Andrea Camilleri

Hotul de merinde de Andrea Camilleri 1 Se trezi rău, ţâfnos: somnu-i fusese tot o foială, din cauza celui un kil jumate de sardine a beccafico înfulecate de cu seara. Era lac de sudoare, iar cearşafurile leoarcă i se înfăşuraseră strâns pe trup: avu sentimentul că se transformase într-o mumie. Se ridică din pat, se duse în bucătărie, smuci uşa frigiderului şi dădu pe gât o jumătate de sticlă de apă rece. În timp ce bea, aruncă o căutătură afară, prin fereastra larg deschisă. Pâlpâirea vioaie a zorilor promitea o zi bună, o mare ca oglinda şi un cer limpede, fără nori. Cum starea vremii îi influenţa întotdeauna starea de spirit de peste zi, Montalbano se simţi asigurat în privinţa propriei umori din orele ce aveau să vină. Era încă devreme: se vârî la loc în pat şi se pregăti pentru alte două ore de somn, trăgându-şi cearşaful peste cap. Aşa cum făcea mereu înainte de a adormi, chemă în minte imaginea Liviei dormind în patul ei de la Boccadasse, Genova: era o prezenţă care îi dădea siguranţă în fiecare călătorie – fie ea lungă sau nu – spre the country sleep, cum zicea o poezie de Dylan Thomas care îi plăcuse tare mult. Călătoria abia începuse când, brusc, fu întreruptă de soneria telefonului. Sunetul strident îl simţi drept în moalele capului, ca o virrìna, o bormaşină care îi intra pe o ureche pentru a-i ieşi pe cealaltă, sfredelindu-i creierul. — Alo! — Cine-i acolo? — Zi-mi întâi cine eşti! — Catarella-s! — Ce-i? — Iertăciune vă cer, dom’le, da’ nu vă recunoscui vocea că sunteţi ’mneavoastră. Posibil că dormeaţi? — Posibil că da, la cinci dimineaţa! Vrei să-mi zici odată ce-i, fără ca ulterior să mă mai freci la icre? — Avem un mort omorât la Mazàra del Vallo. — Şi ce mă fute grija pe mine? Eu sunt la Vigàta. — Staţi să vedeţi, dom’le, că mortu’… Trânti receptorul şi scoase telefonul din priză. Înainte să închidă ochii, îşi spuse că nu era exclus să fi fost căutat de prietenul său Valente, vicechestorul din Mazàra. Avea să-l sune mai târziu, de la birou.   Obloanele se izbiră violent de perete. Montalbano ţâşni drept în sus, cu ochii cât cepele de spaimă: în toropeala somnului care încă îi stăpânea simţurile, era convins că auzise un foc de armă. Afară, vremea se schimbase pe nepusă masă şi un vânt rece şi umed răscolea de zor marea, stârnind valuri cu spumă gălbuie, iar pe cer forfoteau nori aducători de ploaie. Sări din pat blestemând printre dinţi, se duse în baie, dădu drumul la duş şi se săpuni din cap până-n picioare. Deodată, apa se opri. La Vigàta – prin urmare, şi la Marinella, acolo unde locuia – apa curgea, în medie, o dată la trei zile. În medie, pentru că nu era exclus să curgă două-trei zile la rând sau, dimpotrivă, o dată pe săptămână. În consecinţă, Montalbano îşi luase măsuri de precauţie, instalându-şi pe acoperişul vilei câteva recipiente încăpătoare, însă se vedea treaba că acum apa era oprită de mai bine de opt zile – cam asta era autonomia maximă de care se putea bucura. Se repezi în bucătărie, puse o oală sub robinet, sperând să mai strângă ceva de la firicelul de apă care încă mai clipocea tremurat; procedă la fel şi cu lavaboul din baie. Cu puţinul de apă strâns, izbuti într-un fel sau altul să-şi îndepărteze săpunul de pe piele, însă cu siguranţă că păţania îi cam stricase dispoziţia. În timp ce conducea spre Vigàta, aruncând vorbe de ocară tuturor şoferilor întâlniţi în cale – care, da, foloseau filele din Codul Rutier şi pe-o parte, şi pe alta, dar numai ca să se şteargă la cur cu ele –, îşi aminti de telefonul lui Catarella şi de explicaţia pe care şi-o dăduse înainte de a adormi. Nu stătea deloc în picioare: dacă ar fi avut nevoie de el, Valente l-ar fi căutat acasă, nu la birou; chiar şi la cinci dimineaţa. Era o explicaţie pe care o scornise din comoditate, ca să-şi descarce conştiinţa şi să se bucure în sfânta pace de alte două ore de somn. — Nu-i nimenea, niciunu’ absolut! îl înştiinţă Catarella de cum îl văzu, ridicându-se respectuos de pe scaunul de la centrala telefonică. De comun acord cu Fazio, hotărâse să-l instaleze acolo: deşi convorbirile cu el semănau mai degrabă cu un delir continuu, fiind total improbabile, la centrala telefonică producea mai puţine pagube decât oriunde altundeva. — De ce? E sărbătoare? — Nu, ’trăiţi, dom’le, nu-i zi de sărbătoare. Îs toţi în port, din cauza lu’ mortu’ ăl omorât de la Mazàra, ăl drept pentru care vă tilifonai, dacă v-amintiţi, azi-dimineaţă devreme. — Păi, dacă mortu-i la Mazàra, ce s-au dus să facă în port? — Nu, ’trăiţi, dom’le, mortu’ aici îi. — Şi dacă mortu-i aici, Hristoase Dumnezeule, de ce-mi spui că-i la Mazàra? — Pen’ că mortu’ din Mazàra era. Acolo-şi făcea veacu’. — Cataré, ia-o-ncet: care vasăzică, după cum spui tu, dacă unu’ omoară aici, la Vigàta, un turist din Bergamo, tu ce-mi zici? Că e un mort la Bergamo? — Dom’le, chistiunea aşa-i: că mortu’ ăsta-i mort de tranzit. Adicătelea l-au împuşcatără pe când se găsea el îmbarcat pe un vas de pescuit din Mazàra. — Şi cine l-a împuşcat? — Tunisienii, dom’le. Posomorându-se brusc, renunţă să mai afle ceva de la el. — Domnul Augello e şi el acolo, în port? — Da, să trăiţi. Mimì Augello, adjunctul său, i-ar fi rămas recunoscător dacă nu s-ar fi lăsat văzut prin port în ziua aceea. — Ascultă, Cataré, eu trebuie să scriu un raport. Nu sunt aici pentru nimeni.   — Alo, dom’le! S-ar zice că-i don’şoara Livia la tilifon, de la Genova. Ce fac, dom’le? V-o dau sau nu? — Dă-mi-o. — Nu zic, cum mi-aţi ordonatără acum nici zece minute să spui că nu eraţi pentru nimenea… — Cataré, ţi-am zis să mi-o dai la telefon! — Alo, Livia? Ciao. — Ciao pe dracu’ să te ia. Toată dimineaţa am încercat să dau de tine. Telefonul tău de acasă sună în gol. — A, da? Am uitat să-l bag în priză. Vezi tu, o să-ţi vină să râzi, dar azi-dimineaţă, la cinci, m-au sunat să-mi spună… — N-am deloc chef de râs. Am încercat la şapte şi jumătate, după aceea la opt şi un sfert, apoi am încercat din nou la… — Livia, ţi-am spus doar c-am uitat… — De mine. Pur şi simplu ai uitat de mine. Ştiai de ieri că urma să te sun la şapte şi jumătate, ca să hotărâm dacă… — Livia, te previn. Stă să plouă şi vântul bate cu putere. — Şi ce-i cu asta? — Doar ştii. Pe o asemenea vreme devin indispus. N-aş vrea ca din cauza unor vorbe spuse pe negândite… — Am priceput. Nu te mai sun în veci. N-ai decât să mă suni tu, dacă vrei.   — Montalbano? Cum e? Domnul Augello mi-a raportat totul. Fără îndoială că toată afacerea asta va avea repercusiuni la nivel internaţional. Nu crezi? Se simţi luat ca din oală: nu pricepea niciun rahat ni’ca din ce-i spunea chestorul. Alese calea unei încuviinţări neutre, exprimate în termeni generali: — Ei, da. Ei, da. Repercusiuni la nivel internaţional?! — În orice caz, i-am dat dispoziţie domnului Augello să ia legătura cu prefectul. Afacerea asta, ca să zic aşa, mă depăşeşte. — Ei, da. Ei, da. — Montalbano, te simţi bine? — Excelent. De ce? — Nu, nimic. Atât doar, că mi se părea… — O durere vagă de cap, nimic serios. — Ce zi e azi? — Joi, domnule chestor. — Ascultă, nu treci sâmbătă seara pe la noi, la masă? Nevastă-mea m-a anunţat că face spaghetti al nero di seppia. O minunăţie. Paste cu nìvuro di sìccia[1]. La cât de negru de supărare era în clipa aceea, probabil că ar fi putut produce suficient sos de sepie pentru un chintal de spaghetti. Repercusiuni la nivel internaţional?!   Intră Fazio. Se năpusti asupra lui, mai-mai să-l doboare. — Are cineva din secţia asta bunăvoinţa să-mi spună ce, futu-i mama mă-sii, se întâmplă aici? — Dom’le, nu vă vărsaţi nădufu’ pe mine numa’ pen’ că afară bate vântul, iar eu mă nimerii aici cel dintâi. Azi de dimineaţă, la prima oră, înainte să-l chem de acasă pe domnul Augello, dădui ordin să fiţi anunţat ’mneavoastră.   [1] Sos negru (cerneală) de sepie (dial. sic.) (n.tr.).

Cainele de teracota de Andrea Camilleri ANDREA CALOGERO CAMILLERI (n. 1925) este unul dintre cei mai populari scriitori italieni contemporani. Poet promiţător în tinereţe, apoi regizor de teatru, scenarist şi producător de radio şi televiziune, Camilleri a început să scrie romane târziu, după vârsta de patruzeci de ani. Astăzi, „Bătrânul”, cum îl numesc cu tandreţe contemporanii, este considerat un nume de referinţă al genului poliţist, contribuind la glisarea lui spre ficţiunea literară. Primul său roman, Il corso delle cose, a fost publicat abia în 1978 (deşi fusese scris cu zece ani mai devreme), însă consacrarea literară a cunoscut-o după alţi cincisprezece ani, odată cu romanul La stagione della caccia (Sezonul de vânătoare). În 1994, a apărut Forma apei, primul roman din seria Comisarul Montalbano, personaj care în scurt timp avea să se transforme într-un adevărat cult. Dintre titlurile seriei – care cuprinde peste 20 de volume până în prezent – menţionăm: Câinele de teracotă (1996 – Editura Nemira, 2010, 2014), Hoţul de merinde (1996 – Editura Nemira, 2009, 2014), Sunetul viorii (1997 – Editura Nemira, 2009, 2014), Excursie la Tindari (2000 – Editura Nemira, 2010, 2014), Un mese con Montalbano (1998), L’odore della notte (2001), La pazienza del ragno (2004), La luna di carta (2005). Comisarul Montalbano a devenit atât de popular (la aceasta contribuind şi un serial de televiziune de mare succes), încât Andrea Camilleri a ajuns în situaţia de a nu mai putea renunţa la el (asemenea lui Arthur Conan Doyle cu personajul său Sherlock Holmes). „Cititorii îmi scriu şi-mi spun că personajul le aparţine şi deci nu pot să fac ce vreau eu cu el. Cât despre a-l omorî, nici nu poate fi vorba. Am cerut sfaturi de la doi autori de romane poliţiste, Montalban şi Jean-Claude Izzo, dar se pare că e foarte primejdios să programezi dispariţia unui astfel de personaj: cei doi au decedat între timp.” Prin urmare, Camilleri ar fi luat hotărârea ca ultima aventură a lui Montalbano s-o încredinţeze editorului său, cu indicaţia de a fi închisă într-un seif şi publicată abia după moartea autorului.     Cainele de teracota de Andrea Camilleri 1 După cum se prezentaseră zorii la raport, ziua se anunţa smèusa, adicătelea acu’ soare cu dinţi, acu’ stizzichii de ploaie ca gheaţa, condimentate cu rafale înfoiate de vânt. Una dintre acele iurnate în care ăi de-i făcu mumă-sa cu toane după cum îi vremea afară simt prefacerea nu numa’-n oase, da’ şi-n cirriveddro, arătându-se şovăitori şi-n gânduri, şi-n mişcări – oarecum cum se-ntâmplă cu flamurile ori cocoşii de tablă de pe acoperişuri, care se-nvârt ori la stânga, ori la dreapta, după cum adie vântul. Comisarul Montalbano aparţinea dintotdeauna acestei categorii de nefericiţi ai sorţii, moştenind-o pe mumă-sa – care fusese învrâstată rău, închizându-se adesea-n odaie, la întuneric, de tare ce-o durea capul (restul din casă mergeau atunci pe vârfuri şi vai de ăl de-ndrăznea să facă tărăboi). În schimb, fie viforniţă, fie timp frumos, tătâne-su tot sănătos umbla (şi la fel de îngândurat – ploaie, soare, ce-o fi fost). Nici de data aceasta, comisarul nu-şi dezminţi propriile metehne: la început, făcu întocmai cum i se ceruse, oprind maşina la kilometrul zece pe şoseaua Vigàta-Fela, însă peste o secundă se răzgândi, dădu să repornească motorul şi să facă stânga-mprejur spre casă, lăsând baltă întreaga operaţiune. În cele din urmă, izbuti să se stăpânească, parcă într-un loc mai puţin vizibil şi scotoci în torpedou după pistol, pe care de obicei se ferea să-l poarte. Nu reuşi însă să-şi ducă gestul la bun sfârşit: rămase încremenit, cu privirea aţintită asupra armei. „Măiculiţă sfântă, apăi chiar adevărat îi, zău aşa!”, îşi zise. Cu o seară în urmă, înainte ca telefonul primit de la Gegè Gullotta să declanşeze tot acel mutupèrio, tot balamucu’ în care acu’ era intrat pân’ la gât (Gegè era un mic traficant de droguri uşoare care ţinea şi un bordel în aer liber, mai cunoscut sub numele de mànnara – „la stână”), comisarul îşi trecea vremea citind un roman poliţist al unui autor catalan, care nu numa’ că-i punea glagoria la treabă, da’ avea şi acelaşi nume de familie ca el (spaniolizat, într-adevăr) – adicătelea Montalbán. O frază îi atrăsese în mod special atenţia: „Cu înfăţişarea sa de şopârlă de gheaţă, pistolul părea să doarmă.” Îşi retrase mâna, oarecum îngreţoşat, şi închise torpedoul, lăsând şopârla rece dinăuntru să-şi continue somnul. La urma urmelor, ar fi putut lua cu el nu unu’, ci zece pistoale, însă ar fi fost un gest inutil: dacă toată tărăşenia în care intrase avea să se dovedească o cursă, o ambuscadă, ăi din casă l-ar fi ciuruit în doi timpi şi trei mişcări cu kalaşnikovurile lor: Pe urmă, ura şi la gară! Trăgea totuşi nădejde că, în amintirea celor câtorva de şcoala primară petrecuţi în aceeaşi bancă şi a prieteniei lor ce dăinuia şi-n ziua de azi, Gegè nu se hotărâse brusc să-l vândă ca pe un porc de tăiere – ca să-şi salveze curu’ sau din cine ştie ce alt motiv –, turnându-i o gogoaşă oarecare numa’ ca să-l vadă picat în laţ. De fapt, nu chiar o gogoaşă: dacă se dovedea adevărată, întâmplarea avea să se lase cu tam-tam, cu urmări serioase. Trase adânc aer în piept şi începu să înainteze lent, cu pas pândalnic de copoi, pe poteca pietruită ce se afunda de-a lungul rândurilor întinse de viţă-de-vie. Struguri de masă, cu bobul rotund şi tare, din soiul căruia-i zicea – numai Dumnezeu ştia de ce! – „Italia”. Era singurul soi care prindea rădăcini pe solurile din zonă: cât despre butaşii de struguri de vin, proprietarii terenurilor învăţaseră să-şi economisească şi paralele, şi munca. Căscioara pe două caturi – o odaie jos şi o a doua la etaj – se iţea drept pe creasta dealului, ascunsă pe jumătate de patru măslini sarazini uriaşi, care o înconjurau din cele patru colţuri. Era întocmai cum îi fusese descrisă de Gegè. Uşa ferecată şi obloanele trase de la ferestre aveau culoarea mâncată de timp; pe tăpşanul din faţa intrării trona o tufă uriaşă de caper, înconjurată de altele, mai mici, de castravete-sălbatic, cu fructe dintre acelea care, abia atinse cu vârful unui băţ, plesnesc zgomotos, împroşcând cu seminţe de jur împrejur; un fotoliu de paie desfundat zăcea într-un colţ cu picioarele-n sus; un cazan străvechi de zinc pentru colectarea apei de ploaie pierdea vremea inutil pe acolo, spart şi mâncat de rugină. În rest, totul fusese năpădit de iarbă. Locul dădea impresia că era nelocuit de ani buni, însă la mijloc era o simplă aparenţă înşelătoare: Montalbano avea suficientă experienţă ca să nu se lase păcălit; expert cum era, nutrea convingerea fermă că cineva din casă îl privea cu atenţie, cântărindu-i intenţiile după gesturile pe care le făcea. Se opri la trei metri de uşă, se dezbrăcă de veston şi îl agăţă într-unul din măslini, în aşa fel încât dinăuntru să se vadă limpede că nu purta armă. Apoi îşi făcu simţită prezenţa strigând – fără să ridice prea tare vocea, ca şi cum ar fi chemat un prieten să se arate la geam – către cei dinăuntru: — Ohè! Voi, din casă! Niciun răspuns, niciun zgomot, cât de mic. Trase din buzunarul pantalonilor bricheta şi pachetul de ţigări şi-şi aprinse una făcându-şi palmele căuş şi rotindu-se pe jumătate – ca şi cum s-ar fi ferit de vânt. În realitate, gestul era menit să-i ofere posibilitatea celui din casă să vadă că n-avea ascunsă nici la spate vreo armă, la fel cum mai devreme îi oferise vederii pieptul. Trase două fumuri, apoi se îndreptă cu paşi hotărâţi spre uşă şi bătu cu pumnul atât de tare, încât îşi răni monturile în scorojelile întărite, de vopsea veche. — Îi cineva acasă au ba? întrebă el din nou. La orice s-ar fi aşteptat, mai puţin la vocea ironică şi calmă care-l surprinse mişeleşte din spate. — Îi, îi. Iacătă-mă-s. — Pronto? Pronto? Montalbano? Eu mi-s, Gegè sunt. — Am înţeles, am înţeles, calmează-te, ho! Ia zi-i, ce mai faci tu, ochişori de miere şi zàgara[1]? — Apăi, bine fac. — Ce făcuşi în ultima vreme, tot cu guriţa, tot cu guriţa? Te perfecţionaşi în dat clanţe sau tot sugaci începător eşti? — Salvù, nu-ncepe iar să mă iei în tărbacă, cum ţi-e felu’. Dacă tot te ţii de fitile dintr-astea, ar trebui să ştii că de dat, nu dau clanţe. Am personal angajat care se ocupă de aşa ceva. — Bine, da’ tu le eşti maestru, nu-i aşa? Nu le înveţi tu pe tearfele tale multicolore cum să-şi modeleze buzele pe mătărângă, cum să pompeze cu forţă ca să fie mulţumit clientu’? — Vorbeşti ca să te afli în treabă, Salvù, zău aşa! Dacă-i pe dat lecţii, apăi m-ar învăţa ele pe mine, nu invers. La zece ani, se deprind cu treaba, iar la cinşpe’ce îs deja maestre emerite. Uite, am acu’ o albaneză de vreo paişpe’ce anişori care… — Acu’ ce-i faci? Te puseşi pe lăudat marfa? — Ascultă, n-am vreme de stat la taclale cu tine. Te sunai pen’ că tre’ să-ţi predau personal ceva, un pachet. — La ora asta? Nu putem lăsa pe mâine-dimineaţă? — Mâine nu-s în oraş. — De ştiut, ştii ce-i în pachet?   [1] Zàgara (dial. sic.), „floare de portocal” (n.tr.).

Mireasma noptii de Andrea Camilleri 1 Oblonul se izbi de perete cu atâta forţă, încât Montalbano, care taman în secunda aceea se visa prins într-un tir încrucişat, sări îngrozit din aşternut, crezând că-l atinsese vreun glonţ: era leoarcă de sudoare, dar în acelaşi timp – poftim de mai înţelege ceva, dacă poţi! – îi clănţăneau dinţii de frig. Şuierând blestemăţii printre dinţi, se repezi la geam să-l închidă. Vântul sufla dinspre nord, rece şi cu atâta dârzenie, încât, în loc să învioreze culorile dimineţii ca de obicei, pur şi simplu le alunga, ştergându-le parcă din contur şi lăsând în urmă un soi de sinopii – amestecuri cromatice estompate, precum lucrarea în acuarelă a unui diletant, vreun pictor de duminică. Se vedea treaba că vara, intrată de la o vreme în agonie, hotărâse peste noapte să-şi încheie socotelile cu viaţa, lăsând loc anotimpului care venea la rând – şi care, nu-i aşa, ar fi trebuit să fie toamna. Mda, bine zis „ar fi trebuit”, pentru că, în realitate, după cum se prefigurau lucrurile, toamna asta părea iarnă, şi-ncă o iarnă cum scrie la carte. Întinzându-se la loc în pat, Montalbano îşi îngădui o elegie în memoria anotimpurilor de tranziţie – astăzi dispărute, din câte se părea. Oare ce se întâmplase cu ele? Te pomeneşti că, purtate la rândul lor de ritmul infernal al existenţei umane, n-avuseseră încotro şi se adaptaseră: înţelegând că nu reprezentau altceva decât un interval de respiro, or fi dat bir cu fugiţii, pentru că-n ziua de azi nu pot fi îngăduite momente de respiro în această cursă delirantă care se hrăneşte cu verbe la infinitiv: a se naşte, a mânca, a învăţa, a da la buci, a produce, a butona telecomanda, a face shopping, a vinde, a se căca, a muri. Verbe la infinitiv, da, însă cu o durată mai mică de o nanosecundă. Bine, dar nu fusese oare o vreme când existau şi alt fel de verbe? A gândi, a chibzui, a asculta şi, de ce nu, a da frâu liber fanteziei, a visa, a divaga? Mai-mai să-i dea lacrimile, Montalbano îşi aminti de hainele de primăvară şi de toamnă de pe vremuri şi de balonzaidul bietului tătâne-su. Cele câteva clipe de melancolie îl făcură să-şi dea seama că, pe o asemenea vreme, era foarte probabil ca peste zi să aibă nevoie de haine de iarnă. Făcându-şi curaj, se ridică şi dădu în lături uşile armoarului cu haine groase. Duhoarea unui chintal – sau oricum, pe undeva, pe acolo – de naftalină îl izbi în plină figură. Mai întâi i se tăie suflarea, apoi ochii începură să-i lăcrimeze abundent şi-l apucă pe loc strănutul: douăsprezece bătute pe muchie, la rând. Acum, mucii îi atârnau vâscos din nări, capul îi vâjâia, iar o durere surdă, inexorabilă, îi strângea ca într-o chingă cutia toracică. Pur şi simplu uitase că acolo, în casa lui, menajera Adelina deschisese front de luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva moliilor: un război din care ieşea întotdeauna, implacabil, înfrântă. Hotărî să se dea şi el bătut. Trânti la loc uşile armoarului şi se duse să-şi aleagă un pulover din comoda cu haine de zi cu zi. Adelina folosise şi aici gaze asfixiante, însă, pus în gardă, Montalbano deschise sertarele ţinându-şi respiraţia. Apoi ieşi pe verandă, întinzând pe o măsuţă puloverul, ca să-i mai piară niţel duhoarea în aerul proaspăt al dimineţii. Câteva minute mai târziu, după ce s-a spălat, s-a bărbierit şi s-a îmbrăcat de plecare, comisarul se întoarse pe terasă ca să şi-l tragă peste cămaşă, însă puloverul dispăruse. Apăi, futu-i şi iar futu-i, îşi zise: taman puloverul nou-nouţ pe care Livia i-l adusese cadou tocmai de la Londra! Şi-acum, cu ce obraz avea să-i explice ăleia că un oareşcare fiu de căţea aflat în trecere pe acolo se întinsese peste balustrada terasei, înşfăcase prada şi pe urmă, ce mai, ura şi la vară cald!? Zăbovi o vreme imaginându-şi cum avea să decurgă dialogul cu eterna sa logodnică: — Păi ce, se putea? De altfel, era mai mult decât previzibil! — Adicătelea de ce, mă rog frumos? — Pentru că era un cadou de la mine, de aia! — Şi ce-are a face? — Are, are! Ehe, şi-ncă cum mai are! Tu nu dai nici cea mai mică importanţă cadourilor de la mine! De exemplu, cămaşa pe care ţi-am cumpărat-o de la… — Aia o am şi acuma, aşa să ştii. — Asta să i-o zici lu’ mutu’: n-ai purtat-o niciodată! Pe urmă, cine ar putea crede că faimosul comisar Montalbano se lasă jefuit de un coate-goale? În locul tău, m-aş ascunde sub pământ de ruşine, zău aşa! Exact în clipa aceea îl zări – puloverul. Purtat de vântul rece dinspre nord, se rostogolea pe plajă. Şi tot rostogolindu-se şi iar rostogolindu-se, se apropia din ce în ce de fâşia de plajă unde nisipul băltea de apă de fiecare dată când de ţărm se spărgea câte un val. Dintr-un salt, comisarul trecu peste balustradă şi sprintă pe urmele puloverului: neţinând seama că şosetele şi pantofii i se umpluseră cu nisip, îl ajunse din urmă şi-l înşfăcă chiar în clipa în care un val – mai furios decât celelalte şi parcă interesat în mod deosebit de acel obiect banal de îmbrăcăminte – se pregătea să-l înghită. Pe drumul de întoarcere, pe jumătate orbit de nisipul pe care vântul parcă ţinea cu tot dinadinsul să i-l îndese în orbitele ochilor, Montalbano constată resemnat că puloverul fusese redus la o masă informă de lână udă. Nu intrase bine în casă, când telefonul prinse să sune. — Ciao, iubire. Ce faci? Te-am sunat ca să te anunţ că azi nu mă găseşti acasă. O să fiu toată ziua la plajă, cu o prietenă. — Ţi-ai luat liber de la birou? — Aici, la noi, e zi liberă în tot oraşul. Ştii tu, patronul spiritual… — E vreme frumoasă acolo? — O minunăţie. — Eh, distracţie plăcută, atunci. Pe diseară. Taman asta-i lipsea acu’: să-şi muşte pumnii de ciudă de dimineaţă, pentru că el tremura de frig, în vreme ce Livia stătea tolănită fără griji la soare! Altă dovadă, deci, că lumea se-ntorsese cu susu-n jos: acu’, în nord se murea de cald, pe când sudul era invadat de furtuni de zăpadă. Mai lipseau urşii-polari şi pinguinii, zău dacă nu! Răsuflă de câteva ori adânc, pregătindu-se să deschidă din nou armoarul în apnee, când telefonul sună din nou. Rămase o vreme descumpănit dacă să răspundă sau nu; în cele din urmă, imaginea stomacului său întors pe dos de duhoarea de naftalină îl convinse să ridice receptorul. — Alo! — Ah, dom’le, domnicule! făcu vocea scârţâită şi gâfâitoare a lui Catarella. ’Mneavoastră pirsonalmente-n pirsoană sunterăţi? — Nu. — Apăi, atuncea, cu cine-i că stau de vorbă? — Sunt Arturo, fratele geamăn al comisarului. Oare de ce i se năzărise hodoronc-tronc să-l ia în tărbacă pe bietul om? Oare doar ca să se răcorească niţel şi să scape de umoarea apăsătoare de dis-de-dimineaţă?

Excursie la Tindari de Andrea Camilleri 1 De treaz, era treaz, nu-ncăpea vorbă: putea înţelege asta din faptul că mintea îi funcţiona după parametrii logicii, şi nu urmând labirinturile absurde ale viselor, după faptul că auzea susurul ritmic al valurilor ce se spărgeau de ţărm şi după adierea răcoroasă a zorilor care pătrundea prin fereastra larg deschisă. Şi totuşi, se înverşuna să-şi ţină pleoapele strânse, ştiind că acreala ce-l măcina pe dinăuntru avea să irumpă afară imediat ce ar fi deschis ochii, provocându-l să rostească tot felul de mizerii pentru care s-ar fi căit mai târziu. Îi ajunse la urechi refrenul fredonat de un trecător ce merge fluierând pe plajă. La o oră ca aceea – îşi spuse –, nu putea fi decât vreunu’ de se ducea cu treabă la Vigàta, făcând naveta pe jos. Motivul fredonat îi era cunoscut, însă nu reuşea să-şi amintească nici titlul, nici cuvintele melodiei. De altfel, ce importanţă ar fi avut? Ca să nu mai pomenească de faptul că nu fusese niciodată în stare să fluiere: nici mort, nici dacă şi-ar fi vârât deştu’-n cur. „Îşi vârî un deget în cur / şi trase un fluierat ascuţit / semnal convenit / de sergenţii de stradă…” Era un cântecel stupid pe care i-l fredona pe vremuri un coleg milanez de la şcoala de poliţie şi care îi rămăsese, inexplicabil, întipărit în memorie. Din cauza acestei neputinţe ale sale de a fluiera, în şcoala primară fusese victima predilectă a colegilor de clasă, maeştri în arta fluierăturilor: ciobăneşte, alla marinara, alia montanara – pe toate le ştiau, cu variaţiuni dintre cele mai fanteziste. Aha, colegii! Iată, aşadar, ce-l rosese atât de tare încât se foise toată noaptea de pe o parte pe alta! Amintirile despre colegi şi articolul citit în ziar de cu seară, care anunţa că domnul Carlo Militello – bărbat tânăr, de nici cincizeci de ani – fusese numit preşedintele celei de-a doua bănci ca importanţă din insulă. Jurnalul formula cele mai sincere urări de succes noului preşedinte, publicându-i totodată şi fotografia: ochelari – cu ramă de aur, în mod sigur –, costum de firmă, cămaşă impecabilă, cravată fină. Un om care reuşise în viaţă, un om al ordinii, apărător al marilor Valori (atât cele de la Bursă, cât şi cele ale Familiei, Patriei şi Libertăţii). Da, Montalbano şi-l amintea bine pe acest stimabil coleg – coleg nu din şcoala primară, ci din primăvara lui ’68! „Îi vom spânzura pe duşmanii poporului cu propriile lor cravate!” „Băncile sunt bune doar ca să fie jefuite!” Carlo Militello, supranumit Carlo Ciocanul[1] – în primul rând pentru atitudinea sa suverană, de lider suprem, iar în al doilea rând pentru că, asupra adversarilor, vorbele sale cădeau ca nişte lovituri de ciocan, iar scatoalcele ca nişte lovituri de baros. Cel mai intransigent, cel mai inflexibil, atât de radical încât însuşi Ho Şi Min – atât de mult invocat pe atunci de demonstranţi – părea un social-democrat reformist. Îi obliga pe toţi să nu fumeze ţigări, ca să nu contribuie la îmbogăţirea Monopolului Statului; în schimb, joint-uri şi iarbă la discreţie, de voie. Susţinea că tovarăşul Stalin acţionase bine o singură dată în viaţă: atunci când devalizase băncile ca să finanţeze partidul. „Stat” era un cuvânt care le înfierbânta tuturor capetele, îi înfuria mai rău ca pe taurii zădărâţi cu basmale roşii. Din perioada acelor ani, Montalbano îşi amintea mai ales o poezie a lui Pasolini care lua apărarea poliţiştilor trimişi să le ţină piept studenţilor în Valle Giulia, la Roma. Toţi tovarăşii săi scuipaseră scârbiţi peste acele versuri, în vreme ce el încercase să le găsească o justificare: „Totuşi, e o poezie frumoasă” – spusese. De nu l-ar fi ţinut ceilalţi, Carlo Ciocanul i-ar fi fărâmat obrazul cu una dintre scatoalcele lui nimicitoare. Chiar aşa, de ce oare-i plăcuse poezia aceea? Nu cumva întrezărise în ea viitorul lui destin de zbir? Una peste alta, de-a lungul anilor îşi văzuse foştii tovarăşi, legendarii rebeli din primăvara lui ’68, începând să „raţioneze”. Şi tot raţionând ei aşa, furiile lor abstracte de atunci se fleşcăiseră, transformându-se treptat într-o cât se putea de concretă adaptare la normele civice. Iar acum, cu excepţia a doi-trei care suportau de decenii, cu demnitate, procese sau chiar închisoarea pentru delicte niciodată comise ori comandate, cu excepţia altor câtorva ucişi în mod misterios, toţi cei rămaşi se ajunseseră, sărind pârleazul de la stânga la dreapta, apoi din nou la stânga, şi din nou la dreapta, în aşa fel încât, iată, acum unii conduceau ziare, alţii televiziuni, câte unul devenise director la stat, nefiind deloc puţini cei ce prinseseră un loc de deputat sau senator. Prin urmare – concluzionă Montalbano –, văzând ’mnealor că nu izbutiseră să schimbe societatea, sfârşiseră prin a se schimba ei înşişi. Ori poate că – de ce nu? – nici măcar nu fusese nevoie să se schimbe prea mult, dat fiind că, în ’68, mulţi dintre ei jucaseră teatru, asumându-şi rolul de revoluţionari doar ca o mască ori ca un costum de scenă. Oricum, un lucru era sigur: numirea lui Carlo ex-Ciocanul la conducerea băncii îi picase greu. Mai ales pentru că-i stârnise un alt gând, cel mai sâcâitor dintre toate. „Nu cumva eşti tu însuţi plămădit din acelaşi aluat ca ăi de-i critici? Nu cumva eşti slujitorul acelui stat pe care-l combăteai feroce când aveai optsprezece ani? Ori poate că, în realitate, te macină invidia, dat fiind că trăieşti de azi pe mâine din salariu, în vreme ce ăilalţi stau cu curu’ pe miliarde?” O pală de vânt izbi zgomotos persiana de tocul ferestrei. Nu, n-ar fi închis fereastra nici dacă i-ar fi poruncit Tatăl Ceresc însuşi; putea Fazio – care-l scotea din sărite cu cobelile lui – să zică ce-o zice! — Dom’le, să-mi fie cu iertăciune – îl lua Fazio în primire uneori –, da’ ’mneavoastră o căutaţi cu lumânarea, zău dacă nu! Nu numa’ că v-aţi cumpăratără casă fără etaj şi-ntr-un loc izolat, da’ mai lăsaţi şi fereastra deschisă noaptea! Acu’, dacă se găseşte unu’ care să vrea să vă facă rău – ş-apăi se găseşte, nu duceţi grijă –, poa’ să intre peste ’mneavoastră-n casă când i se năzare! Pe ailaltă cobe o chema Livia. — Ei nu, Salvo, fereastra deschisă noaptea, nu! — Bine, dar şi tu dormi acasă la tine, la Bocadasse, cu fereastra deschisă! — Aşa, şi? Unu la mână, locuiesc la etajul trei şi, doi la mână, la Bocadasse nu colcăie de hoţi, ca aici. Şi uite-aşa, când Livia îl sunase într-o seară, plângându-i-se cu voce deznădăjduită că hoţii din Boccadasse îi prădaseră casa pe când ea era plecată în oraş, comisarul le mulţumise în gând tâlharilor genovezi; apoi, izbutise totuşi să se arate afectat de întâmplare, însă nu ştia nici acum dacă fusese suficient de convingător. Telefonul începu să sune. Prima reacţie a fost să-şi strângă şi mai tare pleoapele, dar în zadar: la urma urmelor, văzul nu-i totuna cu auzul. Regretând că nu se putea învăţa să doarmă cu dopuri în urechi, îşi vârî capul sub pernă. Nimic: deşi scăzut şi îndepărtat, ţârâitul persista. Se ridică din pat înjurând printre dinţi, se repezi în sufragerie şi ridică receptorul. — Montalbano sunt. Ar trebui să zic: „cine-i acolo, băga-mi-aş”, da’ uite că nu zic, na. Pen’ că pur şi simplu nu-s pregătit să-mi bag nimic nicăieri. De la celălalt capăt al firului îl întâmpină o linişte profundă. Apoi, sunetul receptorului lăsat în furcă. Na – îşi zise –, acu’ ce-i mai rămânea de făcut, dacă tot se arătase ciufut de dimineaţă? Să se culce la loc şi să se gândească mai departe la noul preşedinte de la Interbanco, cel care, pe vremea când i se spunea tovarăşul Ciocan, defecase în public pe o tavă plină cu bancnote de zece mii de lire? Ori, poate, să-şi tragă slipul pe el şi să se încumete la o straşnică partidă de înot în apa rece ca gheaţa a mării? Optă pentru cea de-a doua soluţie: era gata fiert, aşa că o baie în mare avea, probabil, să-i mai domolească furia. Plonjă în apă, însă în clipa următoare avu sentimentul că paralizase brusc. Oare când avea să priceapă că, la cei aproape cincizeci de ani ai lui, nu mai avea sânge-n instalaţie ca să se ţină de asemenea acte de vitejie? Vremurile acelea trecuseră de mult. Se întoarse agale spre casă şi, când mai avea cel mult zece metri până la destinaţie, auzi din nou telefonul sunând. N-avea de ales, unica soluţie era să ia lucrurile aşa cum erau. Iar pentru început, cel mai bine era să răspundă la blestematul acela de telefon. Era Fazio. — Lămureşte-mi o treabă. Tot tu ai sunat şi acu’ un sfert de oră? — Nu, să trăiţi, dom’le. Catarella fuse. Şi-mi spuse aşa, că ’mneavoastră i-aţi zisără că nu eraţi pregătit. Atunci, mă gândii să las să mai treacă timpu’ o ţâră şi vă sunai eu. Ia spuneţi, acu’ vă simţiţi pregătit, dom’le? — Fazio, azi ţi-ai propus s-o faci pe deşteptu’ cu noaptea-n cap? Ia zi, unde eşti? La secţie? — Nu, să trăiţi, dom’le. L-or omorâtără pe unu’. Zum! — Zum? Adicătelea ce vrei să zici? — Că l-or împuşcatără. — A, nu, Fazio. Un foc de pistol face „bang”, unul de lupara[2]   [1] În orig. Carlo Martello (martello, „ciocan”) – aluzie la regele franc Charles Martel (Ciocanul) (cca 688–741), întemeietorul dinastiei carolingiene, bunicul lui Carol cel Mare şi învingătorul maurilor la Poitiers (n.tr.). [2] Puşcă de vânătoare cu două ţevi retezate, folosită adesea în execuţiile de tip mafiot (n.tr.).  

Rabdarea paianjenului de Andrea Camilleri 1 Se trezi brusc, asudat, cu răsuflare groasă. Preţ de câteva secunde nu pricepu unde se afla, însă apoi respiraţia uşoară şi regulată a Liviei, lungită lângă el, îl readuse în dimensiunea atât de bine cunoscută şi liniştitoare. Era chiar acolo, în dormitorul lui de acasă, de la Marinella. Afară din lumea somnului îl trăsese un junghi rece ca o lamă de cuţit care-i străbătuse rana din umărul stâng. Nu trebuia să se uite la ceasul de pe noptieră ca să ştie că era ora trei şi jumătate noaptea; mai precis, trei, douăzeci şi şapte de minute şi patruzeci de secunde. De douăzeci de zile i se întâmpla treaba asta – atât trecuseră, douăzeci de zile, de la noaptea aceea în care Jamil Zarzis, traficantul de copii extracomunitari, îl împuşcase, rănindu-l, în vreme ce el ripostase împuşcându-l mortal; într-adevăr, trecuseră douăzeci de zile, însă curgerea timpului se blocase, nu se ştie cum, la acel moment precis: trei, douăzeci şi şapte de minute şi patruzeci de secunde. „Ţac” – aşa făcuse parcă un angrenaj în partea aceea a creierului său care se vede treaba că măsura trecerea orelor şi zilelor; atât, „ţac”, şi din acel moment, dacă dormea, se trezea, iar dacă în schimb era de veghe, i se-ntâmpla să asiste la un misterios şi aproape imperceptibil stop-cadru al obiectelor din jur. Ştia foarte bine că în timpul acelui fulgerător duel nu-i trecuse nici măcar prin anticamera cerebelului gândul să se uite la ceas; şi totuşi – iar de acest lucru îşi amintea perfect –, în clipa în care glonţul tras de Jamil Zarzis i se-nfigea în carne, o voce dinăuntrul său, impersonală, feminină, un pic metalică, precum vocile care se aud la difuzor în gări sau la supermarket, spusese: „Este ora trei, douăzeci şi şapte de minute, patruzeci de secunde.”   — Eraţi împreună cu domnul comisar? — Da, domnule. — Şi vă cheamă… cum? — Fazio, domnule. — Când a survenit rana? — Eh, domnule, conflictul a avut loc în jur de ora trei şi jumătate. Carevasăzică, în urmă cu ceva mai mult de jumătate de oră. Domnule doctor… — Da? — E grav? Zăcea lungit, nemişcat, cu ochii strâns închişi, ceea ce-i lăsa pe toţi să creadă că era inconştient şi că, prin urmare, puteau discuta fără fereală. De fapt, auzea şi înţelegea tot ce se spunea, era şi uluit, şi lucid în acelaşi timp, atât doar că n-avea nicio tragere de inimă să deschidă gura ca să răspundă singur la întrebările doctorului. Se vedea treaba că injecţiile pe care i le făcuseră ca să nu mai simtă durerea aveau efect asupra tuturor extremităţilor corpului. — Fii serios, domnule! Nu trebuie decât să extragem glonţul rămas înăuntru. — Oh, măiculiţă sfântă! — Nu vă mai agitaţi atât, zău aşa! E o nimica toată! În plus, nu cred ca glonţul să fi produs mari pagube; cu o perioadă de exerciţii de recuperare, braţul îşi va reveni sută la sută. Hm, scuzaţi-mi întrebarea, totuşi de ce continuaţi să fiţi atât de îngrijorat? — Vedeţi dumneavoastră, domnule doctor, acum câteva zile, domnul comisar s-a dus de unul singur să efectueze o operaţiune de supraveghere…   Şi acum, ca şi atunci, stă cu ochii strâns închişi. Însă nu mai aude cuvintele, acoperite de vuietul valurilor ce se sparg de ţărm. Trebuie că-i vântul: sub rafalele puternice, oblonul tremură din toate încheieturile, scoţând un soi de lamentaţie. Slavă Ălui de Sus că-i încă în convalescenţă, aşa că poate zăbovi sub pături după pofta inimii. La un asemenea gând, se simte ca eliberat de o povară şi se hotărăşte să-şi deschidă, mijit, ochii.   Adicătelea de ce nu-l mai auzea pe Fazio vorbind? Îşi deschise, mijit, ochii. Ăi doi se dăduseră o ţâră-ntr-o parte, îndepărtându-se dinspre pat către fereastră. Fazio îi tot turuia din gură, în vreme ce doctorul în halat alb asculta serios foarte. Şi, brusc, ca-ntr-o străfulgerare, îşi dădu seama că nu avea nevoie să audă ce cuvinte rostea Fazio ca să-nţeleagă ce anume-i spunea doctorului. Fazio, prietenul său de suflet, Fazio, omul lui cel mai de încredere, Fazio al lui, carevasăzică, îl trăda precum Iuda, istorisindu-i de bună seamă doctorului episodul când el, Montalbano, se prăbuşise fără vlagă pe plajă, după ce o durere cruntă îl cuprinsese în piept pe când înota în mare… Acu’ să te ţii cu doctorii ăştia, când or auzi asemenea grozăvie! Probabil că, înainte să-i tragă afară blestematul de glonţ, o să-l treacă prin chinurile iadului, o să-l caute şi pe dinafară, şi pe dinăuntru, o să-i dea găuri, o să-l belească de piele centimetru cu centimetru, ca să se dumirească ce poartă pe dedesubt…   Dormitorul său e acelaşi dintotdeauna. Ba nu, nu-i adevărat. E diferit, dar în acelaşi timp neschimbat. Diferit, pentru că acum pe masa de toaletă stau aliniate lucrurile Liviei – geanta, agrafele de păr, două flacoane mici. Iar pe scaunul din partea opusă se văd o bluză şi o fustă. Pe urmă, chiar dacă nu-i putea vedea, ştia că pe undeva, în preajma patului, zăcea o pereche de papucei de casă roz. Se înduioşează pe loc. Pe dinăuntru parcă se înmoaie, cu totul zici se topeşte şi ca lichidul greu se scurge-n jos… Mda, de douăzeci de zile i s-a fixat în minte metafora asta şi nu-i chip să scape de ea. Aşa cum stau lucrurile acum, chiar şi un gând banal are puterea să-l poarte pe marginea butoiului cu melancolie. Iar el, Montalbano, de o asemenea stare de fragilitate emoţională se ruşinează, se simte stânjenit, se vede obligat să elaboreze strategii complexe de apărare, în aşa fel încât ceilalţi să nu bage nimic de seamă. Însă cu Livia, nu, cu Livia n-a fost cale s-o scoată la capăt. Livia a hotărât să-l sprijine, să-i dea o mână de ajutor, tratându-l cu oarecare duritate ca să nu-i dea pretext să cedeze. Însă totul se dovedeşte inutil, căci chiar şi acest comportament grijuliu al Liviei îi provoacă un amestec de emoţie şi fericire. Căci da, e fericit pentru faptul că Livia şi-a mâncat tot concediul ca să aibă grijă de el; şi mai ştie ceva: că şi casa lui de la Marinella e fericită de când Livia e acolo. De când a sosit ea, dormitorul lui, ziua, pe lumină, arată ca şi cum şi-ar fi recăpătat culoarea, ca şi cum pereţii ar fi fost proaspăt zugrăviţi într-un alb luminos. Dat fiind că nu-i nimeni care să se holbeze la el, îşi şterge o lacrimă cu colţul cearşafului.   Totu-i alb de jur împrejur, în afară de pata maro (Nu cumva fusese roz odată? Cu câte veacuri în urmă?) a trupului său dezbrăcat. Albă-i şi sala în care i se face electrocardiograma. Doctorul scrutează de-a lungul benzii lungi de hârtie, apoi scutură din cap, a neîncredere. Îngrozit, Montalbano îşi închipuie că graficul la care se uită omul din faţa lui arată identic, bucăţică ruptă, cu urma trasată de seismograf în timpul cutremurului de la Messina, din 1908. Se întâmplase să-l vadă reprodus într-o revistă de istorie: un talmeş-balmeş disperat şi fără noimă, ca o tuşă trasă de o mână îngrozită de spaimă. „Hait, m-or descoperitără! – îşi spune în gând. S-or dumiritărăşi ei că ticăitoarea-mi funcţionează numa’ pe curent alternativ, când are chef, şi că probabil am avut la viaţa mea minimum-minimorum trei infarcturi.” Apoi, în cameră intră alt medic, în cămaşă albă şi el. Se uită la banda de hârtie, se uită la Montalbano, se uită la colegul său. — S-o refacem, zice el. Te pomeneşti că nu-şi cred ochilor, că nu pot pricepe cum se face că un om cu o asemenea electrocardiogramă stă încă într-un pat de spital şi nu pe o masă de marmură de la morgă. Cercetară apoi, obraz lângă obraz, banda cea nouă. — Să-i facem o radiografie toracică, pronunţară sentinţa cei doi, mai curând confuzi decât convinşi de ceea ce spun. Montalbano ar vrea, parcă, să le spună că, dacă tot stau lucrurile aşa, mai bine să nu-i mai tragă afară niciun glonţ. Să-l lase să-şi dea duhul în sfânta pace. Bine, dar – fir-ar şi iar fir-ar! – nu şi-a făcut testamentul! Uite, casa din Marinella, de exemplu, trebuie să meargă mort-copt la Livia, ca nu cumva să se trezească vreun verişor de-a şaptea spiţă să-şi revendice drepturile patrimoniale.