Carti nesortate pe categorii de autor literatura romana si universala

Prizonier al unei vieţi monotone, neferi­cit în căsnicie şi sufocat de viaţa citadină, jurnalistul Vatanen simte că existenţa sa e lipsită de sens. In clipa când maşina în care se află loveşte un iepure, se produce un declic: îl îngrijeşte şi-1 transformă în tova­răşul alături de care porneşte într-o lungă călătorie, în căutarea libertăţii şi fericirii autentice. O aventură fără nici un itine­rar precis, fără o ţintă anume sau o limită în timp. întâmplările pline de neprevăzut prin care trec cei doi protagonişti îl pun la încercare pe Vatanen, care trebuie să se adapteze permanent unor meserii noi şi dure, în mijlocul pădurii, sau să lupte cu animalele sălbatice. Insă aventurile lui Vatanen nu se petrec doar în sălbăticie. Ziaristul întâlneşte o galerie de personaje memorabile, înfăţişate cu umor şi empa-tie: pompieri, militari, funcţionari ai Minis­terului Afacerilor Externe, ofiţeri ai poliţiei rurale, un şofer de taxi pasionat de plante, un dentist, un paznic de vânătoare, un insti­tutor care practică sacrificiile rituale, un pastor nevricos, o falsă avocată - şi lista poate continua! Arestat de soldaţi ai Arma­tei Roşii, după ce a trecut fraudulos graniţa în URSS fără să-şi dea seama, Vatanen îşi va regăsi libertatea: dar cu ce preţ ?                                                 1. Iepurele În maşină erau doi bărbaţi copleşiţi de supărare. Razele amurgului care traversau parbrizul prăfuit le iritau ochii. Era vară, de Sfântul Ioan. Pe drumul îngust de nisip, peisajul fin­landez defila în faţa ochilor lor plictisiţi, dar nici unul, nici altul nu se arăta interesat de frumuseţea serii. Erau în misiune de serviciu, un ziarist şi un fotograf, doi oameni nefericiţi şi cinici. Se apropiau de patruzeci de ani, iar din speranţele tinereţii lor nu le mai rămăsese nimic. Erau căsătoriţi, îsi înşelaseră nevestele, fuseseră si ei la rândul lor înşelaţi, amândoi aveau câte un început de ulcer şi multe necazuri care le amarau viaţa. Tocmai se certaseră. Unul voise să se întoarcă la Helsinki, celălalt să înnopteze la Heinola. Din acel moment, nici unul nu mai scosese o vorbă. Traversau minunata seară de vară cu feţele acre, crispate, cu gândurile rătăcite, fără să mai ia în seamă mizeria călătoriei lor. îşi continuau drumul obosiţi şi încrâncenaţi. Pe o micuţă colină însorită, un iepuraş tocmai învăţa să sară. Se oprise în mijlocul drumului îmbătat de căldura verii şi se aşezase pe labele din spate, iar soarele roşu de crepuscul îl încadra ca pe un tablou. Fotograful, care era la volan, văzu animalul micuţ de pe drum, dar creierul lui amorţit nu fu în stare să reacţioneze repede, aşa că nu-l putu evita. Jumătate din pantoful prăfuit apăsase prea târziu pe frână. îngrozit, animalul făcu o săritură în aer în faţa capotei, se izbi cu zgomot surd de colţul par­brizului, apoi dispăru în pădure. — Ai omorât un iepure! spuse ziaristul. — A dracului sălbăticiune! exclamă fotograful. Bine că n-a spart parbrizul! Frână, apoi reveni în marşarier la locul incidentului. Ziaris­tul se dădu jos din maşină. Fotograful nu opri motorul, coborî doar geamul şi întrebă indiferent: — E-acolo? Apoi aprinse o ţigară şi trase din ea cu ochii închişi. îşi reveni abia când simţi arsura în vârful degetelor şi strigă: — Intoarce-te, n-am timp de pierdut pentru un iepure nebun! Distrat, ziaristul intră în pădurea rară, ajunse pe margi­nea unui petic de pământ, sări peste o groapă şi cercetă cu privirea pajiştea verde, întunecată. în iarbă, zări iepuraşul. Lăbuţa stângă din spate era ruptă. Atârna trist sub ge­nunchi, iar animalului îi era atât de rău, că nici nu încercă să fugă când îl văzu pe omul care se apropia de el. Ziaristul luă iepuraşul în braţe, rupse o crenguţă şi imo­biliza laba frântă cu fâşii din batista lui. înspăimântat, iepura­şul îşi ascunse capul între lăbuţele din faţă. îi tremurau urechile şi inima îi bătea puternic. De departe, de pe drum, se auzi vâjâitul nervos al moto­rului, două semnale arţăgoase ale claxonului şi chemarea: — întoarce-te! Ce Dumnezeu, dac-ai să tot alergi prin pădure, n-o să mai ajungem niciodată la Helsinki.     Ziaristul nu răspunse. Ţinea în braţe micuţul animal care, încetul cu încetul, începuse să se liniştească. Aparent, iepu­raşul avea doar laba frântă. Fotograful coborî din maşină. Aruncă o privire încrân­cenată spre pădure, dar pe celălalt nu-l zări. înjură, aprinse din nou o ţigară şi, neliniştit, porni cu paşi repezi pe drum. Dinspre pădure nu se auzea nici un zgomot. Bărbatul strivi mucul de ţigară şi strigă: — N-ai decât să rămâi aici, smintitule, şi nu uita să-l saluţi pe dracu'! Mai stătu un moment cu urechile ciulite, dar, cum nu primi răspuns, urcă furios la volan, porni motorul, apucă brutal schimbătorul de viteze şi demară. Nisipul de pe drum scrâşni sub roţi. După o clipă, maşina nu mai era acolo. Aşezat la marginea gropii, cu iepuraşul în braţe, ziaristul semăna cu o bătrână adâncită în gânduri, strângându-şi la piept împletitura şi andrelele. Zgomotul maşinii se stinse, soarele se grăbea să apună. Ziaristul lăsă iepurele pe iarbă şi, preţ de o clipă, se temu că acesta va fugi, dar animalul rămase liniştit, iar când îl luă din nou în braţe nu mai tremura de frică. — O să rămânem aici, îi spuse ziaristul. Noapte de vară, un bărbat singur în pădure, îmbrăcat cu o haină, părăsit. Ce-ar fi putut face? Bărbatul chibzui şi-şi spuse că poate ar fi fost mai bine dacă ar fi răspuns la chemarea fotogra­fului. Iar acum, poate c-ar trebui să se întoarcă pe şosea şi să oprească o maşină care să-l ducă la Heinola sau la Helsinki, după cum va hotărî doar el. Ideea i se păru de-a dreptul nesuferită.           Cercetă portofelul. Erau acolo câteva bancnote de o sută, legitimaţia de ziarist, carnetul de asigurări pentru sănătate, fotografia soţiei, nişte monede, două prezervative, cheile, o insignă de vappu1. Creioane, un blocnotes, inelul. Pe blocno­tes, patronul revistei pusese să fie imprimat: „Kaarlo Vatanen, ziarist". Numărul social al carnetului de asigurări lăsa de înţeles că Vatanen se născuse în 1942. Vatanen se ridică, se uită la ultimele raze de soare ce se ascundeau în spatele pădurii, apoi la micuţul animal. Privi şi spre drum, dar nu se duse până acolo. Ridică iepuraşul, îl puse cu grijă în buzunarul hainei şi porni cu paşi repezi, afundându-se în pădurea peste care se lăsa întunericul. In timpul acesta, fotograful conducea furios maşina. Când ajunse la Heinola, făcu mai întâi plinul, apoi merse la hotelul pe care-l propusese ziaristul. Luă o cameră cu două paturi, se dezbrăcă de hainele pră­fuite şi făcu un duş. După ce se spălă, se duse la restaurantul hotelului, spunându-şi că, fără îndoială, peste puţin timp, ziaristul avea să apară. Atunci se vor lămuri lucrurile. Până   Note: 1 Nume generic dat sărbătorii din prima zi de mai a fiecărui an. La origini, a fost ziua celebrării Sfintei Walpurgia sau Walpurga (710-799), numită Valpuri în Finlanda. Cu timpul, celebrarea Sfintei Valpuri a început să se confunde cu petrecerile zgomotoase închi­nate primăverii, pe care superstiţiile creştine le numeau sobor al vrăji­toarelor, iar apoi a devenit sărbătoarea studenţilor. In Finlanda, începând cu anul 1902 devine şi sărbătoare internaţională a so-cial-democraţiei. Păstrând rudimente ale sărbătorilor amintite, ajunul zilei de „vappu" este zgomotos (tinerii beau pe străzi şi în parcuri). „Vappu" propriu-zis seamănă oarecum cu sărbătoarea de 1 mai din multe ţări ale Europei. Absolvenţii de liceu din toate generaţiile poartă pe cap şapca de absolvent şi, în general, toţi arborează diferite insigne şi însemne.   una-alta, bău câteva halbe de bere şi mancă, apoi se apucă să bea temeinic amestecuri puternic alcoolizate. Dar ziaristul nu apăru. Era deja târziu şi fotograful încă mai stătea aşezat la barul hotelului. Privea fix spre tejghea şi rumega furios situaţia. Toată seara se gândise doar la cele întâmplate. Pricepuse deja că, lăsându-l pe ziarist în pădure, departe de zona locuită, greşise. Poate că nebunul călcase strâmb şi-şi rupsese picioa­rele, poate se rătăcise sau căzuse într-o râpă. Altfel, ar fi putut ajunge deja la Heinola chiar şi pe jos. N-avea de ales, trebuia să-i telefoneze soţiei ziaristului. Pe jumătate adormită, femeia îi răspunse că nu l-a văzut pe Vatanen, apoi, dându-şi seama că interlocutorul este beat, trânti receptorul în furcă. Fotograful mai sună o dată la acelaşi număr, dar nu i se răspunse. Bineînţeles, femeia scosese tele­fonul din priză. Pe când se îngâna ziua cu noaptea, fotografului îi veni ideea să comande un taxi. Se hotărâse până la urmă să vadă dacă ziaristul mai era încă acolo unde-l lăsase. Taximetristul îl întrebă pe clientul beat unde vrea să ajungă. — Nicăieri, îi răspunse senin fotograful. Ţine-o tot aşa pe drumul ăsta şi-am să-ţi spun eu unde să opreşti! Taximetristul aruncă o privire în spate să-l vadă mai bine. Aşadar, se depărtau de oraş în plină noapte, prin pădure, ca să ajungă nicăieri. Scoase discret revolverul din lăcaşul unde păstra mănuşile şi—1 puse pe scaun, între picioare, cercetân-du-si cu nelinişte clientul. Ajunşi pe vârful unei coline, fotograful spuse: — Stop, aici. Şoferul pipăi arma. Bărbatul beat ieşi totuşi liniştit afară şi începu să strige spre pădure: — Vatanen, Vatanen!

Centrul inaintas a murit in zori de Agustin Cuzzani Centrul inaintas a murit in zori de Agustin Cuzzani           CUPRINS:           CUVÂNTUL AUTORULUI 4           PERSONAJELE: 5           ACTUL I 6           ACTUL II 29           ACTUL III 47             PERSONAJELE:           Cacho Garibaldi – centru înaintaş al echipei de fotbal „Nahuel Athletic Club”;           Gardianul;           Vagabondul;           Preşedintele Clubului „Nahuel Athletic”;           Rodriguez – secretarul Clubului „Nahuel Athletic”           Dominga – mătuşa lui Cacho Garibaldi;           Ennesimo Lupus – magnat al finanţelor, al industriei, al comerţului şi al producţiei. Colecţionar de făpturi omeneşti;           Profesorul – fizico-matematician;           King-Kong – om-maimuţă;           Hamlet;           Nora Rodrigova – balerină clasică;           Portărelul I;           Portărelul II;           Avocatul;           Licitatorul;           D. Cannis – faimos industriaş, fabricant de frânghii;           D-na Cannis;           Dulgherissimul.           Dulgheri. Creditori. Suporteri (admiratori ai lui Garibaldi, pasionaţi după fotbal). Paji. Vânzători. Un băieţel. Un turist. Un cor de detectivi. Judecătorul-Corb. Procurorul-Corb. Avocatul-Corb. Prezentatorul programului. Călăul. Vocea crainicului.                 ACTUL I.           Vastă piaţă, cu bănci, felinare şi gazon brăzdat de alei. În fund. La marginea scenei, zidul înalt şi crenelat al unei închisori. În el, o ferestruică, luminată de la ridicarea şi până la coborârea cortinei. Are zăbrele de fier. În primul plan se văd rampe, practicabile, pasarele şi spaţii goale. La ridicarea cortinei, scena slab luminată de felinare mohorât-galbene. Un gardian apare din dreapta, legănându-şi bastonul În mână şi fluierând ceva între dinţi. În buzunar are o lanternă şi un teanc de hârtii, care se văd în parte şi care seamănă cu nişte caiete program de cinema. Gardianul înaintează şi se opreşte în dreptul unei bănci aşezate lateral, pe care o ciocăneşte cu bastonul, parcă pentru a trezi pe cineva…           GARDIANUL: Hei! Hai, trezeşte-te! (Agită bastonul.) Trezeşte-te odată! (Mai întâi se agită ceva, ca şi cum un corp omenesc s-ar mişca prin somn. Apoi apare, stând în capul oaselor şi scărpinându-se în creştet, Vagabondul. E un bărbat de cincizeci de ani, prost îmbrăcat, cu un aer neglijent. N-are însă înfăţişarea unei haimanale, ci mai curând aceea a unui filosof în mizerie. Un visător fără căpătâi, puţin cinic şi puţin sentimental. La început, clipeşte buimăcit.)           VAGABONDUL: A! Dumneata erai? Am avut un vis îngrozitor. (Trezindu-se de-a binelea.) Da’ ce s-a întâmplat, domnu’ Gardian?           GARDIANUL: Trebuie să pleci. E interzis dormitul…           VAGABONDUL: Păi, nu dorm eu. Aici, mai în fiecare noapte? O ştii doar şi dumneata.           GARDIANUL: Ordin de sus. Astăzi e interzis!           VAGABONDUL: Păi, noaptea n-a trecut încă! De ce nu mă mai laşi un pic? (Gardianul dă din cap.) Of, cum mă dor picioarele! (Gardianul dă iar din cap.) Ştii bine cât alerg toată ziua.           GARDIANUL: Nu. Ţi-am spus că nu se poate. Ordine stricte. (Misterios.) În piaţa asta o să aibă loc o ceremonie deosebit de importantă; au fost invitaţi oameni foarte de soi; trebuie să mă-ngrijesc să fie curat.           VAGABONDUL: Curat? Ai dreptate, acu’ văd şi eu. Da’ spune te rog, ce mai ceremonie o fi şi asta, că trebuie omul să se scoale din pat la patru dimineaţa. Nu-i oră prea potrivită pentru ceremonii. Aşa cred eu, cel puţin.           GARDIANUL (privind către fereastra luminată a închisorii): O să fie în zori. Vezi ferestruica ceea?           VAGABONDUL: Vreun deţinut căruia nu i-e somn.           GARDIANUL: Nu că nu i-ar fi lui somn. Nu-l lasă să doarmă în noaptea asta. Şi cum s-o crăpa de ziuă, o să-l spânzure; chiar aici, în piaţă. Acum cred că Îi dau mâncarea specială care se pregăteşte în asemenea împrejurări. Că pe urmă… (Face un gest care imită strangularea.)           VAGABONDUL (mirat, oarecum neîncrezător): Asta-i ceremonia? Şi o să-l spânzure aici?           GARDIANUL (pe un ton poetic): În revărsat de zori! (Pauză.) Din cauza orei nepotrivite, n-o să avem mult public. Dar or să vină câţiva invitaţi speciali. Îndată or să vină şi dulgherii, să ridice spânzurătoarea. Pe urmă… mă aşteaptă şi pe mine o muncă…           VAGABONDUL: Cum, adică? Ai şi dumneata o misiune în execuţia asta?           GARDIANUL: Te cred: să împart programele, să plasez oamenii la locurile lor, să menţin ordinea, să dau explicaţii. (Arată teancul de programe din buzunar.) Vezi astea? Biletele sunt foarte strict numerotate; nu se admite nici o excepţie; nici un bilet de favoare. Totul e cât se poate de bine organizat. Ce mai tura-vura… sper că m-ai înţeles… Numai noaptea asta… pe urmă, o să-ţi stea la dispoziţie, ca totdeauna.

Constellation de Adrien Bosc 1 Orly   Eu sunt sfredelul uriaș Care străpunge coaja împietrită a nopții. Filippo Tommaso Marinetti, Aeroplanul papei   În seara de 27 octombrie 1949, pe pista aeroportului din Orly, avionul F-BAZN al companiei Air France se pregătește să-i primească pe cei treizeci și șapte de pasageri cu destinația Statele Unite. Cu un an înainte, Marcel Cerdan debarca învăluit în nimbul gloriei pe care i-l dădea titlul de campion mondial de box la categoria mijlocie, cucerit după o luptă pe viață și pe moarte în fața lui Tony Zale. Pe 7 octombrie 1948, mulțimea îl purta pe brațe. Un an mai târziu, aflat în aeroport, Cerdan, însoțit de impresarul lui, Jo Longman, și de prietenul său Paul Genser, se pregătește să plece pentru a-și recuceri titlul, deținut acum de Jake LaMotta, Taurul din Bronx. Fără nicio îndoială, anul următor în decembrie, va reveni cu titlul, la bordul unui avion Constellation. În holul aeroportului din Orly, bravează, asigurând jurnaliștii: „Vă spun eu că o să vin cu titlul… O să mă bat ca un leu”. Leu contra Taur, o chestiune de zodii și de constelații. Leul din Nemeea contra Minotaurului, fabulosul afiș din 2 decembrie 1949 de la Madison Square Garden. Jo Longman are o zi proastă, a trebuit să se grăbească, a anulat călătoria cu vaporul, a profitat de dreptul la prioritate pe distanța Paris-New York, și toată bătaia asta de cap numai ca Marcel Cerdan să se întâlnească cu Édith Piaf dimineața devreme. — Să vă întoarceți cu titlul! îi aruncă un angajat al Air France. — Doar pentru asta plec! răspunde Marcel. — Mda, mormăie Jo, care nu se poate abține să nu adauge: Dacă m-ai fi ascultat, am mai fi așteptat câteva zile. Pe cuvântul meu! Plecăm ca niște hoți. Marți aflam că data meciului s-a stabilit pe 2 decembrie, ieri eram în provincie, și abia astăzi ne-am fi putut face valizele. Îți propusesem să rămânem aici toată săptămâna, iar luni să asistăm la întâlnirea de la Palatul Sporturilor. Era simplu, prea simplu, iar mâine o să tuni și-o să fulgeri, pentru că, normal, în graba asta, ai uitat jumătate din lucruri. Furia este simulată, sunt obișnuiți să joace teatru, lui Marcel îi revine rolul nestatornicului amuzat, lui Jo cel al profesionistului contrariat. Peste câteva clipe, cu coatele sprijinite pe tejgheaua barului companiei Air France, face haz de asta. După plecarea antrenorului Lucien Roupp, Jo a urcat în grad. Cu nelipsiții ochelari negri, cu părul dat cu Pento, fondatorul Clubului celor Cinci – cabaretul-restaurant unde s-au întâlnit Édith și Marcel –, Jo are toate datele unui personaj dubios. Boxerului îi place logoreea lui, felul în care știe să petreacă și să facă afaceri, este tovarășul perfect pentru drumurile dus-întors între Paris, New York și Casablanca.   „Avionul vedetelor” face cinste astă-seară supranumelui său: pe lângă „Bombardierul marocan”, violonista Ginette Neveu pleacă și ea să cucerească America. În hol se improvizează o serie de fotografii pentru France-Soir. În prima, Jean Neveu se află în mijloc și își privește amuzat sora, Marcel are în mâini vioara Stradivarius, și Ginette, toată un zâmbet, îl studiază. În următoarea Jo îi ia locul lui Jean și, cu ochiul lui de expert, compară mâna mică a lui Ginette cu pumnul puternic al boxerului. Pe pistă, la baza scării de acces, discuția între cele două vedete continuă. Ginette îi dă detalii despre turneu – Saint Louis, San Francisco, Los Angeles, Chicago, New York. El îi propune să-i ofere bilete în primul rând pentru revanșa din Madison Square Garden și promite să asiste la concertul din Carnegie Hall din 30 noiembrie. Poate vor lua cina la Versailles, cabaretul unde La Môme[1] se bucură de succes de luni bune. Cele patru uriașe motoare Wright Cyclone ale avionului Lockheed Constellation F-BAZN zumzăie. După ce se face inspecția elicelor și a brațelor, cei unsprezece membri ai echipajului iau loc în partea din față a aparatului de zbor. Este un cvadrimotor mare și frumos cu fuzelaj de aluminiu, iar trenul de dimensiuni colosale îi dă aspectul neobișnuit al unui piciorong. La coada de la îmbarcare așteaptă încă treizeci și doi de pasageri: John și Hanna Abbott, Mustafa Abdouni, Eghline Askhan, Joseph Aharony, Jean-Pierre Aduritz, Jean-Louis Arambel, Françoise și Jenny Brandière, Bernard Boutet de Monvel, Guillaume Chaurront, Thérèse Etchepare, Edouard Gehring, Remigio Hernandores, Simone Hennessy, René Hauth, Guy și Rachel Jasmin, Kay și Ketty Kamen, Emery Komios, Ernest Lowenstein, Amélie Ringler, Yaccob Raffo, Maud Ryan, Philippe și Margarida Sales, Raoul Sibernagel, Irène Sivanich, Jean-Pierre Suquilbide, Edward Supine și James Zebiner. Dați la o parte, cei doi tineri căsătoriți Édith și Philip Newton, care s-au întors din luna de miere, și doamna Erdmann se supun consecințelor dreptului de prioritate acordat campionului.   2 Un Dakota la Casablanca   Viața modernă îți permite să călătorești, dar nu-ți oferă și aventura. Jean Mermoz, Mes vols   Informarea de vreme rea deasupra Canalului Mânecii și a Atlanticului de Nord îl determină pe pilot, Jean de La Noüe, să schimbe planul de zbor. În locul escalei la Shannon, în Irlanda, alimentarea se va face pe mica insulă Santa Maria din arhipelagul Azore. Procedurile de plecare sunt demarate și, semeț, marele piciorong pornește de pe platforma de îmbarcare spre pistă. Elicele Curtiss zumzăie ritmic și încep decolarea. Pilotul către turn: — F-BAZN cerem permisiunea de decolare. Turnul către pilot: — Permisiune acordată, F-BAZN. Ora 20.06, Constellation își ia zborul. În curând Atlanticul, peste șase ore aeroportul din Santa Maria, apoi Terranova și, în sfârșit, New York mâine-dimineață.   La aproape șase ani după ce s-a alăturat Forțelor Franceze Libere la Londra, Jean de La Noüe își amintește cu încântare de acei ani aventuroși în care manevrase avioane mici și învechite, mai întâi englezești, apoi americane. Încă nu trecuse peste afurisitul de război și dezastrul care-i urmase. De bine, de rău, își ascultase soția și în timpul Ocupației își reluase postul de pilot de linie la compania Air France. Dar îi era din ce în ce mai greu. Știa că totul se juca la Londra, iar el nu era acolo. La Pléneuf-Val-André, satul său, în depărtare se vedeau falezele engleze, Franța liberă, Radio Londra. Dacă își reia serviciul, ce mai contează dacă zboară deasupra Canalului Mânecii, a Atlanticului, în Mediterana, important e să fie pe cer și în tabăra celor buni. Avea doar cinci ani când se semnase armistițiul din timpul Marelui Război într-un vagon în poiana din Rethondes și, descoperind isprăvile escadrilei la Dunkerque, se molipsise cu virusul aviației. Eroul său: Charles Nungesser, dispărut când el avea cincisprezece ani, la bordul Păsării albe, deasupra Atlanticului, împreună cu François Coli, în timpul unei încercări de zbor fără escală. Un corsar al aerului al cărui biloc, un Nieuport 17, avea pictat pe carlingă simbolul pilotului: o inimă neagră în care se aflau un craniu și un sicriu așezat între două sfeșnice. Jean nu avea stofa de erou, dar nici de dezertor. Demobilizat în 1940, dăduse la schimb cu regret liniile inamice pe liniile comerciale. În 1943, în timpul unuia dintre numeroasele zboruri, Jean fugise și se alăturase Forțelor Franceze Libere. Apoi, după debarcarea aliaților în Africa de Nord, fusese desemnat să transporte soldații din Casablanca pe frontul italian. Avionul său: un Dakota, pe care piloții englezi îl porecliseră Gooney Bird, Albatrosul, stângaci la sol, maiestuos pe cer. A trecut ceva timp de la acele survolări peste Mediterana, cei mai frumoși ani din viața sa, își repeta el. Invadarea insulei Pantelleria în data de 10 iunie 1943, apoi Linosa, Lampedusa și faimoasa cucerire a Siciliei. Treizeci și opt de zile de campanie în care a transportat, de la baza avansată din Pantelleria, douăzeci și opt de oameni cu Dakota. Și în care au trasat pe cer, în drumurile dus-întors, linii din pânza parașutelor. Operațiunea Avalanșa la Salerno, apoi Slapstick, încheiată cu cucerirea portului Taranto. Pe 11 mai 1944 avea să urmeze marea bătălie, Monte Cassino. Apoi parașutările din Provença. La Casablanca, bază retrasă aliată, Jean își revenea la viață. Istoria era în plină desfășurare, iar el era acolo, unul dintre figuranții marelui teatru de operațiuni organizat de Churchill și Roosevelt cu prilejul conferinței de la Casablanca. De Gaulle, Giraud, câțiva dintre cei care făcuseră parte din forțele aeronavale și care fuseseră demobilizați, armata franceză devenită complice în plan secund al dispozitivelor aliate; toți acești oameni aveau adânc înrădăcinată în ființa lor dorința de revanșă și recucerire. După război, Jean își dusese soția la Max Linder la proiecția filmului Casablanca cu Ingrid Bergman și Humphrey Bogart. S-a mirat văzând o citadelă aflată la o mie de leghe distanță de cum și-o amintea el și a râs cu poftă de această Marseilleză orchestrată de luptătorul în rezistență Laszlo. Ce mai glumă! În timp ce mergeau pe bulevardul Poissonnière, avea să-i descrie Aurorei Casablanca așa cum o cunoscuse el. Hotelul d’Anfa și restaurantul cu vedere panoramică. Plantația de palmieri din jurul aeroportului Camp-Cazes și barăcile în care se înghesuiau piloții. Pista, decorul final al filmului în care Rick Blaine și căpitanul Renault sărbătoresc începutul unei noi prietenii. Avea să-i mai vorbească despre poșta aeriană marocană și despre reușitele lui Mermoz și ale lui Saint-Exupéry, survolarea deșertului, dunele de nisip unde nu se vede nimic, nu se aude nimic și despre frumusețea ascunsă de imensitate.   În seara zilei de 27 octombrie 1949, Jean, comandant de bord al avionului F-BAZN, are la activ șaizeci de mii de ore de zbor și optzeci și opt de curse. Alături de el se află Charles Wolfer și Camille Fidency, doi foști piloți de vânătoare. De la încheierea conflictelor, pe acești soldați nu-i mai aștepta niciun front și, asemenea lui Jean, nu ținuseră neapărat să-și urmeze cariera în serviciul aeronaval, adaptându-se la acest nou teren de joc. Desemnați să zboare pe aceleași curse, deveniseră prieteni. Născuți la aceeași oră pe 4 decembrie 1920, erau porecliți în companie „gemenii astrologiei”. Nu peste mult timp, între două escale, aveau să sărbătorească aniversarea de douăzeci și nouă de ani. La comunicații se află Roger Pierre și Paul Giraud, la navigație, Jean Salvatori. În cele din urmă, echipajul este completat de André Villet și Marcel Sarrazin, mecanici.   [1] La Môme („Micuța“) Piaf poreclă sub care era cunoscută cântăreața franceză Edith Piaf.

CAPITOLUL I   UNDE ÎNCEPE ISTORIA MINORULUI CAVALER DON QUIJOTE DIN LA MANCHA SI SF. ARATA FIREA Şl TRAIUL LUI Trăia de muli în Spania, intr-un săculeţ pierdut, din ţinutul La Mancha, un boiernaş de ţară. un hidalgo cam bătriior şi ciudat la fire, nici prea avut nici de tot sărac, dar mîndru de neamul vechi din care se trăgea şi cu capul plin de gărgăuni din cei mari. II chema, dacă îmi lue bine aminte. Qucsada sau. mai curind Quina. cum s-ar zice pe româneşte Cavalerul ilbă. sau altfel... Dar numele pe care il purta j prea are multă însemnătate. Cit era ziulica : lungă, ba adesea şi toată noaptea, pină la re- irsatul zorilor, el îşi trecea vremea citind po- istiri cavalereşti. Se prăpădea după vitejiile lui madis de Gaula, cel tare de virtute, şi nu se ai sătura răsfoind întimplările înflăcărate ale a vaierului spadei şi ale bravului Palmerin de nglia. Cit priveşte isprăvile faimosului Don odrig de Ruy Díaz, zis «CiduU, el le ştia pe de ist, aşa cum şi faptele lui Roland fără de teamă, cel care purta iarba fiarelor la dinsul, de nici o spadă nu-l putea atinge sau tăia, toţi oşteni bravi, a căror memorie legendară se păstrase in cînteccle din popor şi prin cărţile de basme ale vremii. Ultimul gologan şi-l lua dc la gură boiernaşul nostru pentru a cumpăra astfel de ceasloave mîncate de molii, cu care să-şi omoare timpul. Ba, de la o bucată de vreme, se scrintisc dc-a bi- nelca, de atîta citit, ajungind să se creadă el însuşi un cavaler rătăcitor fără prihană, coborit cu hirzobul din paginile îngălbenite. I se părea că el însuşi a fost hărăzit să facă fapte minunate, al căror răsunet să colinde ţările. Şi într-o albă dimineaţă, se hotărî aşa, tam-nisam, să plece lainic în lume, ca să-i sprijine pe cei slabi şi sărmani împotriva celor puternici, scut să fie copiilor fără apărare, pe bă- trîni să-i ocrotească şi pe văduve şi pe fecioare să le scoată din prinsoarea cruzilor uriaşi, de felul lui Morgante Maggiore, aşa cum citise că făceau cavalerii dc odinioară. Nici bătrina lui îngrijitoare, chelăreasa care îi ţinea gospodăria, o femeie casnică şi la locul ei, nici tinăra lui nepoată, în vîrstă dc numai l8 ani, nu izbutiră să-i schimbe hotărîrea dc a-şi lăsa ocina părintească, pentru a merge în lume, in căutarea gloriei. Se plictisise de atitea cărţi. Era decis să le arunce pe foc. La naiba cu romanele de aventuri de pină aici şi cu eroii lor, îşi zicea. De acum încolo, el însuşi trebuia să fie eroul vestit, cavalerul fără teamă şi fără păcat, despre care să se pomenească şi a cărui amintire neveştejită să trăiască prin strălucirea faptelor lui. Smulse din panoplie armura cea veche, scutul şi lancea, coiful de tablă ruginită, ale strămoşului său, şi începu să le curăţe cu grijă. Apoi. cînd sfirşi de lustruit toate aceste unelte de luptă, care mai că înverziseră, uitate in cui vreme de o sută şi mai bine de ani, se înarmă din cap pină in picioare cu ele şi se uită in oglindă, să vadă cum arăta îmbrăcat. I se potriveau de minune. Veni în sfîrşit rîndul calului, pe care ¡I scoase binişor de căpăstru din grajd şi ¡l ţesălă bine. Nu se putea închipui un cavaler fără cal! Este adevărat că «ducipalul» pe care se pregătea să încalece nu mai era decît o mîrţoagă prăpădită şi flămindă. slabă de-i numărai coastele, numai piele şi os. Dar ce însemnătate putea să aibă înfăţişarea ci jalnică, dacă mîrţoaga asta necăjită avea să poarte în spinarea ei pe cel mai viteaz dintre viteji, dacă ea era sortită să fie calul celui mai brav dintre toţi cavalerii rătăcitori din cîţi au existat vreodată pe pămînt. Un animal vestit, ca şi stăpinul lui, şi al cărui nume trebuia să răsune plin de nobleţe, aşa cum se cuvenea unui cal din romanele cavalereşti, pe care boiernaşul nostru le citise pînă albise. îi va schimba deci numele pe care îl purtase pînă acum. De azi înainte îi va spune Rosinante, care înseamnă de fapt, tot mîrţoagâ, dar vezi dumneata, o mirţoagă de neam mare, o mir- ţoagă cilibie, un fel de gloabă de soi, cum numai un cavaler, adică un hidalgo, putea să aibă. în ceea ce îl priveşte pe eroul nostru, el însuşi trebuia să poarte un nume răsunător, cu care să se poată făli prin lume şi care să dureze veacuri în memoria oamenilor. Hotărî aşadar să-şi spuie de acum încolo Don Quijote. Era ca şi cum şi-ar fi zis Cavalerul Platoşă, sau Pan Lorică de fier. nu nume foarte frumos, care suna a vitejie de la o poştă. Şi fiindcă proyincia în'care văzuse lumina zilei se numea La Mancha, el îşi luă numele de Don Quijote de la Mancha, pentru ca o dată cu isprăvile, să i se cinstească şi pămintul de obîrşie, care dăduse naştere unui atît de mare luptător. Să mai poftească acum cineva să-l înfrunte! îşi spunea el, îmbrăcat cum se alia în haine de tablă şi cu chivără străbunului pe cap. legată bine cu panglici, ca să nu-i cadă. Arăta cum nu se poate mai chipeş! Lumea avea ce privi şi, incin- tat de sine, se plimba cu paşi rari, mîndru şi împodobit ca un păun din cei arătoşi. La toate se gindise eroul nostru. Dar uitase totuşi ceva. Unde se mai pomenise un cavaler fără iubită, adică fără o domniţă in faţa căreia să-şi plece genunchiul, o domniţă pentru care să lupte şi să învingă, o domniţă care să-i dea binecuvintarea ori de cite ori va trebui să meargă la război şi care mai ales să se roage pentru viaţa Iui, cind s-o afla în primejdie? Unde s-a mai pomenit un cavaler rătăcitor fără o stăpinâ a inimii şi a gin- durilor? Or. Don Quijote ştia că in satul vecin se găseşte o lată frumoasă ca un bujor, de felul ei din Toboso, un pui de ţărancă, cam din topor ca. dar rumenă in obraji şi cu pieliţa feţei ca petalele florilor. O chema Aldonza Lorenzo şi cavalerul nostru tomnatec pusese ochii pe dînsa de mult timp. Se hotărî dar s-o aleagă pe ca. să-i fie în veci stăpînă, chiar dacă pentru aceasta va trebui să-i schimbe şi ei numele de săteancă intr-unui vrednic de o domniţă din neam ales. Se hotărî deci după numele cătunului din care i se trăgea spiţa. Şi cu aceasta, pregătirile fiind terminate, nu-i mai răminea lui Don Quijote decît să plece la drum. Aşa cum se va arăta in capitolul ce urmează. CAPITOLUL II AICI SE VEDE CUM VITEAZUL NOSTRU PLEACĂ DE ACASĂ PENTRU A SĂVÎRŞI FAPTE MARI Astfel stînd lucrurile, după o scurtă zăbavă, într-o dimineaţă călduroasă de iulie, pe la cinta- tul cocoşilor, amintindu-şi Don Quijote că lumea îl aşteaptă nerăbdătoare s-o mîntuie de nedreptăţi şi de tirani, îmbrăcă armura de fier, îşi puse coiful strălucitor pe cap, îşi luă într-o mină scutul şi in cealaltă suliţa, încălecâ pe nobilul său Rocinante şi ieşi pe nesimţite din ogradă, purtîndu-şi calul la pas, fără a se vesti cu trim- biţe, ca alţi cavaleri, pentru ca nimeni să nu-i ia seama ce face şi încotro apucă. Şi cum mergea într-o doară, cam fără ţintă, străbătînd cimpia Montinel. se tot gîndca in sinea Iui ce vor spune oamenii despre dinsul. într-o zi, peste sute şi sute de ani. şi cum se vor minuna de faptele lui, citindu-i-le prin cărţi şi părindu-li-se de necrezut. îi venea în minte chipul frumoasei ţârănci din Toboso, Aldonza, şi, ca şi cînd ar fi vorbit cu dînsa, murmura neauzit de nimeni: «<0, Dulcinee, domniţă cu ochi frumoşi, supus îţi sini ca un rob, şi mai credincioasă decît un ciine bate inima cavalerului tău pentru tine. îndură-te de suferinţele mele şi aruncă-ţi spre mine privirea ta, căci pentru tine sînt gata să pătimesc de acum încolo cele mai crunte încercări».

FETELE FAC CUNOŞTINŢĂ CU TOSIA Of, că mult a mai avut de mers Tosia până să ajungă la noul ei loc de muncă! Întâi a purtat-o în goana mare trenul. Dincolo de fereastra vagonului se desfăşurau în evantai ogoarele de toamnă pustii, apărea şi dispărea câte un crâng roşcat cu copaci rari. Stăruiau mult oraşe necunoscute, cu coşuri fumegânde de uzine. Către linia ferată veneau într-una sate şi cătune; se iveau pentru o clipă în fereastra Tosiei şi se răsturnau apoi din zbor pe pantă, îi părea uneori Tosiei, care pornise la primul ei drum lung, că ţara toată i se aliniase înainte, iar ea, Tosia, din vagonul ei de metal pe arcuri, trece în revistă forţele patriei, primindu-le defilarea. Apoi Tosia dârdâi de frig, în paltonaşul ei uşurel, pe puntea unui vas fluvial. Zbaturile lopătau cu sârg, împingând apa grea de septembrie. Un remorcher trăgea o plută lungă-lungă de bârne, din care s-ar fi putut construi un oraş întreg cu sute de case, şcoli, spitale, un club, un cinematograf… „Chiar şi cu două cinematografe!”, hotărî Tosia, însufleţită de grija pentru locuitorii noului oraş în care, cine ştie, va locui poate şi ea cândva. O pădure sălbatică înainta până pe mal, întreruptă din loc în loc de câte o luncă inundabilă. Vaci tărcate cu şolduri î’otunde, descinse parcă dintr-un panou cu succesele în creşterea vitelor, sorbeau alene apa din râu. Plutaşii curăţau malurile de buştenii rămaşi pe uscat în timpul verii, demontau   maşinile de legat şi coşiţele, de care Tosia habar n-avea, şi se pregăteau de iernat. în cele din urmă, Tosia trecu de pe vas pe un autocamion al Organizaţiei de aprovizionare a muncitorilor, care o hurducă pe un drum accidentat. Codrul des o trăgea tot mai adânc în hăţişul său tainic. Tosia, aşezată pe o ladă de macaroane, privea în jur cu ochii unui tânăr vânător pasionat, aşteptând să zărească vreun urs ascuns. Un butoiaş sprinten cu untdelemn se da de-a dura nestingherit pe fundul camionului, căutând mereu şi pe furiş să însemne cu şoldul lui murdar ciorapii Tosiei. Ea îşi apăra cu multă iscusinţă singura ei pereche de ciorapi păstraţi în stare bună, împingând butoiaşul de la distanţă cu talpa. A fost de ajuns, însă, ca Tosia să caşte doar o clipă gura la pinii groşi, doborâţi cu rădăcină cu tot de furtună, pentru ca butoiul perfid să se şi repeadă la ciorapii ei lipsiţi de apărare, împlinindu-şi opera necurată… în sfârşit, iat-o pe Tosia ajunsă la aşezarea forestieră, unde avea să locuiască şi să muncească. Abia izbutea să se ţină în pas cu lunganul de administrator, care înainta solemn, cu pătura şi cearşafurile la subţioară, în ţinuta militarizată a bravului administrator îşi dăduseră întâlnire câteva arme: pantalonii îi erau de cavalerist, vestonul de marinar şi chipiul cu bordură albastră – de aviator. Străduindu-se să nu rămâie în urma administratorului, Tosia cerceta totuşi din mers aşezarea, întorcându-şi capul în toate părţile. Odată vuise aici o pădure seculară, dar pe măsură ce-şi înălţau casele, oamenii, precum se întâmplă adesea, au tot tăiat arborii fără nicio chibzuinţă. Acum, alături de buturugile uriaşe, pe jumătate putrezite, se zăreau ici-colo, împrejmuite, nişte biete nuiele neputincioase şi fără nădejde, sădite de şcolari în ultima campanie pentru crearea spaţiilor verzi şi amenajarea localităţii. Atât şeful sever al centrului de exploatare forestieră, cu care Tosia discutase chiar adineauri, cât şi administratorul ce păşea ca un cocostârc înaintea ei, ca şi puţinii tăietori de pădure întâlniţi de Tosia pe uliţă — Toţi se înţeleseseră parcă dinainte şi-şi dădeau cu destulă abilitate nişte aere, de parcă nici nu bănuiau că trăiesc tocmai la mama dracului; aveau o comportare de parcă aşezarea lor s-âr fi găsit undeva într-o regiune centrală, uşor accesibilă muncitorilor proaspăt angajaţi, şi nu undeva într-un străfund de pădure îndepărtată, la miazănoapte, t chiar în preajma Cercului Polar. „Ce mai actori!” se minună Tosia, frecându-şi şoldul lovit în zdruncinăturile camionului. Un ferăstrău circular piuia strident la maşina de tăiat traverse, acoperind toate celelalte sunete iscate primprejur. Tosiei i se părea că ferăstrăul ţipă din răsputeri de durere, plângându-se de soarta-i crudă. Oamenii însă i-au vârât durerea cumplită în hamul unei curele de transmisie, au botezat acest abuz de putere muncă şi i-au fixat un plan, obligându-l să elibereze traversele ascunse în buşteni de scândurile şi lătunoaiele de prisos. Plină de compătimire pentru ferăstrăul nenorocit, Tosia îşi iuţi paşii în urma administratorului. La depozitul de lângă cotul apei, se descărcau buştenii dintr-o garnitură adusă din pădure de o locomotivă mică şi sprintenă, „cucul”. Tosia nu mai văzuse în viaţa ei atâţia buşteni. Stivuiţi pe mal, păreau case înalţe cu mai multe etaje, dar fără uşi şi ferestre. Buştenii stăteau cuminţi în stive; odihneau în aşteptarea primăverii, când aveau să fie zvârliţi pe apă ca să-şi înceapă călătoria lungă şi anevoioasă spre bazinele cu maşini de legat, spre bazele de transbordare, spre fabricile de cherestea aflate la vărsarea râului, spre şantierele îndepărtate sau nesăţioasele fabrici de hârtie. — Mult lemn mai tăiaţi pe-aici! zise Tosia cu respect, ajungându-l pe administrator. — Ne dăm şi noi osteneala, răspunse acesta cu modestie şi, îngăduitor cu lipsa de experienţă a Tosiei, o lămuri: Tot centrul lucrează pentru depozitul de jos. — Există deci şi unul de sus? îşi dădu Tosia cu presupusul. — Da, există… Dar dumneata de unde eşti de fel? — Din Voronej. — – E o bucată de drum, nu glumă! se miră administratorul. Se apropiară de căminul femeilor; administratorul ârată duşmănos cii ptimnul un soi de prispa fenta ce dădea spre un loc viran. — Locul ăsta se numeşte la noi Kamciatka. Sunt unii care stau aici cu serile! Stau cât stau şi pe urmă vin să le dăm camere separate. Şi noi camere libere n-avem, asta s-o ştii! Tosia aruncă pe furiş o privire temătoare Kam- ciatkâi, apoi răspunse rece: — Nici că-mi trebuie mie aşa ceva. — Aşa spuneţi toate la început! ripostă administratorul păţit şi sui dintr-un salt treptele unui pridvor. Străbătură un coridor întunecos. Administratorul deschise o uşă în fund şi Tosia intră. — Aici ai să locuieşti. Din stimă pentru noua ei locuinţă, Tosia îşi scutură picioarele în dreptul pragului scund şi păşi înăuntru. Camera nu era foarte mică, dar nici mare n-aveai cum spune că e. De-a lungul pereţilor de bârne fuseseră înşiruite cinci paturi: patru din ele erau acoperite cu pături, iar pe al cincilea zăcea doar salteaua. Administratorul, vădind un antrenament serios, aruncă de la distanţă pe salteaua subţirică cearşafurile şi pătura cărate de el. — Nu ţi-ai adus cumva pernă? o întrebă el cu speranţă în glas pe Tosia. Noptiere avem câte vrei, pot să-ţi dau şi două; cât despre perne, ducem lipsă. — Şi ce să fac, să dorm cu capul pe noptieră? întrebă Tosia bătăios, sigură pe dreptul ei de a primi o pernă şi neclintită în hotărârea de a smulge administratorului tot ce i se cuvine. Administratorul o măsură pe Tosia atent cu privirea — De la vârful pantofilor băieţeşti scâlciaţi până la băsmăluţa subţire de pe cap. — Ăsta ţi-e tot bagajul? se interesă el arătând spre bocceluţa Tosiei. — Ăsta… răspunse Tosia cu un aer vinovat. — Cu de toate mai veniţi, nimic de zis! Tosia îşi muşcă orgolioasă buza de jos şi, ridicând bărbia ascuţită de fetişcană, spuse: — Fericirea nu stă în lucruri!