Andrea Camilleri

Sunetul viorii de Andrea Camilleri 1 Că avea să fie o zi cât se poate de proastă comisarul Salvo Montalbano se convinse chiar din clipa în care deschise obloanele ferestrelor de la dormitor. Era încă noapte – probabil că avea să se crape de ziuă de-abia peste o oră, dacă nu şi mai bine –, totuşi întunericul parcă îşi pierduse din intensitate, suficient cât să lase să se întrezărească cerul gemând de nori burduşiţi cu apă; dincolo de fâşia alburie de plajă, marea părea un pechinez. Din ziua în care o piticanie din rasa cu pricina – tot muchilipsit cu funde şi fundiţe – îi încercase al dente pulpa, după o repriză de schelălăituri ce se voiau de fapt lătrat, Montalbano începuse să-i spună mării „câine pechinez” atunci când era brăzdată de rafale scurte şi reci, care stârneau miriade de valuri minuscule, încununate cu ciufuri ridicole de spumă. Cât despre umoare, aceasta era deja la pământ, având în vedere că primul lucru pe care îl avea de făcut dimineaţă nu era deloc plăcut: să participe la o înmormântare. De cu seară dăduse gata juma’ de kil de anşoa proaspete cumpărate de menajera Adelina, pe care le făcuse salată, cu mult suc de lămâie, ulei de măsline şi piper măcinat proaspăt. Un festin măreţ, ce mai la deal, la vale, însă primise un telefon care avusese darul să-i strice toată seara. — Alo, dom’le? Dom’le, ’mneavoastră personal în pirsoană sunteţi la tilifon, dom’le? — Eu însumi personal în însăşi persoana mea mi-s, Catarè. Poţi vorbi fără grijă. Hotărâse împreună cu ceilalţi din comisariat să-l posteze la centrală ca să răspundă la telefoane, crezând – eronat, după cum avea să se dovedească apoi – că acolo va face mai puţine stricăciuni decât oriunde altundeva. După câteva solemne crize de furie, Montalbano înţelesese că singura posibilitate de a avea cu el un dialog situat în limitele tolerabile ale vorbitului în dodii era să-şi însuşească limbajul lui. — Cer pardonanţă şi priinţă, dom’le. Aha. Cerea iertare şi îngăduinţă. Montalbano îşi ciuli urechile: dacă aşa-zisa limbă talienească a lui Catarella devenea ceremonioasă şi pompoasă, însemna că situaţiunea nu era deloc uşoară. — Vorbeşte cu încredere, fără ezitanţă, Catarè. — Acu’ trei zile în urmă v-or căutatără chiar pe ’mneavoastră personal în pirsoană, dom’le, ’mneavoastră nu eraţi vinit la secţie, pe urmă eu uitai să vă fac referinţă. — Şi de unde or sunatără? — Din Florida, dom’le. Montalbano înmărmuri literalmente. Într-o viziune nu mai lungă de o fracţiune de secundă, se văzu pe el însuşi în trening, făcând jogging împreună cu câţiva agenţi americani de la Narcotice, atletici, cu ţeasta rasă, implicaţi cu toţii într-un dosar complex de trafic de droguri. — Satisface-mi o curiozitate, Catarè: în ce limbă v-aţi vorbit? — Păi, în ce limbă să ne vorbim, dom’le? În talienească, altminterea cum? — Ţi-au zis ce vor? — Bine’nţeles, tot despre orişice lucru mi-or zisără. Or zisără aşa: că muri muierea vicechestorului Tamburrano. Scoase un suspin de uşurare: fusese peste puterile lui să şi-l reţină. Nu telefonaseră din Florida, ci de la comisariatul din Floridia, lângă Siracusa. Caterina Tamburrano era de multă vreme grav bolnavă, iar vestea că murise nu-l luă tocmai prin surprindere. — Dom’le, tot ’mneavoastră personal în pirsoană sunteţi la tilifon? — Tot eu personal sunt, Catarè, nu făcui schimb cu altu’. — Mai ziseră aşa: că servisu’ funeralier o să fie joi de dimineaţă, cam pe la nouă. — Joi? Adicătelea mâne dimineaţă? — Da, ’trăiţi, dom’le. Îl lega o prietenie prea veche de Michele Tamburrano ca să nu se ducă la înmormântare; în plus, i se oferea posibilitatea să remedieze cu demnitate faptul de a nu-i fi dat omului nici măcar un telefon în ultima vreme. Hm, de la Vigàta la Floridia erau trei ore şi jumătate de mers cu maşina. — Ascultă, Catarè, maşina mea-i la mecanic. Mâne dimineaţă, la cinci fix, o maşină de serviciu să fie aici, la mine, la Marinella. Pe urmă, îl anunţi pe domnul Augello că eu o să stau absent până după-amiază. Ai înţeles bine ce-ţi zisei?   Ieşi de sub duş cu pielea roşie ca de rac fiert: ca să contrabalanseze senzaţia de frig care îl încerca de când văzuse culoarea mării, abuzase de apa fierbinte. Începuse să-şi radă barba când auzi maşina de serviciu. De altfel, era foarte dificil să n-o audă cineva pe o rază de zece kilometri! Maşina se catapultă cu viteză supersonică pe tăpşanul din faţa casei, frână strident împrăştiind rafale de pietriş în toate direcţiile, apoi se auzi un vaiet deznădăjduit de motor ambalat la maximum, un strigăt sfâşietor al schimbătorului de viteze, un scrâşnet acut de cauciucuri şi o nouă rafală de pietriş. Care va să zică, şoferul făcuse o manevră de întoarcere, postându-se în poziţie de plecare. Când ieşi din casă, dădu cu ochii de Gallo, şoferul oficial al comisariatului, care jubila. — Ia uitaţi ici, dom’ comisar! Vedeţi ce urme lăsai? Tu, ce manevră-mi ieşi! În loc o-ntorsei, nu alta! — Felicitări, făcu Montalbano cu un aer trist. — Pun sirena? îl iscodi Gallo când urcară în maşină. — Da, în cur pune-ţi-o, îi răspunse comisarul, încruntat. Şi închise ochii să doarmă: n-avea chef de vorbă.   Înţelegând că superiorul său se pregătea să tragă un pui de somn, Gallo, care suferea de sindromul Indianapolis, acceleră din ce în ce mai tare, silindu-se să ajungă la o viteză pe măsura abilităţilor de şofer pe care credea că le are. Prin urmare, nu trecu niciun sfert de oră de când plecaseră la drum când surveni accidentul. Auzind scrâşnetul brusc al frânelor, Montalbano deschise ochii, dar nu văzu nimica-nimicuţa: mai întâi, ţeasta îi fu împinsă violent în faţă, apoi trasă la fel de violent înapoi de centura de siguranţă. Urmă un zgomot devastator de tablă contorsionată, după care se întronă din nou liniştea, o linişte de poveşti cu zâne, cu ciripit de păsărele şi lătrat de câini. — Eşti rănit? îl întrebă comisarul pe Gallo, observând că şoferul îşi masa pieptul. — Nu. Da’ ’mneavoastră? — N-am ni’ca. Da’ cum s-a-ntâmplat? — O gaddrina-mi tăie calea. — Cine a mai pomenit ca o găină să traverseze strada când trec maşini! Hai să vedem ce pagube avem. Coborâră. De jur împrejur, nici ţipenie. Urmele lungi, de frână, se întipăriseră pe asfalt: chiar în locul de unde începeau se putea observa o moviliţă întunecată.

Hotul de merinde de Andrea Camilleri 1 Se trezi rău, ţâfnos: somnu-i fusese tot o foială, din cauza celui un kil jumate de sardine a beccafico înfulecate de cu seara. Era lac de sudoare, iar cearşafurile leoarcă i se înfăşuraseră strâns pe trup: avu sentimentul că se transformase într-o mumie. Se ridică din pat, se duse în bucătărie, smuci uşa frigiderului şi dădu pe gât o jumătate de sticlă de apă rece. În timp ce bea, aruncă o căutătură afară, prin fereastra larg deschisă. Pâlpâirea vioaie a zorilor promitea o zi bună, o mare ca oglinda şi un cer limpede, fără nori. Cum starea vremii îi influenţa întotdeauna starea de spirit de peste zi, Montalbano se simţi asigurat în privinţa propriei umori din orele ce aveau să vină. Era încă devreme: se vârî la loc în pat şi se pregăti pentru alte două ore de somn, trăgându-şi cearşaful peste cap. Aşa cum făcea mereu înainte de a adormi, chemă în minte imaginea Liviei dormind în patul ei de la Boccadasse, Genova: era o prezenţă care îi dădea siguranţă în fiecare călătorie – fie ea lungă sau nu – spre the country sleep, cum zicea o poezie de Dylan Thomas care îi plăcuse tare mult. Călătoria abia începuse când, brusc, fu întreruptă de soneria telefonului. Sunetul strident îl simţi drept în moalele capului, ca o virrìna, o bormaşină care îi intra pe o ureche pentru a-i ieşi pe cealaltă, sfredelindu-i creierul. — Alo! — Cine-i acolo? — Zi-mi întâi cine eşti! — Catarella-s! — Ce-i? — Iertăciune vă cer, dom’le, da’ nu vă recunoscui vocea că sunteţi ’mneavoastră. Posibil că dormeaţi? — Posibil că da, la cinci dimineaţa! Vrei să-mi zici odată ce-i, fără ca ulterior să mă mai freci la icre? — Avem un mort omorât la Mazàra del Vallo. — Şi ce mă fute grija pe mine? Eu sunt la Vigàta. — Staţi să vedeţi, dom’le, că mortu’… Trânti receptorul şi scoase telefonul din priză. Înainte să închidă ochii, îşi spuse că nu era exclus să fi fost căutat de prietenul său Valente, vicechestorul din Mazàra. Avea să-l sune mai târziu, de la birou.   Obloanele se izbiră violent de perete. Montalbano ţâşni drept în sus, cu ochii cât cepele de spaimă: în toropeala somnului care încă îi stăpânea simţurile, era convins că auzise un foc de armă. Afară, vremea se schimbase pe nepusă masă şi un vânt rece şi umed răscolea de zor marea, stârnind valuri cu spumă gălbuie, iar pe cer forfoteau nori aducători de ploaie. Sări din pat blestemând printre dinţi, se duse în baie, dădu drumul la duş şi se săpuni din cap până-n picioare. Deodată, apa se opri. La Vigàta – prin urmare, şi la Marinella, acolo unde locuia – apa curgea, în medie, o dată la trei zile. În medie, pentru că nu era exclus să curgă două-trei zile la rând sau, dimpotrivă, o dată pe săptămână. În consecinţă, Montalbano îşi luase măsuri de precauţie, instalându-şi pe acoperişul vilei câteva recipiente încăpătoare, însă se vedea treaba că acum apa era oprită de mai bine de opt zile – cam asta era autonomia maximă de care se putea bucura. Se repezi în bucătărie, puse o oală sub robinet, sperând să mai strângă ceva de la firicelul de apă care încă mai clipocea tremurat; procedă la fel şi cu lavaboul din baie. Cu puţinul de apă strâns, izbuti într-un fel sau altul să-şi îndepărteze săpunul de pe piele, însă cu siguranţă că păţania îi cam stricase dispoziţia. În timp ce conducea spre Vigàta, aruncând vorbe de ocară tuturor şoferilor întâlniţi în cale – care, da, foloseau filele din Codul Rutier şi pe-o parte, şi pe alta, dar numai ca să se şteargă la cur cu ele –, îşi aminti de telefonul lui Catarella şi de explicaţia pe care şi-o dăduse înainte de a adormi. Nu stătea deloc în picioare: dacă ar fi avut nevoie de el, Valente l-ar fi căutat acasă, nu la birou; chiar şi la cinci dimineaţa. Era o explicaţie pe care o scornise din comoditate, ca să-şi descarce conştiinţa şi să se bucure în sfânta pace de alte două ore de somn. — Nu-i nimenea, niciunu’ absolut! îl înştiinţă Catarella de cum îl văzu, ridicându-se respectuos de pe scaunul de la centrala telefonică. De comun acord cu Fazio, hotărâse să-l instaleze acolo: deşi convorbirile cu el semănau mai degrabă cu un delir continuu, fiind total improbabile, la centrala telefonică producea mai puţine pagube decât oriunde altundeva. — De ce? E sărbătoare? — Nu, ’trăiţi, dom’le, nu-i zi de sărbătoare. Îs toţi în port, din cauza lu’ mortu’ ăl omorât de la Mazàra, ăl drept pentru care vă tilifonai, dacă v-amintiţi, azi-dimineaţă devreme. — Păi, dacă mortu-i la Mazàra, ce s-au dus să facă în port? — Nu, ’trăiţi, dom’le, mortu’ aici îi. — Şi dacă mortu-i aici, Hristoase Dumnezeule, de ce-mi spui că-i la Mazàra? — Pen’ că mortu’ din Mazàra era. Acolo-şi făcea veacu’. — Cataré, ia-o-ncet: care vasăzică, după cum spui tu, dacă unu’ omoară aici, la Vigàta, un turist din Bergamo, tu ce-mi zici? Că e un mort la Bergamo? — Dom’le, chistiunea aşa-i: că mortu’ ăsta-i mort de tranzit. Adicătelea l-au împuşcatără pe când se găsea el îmbarcat pe un vas de pescuit din Mazàra. — Şi cine l-a împuşcat? — Tunisienii, dom’le. Posomorându-se brusc, renunţă să mai afle ceva de la el. — Domnul Augello e şi el acolo, în port? — Da, să trăiţi. Mimì Augello, adjunctul său, i-ar fi rămas recunoscător dacă nu s-ar fi lăsat văzut prin port în ziua aceea. — Ascultă, Cataré, eu trebuie să scriu un raport. Nu sunt aici pentru nimeni.   — Alo, dom’le! S-ar zice că-i don’şoara Livia la tilifon, de la Genova. Ce fac, dom’le? V-o dau sau nu? — Dă-mi-o. — Nu zic, cum mi-aţi ordonatără acum nici zece minute să spui că nu eraţi pentru nimenea… — Cataré, ţi-am zis să mi-o dai la telefon! — Alo, Livia? Ciao. — Ciao pe dracu’ să te ia. Toată dimineaţa am încercat să dau de tine. Telefonul tău de acasă sună în gol. — A, da? Am uitat să-l bag în priză. Vezi tu, o să-ţi vină să râzi, dar azi-dimineaţă, la cinci, m-au sunat să-mi spună… — N-am deloc chef de râs. Am încercat la şapte şi jumătate, după aceea la opt şi un sfert, apoi am încercat din nou la… — Livia, ţi-am spus doar c-am uitat… — De mine. Pur şi simplu ai uitat de mine. Ştiai de ieri că urma să te sun la şapte şi jumătate, ca să hotărâm dacă… — Livia, te previn. Stă să plouă şi vântul bate cu putere. — Şi ce-i cu asta? — Doar ştii. Pe o asemenea vreme devin indispus. N-aş vrea ca din cauza unor vorbe spuse pe negândite… — Am priceput. Nu te mai sun în veci. N-ai decât să mă suni tu, dacă vrei.   — Montalbano? Cum e? Domnul Augello mi-a raportat totul. Fără îndoială că toată afacerea asta va avea repercusiuni la nivel internaţional. Nu crezi? Se simţi luat ca din oală: nu pricepea niciun rahat ni’ca din ce-i spunea chestorul. Alese calea unei încuviinţări neutre, exprimate în termeni generali: — Ei, da. Ei, da. Repercusiuni la nivel internaţional?! — În orice caz, i-am dat dispoziţie domnului Augello să ia legătura cu prefectul. Afacerea asta, ca să zic aşa, mă depăşeşte. — Ei, da. Ei, da. — Montalbano, te simţi bine? — Excelent. De ce? — Nu, nimic. Atât doar, că mi se părea… — O durere vagă de cap, nimic serios. — Ce zi e azi? — Joi, domnule chestor. — Ascultă, nu treci sâmbătă seara pe la noi, la masă? Nevastă-mea m-a anunţat că face spaghetti al nero di seppia. O minunăţie. Paste cu nìvuro di sìccia[1]. La cât de negru de supărare era în clipa aceea, probabil că ar fi putut produce suficient sos de sepie pentru un chintal de spaghetti. Repercusiuni la nivel internaţional?!   Intră Fazio. Se năpusti asupra lui, mai-mai să-l doboare. — Are cineva din secţia asta bunăvoinţa să-mi spună ce, futu-i mama mă-sii, se întâmplă aici? — Dom’le, nu vă vărsaţi nădufu’ pe mine numa’ pen’ că afară bate vântul, iar eu mă nimerii aici cel dintâi. Azi de dimineaţă, la prima oră, înainte să-l chem de acasă pe domnul Augello, dădui ordin să fiţi anunţat ’mneavoastră.   [1] Sos negru (cerneală) de sepie (dial. sic.) (n.tr.).