din ai mei. — Dacă te răzgândeşti, spuse Charles, trimite-l pe Jud să mă anunţe. Joshua mormăi ceva, apoi adăugă: — O să aflu curând ce-i cu mine. Dar chiar dacă au vreun sens pompa şi rugăciunile lor, de ce să-i mai chem acum? Mi-am trăit viaţa şi, slavă Domnului, am trăit-o din plin! Ce rost mai are să plâng acuma? Nu-mi pare rău, şi nu vreau să-i pară nimănui rău de mine. Întâmplă-se ce s-o întâmpla. Asta-i tot. Se făcu tăcere în cameră. Afară vântul sufla mişcând plăcuţele de ardezie de pe acoperiş şi pietrele care le ţineau. — Trebuie să plec, spuse Charles. Casa ta e ca o cocină; cei doi Paynters, servitorii tăi, nu fac nicio curăţenie. De ce nu angajezi pe cineva de încredere? — Sunt prea bătrân ca să mai schimb măgarii. O s-o facă Ross. O să facă el ordine. Charles rânji neîncrezător. N-avea o părere prea bună despre posibilităţile lui Ross. — E la New York acum, spuse Joshua, cu o parte din garnizoană. Rana i s-a vindecat. A avut noroc să scape din asediul de la Yorktown. Acum e căpitan în Regimentul de Infanterie 62. Nu ştiu unde i-am pus scrisoarea, că ţi-aş arăta-o. — Francis mi-e de mare ajutor acuma, spuse Charles. La fel ar fi fost şi Ross pentru tine dacă ar fi stat acasă în loc să se ţină după francezi şi colonişti. — Mai e ceva, spuse Joshua. Ai mai văzut-o sau ai mai auzit ceva despre Elizabeth Chynoweth în ultima vreme? După o masă bogată, întrebările ajungeau mai greu până la creierul lui Charles şi când mai era vorba şi de fratele său trebuia să vadă dacă nu ascundeau ceva. — Cine e asta? întrebă el stângaci. — Fiica lui Jonathan Chynoweth. O cunoşti. O fată subţire, blondă. — Şi, şi ce-i cu asta? întrebă Charles. — Te-am întrebat dacă ai văzut-o. Ross vorbeşte mereu despre ea. E o fată drăguţă. Speră să o găsească aici când se va întoarce şi cred că este un aranjament potrivit. O căsătorie timpurie o să-l potolească şi ea n-ar putea găsi un soţ mai bun, deşi n-ar trebui să spun asta eu care sunt tatăl lui. Suntem două familii bune, vechi. Dacă aş fi fost pe picioare, m-aş fi dus eu să-l văd pe Jonathan la Crăciun, ca să stabilim totul. Am mai vorbit noi, mai demult, dar a spus să aşteptăm până se întoarce Ross. — Trebuie să plec, spuse Charles ridicându-se şi toate oasele îi trosniră. Sper că băiatul o să se domolească dacă se întoarce, fie că se însoară, fie că nu. Se înhăitase cu cine nu trebuie. — Te vezi cu familia Chynoweth? întrebă Joshua, refuzând să schimbe subiectul pentru a vorbi de propriile lui lipsuri. Aici nu am nicio legătură cu lumea şi Prudie n-are urechi decât pentru bârfele din Sawle. — Îi vedem din când în când, Verity şi Francis i-au văzut în vara asta la o petrecere în Truro… A! Uite-l pe Choake. Ei, acum n-o să mai fii singur. Spuneai că nu vine nimeni să te vadă. Eu trebuie să plec. — Vine numai să vadă cât de repede mă dau gata pilulele lui. Asta-i politica lui. Ca şi cum mi-ar păsa dacă vulpea e în vizuină sau umblă să vâneze pui. — Fă cum vrei. Pentru cât era de voluminos, Charles se mişcă destul de repede, îşi luă pălăria, mănuşile şi se pregăti de plecare. Apoi se apropie stângaci de pat, gândindu-se cum era mai bine să-şi ia rămas bun. Afară se auzi zgomotul copitelor unui cal trecând pe sub fereastră. — Spune-i că nu vreau să-l văd, zise Joshua iritat. Să-i dea leacurile lui proastei de nevastă-sa. — Linişteşte-te, răspunse Charles. Să nu uit, mătuşa Agatha îţi transmite salutări; mi-a spus că trebuie să bei bere fiartă şi să mănânci zahăr şi ouă. Spune că astea te vor vindeca. Joshua se enervă şi mai tare. — Mătuşa Agatha e o buruiană bătrână şi înţeleaptă. Spune-i că am să-i urmez sfatul. Şi mai spune-i că am să-i păstrez un loc lângă mine. Începu să tuşească. — Dumnezeu să te aibă în pază, spuse Charles repede şi, ieşi din cameră. Joshua rămase singur. Petrecuse multe ceasuri singur de când plecase Ross, dar asta nu părea să fi avut vreo importanţă până acum o lună, când căzuse la pat. Acum singurătatea începea să-l deprime şi tot felul de închipuiri îi treceau prin minte. Pentru un om obişnuit cu traiul în aer liber şi cu o activitate zilnică, nu era viaţă să stea ţintuit la pat de dureri într-o cameră întunecoasă. N-avea nimic altceva de făcut decât să se gândească la trecut, şi trecutul nu era întotdeauna subiectul cel mai plăcut. Se gândea mereu la Grace, soţia lui moartă de mult. Fusese mascota lui. Cât trăise ea, toate merseseră bine. Mina pe care o deschisese şi îi dăduse numele ei aducea profituri bune; casa asta o construise plin de mândrie şi speranţe; avusese doi fii. Renunţase la nebuniile din tinereţe, se cuminţise, promiţând să-l întreacă pe Charles în multe lucruri; construise casă în ideea ca ramura lui din familia Poldark să prindă rădăcini la fel de trainice ca ramura principală din Trenwith. Odată cu Grace, tot norocul îl părăsise. Casa era construită numai pe jumătate, mina secase şi odată cu moartea lui Grace dispăruse şi stimulentul de a investi bani sau de a munci pentru amândouă. Clădirea o terminase într-o oarecare măsură, deşi mai erau multe de făcut. Apoi mina Wheal Vanity se închisese şi micul Claude Anthony murise. Îi auzi pe doctorul Choake şi pe fratele său vorbind în faţa uşii de la intrare; vocea îngroşată de tenor a fratelui său, vocea lui Choake, groasă, înceată, pompoasă. Pe Joshua îl cuprinseră furia şi neputinţa. Ce dracu’ voiau vorbind acolo, la uşa lui, discutând despre el, fără îndoială, dând din cap şi spunând că n-ai la ce să te mai aştepţi. Sună clopoţelul de lângă pat şi aşteptă fierbând de mânie să audă lipăitul papucilor lui Prudie. Ea veni în cele din urmă, greoaie şi de-abia zărindu-se în cadrul uşii. În lumina slabă, Joshua se uită la ea cu ochii lui miopi. — Adu lumânări, femeie. Vrei să mor pe întuneric? Şi spune-le ălora doi să plece. Prudie stătea cocoşată ca o pasăre prevestitoare de rele. — Cine? Doctor Choake şi domnul Charles, da? — Cine altcineva? Ea plecă şi Joshua începu iar să fiarbă de mânie, auzind conversaţia înăbuşită nu departe de uşa lui. Se uită după baston, hotărât să mai facă un efort să se scoale şi să se ducă la ei. Dar vocile se auziră din nou mai tare luându-şi rămas bun. Auzi apoi tropotul calului pe pietre, îndreptându-se spre râu. Era Charles. Acum venea rândul lui Choake… Se auzi un ciocănit puternic în uşă, cu biciuşca, şi doctorul intră în cameră. Thomas Choake era originar din Bodmin; practicase medicina la Londra, se căsătorise cu fiica unui fabricant de bere şi se întorsese în ţinutul său natal, unde cumpărase ceva pământ lângă Sawle. Era un bărbat înalt, aspru, cu o voce puternică, sprâncene groase, cărunte şi o gură slobodă. Aici, printre boiernaşii de ţară, experienţa căpătată la Londra îi era de mare folos; simţea că era la curent cu medicina modernă. Era doctorul mai multor mine din regiune şi mânuia bisturiul cu acelaşi curaj ca şi cum s-ar fi dus la vânătoare. Joshua îl considera un impostor şi se gândise de multe ori să-l cheme pe doctorul Pryce din Redruth. Îl împiedica numai faptul că nu avea mai multă încredere în doctorul Pryce. — Ei, ia să vedem, spuse doctorul Choake. Am avut oaspeţi, da? O să ne simţim mai bine, fără îndoială, după vizita fratelui dumitale. — Am scăpat de o grijă, spuse Joshua. Ăsta e motivul pentru care l-am chemat. Cu degetele lui groase, doctorul Choake luă pulsul bolnavului. — Tuşeşte! zise el. Joshua ascultă în silă. — Starea noastră e cam la fel, spuse chirurgul. Boala nu s-a înrăutăţit. Am luat pilulele? — Charles e de două ori cât mine. Pe el de ce nu-l îngrijeşti? — Dumneata eşti bolnav, domnule Poldark, nu fratele dumitale. Nu prescriu nimic dacă nu mi se cere. Choake ridică plapuma şi începu să palpeze piciorul umflat al pacientului. — E cât un munte, mormăi Joshua, nu poate să-şi mai vadă picioarele. — Ei hai, domnule. Fratele dumitale nu e mai altfel decât alţii. Îmi aduc aminte, când eram la Londra… — Au! — Doare? — Nu, spuse Joshua. Choake îl palpă din nou ca să fie mai sigur. — E clar că piciorul stâng merge mai prost. E prea multă apă în ambele picioare. Dacă am putea face inima să o pompeze afară… Îmi amintesc, când eram la Londra, că am fost chemat să examinez o victimă de pe urma unei încăierări într-o cârciumă din Westminster. Se certase cu un evreu italian care a scos un pumnal şi l-a înfipt până în plăsele în burta pacientului meu. Dar stratul protector de grăsime era atât de gros, încât vârful cuţitului n-a ajuns până la maţe. Tipul era voinic. Ia să vedem, ţi-am luat sânge ultima dată când am fost aici? — Da, mi-ai luat. — Cred că de data asta n-o să o facem. Inima e cam sensibilă. Stăpâneşte-te, domnule Poldark. Calmul ajută trupul să secrete umorile necesare. — Spune-mi, interveni Joshua, îi mai vezi pe cei din familia Chynoweth? Chynoweth din Cusgarne, îi ştii. L-am întrebat pe fratele meu, dar mi-a dat un răspuns evaziv. — Chynoweth? Îi văd din când în când. Cred că sunt sănătoşi. Desigur, eu nu sunt medicul lor de casă şi nu ne facem vizite. „Nu, se gândi Joshua, doamna Chynoweth are ea grijă de asta. Îmi miroase mie ceva, un şiretlic, la Charles”, adăugă el perspicace. — Pe Elizabeth o vezi? — Pe fată? E şi ea pe acolo. — A existat o înţelegere în privinţa ei între mine şi tatăl ei. — Da? N-am auzit nimic. Joshua se ridică mai sus pe perne. Conştiinţa începea să nu-i dea pace. Era prea târziu să se mai trezească în el această calitate latentă, dar îşi iubea fiul, pe Ross, şi în lungile ore de suferinţă începuse să se întrebe dacă n-ar fi trebuit să facă mai multe în interesul fiului său. — Cred că o să-l trimit pe Jud acolo mâine, mormăi el. Am să-l rog pe Jonathan să vină să mă vadă. — Mă îndoiesc că domnul Chynoweth va putea să vină; acum au loc sesiunile trimestriale ale judecătoriilor de pace. A, iată o surpriză plăcută!… Prudie Paynter intră greoaie în cameră cu două lumânări. Flacăra galbenă îi lumina faţa roşie, plină de sudoare, încadrată de un păr negru. — Aţi luat doctoria, da? şopti ea răguşit. Joshua se întoarse iritat spre doctor: — Ţi-am mai spus, Choake. Am să înghit pilulele, am promis, dar poţiunea şi fierturile astea să nu le văd. — Îmi amintesc, spuse Choake, apăsând pe fiecare cuvânt, când practicam medicina ca tânăr medic în oraşul Bodmin, unul din pacienţii mei, un domn în vârstă care suferea rău de pietre la rinichi şi retenţie urinară… — Nu sta acolo, Prudie, se răsti Joshua la servitoare, ieşi afară. Prudie se opri din scărpinat şi ieşi din cameră în silă. — Deci crezi că o să mă fac bine, de? întrebă Joshua înainte ca doctorul să poată continua. Când o să fiu iar pe picioare? — Hm, am spus că e vorba numai de o mică ameliorare. Trebuie să te mai îngrijeşti o vreme. O să te punem pe picioare înainte de întoarcerea lui Ross. Urmează tratamentul cu regularitate şi ai să vezi că te faci bine… — Ce face soţia dumitale? întrebă Joshua maliţios. Întrerupt din nou, Choake se încruntă şi răspunse: — Destul de bine, mulţumesc. Faptul că grăsuţa şi peltica Polly, deşi nu avea nici jumătate din vârsta soţului ei, în afară de zestrea ei nu adusese niciun copil în familie, era un veşnic reproş împotriva ei. Atâta timp cât ea nu dădea rod, doctorul nu avea nicio influenţă asupra femeilor spre a le convinge să nu mai cumpere peliniţă şi alte fierturi suspecte de la ţigăncile nomade. 2 Doctorul plecase şi Joshua rămase iar singur – singur până a doua zi dimineaţă. Putea, trăgând mereu de cordonul clopoţelului, să-i cheme pe Jud şi pe Prudie până se duceau şi ei la culcare, dar după aceea nu mai era nimeni, şi-apoi, pe măsură ce boala lui înainta, ei dădeau semne de surzenie. Ştia că îşi petreceau mai toate serile bând şi când se îmbătau bine, nimic nu-i mai putea mişca. Dar n-avea puterea să-i certe ca înainte. Altfel ar fi stat lucrurile dacă Ross ar fi fost acasă. De data asta, Charles avea dreptate, dar numai în parte. El, Joshua, îl îndemnase să plece. Nu credea că băieţii trebuie ţinuţi acasă ca să facă pe lacheii. Trebuiau să stea pe picioarele lor. Apoi, ar fi fost ruşinos să-l vadă pe fiul său trimis în judecată pentru că luase parte la vreun atac împotriva agenţilor fiscali sau acuzat de contrabandă cu alcool şi altele. Judecătorii din Cornwall nu l-ar fi condamnat poate, dar mai erau şi datoriile la cărţi. Grace ar fi trebuit să fie acolo, Grace pe care moartea i-o răpise acum treisprezece ani. Acum era singur şi curând avea să i se alăture soţiei sale în mormânt. Nu se mira că nu se mai gândea la nicio altă femeie din viaţa sa. Creaturi dătătoare de plăceri într-un joc plin de atracţii, cu cât mai înflăcărate cu atât mai bine, dar uitate imediat ce le cucerise. Lumânările curgeau din cauza curentului care intra pe sub uşă. Începea să bată vântul. Jud spusese că marea se umflase în dimineaţa aceea; după o perioadă de vreme rece şi liniştită, furtuna şi ploaia se porneau din nou. Simţi că ar fi vrut să mai vadă o dată marea care şi acum spăla stâncile din dosul casei. Nu-l lega nimic sentimental de mare. Nu-l interesau nici primejdiile, nici frumuseţea ei; pentru el, marea era o cunoştinţă apropiată ale cărei virtuţi şi defecte, zâmbete sau accese de mânie, ajunsese să le înţeleagă. Şi pământul la fel. Era oare arat pământul lui, Long Field? Fie că Ross se căsătorea, fie că nu, nu prea avea cu ce să trăiască fără pământ. Cu o soţie bună, care să aibă grijă de toate… Elizabeth era singură la părinţi; un mare avantaj de care merita să ţii seamă – familia Chynoweth nu era prea bogată, dar tot aveau câte ceva. Trebuia să se ducă să vorbească cu Jonathan, să se înţeleagă asupra căsătoriei. „Uite ce e, Jonathan, avea să spună, Ross nu prea are bani, dar există pământul şi până la urmă asta contează…” Joshua începu să moţăie. Îşi închipui că se plimbă pe moşia sa, Long Field, mărginită la dreapta lui de mare. Vântul puternic îi apăsa greu umerii. Un soare strălucitor îi încălzea spatele şi aerul avea gustul vinului scos din pivniţa rece. Fluxul se retrăsese de pe plaja Hendrawna şi soarele desena dâre lucitoare pe nisipul ud. Long Field fusese arat, semănat şi acum încolţea. Dădu ocol câmpului până ajunse la capătul cel mai îndepărtat, numit Damsel Point, unde ţărmul cobora în trepte şi bolovani până la mare. Apa se umfla învolburându-se, schimbându-şi culoarea, şiroind pe stâncile în terase. Cu un scop precis în minte, coborî stâncile până când apa rece îi cuprinse brusc genunchii, simţind o durere chinuitoare în picioare, la fel ca durerea pe care o simţise când i se umflaseră în ultimele luni. Nu se opri însă, ci se lăsă să alunece în apă până când îi ajunse la gât. Apoi se îndreptă spre mal. Era nespus de bucuros că se afla din nou în mare după o perioadă de doi ani. Respiră adânc de plăcere, lăsând apa să-i atingă ochii clipocind. Letargia i se strecură încet în membre. Cu sunetul valurilor în urechi şi în inimă, se lăsă să plutească în derivă şi se cufundă în întunericul moale şi rece. Joshua adormi. Afară, ultimele raze de lumină se stinseră încet de pe cer, lăsând casa, copacii, pârâul şi stâncile în întuneric. Vântul se răci, bătând tare, fără oprire dinspre vest, suflând printre clădirile ruinate de pe deal ale minei, făcând să foşnească vârfurile merilor, ridicând câte un colţ din acoperişurile de stuf ale hambarelor, vârând stropi de ploaie rece prin oblonul spart al bibliotecii unde doi şobolani căutau câte ceva cu mişcări prudente, zvâcnind printre mobile şi prin praf. Pârâul se învolbura, bolborosea în întuneric şi, deasupra lui, o poartă de mult lăsată în paragină se balansa în ţâţâni. În bucătărie, Jud Paynter deschise încă o sticlă cu gin şi Prudie mai puse un buştean pe foc. — Se înteţeşte vântul, lua-l-ar naiba, spuse Jud. Bate mereu. Bate şi când vrei şi când nu vrei. — O să mai avem nevoie de lemne până dimineaţă, spuse Prudie. — Ia scaunul ăsta, răspunse Jud. Lemnul e tare şi o să ardă mocnit. — Dă-mi ceva să beau, mă vierme, spuse Prudie. — Ia-ţi singură, răspunse Jud. Joshua dormea…  

Demelza de Winston Graham volumul                    CARTEA ÎNTÂI     Capitolul I Furtuna care s-a stârnit când se năştea Julia ar fi putut fi o prevestire. De obicei în luna mai nu izbucneau vijelii puternice, dar clima în Cornwall e capricioasă ca un copil nou-născut. Fusese o primăvară destul de liniştită, la fel de blândă ca vara şi iarna care o precedaseră. Pământul se acoperise deja cu o verdeaţă bogată. Apoi, în luna mai se porniră ploile şi vântul, florile începură să se scuture, iar fânul, culcat la pământ, părea să ceară ajutor. În noaptea de cincisprezece mai Demelza simţi primele dureri. La început apucă strâns una din coloanele patului şi se gândi bine înainte de a spune ceva. Cugetase vreme îndelungată cu un calm filosofic la încercarea care o aştepta, nu-l tulburase niciodată pe Ross cu alarme false şi nu voia să înceapă tocmai acum. Cu o seară înainte săpase florile în grădină. Pe când se întuneca, găsise un arici şi se jucase cu el, încercând să-l convingă să mănânce pâine cu lapte. Intrase în casă numai când cerul se înnorase şi se făcuse frig. Poate că durerea de-acum, din mijlocul nopţii, se datora doar oboselii. Da, ce-i drept, cam exagerase. Dar când începu să simtă ca şi cum cineva s-ar fi suit cu genunchii apăsând-o pe şira spinării, îşi dădu seama că nu oboseala era de vină. Atinse braţul lui Ross care se trezi imediat. — Ce e? — Cred, spuse ea, că va trebui s-o chemi pe Prudie. Ross se ridică în capul oaselor. — De ce? Ce s-a întâmplat? — Mă doare. — Unde? Vrei să spui că… — Da, spuse ea strâmbându-se de durere. Şi cred că ar fi bine s-o chemi pe Prudie. Ross se dădu repede jos din pat şi îl auzi cum aprinde lumânarea cu amnarul. Flacăra pâlpâi luminând camera: grinzile groase din lemn de tek, perdelele mişcându-se în suflul brizei, scaunul de lângă fereastră tapiţat cu mătase groasă, trandafirie, pantofii ei lăsaţi aşa cum îi aruncase din picioare, unul cu talpa în sus, ocheanul lui Joshua, pipa lui Ross, o muscă furişându-se încet. Se uită la Demelza şi văzu imediat că spunea adevărul. Zâmbea palid ca şi cum i-ar fi cerut scuze. Traversă camera până la masa de lângă uşă şi umplu un pahar un coniac. — Bea asta. Îl trimit acum pe Jud să-l aducă pe doctorul Choake. Începu apoi să se îmbrace. — Nu, nu, Ross; nu-l trimite încă. E noapte. Probabil că doarme. Săptămâni la rând discutaseră în contradictoriu dacă să-l cheme sau nu pe Thomas Choake. Demelza nu putea uita că nu mai departe de un an în urmă era doar o simplă servitoare şi că Choake, deşi nu era nici el decât un biet doctor, avea totuşi o mică moşie cumpărată cu banii soţiei lui; iar moşia asta îl situa pe o treaptă superioară de pe care cei de-o seamă cu Demelza nu puteau fi priviţi altfel decât ca nişte simple obiecte. Asta, desigur, până se căsătorise cu Ross. De atunci se schimbase, ştia cum să se poarte, avea maniere alese; totuşi un doctor era altceva. În faţa unui doctor era în dezavantaj. Dacă durerea era prea mare, cu siguranţă că ar fi înjurat aşa cum învăţase de la tatăl ei şi nu s-ar fi mulţumit să-ngâne câteva „Au, mă doare! Vai de mine! Doamne, Dumnezeule!”, scuzabile la o doamnă în durerile facerii. Să naşti şi să fii obligată în acelaşi timp să te porţi ca o doamnă era ceva ce ar fi depăşit-o pe Demelza. Mai mult decât atât, nu ar fi suportat prezenţa unui bărbat. Aşa ceva nu era decent. Elizabeth, vara ei, născuse în prezenţa doctorului, dar Elizabeth era aristocrată, prin naştere şi educaţie, şi privea altfel lucrurile. Ea, Demelza, ar fi preferat-o pe bătrâna mătuşă Betsy Triggs de la Mellin, care vindea peşte şi se pricepea de minune la naşteri. Ross însă nu cedase, aşa că răspunsul lui tăios, „O să-l trezim din somn”, nu o luă prin surprindere. — Ross! îl chemă ea. Pe moment durerea dispăruse. — Da? Candela lumina slab faţa puternică, brăzdată de-o cicatrice; în părul lui negru, ciufulit acum, apăreau luciri de aramă, cămaşa îi era descheiată la piept. Omul acesta de care o lega o intimitate atât de strânsă, omul acesta atât de rezervat, închis în el uneori, era un adevărat aristocrat. — Te rog, spuse ea, înainte de a pleca, te rog! Ross veni lângă pat. Urgenţa apăruse atât de repede, când el dormea, încât nu avusese încă timp să simtă altceva decât spaimă că-i venise timpul, şi uşurare că în curând se va termina. Când o sărută, îi văzu faţa umedă de sudoare şi fu cuprins de frică şi compasiune. Îi luă faţa între mâini, dădu la o parte părul ei negru şi se uită un moment în ochii tinerei sale soţii. Nu erau jucăuşi şi veseli ca de obicei, dar nici nu se citea în ei frica. — Mă întorc. Mă întorc numaidecât. Ea făcu un gest de dezaprobare: — Nu te întoarce, Ross. Du-te şi spune-i lui Prudie, atât. Aş prefera să nu mă vezi aşa cum sunt acum. — Dar Verity? Ai vrut neapărat să vină Verity. — Trimite-i vorbă mâine dimineaţă. Nu e bine să o scoţi din casă în timp de noapte. O sărută din nou. — Spune-mi că mă iubeşti, Ross. Se uită la ea surprins. — Ştii că te iubesc! — Şi spune-mi că n-o iubeşti pe Elizabeth. — Şi n-o iubesc pe Elizabeth. Ce altceva ar fi putut spune când nici el nu ştia exact? Nu era omul care să-şi dezvăluie uşor cele mai intime sentimente, dar acum îşi dădea seama că n-avea nicio putere să o ajute; numai cuvintele lui ar fi putut să o ajute. Nimic altceva nu are importanţă în afară de tine, spuse el. Să nu uiţi ce îţi spun. Toate rudele şi prietenii, şi Elizabeth şi casa asta şi mina… aş renunţa la toţi şi la toate, şi tu ştii asta, ştii asta foarte bine. Şi dacă n-o ştii, înseamnă că în toate lunile astea n-am reuşit să te fac să înţelegi şi n-am să îndrept nimic numai cu vorbe. Te iubesc, Demelza, am fost atât de fericiţi, şi vom mai fi. Păstrează această fericire, iubita mea. Păstreaz-o bine, nimeni altul în locul tău n-ar putea… — O voi păstra, Ross, spuse ea, mulţumită de tot ce-i spusese. O sărută din nou, se întoarse şi mai aprinse câteva lumânări, luă una şi ieşi repede din cameră, simţind ceara fierbinte curgându-i pe mână. De ieri vântul încetase, se simţea numai briza. Nu ştia cât e ceasul, dar bănuia că e în jur de două. Deschise uşa de cealaltă parte a scării şi intră în dormitorul unde se odihneau Jud şi Prudie. Scârţâitul prelung al uşii care se închidea prost se amesteca cu sforăitul puternic al lui Prudie. Ross se strâmbă plin de dezgust simţind mirosul sufocant de sudoare şi de aer închis. Aerul nopţii putea fi periculos, dar măcar ziua ar fi putut să deschidă fereastra ca să iasă mirosul neplăcut din cameră. Dădu la o parte perdelele patului şi-l scutură pe Jud de umăr. Jud deschise gura arătând doi dinţi mari care semănau cu pietrele de mormânt. Îl scutură iar cu putere. Căciuliţa cu care dormea noaptea îi alunecă de pe cap şi o picătură de ceară îi căzu pe chelie. Jud se trezi. Începu să înjure, dar văzându-l pe Ross, se ridică în şezut pe marginea patului, frecându-şi scăfârlia. — Ce s-a întâmplat? — Demelza e bolnavă. Cum să-i spună altfel despre Demelza când omul o ştia de când avea treisprezece ani, din ziua în care Ross o adusese acasă în zdrenţe, copil al nimănui? Du-te imediat şi adu-l pe doctorul Choake şi scoal-o pe Prudie. E nevoie de ea. — Ce are? — Au început durerile. — O, atâta lucru! Am crezut că e bolnavă. Jud se uită încruntat la bucăţica de ceară pe care o râcâise de pe cap. Ne descurcăm noi, Prudie şi cu mine. Prudie cunoaşte toate treburile astea. Nu-i greu de învăţat. Nu ştiu de ce atâta zarvă pentru nimica toată. Nu-i uşor, e adevărat, dar o dată ce-ai învăţat… — Scoală-te! Jud înţelese că trebuie să se scoale, apoi o trezi pe Prudie. Faţa ei lată şi lucioasă apăru printre şuviţele de păr negru, încâlcit şi slinos. Îşi şterse nasul pe un colţ de cearşaf. — Vai de mine! Mă duc să văd. Săraca fată! Începu să-şi pună corsetul murdar peste cămaşa de noapte. Ştiu cum s-a întâmplat cu mama. Mi-a spus cum a fost când eram pe cale să ies. M-am mişcat, m-am sucit. A fost rău de tot. Eram ca un şoricel fără vlagă. Nimeni nu credea c-o să ajung botezul. — Du-te la ea imediat, spuse Ross. Eu îl scot pe Darkie din grajd. N-ai nevoie de şa. — Poate c-am să călăresc pe deşelate până acolo, spuse Jud în silă. Dar dacă aluneci pe-ntuneric? Cazi în cap, şi-ţi rupi gâtul şi te-ai dus! Ross coborî scările în fugă. Înainte de a ieşi afară, se uită la ceasul cel nou pe care îl cumpărase pentru salon. Era trei fără zece. Curând se va crăpa de ziuă. Noaptea totul părea mai grav. În grajd nu reuşea să pună şaua pe Darkie, bâjbâind pe întuneric cu degete stângace. Se gândea că toate femeile trec prin această încercare, era ceva obişnuit în viaţa lor, sarcinile se succedau ca anotimpurile de vară. Trebuia să-l trimită pe Jud, să-l ajute să stea bine în şa; dacă ar fi căzut, prostul ar fi întârziat ore întregi. S-ar fi dus el, dar nu avea încredere să o lase pe Demelza singură cu cei doi Paynter. În faţa casei, Jud se încheia la pantaloni sub un liliac. — Nu ştiu dacă am să văd pe unde s-o iau, spuse el. E întuneric beznă. Ar trebui să am un felinar atârnat de o prăjină, o prăjină lungă. — Suie pe cal, că dacă nu te pocnesc eu cu o prăjină. Jud se sui. — Şi ce fac dacă nu vine? — Adu-l, spuse Ross, şi-l plesni pe Darkie peste crupă. Când Jud ajunse în Fernmore, la casa lui Thomas Choake, privi dispreţuitor la clădirea mică, doar cu puţin mai mare ca o fermă de ţară; doctorul ăsta, îşi spuse el, îşi dă aşa nişte aere de parc-ar locui în castelul Blenheim. Descălecă şi bătu în uşă. Casa era înconjurată de copaci mari; ciorile şi corbii se treziseră şi zburau în cercuri croncănind. Jud se uită în sus adulmecând aerul. Ieri, la Nampara, păsările zburaseră toată ziua neliniştite. La a şaptea bătaie, o fereastră se deschise scârţâind, deasupra uşii, şi un cap apăru ca dintr-un ceas cu cuc. — Hei, omule! Ce e? Ce naiba faci atâta zgomot? După voce şi sprâncenele groase, Jud ştiu că stârnise din cuib pasărea care trebuia. — M-a trimis căpitanul Poldark să vă aduc, mormăi el. Dem… ăăă doamnei Poldark îi e rău şi are nevoie de dumneavoastră. — Care doamnă Poldark, omule? Care doamnă Poldark? — Doamna Demelza Poldark, de la Nampara. E la prima naştere. — Şi ce s-a întâmplat? — I-a venit timpul. — Fugi de-aici, omule! Am văzut-o săptămâna trecută şi i-am spus căpitanului Poldark că nu va naşte până în iunie. Du-te şi spune-le că-mi menţin părerea. Fereastra se închise cu zgomot. Jud Paynter era un om pe care nu-l lăsa indiferent reaua-voinţă a oamenilor, dar care ţinea şi la comoditatea lui personală şi atunci nu-l mai interesa altceva; însă câteodată o întâmplare îl scotea dintr-ale lui, împingându-l să acţioneze. Iar acum era vorba de o astfel de întâmplare. De unde la început fusese nemulţumit de slăbiciunea şi strâmbăturile Demelzei şi de asprimea cu care Ross îl scosese afară din casă în acea dimineaţă urâtă de mai, fără să-i fi dat măcar o înghiţitură de rom înainte, reflectând mai bine ajunse la concluzia că Ross era stăpânul lui, iar Demelza era de aceeaşi categorie cu Ross. După trei minute doctorul Choake scoase iar capul pe fereastră. — Ce e, omule? Ai să spargi uşa! — Să veniţi cu mine, aşa mi s-a spus! — Obraznicule! O să pun ciomagul pe tine! — Unde-i calul? Mă duc să-l scot până vă puneţi pantalonii. Doctorul se retrase. Se auzi vocea peltică a lui Polly Choake care scoase şi ea capul ciufulit pe fereastră. Cei doi se sfătuiră, apoi Choake strigă de sus: — Aşteaptă-mă. Venim în zece minute. Jud cunoştea bine ciudăţeniile doctorului, aşa că înţelese că va veni el singur. După vreo douăzeci de minute porniră amândoi într-o tăcere de gheaţă. Ciorile zburau mereu în cercuri, croncănind. Se crăpa de ziuă. Spre nord-est se zăreau dungi verzui de lumină şi cerul spre răsărit părea de un galben palid, pe alocuri portocaliu în umbrele nopţii. Un răsărit sălbatic şi totuşi ciudat de liniştit. După vântul din ultimele zile, calmul era adânc. Când trecură pe lângă mina Grambler, ajunseră din urmă un grup de fete care se duceau la lucru cântând. Vocile subţiri şi proaspete ale tinerelor sunau plăcut în faptul dimineţii. Jud observă că oile lui Will Nanfan stăteau strânse la un loc într-un colţ ferit al câmpului. Pe drum, până la Nampara, doctorului îi trecu supărarea. Când ajunse, nu începu să se plângă, ci îl salută ţeapăn pe Ross şi urcă greoi scările. Îşi dădu seama că alarma nu era falsă. Rămase o jumătate de oră cu Demelza, îndemnând-o să aibă curaj şi spunându-i că n-avea de ce să se teamă. Apoi, văzând că tot nu se simte bine şi că asudă mult, crezu că are febră şi, pentru orice eventualitate, îi luă sânge. Demelzei i se făcu rău, dar doctorul era mulţumit, socotind că reacţia dovedea că tratamentul lui oprise febra. Dacă mai bea şi o infuzie de chinchină[1] o dată pe oră febra nu va mai reveni. Apoi plecă acasă să ia micul dejun. Ross stătu mult sub pompă lăsând să curgă apa pe el, încercând astfel să gonească gândurile negre ale nopţii. Când să intre în casă văzu în depărtare o siluetă îndesată urcând dealul călare. O strigă pe Jinny Carter, care tocmai sosise la lucru ca în fiecare zi: — Cine era? Doctorul Choake? Jinny stătea aplecată peste copilul ei pe care-l ţinea într-un coş în bucătărie. — Da, domnule. Spunea că n-o să se nască înainte de nouă, zece dimineaţa. A promis că până atunci o să se-ntoarcă. Ross încercă să-şi ascundă enervarea. Jinny se uită la el cu ochii ei credincioşi. — Cine te-a ajutat la naştere, Jinny? o întrebă el. — Mama, domnule. — Vrei să te duci să o aduci, Jinny? Am mai multă încredere în ea decât în prostul ăla bătrân. Ea se înroşi de plăcere. — Da, domnule. Mă duc imediat. O să vină bucuroasă. Făcu un pas să plece, dar se opri uitându-se la copil. — Am eu grijă de fetiţa ta, spuse Ross. Ea îi aruncă o privire, apoi îşi puse repede boneta albă şi ieşi din bucătărie. Ross intră în casă. Se opri o clipă la picioarele scării, nemulţumit de liniştea care domnea acolo, trecu apoi în salon, unde îşi turnă un pahar cu coniac, urmărind cu privirea silueta zveltă a lui Jinny care dispărea repede în direcţia satului. Se întoarse în bucătărie. Micuţa Kate nu se mişcase din loc; stătea pe spate dând din picioruşe, gângurind şi râzând la Ross. Avea deja nouă luni şi nu-şi văzuse încă tatăl care ispăşea o pedeapsă de doi ani pentru braconaj în închisoarea Bodmin. Spre deosebire de fraţii ei mai mari, care semănau cu tatăl ei, micuţa Kate era o adevărată Martin; păr castaniu, ochi albaştri, pistrui mărunţi pe năsucul cât un nasture. Nimeni nu făcuse focul în bucătărie în dimineaţa asta, micul dejun nu era pregătit. Ross scormoni cenuşa, dar cărbunii erau stinşi. Pregăti câteva surcele şi aprinse focul tot întrebându-se iritat unde plecase Jud. Ştia că va fi nevoie de apă fiartă, prosoape, ligheane, şi nu era nimic pregătit. Dracu’ să-l ia pe Choake, cu impertinenţa lui cu tot! Nici măcar nu-l aşteptase să vorbească cu el înainte de a pleca. De la o vreme relaţiile dintre ei doi se răciseră. Ross nu putea să o sufere pe proasta lui de nevastă care răspândise tot felul de bârfe despre Demelza; şi când lui Ross nu-i plăcea cineva, îi era greu să n-o arate. Acum fierbea de mânie că se afla la discreţia acelui bătrân prost, încăpăţânat, încrezut, retrograd, care era singurul doctor din regiune. Când focul începu să ardă, intră Jud şi odată cu el vântul năvăli în bucătărie. — Se pregăteşte ceva, spuse el uitându-se la Ross cu ochii lui injectaţi. Marea se umflă, e hulă. Ross dădu din cap nerăbdător. Da, cu o zi înainte marea începuse să se umfle. — Valurile se năpustesc în toate părţile biciuite de vânt. Hula s-a dus aproape şi marea e albă de spumă, ca barba lui Joe Trigg. — Ai grijă de Kate, Jud, spuse Ross. Şi pregăteşte între timp ceva de mâncare. Mă duc sus.   * Ross auzea vântul suflând puternic în depărtare. Când se uită pe fereastra dormitorului, văzu că marea era presărată cu valuri înspumate care se năpusteau din toate părţile ciocnindu-se şi spărgându-se, pulverizând apa în mii de picături minuscule. Pe pământ vântul sufla mai domolit, în rafale, dar din loc în loc vârtejurile se repezeau peste apă cu forţa unui animal nărăvaş. Cât timp Ross s-a aflat în cameră, Demelza s-a străduit să se poarte normal, dar el îşi dădu seama că abia aştepta să-l vadă plecat. Nu o putea ajuta. Amărât, coborî iar, la timp ca s-o întâmpine pe doamna Zacky Martin, mama lui Jinny. Cu faţa ei lată, pricepută, cu ochelarii pe nas, intră în bucătărie strănutând, cu un cârd de cinci copii mici după ea, vorbindu-le, certându-i, explicându-i lui Ross că n-avea cu cine să-i lase acasă – doi erau ai lui Jinny, trei erau ai ei, cei mai mici; îi dădu bineţe lui Jud, şi-l întrebă ce mai face Prudie. Simţi mirosul de prăjeală al fripturii de porc şi începu să vorbească despre mâncare; se interesă apoi de starea bolnavei, le spuse că şi pe ea o luaseră frigurile, dar băuse o fiertură cu mirodenii, lapte şi alcool înainte de a pleca de acasă. Îşi suflecă mânecile, îi spuse lui Jinny să pună la fiert pelin negru şi sămânţă de rapiţă că sunt mai bune decât toate leacurile doctoriceşti ca să ia durerile, şi dispăru în sus pe scări înainte de a apuca cineva să-i răspundă. Copiii şedeau fiecare pe câte un scaun din bucătărie, timizi, ţepeni, ca popicele la bâlci, aşteptând să fie doborâte. Jud se scărpină în cap, scuipă în foc şi trase o înjurătură. Ross se întoarse în salon. Pe masă era o dantelă începută la care lucra Demelza. Lângă dantelă se afla un jurnal de modă, proaspăt sosit de la Londra, pe care i-l împrumutase Verity. Camera era în neorânduială, praful nu fusese şters. Se uită la ulmii de afară care se clătinau ca la cutremur. Merii, deşi mai adăpostiţi, se îndoiau sub suflarea puternică a vântului. Norii negri goneau pe cer. Luă o carte în mână. Citi câteva rânduri fără să înţeleagă nimic Se auzi vântul urlând în vale. Doamna Zacky intră. — Ei, cum merge? — Merge bine, domnule căpitan. N-aveţi nicio grijă! Ne descurcăm noi, Prudie şi cu mine! Până se-ntoarce doctorul Tommie, o să fie gata. Ross lăsă cartea din mână: — Eşti sigură? — Sigur că da. Eu am născut unsprezece. Mai sunt şi cei trei ai lui Jinny. Am ajutat-o pe Betty Nanfan cu gemenii ei, pe Sue Vigus cu patru, din care trei în afara căsătoriei. Doamna Zacky nu avea destule degete ca să-i numere. Acu’ o să fie mai greu, nu ca la Jinny, dar să nu vă fie teamă, o să facem treabă bună. Mă duc să aduc nişte coniac, să-i dau o înghiţitură. O s-o ajute. Casa se cutremură brusc sub rafalele puternice ale vântului. Ross se uită pe fereastră la vremea dezlănţuită. Furia împotriva lui Choake creştea în el ca furtuna de afară. Judecata îi spunea că Demelza va scăpa, dar nu putea suporta gândul că nu i se dădea atenţia cuvenită. Demelza suferea şi nu erau lângă ea decât două femei bătrâne şi neîndemânatice. Se duse la grajd, fără să ţină seama de furtună. Ajuns la uşă, se întoarse să privească spre Hendrawna şi văzu nori de spumă care se ridicau din apa mării şi zburau ca nisipul dus de furtună. Faleza părea acoperită de fum. De-abia deschisese uşa grajdului, când vântul i-o smulse din mână trântind-o cu putere, iar pe el lipindu-l de perete. Văzu că-i va fi imposibil să călărească pe furtună. Porni pe jos. Nu era departe, numai la vreo două mile de mers. O ploaie de frunze, iarbă, pietricele şi crengi rupte se abătu asupra lui de cum ocoli colţul casei. În spatele lui vântul ridica valuri de apă mânându-le spre cer, unindu-le cu norii. Altădată l-ar fi îngrijorat distrugerea recoltei, acum asta nu părea să aibă vreo importanţă. Nu era o simplă vijelie, ci o furtună care se dezlănţuise brusc ca şi cum forţele acumulate ale urgiei, ţinute în frâu o vreme, trebuiau să se descarce într-un ceas. O cracă de ulm se rupse şi căzu de-a curmezişul pârâului. Se împiedică de ea, dar trecu mai departe întrebându-se dacă va putea ajunge până sus pe deal. Ajunse la ruinele minei Wheal Maiden, se aşeză să-şi tragă sufletul şi începu să-şi frece mâna lovită. Vântul smulgea bucăţele de piatră din zidurile vechi de granit şi pătrundea urlând prin toate găurile şi crăpăturile. După ce trecu de pădurea de pini, îl întâmpină cu toată forţa vântul care sufla dinspre câmpia Grambler, aducând cu el ploaia amestecată cu ţărână şi pietriş. Furtuna ridica în aer tot pământul arat proaspăt, frunzele, mlădiţele verzi, tot ce întâlnea în cale. Norii cenuşii se târau jos, aproape de capul lui, storşi de apă, zburând ca nişte zdrenţe alungate de mânia lui Dumnezeu. La Fernmore, doctorul Choake se pregătea să-şi ia micul dejun.   * Mâncă rinichi fript, şuncă, stând la îndoială dacă să mai ia puţin cod afumat înainte de a fi luat de pe masă şi păstrat cald pentru soţia lui care îşi lua micul dejun în pat, mai târziu. I se făcuse foame după drumul din dimineaţa aceea şi făcuse gălăgie că masa nu era gata când s-a întors. Choake avea convingerea fermă că servitorii nu trebuie lăsaţi să lenevească şi să se îngraşe. Bătaia puternică în uşă de-abia se auzi, acoperită de zgomotul tunetelor şi vântului. — Dacă mă caută cineva, Nancy, nu sunt acasă, spuse el ţâfnos, încruntând din sprâncene. — Da, domnule. Se hotărî, după ce-l mirosi, să mănânce puţin peşte, dar era iritat că trebuie să se servească singur. Îşi propti burta de masă, luă cu cuţitul o bucăţică şi o înghiţi. Cineva tuşi uşor în spatele lui ca şi cum ar fi vrut să se scuze că-l deranjează. — Iertaţi-mă, domnule. Căpitanul Poldark. — Spune-i… Doctorul Choake ridică ochii şi văzu în oglindă, în spatele servitoarei, silueta înaltă a unui om ud leoarcă de ploaie. Ross intră în cameră. Îşi pierduse pălăria, iar dantela de la mâneci îi atârna ruptă în fâşii. Apa lăsase o dâră pe cel mai bun covor turcesc al doctorului Choake. Dar ceva în ochii lui Ross îl determină pe Choake să nu observe apa de pe covor. Poldark făcea parte dintr-o familie de nobili care trăiau în Cornwall de două sute de ani, pe când Choake, cu toate aerele pe care şi le dădea, era de origină obscură. Se sculă în picioare. — Vă deranjez de la masă, spuse Ross. — S-a întâmplat ceva? — Vă amintiţi, cred, spuse Ross, că v-am angajat să o asistaţi pe soţia mea la naştere. — Păi, totul merge bine. Am examinat-o cu atenţie. Copilul se va naşte azi după-amiază. — V-am angajat ca să staţi cu ea şi să o îngrijiţi, ca doctor, nu ca un vraci ambulant. Choake se albi la faţă. — Adu-i căpitanului Poldark un pahar cu vin de Porto, îi porunci el lui Nancy, care urmărise scena cu gura căscată. Apoi, se întoarse către Ross şi, uitându-se la el de sus şi încercând să-l pună în inferioritate, îl întrebă: Ei, şi ce vă nemulţumeşte? Individul n-avea nici bani şi era şi mult mai tânăr decât el, doctorul. I-am îngrijit pe tatăl dumitale, pe unchiul dumitale, pe vărul dumitale şi pe soţia lui, pe vara dumitale Verity. Niciunul din ei nu mi-a pus la îndoială tratamentul. — Îi priveşte ce fac. Unde vă este haina? Îmbrăcaţi-vă! — Nu pot să merg călare pe vijelia asta! Uită-te la dumneata! Mi-ar fi imposibil să încalec! — Ar fi trebuit să vă gândiţi la asta când aţi plecat de la Nampara. Uşa se deschise şi intră Polly Choake cu părul pus pe moaţe şi îmbrăcată într-o rochie de casă amplă, de culoarea cireşei. Când dădu cu ochii de Ross scoase un ţipăt. — O, căpitanul Poldark! N-am ştiut! Pe aşa o vreme! Urletul vântului, sus la mine, mă îngrozeşte! Mi-e teamă să nu smulgă acoperişul, Tom, şi să nu-mi cadă în cap. Şi cum o să arăt eu atunci? — Las-că nici aşa n-arăţi prea bine cu capul vârât prin uşă, se răsti soţul ei iritat. Ori intri, ori ieşi, dar, te rog, hotărăşte-te! Polly intră, îmbujorată, se uită cu coada ochiului la Ross şi îşi aranjă părul. Uşa se trânti după ea. — Nu pot să mă obişnuiesc cu vijeliile astea din Cornwall. Jenkin spune că s-au desprins cinci plăci de pe acoperişul de la cămară, poate chiar mai multe. Cum se simte soţia dumneavoastră, domnule căpitan? Choake îşi scoase tichia de pe cap şi îşi puse în loc peruca. — O să o ia vântul, spuse Ross. — Pleci pe vremea asta, Tom? N-ai să poţi merge nici călare, nici pe jos. Şi gândeşte-te că s-ar putea să cadă copaci. E periculos. — Căpitanul Poldark e neliniştit din cauza soţiei sale, spuse Choake pe un ton neutru. — E aşa de urgent? Trebuie să te duci imediat? Îmi amintesc că la mama a durat opt ore şi patruzeci până să mă nasc eu. — Atunci şi soţul dumitale va trebui să aştepte opt ore şi patruzeci, spuse Ross. Aşa am eu poftă, doamnă Choake. Supărat, doctorul aruncă haina de casă vişinie cu care era îmbrăcat, luă altă haină şi se duse să aducă trusa şi haina de ploaie, răsturnând-o aproape pe Nancy care venea cu vinul de Porto. La întoarcere vântul bătea dintr-o parte. Choake îşi pierduse peruca şi pălăria, dar Ross recuperă peruca şi o vârî sub haină. Când au ajuns sus, lângă mina Wheal Maiden, suflau amândoi greu şi erau uzi până la piele. Înaintea lor apăru o siluetă măruntă înfăşurată într-o pelerină cenuşie. — Verity, spuse Ross când o ajunseră din urmă, nu trebuia să vii pe vremea asta. Ea îi zâmbi, cu zâmbetul ei larg, generos. — Când se ducea la mină, Betty, fata doamnei Zacky i-a văzut pe Jud şi pe doctorul Choake şi i-a spus soţiei lui Bartle. Îşi sprijini faţa udă de un copac. Staulul s-a dărâmat. Am dus vacile în magazia unde facem bere. Troliul la mina lui Digory a căzut, dar cred că nu e nimeni rănit. Ea cum se simte, Ross? — Destul de bine, cred. Ross o luă de braţ pe Verity şi porniră după doctor care înainta poticnindu-se, cu mantaua fluturându-i în vânt. Ross se gândise de multe ori că dacă unui bărbat i s-ar fi permis să-şi ia o a doua nevastă ar fi luat-o pe vara lui, pentru bunătatea şi generozitatea ei şi pentru efectul liniştitor pe care-l avea întotdeauna asupra lui. Începea deja să se ruşineze de mânia lui. Tom Choake avea părţile lui bune şi fără îndoială că îşi cunoştea meseria mai bine decât doamna Zacky Martin. Îl ajunseră din urmă pe Choake când trecea peste ramura de ulm căzută. Doi meri erau la pământ şi Ross se întreba ce va zice Demelza când va vedea ce a rămas din grădina ei. Când va vedea… Grăbi pasul. Îl cuprinse iar supărarea gândindu-se la femeile acelea care se învârteau prin casă, în timp ce Demelza se chinuia fără ajutor. Şi Choake, care plecase fără un cuvânt. Când au intrat, au văzut-o pe Jinny suind în grabă scările cu un lighean plin cu apă clocotită în mâini. Nu le aruncă nici măcar o privire. Doctorul Choake era atât de istovit încât intră în salon, se aşeză pe primul scaun, şi încercă să-şi recapete suflarea. Se uită la Ross şi spuse: — Vă mulţumesc pentru perucă. Ross turnă coniac în trei pahare. Îi oferi unul lui Verity care căzuse pe un scaun. Părul ei negru, buclat, era brăzdat de dâre umede acolo unde gluga nu-l acoperise. Îi zâmbi lui Ross şi spuse: — Am să mă duc sus când e gata doctorul Choake. Apoi, dacă totul merge bine, am să-ţi pregătesc ceva de mâncare. Choake înghiţi coniacul şi întinse paharul ca să-i mai toarne. Ross îi turnă, ştiind că alcoolul îi dă mai multă putere. — O să luăm micul dejun împreună, spuse Choake, mai vesel la gândul că în curând va mânca. Să mergem sus să liniştim pe toată lumea şi pe urmă să mâncăm. Ce aveţi de mâncare? Verity se ridică. Pelerina îi căzu de pe umeri lăsând să se vadă rochia gri de stofă groasă, udă şi plină de noroi pe poale. Ross însă nu-i văzu decât faţa pe care se citea uimirea, ca şi cum ar fi avut o vedenie. — Ce e? — Ross, cred că am auzit… Ascultară toţi. — O, spuse Ross aspru, sunt copii în bucătărie, în cămară, peste tot, chiar şi în dulapurile cu haine. De toate vârstele şi mărimile. — Sst! Tăceţi! spuse Verity. Choake luă trusa cu instrumente bâjbâind după ea cu gesturi stângace şi făcând mult zgomot. — Ăsta nu-i ţipăt de copil mare, spuse ea brusc. Ascultară iar. — Hai să mergem sus să vedem, rosti Choake stânjenit. O să mâncăm când coborâm. Deschise uşa. Ceilalţi îl urmară, dar la piciorul scării se opriră. Sus, în capul scării, era Prudie tot în cămaşa de noapte, peste care îmbrăcase la repezeală o haină; mare şi umflată, părea un sac prea plin, gata să plesnească. Se aplecă, uitându-se la ei, cu faţa ei lungă, roşie şi lucioasă. — S-a făcut! strigă cu vocea ei groasă ca de orgă. E fată. Ţi-a făcut o fată! N-am văzut până acum gâză mai frumoasă ca asta. I-am pocit niţel faţa, da-i voinică şi vioaie ca un mânz. Auzi-o numai cum ţipă! După un moment de tăcere, Choake îşi drese glasul ameninţător şi puse piciorul pe prima treaptă, dar Ross îl împinse la o parte şi urcă primul.   [1] Chinchină – arbore exotic din a cărui scoarţă se extrage chinina.