William Shakespeare

Studiu introductiv   „Shakespeare nu trebuie cetit, ci studiat”. M. Eminescu, Repertoriul nostru teatral, în „Familia”, Pesta, nr. 3/1870.   I Documentar   1 Biografia „externă” şi „internă”. Controversa shakespeariană   În acest amurg de secol ştim cam tot atât cât se ştia în zorii lui despre viaţa scriitorului căruia i se atribuie îndeobşte cea mai grandioasă creaţie dramatică-poetică a lumii. Numeroase lucrări biografice publicate între timp impresionează prin interpretări ingenioase, dar faptele certe cuprinse în ele sunt tot cele de altădată[1]. Acestea sunt numeroase, totuşi atât de puţine dintre ele sunt cât de cât semnificative, încât imaginea globală te poartă fără voie spre mobilierul sărăcăcios al casei din strada Henley, Stratford, unde se presupune că s-a născut Shakespeare sau spre decorul cvasi-inexistent al scenelor elisabetane. Lipsesc „epitetele”; ele sunt însă prezente în ecourile stârnite de creaţia literară a lui Shakespeare – ceea ce se va reflecta în scurta prezentare de mai jos, inevitabil selectivă.[2] Tatăl scriitorului, John Shakespeare, originar dintr-un sat vecin cu Stratford-upon/on-Avon, s-a stabilit în acest târg-orăşel şi a fost pe rând mănuşar, negustor de lână, piei şi vite. A deţinut unele posturi administrative de răspundere şi s-a căsătorit cu Mary Arden, fiica unui proprietar de pământ. John şi Mary au avut opt copii; William, cel de al treilea, s-a născut în aprilie 1564, după tradiţie la 23 ale lunii (în registrul de naşteri apare data de 26 aprilie) şi a fost botezat după ritualul anglican. Este aproape sigur că a studiat (câţiva ani) la „şcoala gramaticală” (Grammar School) din Stratford, structurată după sistemul medieval şi cuprinzând printre materiile de studiu gramatica latină şi greacă (cărţile de bază fiind Gramatica limbii engleze de John Lyly, Sententiae Pueriles de Leonhard Gilmann, texte din Esop, Cezar, Cicero, Vergiliu, Horaţiu, Ovidiu; de asemenea tratate de retorică, astfel The Arte of Rhetorique de Thomas Wilson). Pentru perioada 1576-1582 nu există documente semnificative; iar ucenicia la un măcelar sau participarea la braconaje sunt ipotetice[3]. în 1582 Shakespeare s-a căsătorit cu Anne Hathaway, care se trăgea dintr-o familie de fermieri înstăriţi din satul Shottery şi era cu opt ani mai în vârstă decât soţul. Au avut trei copii, Susanna (1583) şi doi gemeni – un băiat, Hamnet, şi o fată, Judith (1585). Nu se ştie din ce motive, Shakespeare şi-a părăsit familia pentru a se stabili la Londra. Între 1589 şi 1592 au fost jucate la Londra cele trei părţi ale piesei istorice Henric al VI-lea. Un citat din Partea a IiI-a este folosit de dramaturgul Robert Greene în Green’s Groats-worth of Wit Bought With a Million of Repentance (Minte de un ban, cumpărată cu un milion de căinţe, 1592), pamflet care se adresa în termeni injurioşi lui Marlowe, Nash şi Peele şi arăta, printre altele: „Căci, iată, se află printre noi un parvenit, o cioară înfrumuseţată cu penele noastre, care cu a sa Inimă de tigru învelită într-o piele de actor, îşi închipuie că este în stare să scrie un vers alb bombastic asemenea celor mai buni dintre voi; şi fiind un desăvârşit Johannes fac totum, se socoteşte, cu înfumurare, singurul Shake-scene = (scutură-scenă, cf. Shakespeare = scutură-lance) dintr-o ţară”. (Richard al III-lea; Titus Andronicus). în 1593 s-a tipărit poemul Venus şi Adonis, dedicat contelui Henry Wriothesly de Southampton, un mecena al literelor, favorit al reginei Elisabeta şi prieten al contelui de Essex (autorul rebeliunii din Irlanda, 1601). (Comedia erorilor; Îmblânzirea îndărătnicei.) Dintr-o notă de plată pentru spectacole date la curte în 1594 aflăm că „William Kempe, William Shakespeare şi Richarde Burbage” erau „oameni/ slujitori ai Lordului Şambelan”, trupă în care Shakespeare avea să rămână până la sfârşitul carierei sale dramatice (sub Iacob I trupa a devenit „oamenii regelui”). Tot în 1594 a apărut Necinstirea Lucreţiei, poem dedicat din nou contelui de Southampton. (Doi tineri din Verona; Zadarnicele chinuri ale dragostei.) În 1595 John Weever scria în epigrama Ad Gulielmus Shakespeare: „Shakespeare, limbă de miere, când ţi-am văzut vlăstarele,/Am jurat că le-a zămislit Apolo însuşi…/ Bucălatul Adonis cu zulufii lui de ambră,/Frumoasa şi înflăcărata Venus căutând să-l farmece şi să-l facă s-o iubească,/Neprihănita Lucreţia cu veşmântul ei de fecioară,/ Tarquinius, mândru, pătimaş, încercând mereu s-o ispitească; Romea-Richard şi încă mulţi alţii ale căror nume nu le ştiu”. (Romeo şi Julieta; Richard al II-lea; Visul unei nopţi de vară.) în 1596 moare Hamnet. (Regele Ioan; Neguţătorul din Veneţia.) în 1597 Shakespeare dispune de mijloace suficiente pentru a-şi cumpăra o casă impunătoare la Stratford (New Place). (Cele două părţi ale piesei Henric al IV-lea.) în 1598, în Palladis Tamia, Francis Meres îi elogiază pe poeţii de frunte ai Greciei şi Romei şi afirmă: „Tot astfel şi limba engleză este nespus de mult îmbogăţită şi înveşmântată măreţ cu rare podoabe şi minunate întorsături de frază de către Sir Philip Sidney, Spencer, Daniel, Drayton, Warner, Shakespeare, Marlow şi Chapman. După cum s-a crezut că sufletul lui Euphorbus a trăit în Pitagora, şi sufletul neîntrecut şi plin de fantezie trăieşte în Shakespeare cel cu limba dulce ca mierea, dovadă Venus şi Adonis, Lucreţia, Sonetele sale curgătoare (cunoscute) printre prietenii lui apropiaţi etc. După cum Plaut şi Seneca sunt socotiţi a fi cei mai buni în comedie şi tragedie la romani, tot astfel Shakespeare între englezi este cel mai strălucit (excellent) în amândouă pentru scenă; pentru comedie, dovadă Domnii din Verona, Erorile, Zadarnicele chinuri ale dragostei, Răsplata chinurilor dragostei (Lave labours wonne), Visul unei nopţi de vară şi Neguţătorul din Veneţia; pentru tragedie, Richard al II-lea, Richard al III-lea, Henric al IV-lea, Regele Ioan, Titus Andronicus şi Romeo şi Julieta. Dacă, aşa cum spune Epius Stolo, muzele ar vorbi în limba lui Plaut, dacă ar vorbi latineşte, eu zic că dacă muzele ar vorbi englezeşte, ele ar folosi graiul frumos dăltuit al lui Shakespeare”. Cam în aceeaşi vreme, pentru Richard Barnfeild versurile lui Shakespeare din Venus şi Lucreţia „curg ca mierea”, „încântă lumea” şi aşează numele scriitorului „în nemuritoarea carte a Slavei”, (Poems in Divers humors). Dintr-o listă de actori reiese că Shakespeare a jucat în acest an în piesa lui Ben Jonson Fiecare cu toana lui. (Mult zgomot pentru nimic; Henric al V-lea; Nevestele vesele.) În 1599 Shakespeare a devenit acţionar al teatrului The Globe cu o participare de 1/10; reconstruit, teatrul era o clădire frumoasă, înzestrată cu recuzită modernă. The Passionate Pilgrim (Pelerinul înflăcărat), o culegere de douăzeci de poezii preluate din diverşi autori ai vremii, a fost atribuită integral lui Shakespeare, deşi, după aprecierea, generală, îi aparţin numai cinci lucrări. Este o dovadă a popularităţii scriitorului. (Iuliu Cezar; Cum vă place.) În 1600 întâlnim prima menţiune a numelui lui Shakespeare în Stationers’ Register (Registrul imprimărilor) care avea în exclusivitate dreptul de a tipări şi vinde o carte (contra unei sume de 4, apoi 6 pence); înregistrările se făceau la Stationers’ Company (Compania imprimărilor), organizaţie londoneză înfiinţată încă în 1404. în piesa anonimă The Return from Parnassus (întoarcerea din Parnas), Shakespeare este considerat cel mai mare poet englez, mai mare decât Chaucer sau Spenser. (Hamlet?) în 1601 a murit tatăl poetului. (Troilus şi Cresida.) 1602 (Totu-i bine când sfârşeşte bine; Othello.) în 1603 a jucat în tragedia Seianus de Ben Jonson. (Măsură pentru măsură.) în 1604, în prefaţa la poemul Daiphantus Anthony Scoloker vorbeşte despre „tragediile prietenosului Shakespeare, în care comedianul călăreşte atunci când tragedianul stă în vârful picioarelor” şi îşi exprimă dorinţa ca propria sa lucrare „să placă tuturor ca prinţul Hamlet”. (Timon din Atena.) 1606 (Antoniu şi Cleopatra.) în 1607 a avut loc căsătoria fiicei lui Shakespeare Susan cu doctorul John Hall. (Coriolan.) în 1608 Shakespeare a devenit acţionar al teatrului Blackfriars, cu o participare de 1/7. În acelaşi an a murit mama scriitorului. (Pericle.) în 1609 au fost publicate Sonetele, scrisă piesa Cymbeline şi tipărită Troilus şi Cresida, în a cărei prefaţă se face referire la Venus şi Adonis şi la comediile lui Shakespeare, atât de „ingenioase încât par… să se fi născut în marea care a zămislit-o pe Venus”. în jurul anului 1610 este probabil ca Shakespeare să se fi stabilit la Stratford, în New Place. Istoricul şi poetul Edmund Bolton scria următoarele într-o prezentare critică a autorilor contemporani: „cărţile în care găsim o limbă engleză de cea mai bună calitate nu sunt, după câte mi-aduc eu aminte, prea multe… Dar printre cele mai de seamă sau chiar cele mai de seamă sunt, după părerea mea… (ale lui) Shakespeare, Francis Beaumont şi nenumăraţi alţi autori dramatici”. (Poveste de iarnă.) în 1611 (?) poetul John Davies of Hereford şi-a dedicat Epigrama 159 „domnului William Shakespeare, Terenţiu englez al nostru”, făcând aluzie şi la faptul că poetul a fost şi actor. (Furtuna.) în 1612, în dedicaţia din Diavolul alb, dramaturgul John Webster a subliniat „fericita şi rodnica diligenţă (industry) a domnului Shakespeare”. (Henric al VIII-lea.) în 1613 Shakespeare şi-a cumpărat o casă la Londra (the Blackfriars Gatehouse). La 29 iunie, în timpul unei reprezentaţii a piesei Henric al VIII-lea, teatrul Globul a ars până în temelii. Incendiul a fost descris de Sir Henry Wotton într-o scrisoare datată 2 iulie: „A fost ziua fatală a acelei minunate clădiri, dar nu s-au prăpădit decât lemnul şi paiele, precum şi câteva haine uitate; unui singur om i s-au aprins pantalonii şi poate că acesta ar fi ars dacă n-ar fi avut fericita inspiraţie să stingă focul cu bere din sticle”. în 1615 scriitorul este menţionat ca acţionar al teatrului Globul. în februarie 1616 fiica mezină a lui Shakespeare, Judith, s-a căsătorit cu Thomas Queeny (despre care nu se ştie decât că a fost un om cu studii). La 23 aprilie Shakespeare a încetat din viaţă şi la 25 aprilie a fost înmormântat în biserica Trinity din Stratford. Moartea pare să fi survenit brusc, deoarece exact cu o lună în urmă scriitorul îşi redactase testamentul în care declara că este într-o stare perfectă „a sănătăţii şi memoriei”. într-o relatare neconfirmată, Ben Jonson ar fi întreprins în 1619 o călătorie pe jos de la Londra la Edimburg, unde, potrivit lui Rowe, i-ar fi povestit scriitorului scoţian William Drummond că a luat parte în 1616 la un chef de pomină împreună cu Shakespeare, care „a murit în urma febrei contractate”. Inscripţia de pe piatra de mormânt a scriitorului: „Bunule prieten, fereşte-te, pentru numele lui Hristos,/Să dezgropi ţărâna închisă aici;/Binecuvântat fie omul care cruţă aceste pietre/Şi blestemat cel ce-mi clinteşte osemintele.” între 1616-1623 în biserica Trinity a fost ridicat monumentul (bustul) lui Shakespeare; inscripţia începe cu următoarele două versuri: „Iudicio Pylium, genio Socratem, arte Maronem: Terra tergit, populus maeret, Olympus habet”. (Un Nestor prin judecată, un Socrate prin geniu, un Virgiliu prin artă; Pământul îl acopere, poporul îl jeleşte, Olimpul îl are.) Ben Jonson (1572?-1637), prietenul şi, totodată, rivalul lui Shakespeare în ale literaturii, ne-a lăsat câteva mărturii deosebit de preţioase privind arta shakespeariană, dincolo de simplele aprecieri encomiastice cu care ne-au deprins şi o seamă de citate de până acum, deşi lauda abundă atât în versurile pe care i le-a închinat în inscripţia de sub portretul lui Shakespeare – executat de Droeshout şi reprodus în „canon”, respectiv prima ediţie in-folio din 1623 a operelor: „O, dacă ţi-ar fi putut zugrăvi mintea/în bronz la fel de bine cum ţi-a zugrăvit/Faţa, chipul ar întrece/Tot ce a fost vreodată înscris în bronz” – precum şi în lungul poem cu care prefaţează volumul. Vorbesc de la sine, în primul rând, binecunoscutele versuri: „Suflet-al epocii!/Lauda, desfătarea, minunea scenei noastre!…/El nu a fost pentru o epocă, ci pentru toate timpurile!”[4] Jonson subliniază şi munca de elaborare a lui Shakespeare (v. cap. IV, 3). Reţin atenţia şi câteva fraze din prefaţa editorilor John Heminge şi Henry Condell: „A fost un fericit imitator al Naturii… Mintea şi mâna mergeau împreună… De aceea, citiţi-l din nou şi din nou. Iar dacă atunci nu o să vă placă, vă aflaţi de bună seamă într-o anume primejdie, aceea că nu-l înţelegeţi”. În sfârşit, într-un sonet care însoţeşte ediţia in-folio poetul Hugh Holland îl numeşte pe Shakespeare „poet scenic”, ale cărui piese „au făcut Globul să răsune de câte sunt în cer şi pe pământ”.   [1] Sidney Lee, A Life of William Shakespeare, final revision, 1925; E. K. Chambers, William Shakespeare: A Study of Facts and Problems, Oxford, 1930; G.E. Bentley, Shakespeare: A Biographical Handbook, New Haven, 1962; P. Quennell, Shakespeare: The Poet and His Background, 1963; S. Schoenbaum, William Shakespeare, A Documentary Life, Oxford University Press, London, 1975. Lucrări care pun un accent deosebit pe contextul epocii: John Dover Wilson, The Essential Shakespeare: A Biographical Adventure, Cambridge, 1932; E.I. Fripp, Shakespeare, Man and Artist, Oxford, 1938; Peter Alexander, Shakespeare’s Life and Art, 1938; Hazelton Spencer, The Art and Life of William Shakespeare, New York, 1940; Ivor Brown, Shakespeare, 1949; R.A. Sisson, The Young Shakespeare, 1959; Mihnea Gheorghiu, Scene din viaţa lui Shakespeare, 1964, BPT, Bucureşti, 1968. [2] Am folosit mai ales reproduceri din documentele oficiale, precum şi The Shakespeare Allusion Book (front 1591 to 1700), General Editor Prof. I. Gollanz, Oxford University Press, London, 1932. [3] Ca atâtea alte relatări pitoreşti, culese din auzite de primii biografi ai lui Shakespeare, John Aubrey (în Brief Life of Shakespeare, a doua jumătate a sec. al XVII-lea)sau Nicholas Rowe (în introducerea la ediţia operelor lui Shakespeare, 1709). [4] Poemul a fost tradus integral de Tudor Dorin în Shakespeare şi opera lui, EPLU, Bucureşti, 1964. Teatru radiofonic Wiliam Shakespeare gasiti aici............https://latimp.eu https://latimp.eu/henric-al-iv-lea-de-william-shakespeare-teatru-la-microfon1984-partea-1/  

  RICHARD AL III-LEA — DRAMA ŞI EROUL         Piesa aceasta, care se înscrie în seria marilor drame istorice, a cronicilor engleze shakespeariene, merge pe urmele unei tradiţii puternice. Pe de o parte, Thomas Morus, cancelarul umanist martir al lui Henry al VIII-lea, a scris el însuşi o relatare a sângeroaselor fapte comise de regele intrat în latura de legendă sumbră a istoriei engleze. Pe de altă parte, Christopher Marlowe, contemporanul mai vârstnic al lui Shakespeare, dăduse, ca şi Kyd, literaturii engleze figuri istorice sau construite din ficţiune pură, care arătau o grozavă asemănare cu faimosul, fiorosul tiran evocat de Shakespeare în drama care-i poartă numele. Richard al III-lea este o personalitate din acelea pe care numai Renaşterea le-a putut zămisli, mânate de resorturi neobişnuite, de voinţe uriaşe până la a produce dezechilibruri înlăuntrul individualităţii. Şi Tamburlaine the Great (Tamerlan cel Mare) şi Edward erau modele de grandoare dementă, de hiperbole umane negative, de aventură umană scelerată, dar scăldată în perspective cosmice, create de Marlowe în vremea atât de ciudată, de plină de contraste şi de contradicţii, a Renaşterii engleze, a epocii elizabethane. Produs şi el al Renaşterii engleze, Shakespeare a privit istoria Angliei, ca şi contemporanii săi, în lumina aceluiaşi ideal uman de forţă uriaşă intelectuală sau volitivă, şi a găsit adesea obiectul artei sale în înfăţişarea acestor forţe întrupate în personalităţi pozitive sau negative. În Richard al III-lea, ca în toate dramele istorice shakespeariene, lumea Angliei feudale, a turburilor vremi de războaie dintre casele celor două roze (York, Lancaster), ni se arată cu adevăr istoric şi artistic îngemănat. Ambiţii şi uri deşănţate învrăjbesc pe acoliţii nobili ai partidelor regale. Intrigi, crime, zavistii, târguieli se ţes şi se făptuiesc sub ochii noştri, inspirându-ne groaza. Pe de altă parte, suferinţele oamenilor vinovaţi sau nevinovaţi, într-un timp de cumpănă prelungită care-i face pe cei simpli să vorbească despre „our tottering state”[1] sau, „a reeling world”[2] ne umplu de milă. Vechiul catarsis aristotelic se realizează din evocare istorică şi mare artă, complex adevăr al vieţii, în mâinile lui Shakespeare, mai degrabă decât în opera oricărui autor clasic. E o împletire continuă de individualizare strictă, omenească şi istorică, şi de generalizare etern umană. Fiecare personaj are locul şi justificarea lui istorică în cadrul lumii engleze a evului mediu. Fiecare năzuieşte nebuneşte spre mai mult, spre mai sus, ca atunci când lucrurile ies din matca lor. Ca să poată urca pe scara socială până în vârf, unui duce regal i se năzare să şteargă din cale pe oricine ar constitui o stavilă ambiţiilor lui nemărginite: fraţi, nepoţi, prieteni, soţie. El poate să facă asta fiindcă şi tatăl său a fost de fapt un uzurpator, şi fraţii săi au ucis pe duşmanii lor, fără milă, fără omenie. Henry al Vl-lea şi fiul său, Edward Plantagenet, care apar ca nişte martiri faţă de casa de York — prigonitoarea şi ucigătoarea lor — au fost la rândul lor nişte făptuitori de crime. Aşa încât nefericirile care se abat asupra lor ne umplu de milă, dar sunt produse în chip de compensaţii, şi justifică morala ca pe vremea hybris-ului eschilian, cu un plus enorm de individualizare şi de sens al devenirii istorice la genialul englez. Momentul când Margaret, regina nebună, văduva lui Henry al VI-lea, apare în scenă întâia oară[3] ni se pare extrem de semnificativ. De unde toţi membrii familiei noi regale se tocmeau şi se certau îngrozitor, deodată toţi sar asupra ei, imputându-i acţiunile sângeroase ale familiei ei, mai ales moartea nevârstnicului Cumberland. Astfel fiecare nefericit din piesă are o aură tragică în jurul fiinţei sale, dar nu în abstract şi necondiţionat. Margaret a învăţat că măreţia e deşertăciune şi rătăceşte strigând acest lucru că o profetesă pe jumătate nebună, dar abia când totul a fost pierdut pentru ea şi ai ei. Fiecare ajunge să vadă ce vanitate e lupta pentru iluzoria glorie, atunci când a fost învins în această luptă. Aşa se explica logic şi creşterea corului tragic. Explicaţii şi semnificaţii dintre cele mai adânci ni se oferă şi în această dramă istorică shakespeariană, care depăşeşte tiparele, unei obişnuite cronici prin meşteşugul geniului. Ca într-o pânză a barocului spaniol lumea e împărţită în două regiuni violent contrastante.. Richard tiranul e agentul iadului („minister of hell”[4], „cacodemon”), fiinţa infernală care a venit în lume pentru pedeapsa oamenilor şi suferinţa lor, care a răsturnat lucrurile lumii şi crugul acesteia. Dacă în Macheth, drama altui uzurpator, culoarea e aceea a nopţii şi a beznei, în Richard al III-lea, culoarea pe al cărei fundal evoluează eroul e sângeriul, flacăra pedepsei, purpura de ucigaş pe care i-au hărăzit-o cei morţi de mâna sau din porunca lui: Henry al Vl-lea şi Edward Plantagenet, prinţ de Wales, Clarence, propriul său frate, Anne, soţia sa, Edward al V-lea şi ducele de York, fragezii nepoţi şi atâţia alţii care apar şi în noaptea de pomină de la Bosworth spre a-l blestema cu acelaşi scurt descântec de pieire: „despair and die” (disperă şi mori)[5]. De cealaltă parte a diagonalei stă Richmond cel pios şi pur, a cărui vorbă blândă aduce a rugăciune şi în jurul căruia parcă stăruie îngeri. Ceea ce doreşte el e să repună în vechile locuri valorile răsturnate de vijelia turbată dezlănţuită în Anglia (dar care parcă e lumea) de sceleratul Richard, a cărui vorbă taie ca sabia şi nu se supune regulilor retorice. Răul şi urâtul sunt legate de făptura lui, cum binele şi frumosul, de nobilul Richmond. Iad de ură, crimă şi sânge — Richard, cer de pace, lumină şi dreptate — Richmond. De altfel, profetizând ca o Casandră bătrână şi răutăcioasă, fosta regină Margaret, soţia ucisului Henry al Vl-lea, vede viitoarea moarte a lui Richard apocaliptică, demnă de un penel baroc: „Se cască ţărna, e-n vâlvori Tartarul, / Răcnesc demonii, şi se roagă sfinţii”[6]. Barocul e prezent mai pretutindeni: şi în grupul crescând al bocitoarelor care blestemă pe erou, de la Margaret, soţia lui Henry al VI-lea, la ducesa de York, mama lui Edward al IV-lea, a lui Clarence şi a lui Richard însuşi, la fosta regină Elizabeth, mama prinţilor ucişi, şi la Anne, soţia lui Richard, regină nefericită a Engliterei. Corul acesta, alcătuit din regine nefericite, lovite de necruţătoarea mână, are un dramatism excesiv al cărui efect creşte nemăsurat.[7] La fel în minunatul, îngrozitorul vis al lui Clarence înaintea morţii se arată o imensă încărcătură de spaimă şi frumuseţe de la groaza înecatului care nu poate muri, la fundul de mare pe care zac hârcile cu ochi de pietre preţioase scânteietoare, prevestire neclară a morţii lui în butoiul cu vin scump, rubiniu de Malvasíe.[8] Chiar monologul de deschidere al tragediei, prologul ţinut de erou însuşi, are o bravadă barocă neobişnuită, într-adevăr un prolog, Care ar fi cel mai complet portret al eroului spus de el însuşi, ar constitui în mâinile unui autor dramatic de rând o eroare dramatică. Adică o expunere care ar începe, paradoxal, cu punctul culminant, cu dezvăluirea totală a eroului, ar fi subţiată, anemiată de la început, nemaiavând substanţă din care să crească. Dar Shakespeare e Shakespeare şi nesfârşite sunt căile artei lui. Dacă, pe de o parte, cronicile se seriază în ordinea succesiunii istorice, monologul e o culminanţă pregătită din ultima parte a dramei Henry al VI-lea, când regele, înainte de a fi ucis de Gloster, profetizează, ca mai toţi eroii shakespearieni înaintea morţii, după vechi tipare clasice homerice sau eschiliene, nefericirea Angliei sub Richard, clipa când toţi vor blestema naşterea lui. Şi atunci face loc tradiţiei populare despre prinţul strâmb, venit în lume cu peceţile groazei:   „The owl shriek’d at thy birth, — an evil sign; The night-crow cried, aboding luckless time; Dogs howl’d, and hideous tempest shook down trees; The raven rook’d her on the chimney’s top, And chattering pies in dismal discords sung. Thy mother felt more than a mother’s pain, And yet brought forth less than a mother’s hopet To wit, An indigest deformed lump, Not like the fruit of such a goodly tree. Teeth hadst thou in thy head when thon wast born, To signify thou cam’st to bite the world”.[9]   Restul profeţiei e împiedicat de Richard, care-l străpunge pe rege, ştiind care e ultimul cuvânt al acestuia. El însuşi cunoaşte legenda venirii lui pe lume cu dinţii şi cu picioarele înainte şi de aceea, ştiindu-se monstru, deţinător al unei cumplite unicităţi, se hotărăşte să joace pe monstrul încă din acest sfârşit al dramei Henry al Vl-lea, unde spune:   „I have no brother, I am like no brother; And this word love, which greybeards call divine, Be residentin men like one another And not in me: I am myself alone”[10]   Unicitatea monstruoasă a eroului, de care el e atât de conştient, este un produs negativ al vremii Renaşterii care a zămislit titani. Ca şi Tamburlaine the Great al lui Marlowe, Richard e o individualitate cu o forţă nebănuită a voinţei şi a faptei, dar călăuzită de o întoarsă înţelegere a sensurilor vieţii şi ale lumii. Aşa se explică de ce toţi contemporanii îl numesc agent al iadului „cacodemon”, diavol, venit în lume să facă din ea un infern, răsturnând toate valorile şi punându-le în slujba ambiţiei, a orgoliului, a inteligenţei sale, toate uriaşe, închise într-un trup schilod. O personalitate monstruoasă e Richard fiindcă încearcă să supună istoria şi mersul ei năzuinţelor lui individuale, anarhice, dispreţuitoare de om, dragoste, compasiune. Dacă însă piesa e privită în sine, nu în seria celorlalte drame istorice, monologul cu care se deschide e o sămânţă a măreţiei şi a nebuniei monstruoase a eroului, zugrăvit, de la început, la dimensiuni negativ grandioase. Din această sămânţă a monologului va creşte logic şi organic întreaga structură dramatică, determinată de necesităţile extinderii eroului pe scena lumii. Adică făptura aceasta avortată a naturii se suie de la început pe piedestalul cel mai înalt, semn al răsturnării lucrurilor în lume, şi mărturiseşte că va stăpâni scena şi lumea cât va trăi, fiind, după propriile lui cuvinte, — „subtle, false and treache-rous”[11]. Într-adevăr, Richard, conte de Gloster, sceleratul, demonul cu cap de geniu, piaza rea care pluteşte asupra lumii atât cât durează acţiunea, aruncă din primele cuvinte sfidarea sa către creaţie, către legile ei. Monologul începe cu o vorbire din care nu lipseşte măreţia fiindcă, aşa cum obişnuieşte Shakespeare, comparaţiile şi metaforele personajului trădează structura lăuntrică a acestuia. Eroul foloseşte metafore nobile, ale anotimpurilor, soarelui, norilor, oceanului, apoi imagini eroice şi graţioase de viaţă războinică şi galantă care contrastează violent cu strâmbul lui trup la care latră câinii, descris îndată după aceea cu o insistenţă şi cu o luciditate rară. Richard, care-şi urmăreşte sadic diformitatea umbrei (pentru că, probabil, îndepărtase orice oglindă din preajmă-i) în scopul de a-şi spori veninul resentimentului, întreprinde după portretul său fizic o autocaracterizare morală surprinzătoare, exprimându-şi intenţia de a fi ticălos şi sugerând căile alese. Mai întâi aşteaptă (şi de aceea provoacă) moartea fraţilor săi. Pe Clarence, care pare să fie bun, nobil şi înzestrat cu darul vorbirii şi pe care-l va ucide prin mâini mercenare, îl consideră „simple, plain”[12]. Pe Edward, regele, mai slab, supus pare-se soţiei sale şi rudelor ei, îl vede ca pe un desfrânat, aşa cum va lăsa să se înţeleagă mai târziu când îi va defăima amintirea. De altfel bănuim că moartea lui Edward va fi survenit printr-o otravă lentă, administrată tot conform orânduirilor „înţelepciunii” pe dos a monstrului, de mâna căruia pier toţi din jur, toţi cei care-i stau în cale. Şi moartea soţiei lui, mai târziu, produsă tot din necunoscute cauze, credem că i se datorează. De altfel această soţie, lady Anne, e un nefericit instrument al ambiţiei cuceritoare a lui Richard, pe care-l detestă, dar căruia i se supune într-o scenă formidabilă, cu care numai geniul shakespearian se putea măsura. Soţia prinţului Edward, fost prinţ moştenitor, ucis de mâna fraţilor de York, urmează, a doua oară îndoliată, sicriul socrului ei, regele Henry al VI-lea, bocind şi blestemând pe ucigaş. Acesta apare, demon conjurat de un magician întunecat, în preajma cortegiului funerar, aruncându-i mincinoase vorbe de dragoste, punând crimele lui pe socoteala pasiunii pe care o nutreşte pentru ea. Lady Anne îl scuipă, îl înjuriază cu nume de făpturi veninoase „adders, spiders, toads”, „any creeping venom’d thing”[13]), îl goneşte, rănile mortului se deschid, dar la ultimele replici femeia se îmblânzeşte şi primeşte cererea în căsătorie. Şi aci excesul contrastelor care ar putea stârni un efect melodramatic e dominat de figura eroului. Richard, inteligent şi abil, cunoscând nestatornicia sufletului feminin, peţeşte în joc grotesc femeia lângă sicriu şi o cucereşte. După aceea, încetând simularea de murmur de dragoste, se obiectivează superior şi se amuză ironic pe propria lui socoteală, apreciind mai ales momentul în care a triumfat („Was ever woman în this humour woo’d? / Was ever woman în this humour won?[14]), precum şi valoarea victoriei strâmbei sale făpturi, atât de săracă pe lângă frumuseţile fostului soţ al lady-ei Anne, de care-şi aminteşte cu oarecare admiraţie, deşi el l-a ucis („Young, valiant, wise, and, no doubt right royal”[15]). Având foarte numeroase coarde la lira-i rău-sunătoare, Richard se poartă altfel cu fiecare personaj, adulând, flatând, ucigând, ameninţând sau pur şi simplu injuriind, dacă interlocutorul e neinteresant. De aceea în scena cu regina şi fraţii ei el e vulgar, obraznic, insultător, iar pe de altă parte se arată ipocrit, dar tot în râs, în joacă, vorbindu-le de inima lui „dulce, milostivă” („soft and pitiful”[16]) sau despre faptul că el e prea „copilăros-lunatec” pentru lumea aceasta („childish-foolish”[17]). După moartea lui Edward şi arestarea, apoi executarea fraţilor şi fiilor reginei, Vaughan, Rivers şi Grey, începe noua strategie a lui Richard în lupta împotriva prinţilor moştenitori ai fratelui său. El dispare din primul plan al acţiunii pentru a-l lăsa pe Buckingham, ajuns omul lui de încredere, să lucreze. Procedeul este iarăşi neobişnuit în tehnica dramatică, pentru ca e nefiresc, ca în actul al III-lea în special, actul punctului culminant, în care ciocnirea definitivă dintre erou şi lume se produce, eroul să fie în plan secund. Dar asta e o simplă aparenţă. Richard se face că se supune cu oarecare autoconstrângere planurilor de mărire concepute pentru el de credinciosul său slujitor, dar de fapt el e cel care sugerează, prin prezenţă, gesturi şi tăceri, lui Buckingham, liniile de acţiune. Acestea converg spre proclamarea lui ca rege în finalul actului al III-lea, după marea scenă de făţărnicie a apariţiei sale la Baynard Castle cu o carte de rugăciuni în mână, între doi clerici învăţaţi cu care „dezbate” probleme de… dogmă religioasă. Richard tace ca să nu se compromită, fiindcă îşi dă singur seama că ura împotriva nepoţilor lui, copii încă, e monstruoasă şi că i-ar putea aliena şi foarte puţinele simpatii de care se bucură. Pe de altă parte, e prudent, fiindcă s-ar putea ca planul să-i eşueze, şi atunci, desigur, toată răspunderea şi vina ar cădea asupra lui Buckingham. Că Buckingham e un simplu agent o dovedeşte adresa lui inegalabilă de curtezan, aproape genială, forţa de persuasiune fără pereche, venite de pe undeva de prin genialele impulsuri dominatoare ale stăpânului său. Parcă în toată marea scenă a captării bunăvoinţei maselor, Richard e cu ochii lui de bazilisc asupra lui Buckingham, pe care-l mânuieşte mental ca pe o marionetă. Fiindcă Buckingham e un naiv de treabă, plin de zel pentru stăpânul său, şi care mai păstrează nişte scrupule şi nişte iluzii, dar lipsit de inteligenţă. El e un răsfrângător, un fel de medium al ideilor şi al intenţiilor lui Richard. De altfel şi rezerva lui la uciderea prinţilor, pe care regele nou încoronat o încredinţează altcuiva, lui Tyrrel, e o probă a nepotrivirii totale dintre stăpân şi slujitor, care mai cere chiar, cu multă neîndemânare, semănându-şi în sfârşit sieşi, favoarea promisă odată de acela, ignorând deci adevărata natură a lui Richard. Moartea prinţilor e dorită de rege în primul rând pentru a-şi asigura lipsa de concurenţă la tronul nou dobândit. Dar mai contribuie la dorinţa de ucidere a copiilor, şi neobişnuita jignire pe care, fără să vrea, cel mic, ducele de York, a adus-o, în vioiciunea minţii lui, unchiului primejdios. Nepotul ia peste picior pe unchi pentru făptura lui stârpită şi ştie să răspundă, vesel şi ironic, la toate întrebările şi să înţeleagă ceea ce alţii nu înţeleg. Şi el, micul prinţ, repetă leit-motivul dinţilor lui Richard.[18] Fireşte, Gloster ştie toate acestea despre sine, dar nimeni în afară de el, n-are voie să le ştie, cu atât mai puţin să le spună. Actul al IV-lea, cel în care are loc moartea copiilor regali cu braţe de alabastru şi guri de floare, e cel mai trist. Acum corul de care pomeneam la început este sporit cu bocetele şi blestemele mamei copiilor, fosta regină Elizabeth, care le-a învăţat de la Margaret. Lamento-ul lor e ca al unui cor antic ce-a învăţat din propriile dureri deşertăciunea tuturor lucrurilor lumii, umbra şi neconsistenţa lor. Margaret pronunţă din nou leit-motiv-ul dinţilor[19], şi regele se iveşte realizând o simetrie ciudată cu apariţia lui în actul I în mijlocul bocetului Annei. Acum peţeşte, de la mama îndoliată de moartea fiilor, pe fiica ei, ca să-şi asigure totuşi alianţa urmaşilor fostului rege. Şi ca şi Anne, Elizabeth consimte, trecând în ochii totuşi obiectivi şi mereu lucizi ai lui Richard drept ceea ce este: „relenting fool. and shallow changing woman”[20]. Mergând pe direcţia diagonalei create de simetriile baroce, ajungem la monologul din actul al V-lea, care completează şi reproduce, însă în alte împrejurări, pe cel din actul I. Acum eroul se, află în cel mai de jos moment al vieţii sale, în preajma hotărâtoarei bătălii, după grozava noapte când duhurile au venit să-l blesteme, aşa cum s-au dus să-l binecuvânte pe Richmond. Trezindu-se din coşmar, îngrozit, vorbeşte pentru întâia oară plin de spaime şi slăbiciuni, măcinat de presimţiri. Pentru întâia oară Richard invocă numele Domnului. Privirea pe care o aruncă înăuntrul său e fără milă şi, parcă, în ciuda presimţirilor sinistre, e nuanţată de o uşoară ironie. El însuşi se dispreţuieşte şi se condamnă pentru ticăloşia sa, dedublându-se ca un erou modern. Întrebările lui înfrigurate, anxioase, reflecţiile de mai târziu, ca acelea despre soarele care nu vrea să apară şi despre rouă, sunt încărcate de expresie şi nu lipsite de oarecare poezie. Dezmeticit însă, vorbeşte în oraţia către armată din nou ca un scelerat, ca un dispreţuitor de oameni şi Dumnezeu. În lupta care urmează şi în care rămâne singur, e teribil. Ultimele lui replici, memorabile, sunt croite pe adevăratele lui măsuri. „Slave — răspunde el celui care-l sfătuieşte să fugă — I have set my life upon a cast / And 1 will stand the hazard of the die”[21] semn al eroismului care se ascunde în această ticăloasă făptură nelipsită de măreţie. Iar faimoasa „A horse! a horse! my kingdom for a horse!”[22] nu e un semn al deznădejdii, ci o încheiere firească a socotelii cu lumea pe care acest monstru erou a pus atât de puţin preţ. Richard a dorit măririle lumii, deşi ştie ce puţin valorează, şi nu s-a înspăimântat de pierderea lor. El stă parcă prin aceasta deasupra regnului uman şi dedesubtul, lui, depăşind fiara prin lipsa afectivităţii, cum singur spune, şi omul, prin inteligenţă uriaşă dar rea. Numele de demon cu numeroase variaţii revine ades pe buzele interlocutorilor. Nu ştim altă reprezentare scenică a unui moment shakespearian mai potrivită decât aceea a morţii lui Richard de către Lawrence Olivier.[23] Contracţiile acelea nefireşti de pasăre sau fiară otrăvită ori înjunghiată, rezistenţa la moarte a unui trup însufleţit de o mare forţă, de o mare energie chiar negativă, au încheiat în sensul adevărat shakespearian tragedia. Cu moartea lui Richard vântul de nebunie care trecuse deasupra Angliei a încetat. Richmond, aşezând la loc toate cele răsturnate, cuminte, dar „shallow”[24] aşa cum zicea despre el demonicul său rival, va spune judecând trecerea lui Richard prin această lume: „England hath long been mad, and scarr’d herself”[25]. Dintr-un rege oarecare al Angliei, un feudal setos de mărire, despre care poporul a păstrat tradiţii de spaimă, geniul dramaturgului englez a făcut un erou tragic de primă mână, concurând viaţa prin ficţiune adăogată la schema adevărului istoric. Încă o dată în dramele sale istorice, în cronicile sale, Shakespeare a izbândit cu realismul său profund, cu perfecta cunoaştere a sufletului omenesc, asupra limitatelor, simplelor date ale istoriei. Prin bogăţia inepuizabilă a detaliilor semnificative din care se alcătuieşte individualizarea artistică, prin unitatea păstrată perfect în diversitatea atât de neobişnuit complexă a caracterului central, prin subordonarea tuturor mijloacelor unei viziuni într-adevăr dramatice asupra universului uman, Richard al III-lea se aşază între marile drame shakespeariene. Şi, asemenea lui Rembrandt sau Bach, Shakespeare a depăşit tiparele convenţionale şi procedeele stabilite ale barocului, folosite de el din belşug, ridicându-se deasupra lor prin geniul său, care a scos din viaţă sau a instilat vieţii sensurile şi dramele cele mai adânci. Richard al III-lea este încă una dintre victoriile răsunătoare ale realismului rinascimental. Iar traducerea marelui matematician şi poet Ion Barbu, din nefericire necompletă, dăruieşte ciudatei drame turburătoare echivalenţe anglo-române, dintre cele mai strălucite pe care le ştim. Cele două geme ale actelor ce i se datoresc au fost prinse însă într-o demnă, de metal nobil montură, de priceperea stihuitoare a tânărului orfevru Romulus Vulpescu. Astfel tălmăcirea înmănunchiază dintr-o dată omagiul a două generaţii de poeţi faţă de „marele brit”, de „geniala. Acvilă a Nordului”, cum îi spunea cu pasiune admirativă, lui Shakespeare, Mihai Eminescu, cel mai mare poet român. Se cuvine să ne alăturăm toţi în acest omagiu în preajma împlinirii a 400 de ani de la naşterea lui William Shakespeare.   Zoe Dumitrescu-Buşulenga     Teatrul de televiziune Richard Al III-lea se poate urmări pe linkurile de mai jos, gratuit   Richard al III-lea - Partea I   https://latimp.eu/richard-al-iii-lea-de-w-shakespeare-teatru-tv-partea-i/   Richard al III-lea - Partea a II-a https://latimp.eu/richard-al-iii-lea-de-w-shakespeare-teatru-tv-partea-a-ii-a/   Richard al III-lea - Partea a III-a https://latimp.eu/richard-al-iii-lea-de-w-shakespeare-teatru-tv-partea-a-iii-a/     Cartea de citit și descarcat gratuit                    

    HENRIC AL VI-LEA, partea I                                                      Henry VI, part 1, 1588-1592   Persoanele   Regele Henric al Vi-lea ducele de Gloucester, unchiul regelui şi protector Ducele de Bedford, unchiul regelui şi regentul Franţei Thomas Beaufort, duce de Exeter, unchiul-mare al regelui Henry Beaufort, unchiul mare al regelui, episcop de Winchester, mai târziu cardinal John Beaufort, conte, apoi duce de Somerset Riahard Plantagenet, fiul lui Richard, fost conte de Cambridge, mai târziu duce de York Contele Warwick Contele de Salisbury Contele de Suffolk Lord Talbot, apoi conte de Shrewsbury John Talbot, fiul său Edmund Mortimer, conte de March Margareta, fiica lui Reignier, apoi soţia regelui Henric al VI-lea Sir John Fastolfe Sir William Lucy Sir William Glansdale Sir Thomas Gargrave Primarul Londrei Woodvile, locotenentul Turnului Vernon, din facţiunea de York (Roza Albă) Basset, din facţiunea Lancaster (Roza Roşie) Charles, principele şi mai târziu regele Franţei Reignier, duce de Anjou şi regele titular al Neapol-ului Ducele de Bourgogne Ducele de Alençon Bastard d’Orléans Guvernatorul Parisului Maestrul tunar al Orléans-ului şi fiul său Generalul trupelor franceze din Bordeaux Bătrânul păstor, tatăl Ioanei d’Arc Contesa d’auvergne Ioana d’arc (fecioara) Lorzi; păzitori ai Turnului; heralzi, ofiţeri; ostaşi; vestitori şi oameni din suită; un sergent; un portar. Demoni, care apar Ioanei.     Acţiunea se petrece parte în Anglia, parte în Franţa.       Actul I   Scena 1   Mănăstirea Westminster. Marş funebru. Catafalcul regelui Henric al V-lea[1] e înconjurat solemn de ducii de Bedford, de Gloucester şi de Exeter, de contele de Warwick, de episcopul de Winchester, de heralzi etc.   Bedford: Să se-nveşmânte-n vălul nopţii cerul![2] Comete, voi, ce-mpărăţii surpaţi[3], Rotiţi a voastră coamă de cleştar[4] Şi biciuiţi, din ceruri, stelele Ce-au fost lui Henric piaza rea a morţii – Al cincilea din Henricii iluştri, Din regii Angliei, cel mai măreţ! Gloucester: Un rege mai puternic n-am avut. Era sortit şi demn să poruncească. Rotind-o-n fulger, spada lui orbea Şi braţele de întindea, păreau Mai lungi ca aripile de balaur Şi ochii la mânie-i scăpărau Străfulgerări, că duşmanii fugeau De parcă soare de amiaz-ardea Şi suliţi le-nfigea încinse-n frunţi… Dar vorbele nu-i pot cuprinde fapta, Căci braţul înălţa doar ca să-nvingă. Exeter: Am îmbrăcat cernite haine, totuşi, în sânge doliul să ni-l purtăm[5], Căci  Henric este mort şi nu-i vom da Viaţă dacă-i vom păzi coşciugul… Cu veghea noastră, noi sărbătorim Ca robii-n ham, la carul de triumf, Victoria umilitoare-a morţii – Noi, blestem să zvârlim acelor zodii Ce gloria ne-au prăbuşit-o-n pulberi? Sau pe francezi să-i credem vrăjitori, Care, speriaţi de dânsul, au umblat Cu farmece[6] şi moartea i-au adus[7]? Winchester: A fost alesul Domnului, ca rege… Pentru francezi nici ziua judecăţii Nu va putea fi mai spăimântătoare Decât i-a-nfricoşat vederea lui. Şi Domnul oştilor l-a ocrotit[8] Biserica nălţând fierbinte rugă. Gloucester: Biserica? De nu s-ar fi rugat Atâta popii împotriva lui, Poate că nu murea atât de iute[9]. Ha, ştiu, v-ar fi pe plac vrun prinţişor Pe care să-l struniţi ca pe-un şcolar. Winchester: Oricare ne-ar fi, Gloucester, gustul nostru, Tu eşti protector, tu vrei guvernarea, Căci ţi-e soţia mândră şi te ţine în jug[10], cum nu vrei să te ţină Domnul, Nici sfinţii oameni ai bisericii. Gloucester: Domol! Tu ştii că nu-ţi prea place postul, Iar în biserică de intri vrei Prin rugi doar ca să scapi de vrun duşman. Bedford: Sfârşiţi, sfârşiţi cu cearta; staţi cuminte: Vom merge la altar… Heralzi, veniţi, în loc de aur, armele vom da Prinos dumnezeirii, căci ne sunt Zadarnice de când e Henric mort. Acum ne vor veni tot ani de plângeri… Copiii-n loc de lapte-or suge lacrimi Şi insula va fi un câmp de jale Plin de femei rămase-a plânge morţii… Cer ajutorul umbrei tale, Henric! Regatul ţi-l fereşte de discordii, înfruntă-n luptă zodiile rele, Să-ţi licărească sufletul ca steaua Lui Iuliu Cezar – şi mai glorioasă… (E întrerupt de intrarea unui purtător de veşti.) Vestitorul: Cinstiţi stăpâni şi lorzi, sosesc din Franţa Şi vă salut, dar triste veşti v-aduc: Despre prăpăduri, pierderi şi omoruri… Rouen, Guyenne, Reims, Orléans, Paris, Gisors, Poitiers – pierdute toate sunt. Bedford: Spui asta faţă chiar cu leşul lui? Vorbeşte-ncet, căci dac-aude Henric De pierderea acestor mari oraşe, El o să sfarme plumbul[11] din cosciug[12]. Gloucester: Pierdut Parisul? S-a predat Rouen-ul?! Oh, dacă Henric s-ar scula din morţi, De groază, sufletul din nou şi-ar da. Exeter: Dar cum se poate? Ce trădare-a fost? Vestitorul: N-a fost trădare… Nu… Dar ne-au lipsit Şi bani şi oameni. Zvon e prin oştire Că-ncurajaţi partide diferite Şi-n loc să vreţi, uniţi, să duceţi lupta, Voi vă certaţi şi-alegeţi generali: Pe unul că lungeşte bătălia, Pe altul c-ar zbura, dar n-are aripi, Pe-al treilea că fără cheltuială, Cu vorbe doar, ar fi să-ncheie pacea… Trezeşte-te, nobleţe-a Engliterii,   [1] Felul în care începe piesa constituie o legătură cu tetralogia Richard al II-lea, Henric al IV-lea, Partea I şi a II-a şi Henric al V-lea. Odată ce a dispărut mâna puternică a lui Henric al V-lea, englezii încep să piardă cuceririle acestuia în Franţa. Scena de doliu din actul I simbolizează succesiunea rapidă de dezastre care se abat asupra Angliei. Tema piesei este pierderea Franţei datorită Ioanei d’Arc şi apoi soţiei lui Henric al VI-lea, Margareta de Anjou, cu care s-a căsătorit în 1444 şi care apare în Henric al VI-lea, Partea a II-a. [2] Scena este drapată în negru, cum se obişnuia în cazul tragediilor. [3] O superstiţie, obişnuită în epoca clasică şi elizabetană, considera cometele ca anunţând evenimente extraordinare. Imaginea cosmică prevesteşte dezastrul care se va abate asupra Angliei. [4] Coama (pletele) de cleştar a cometei e înlocuită acum de părul Meduzei care consta din şerpi. Imaginea pletelor de cleştar este inspirată din Metamorfozele lui Ovidiu, XV, 849-50. [5] În sensul de a declara război francezilor. [6] Cronicarul Hall relatează faptul că ducesa de Gloucester a plătit doi vraci să plăzmuiască o figurină de ceară reprezentându-l pe rege, care să fie apoi arsă cu încetul, conform practicilor vrăjitoriei, pentru a pricinui moartea regelui. [7] Traducere modificată. [8] Henric al V-lea este comparat aici cu David, ale cărui oşti luptau pentru Dumnezeu. [9] Aluzie la episcopul de Winchester, despre care se spunea că a făcut rugăciuni împotriva lui Henric al V-lea.   [10] Shakespeare anticipează aici rolul tragic al soţiei lui Gloucester în Henric al VI-lea, partea a II-a. [11] Sicriul de plumb din interiorul sarcofagului. [12] Traducere modificată.     Decărcați piesa de la atașamente