Comunicare in limba romana

                                                                A murit Luchi… de Otilia Cazimir        Un clopoţel a început să se smuceasca deasupra uşii, speriat. Parcă vrea să-şi rupă frânghiuţa şi s-o ia la fugă. Intrăm în clasă.      Pupitrul e înalt. Ma ridic în varful picioarelor, mă sprijin în coate şi abia izbutesc să mă aşez, strâmb, pe-o margine de bancă. Fetele se foiesc o vreme, pe urmă se astâmpără. E aşa de linişte, că se aude cum îşi striga Huna, pe stradă, covrigeii lui săraţi…     – Casian Alexandra!     E numele meu. Ştiu. Dar nu răspund. Pe mine nu mă strigă nimeni aşa. Toată  lumea mă strigă Luchi…     Îmi vine-a râde. Aşa-i de caraghios să te strige cineva Casian Alexandra! Ca şi cum ar striga-o tata pe mama, în loc de Catia, Casian Ecaterina.     Doamna se uită la mine şi râde. Are-un dinte de aur, drept în faţă.    – Cu mata vorbesc fetiţo… Cum te cheamă?    Am uitat ca banca e înaltă şi cad de sus, bocănind, în picioare. Simt în jurul meu râsul stăpânit al clasei.    – Cum îţi zice mama acasa? Stăruie doamna tot blând, dar c-un fel de nerăbdare parcă.    – Luchi! sare de lângă mine, răpezind înainte două degete ascuţite, una bondoacă si zburlită, Luchi, ca la căţei!    Toate fetele se uită la mine. Încă nu râd, dar ochii lor împung şi dor. Şi dintr-o dată mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot.    – Nu-i adevarat! Acasa, mama îmi zice… Casian Alexandra! Răspund repede, ca să se isprăvească odată, uitându-mă urât spre zburlită.    S-a isprăvit. Nu mă mai întreabă nimeni nimic. Mă aşez la locul meu şi mă uit la mine, la fetiţa asta nouă pe care-o cheama Casian Alexandra şi pe care parcă n-o cunosc.     Casian Alexandra are şorţ negru, de sub care nu i se mai văd genunchii, ciorapi lungi prinşi cu gumă de pieptaraş, şi guler de pichet alb, care-o supăra puţin, cum o supara şi cozile împletite prea strâns, care-i trag ochii spre tâmple ca la chinezoaice. Stă cuminte cu mâinile pe pupitru şi i-e ruşine că o cheamă Luchi, ca pe căţei…        Dar nu-i adevărat. N-o cheamă Luchi. Luchi nu mai este. A rămas pe undeva pe-acasă, poate în lădiţa din cămară, printre resturile de jucării pe care nu le mai ştie ce-au fost şi care nu mai au nume.      Luchi era mică, Luchi era proastă, Luchi era caraghioasă. Luchi era fericită…      Lui Casian Alexandra i-e milă de Luchi. I-e milă, ca de păpuşa moartă căreia i-a cules ochii verzi şi reci de pe covor, într-o dimineaţă de Crăciun… demult…      Mă uit la turnul bisericii, pătrat şi greu. Două ciori încearcă să se aşeze alături pe spiţele crucii. Dar vântul le umflă penele şi le suflă jos.      Le văd întai limpede, pe urma cenuşiu, ca printr-o ploaie măruntă şi deasă. Liniile se strâmbă. Turnul stă acum hăit, crucea s-a întors ca semnul înmulţirii. Cum sa nu cadă ciorile, săracele?      Ceva fierbinte îmi frige obrajii reci. Şi doar nu plâng.      – Ce ai, Casian? Ţi-e rau!      – Nu, doamnă…      Nu i-e rau lui Casian. Îi vine să plângă în gura mare şi nu poate. Daca doamna ar fi întrebat-o:      – Ce ai, Luchi? Poate ca ar plânge. Şi ar fi mai bine… Dar Luchi nu mai este nicâieri. Luchi a murit. În locul ei o şcolariţă cuminte clipeşte marunţel şi-şi înghite lacrimile care au, pentru întâia oară, un gust de cenuşă…   A murit Luchi…                  

                                 ZIUA CÂND TOŢI AU ŞAPTE ANI                                                                 De Octav Pancu-Iași         —  Ziceam că eu eram un avion, şi era noapte, şi nu vedeam unde să cobor ca să iau castanele, care ziceam că erau portocale. Tu aprindeai lanterna şi făceai aşa, uite aşa cu ea, şi atunci eu vedeam lumina, şi coboram, şi încărcăm portocalele, şi tu făceai aşa ca lanterna, şi pe urmă eu plecam să duc portocalele undeva. E bine ?            Era foarte bine. La asta se gândea şi el. Când e seară şi ai o lanternă sau, mai bine-zis, când tata nu se supără că i-au luat lanterna pentru că bunica nu-i pe aproape ca să-i spună : „De ce îl laşi s-o ia ? O s-o ţină în gură, asta o să se întâmple“, cel mai bine este să te joci de-a aeroportul. Aprinzi lanterna, faci cu ea semnale şi avionul le vede şi ştie că acolo e aeroportul.              Dar tocmai atunci îl strigă mama să vină acasă şi el, în loc să-i spună fetiţei că e bine, îi răspunse mamei că vine îndată.             —  Ne jucăm mâine dimineaţă ? întrebă aviatoarea.             —  Mâine dimineaţă nu se poate, răspunse comandantul aeroportului.           Fetiţa crezu că nu se poate pentru că dimineaţa e lumină şi spuse că nu-i nimic, o să se joace şi pe lumină : deşi n-o să mai fie aşa de frumos, ea o să vadă şi pe lumină ca să coboare.           —  Nu, spuse el. De altceva nu se poate mâine dimineaţă. O să vezi. Să te scoli devreme şi să ieşi în faţa blocului.           —  De ce ?           —  Aşa. O să vezi.          Şi fugi spre casă. Fugi şi fetiţa, dar n-ar fi putut să-l prindă dacă nu s-ar fi oprit el o clipă ca să aprindă lanterna. O îndreptă spre faţa fetiţei şi întrebă :          —  Tu ştii cum mă cheamă pe mine ?          —  Ştiu cum îi cheamă pe toţi copiii din bloc.          —  Lasă-i pe ceilalţi. Spune cum mă cheamă pe mine.          —  Ducu.          —  Nu mă mai cheamă aşa. Ce-mi dai să-ţi spun ?          —  Ducu te cheamă. Nu-ţi dau nimic.          —  Gata, s-a terminat cu Ducu. De mâine mă cheamă altfel.          —  Îţi dau castana aceea mare, ştii tu care.   El râse :          —  Nu-mi trebuie nimic. Am vrut să te încerc. Vino şi-ţi spun la ureche. Ţine lanterna.   Fetiţa luă lanterna şi el făcu din palme o pâlnie, apropie pâlnia de urechea fetiţei şi suflă în ea ceva care încălzi urechea şi suna aşa :         —  Dumitrescu Radu.   Pe urmă luă repede lanterna şi întrebă :         —  Ai înţeles ?         —  Da.         —  E frumos ?         —  Da.         —  Şi lung, nu-i aşa ? Du-mi-tres-cu Ra-du. Spune şi tu!         —  Du-mi-tres-cu Ra-du.         —  Ei, cum e ?         —  E bine.         —  E grozav, spuse el.   Şi iar fugi, dar nu se opri până în casă.        Toată casa era luminată. Era lumină până şi în baie, până şi în cămară. Şi era o forfotă cum nu mai fusese din ziua când se pregăteau să plece la mare. În bucătărie, mama călca şi vorbea cu tata, care nu era acolo şi, de bună seamă, se bucura că nu era acolo, pentru că mama îi spunea că de o mie de ori l-a rugat să repare cordonul de la fierul de călcat, dar nici până azi nu l-a reparat şi ea de fiecare dată se chinuie când calcă. Hai, ar mai înţelege, s-ar fi dus la o cooperativă ca să-i repare cordonul, ar fi rugat pe un vecin să îl repare, dar îi e ruşine să facă unu ca asta pentru că bărbatul ei nu-i muzicant, nici actor ca să nu se priceapă la nimic, e maistru, m-a-i-s-t-r-u şi ea trebuie să-i spună de o mie de ori ca să-i repare un fleac de fier electric. Tata era însă departe, într-a treia cameră. Îmbrăca nişte caiete în hârtie albastră şi se sfătuia cu mătuşa Niculina unde să lipească etichetele : la mijloc sau în colţul de jos ?         —  În colţul de sus, spunea mătuşa Niculina.         N-are nici un rost în colţul de sus, spunea tata.   Ba, tocmai acolo are rost, spunea mătuşa Niculina.   Bunica era în baie şi potrivea apa în cadă.          —  Dezbracă-te repede şi treci la spălat. Lasă lanterna aceea şi treci la spălat, îi spuse ea. Şi pe urmă strigă spre mama : îl spăl şi pe cap ?          —  Sigur, spală-l bine, bine, îi strigă mama.          —  Să ştii că omul are şi urechi ! strigă şi bunicul din cămară.          —  Lasă, dumneata nu te mai amesteca, îi strigă bunica. Stai la locul dumitale, citeşte-ţi „Informaţia" şi nu te mai amesteca.          —  Sunt în cămară, strigă bunicul, cum vrei să citesc ziarul în cămară ? Unde aţi pitit cutia aia de aluminiu ? În ce-o să-şi ia băiatul mâncarea ? !          —  N-ai dumneata grijă, n-o să rămână el flămând, îi strigă bunica.   Toată casa forfotea.          —  Şi asta s-a întâmplat seara. Dar să vedeţi a doua zi dimineaţa !   E târziu, daţi-i zor, zicea bunicul. E şapte şi paisprezece !         —  Nu, zicea tata, e numai şi unsprezece. L-am pus aseară după radio. M-am învoit şi eu de la uzină până la opt şi jumătate.         —  N-o să-l bată ghiozdanul în spate ? se întreba mătuşa Niculina.         —  Guleraşul nu-i prea bine călcat, zicea mama. Dacă-i stricat cordonul şi nimeni nu-l repară...         —  I-am făcut tartine şi cu brânză şi cu dulceaţă, să fie, zicea bunica.         —  Pune-i o batistă în buzunar, zicea bunicul.         —  Lasă, dumneata nu te mai amesteca, zicea bunica. I-am pus şi batistă şi de toate.         —  Cred că ar fi mai bine să facem două buchete, zicea mătuşa Niculina. Trandafirii într-o parte şi crizantemele în altă parte. Aşa e prea varză.         —  Cum adică varză ? întrebă bunicul supărat că mătuşii nu-i plăcea buchetul făcut de el.              —  Aşa, spuse mătuşa Niculina. Varză !         —  Pentru varza asta am alergat toată piața! spuse bunicul. Şi dacă vreţi să ştiţi, este şapte şi treizeci şi două.         —  Nu, spuse tata, e numai şi douăzeci şi nouă. Al dumitale e înainte. Dar tot trebuie să ne grăbim.   Numai el, Du-mi-tres-cu Ra-du, stătea în mijlocul camerei, îmbrăcat în uniformă, cu ghiozdanul în spate şi mirosind a săpun şi nu spunea nimic;         —  Gata, zise mama, haidem !   Şi plecară grăbiţi. Bunicul în frunte, după el bunica, apoi mătuşa Niculina, mama, şi la urmă tata. Se apropiau de uşă, când mama dădu un ţipăt :        —  Am uitat băiatul !        Lui Du-mi-tres-cu Ra-du îi veni să râdă, dar cum nu mai râdea nimeni, nu mai râse şi spuse doar zâmbind :        —  Aţi uitat tocmai ce era mai important !        —  Da, spuse şi tata, mi se pare că el este cel care începe azi şcoala. Noi, dacă ne gândim bine, numai îl conducem...   Şi îl lăsară toţi să treacă înainte, cu ghiozdanul în spate, în uniformă nouă şi mirosind a săpun.         Din uşa blocului se vedea şcoala şi era curios că se vedea mult, mult mai aproape ca altădată. Era foarte curios, foarte, foarte curios.   Fetiţa cu care se jucase aseară stătea în mijlocul trotuarului.        —  Te duci la şcoală, îi spuse fetiţa. Şi eu o să merg, la anul!        —  La anu’ cine nu poate ! Acum să te văd ! râse el.        —  Dacă n-am şapte ani! spuse fetiţa. Numai cei care au şapte ani merg la şcoală !      —  E adevărat, spuse el şi începu să râdă pentru că îi veni în minte că, mergând odată cu el la şcoală şi bunicul, şi bunica, şi mătuşa Niculina, şi mama, şi tata, toţi aveau în ziua aceea şapte ani.                      

    Numele și prenumele_______________               Data______________                                                                                                                                   Recapitulare                                                              Corbul și vulpea                                  Un corb flămând fură o bucată mare de cașcaval. O luă în plisc și zbură. Se așeză pe ramura unui copac înalt. Se pregătea s-o mănânce.                 Atunci trecu o vulpe pe acolo. Întâmplător își ridică botul către coroanele copacilor și îl văzu pe corb. Și vulpea era flămândă. O ispiti bucata de cașcaval. Se gândi puțin. Apoi spuse cu glas mieros către corb:                Bună dimineața, domnule Corb! Ce frumos arătați astăzi! Ce pene strălucitoare! C ochi vii și pătrunzători! Sunt convinsă că și vocea vă este pe măsură. Ah! De v-aș auzi numai o clipă cântând! Un singur cântecel! Sunt convinsă că ați fi ca un rege peste păsări!               Corbul era foarte îngâmfat. De aceea o crezu pe vulpe. Se umflă în pene și deschise pliscul. Chiar atunci căzu și bucata de cașcaval. Vulpea o înșfăcă de îndată și nu mai așteaptă să audă cârâitul corbului. Era prea flămândă și prea încântată de fapta sa.               Așa li se întâmplă întotdeauna celor ce se lasă amăgiți de lingușitori.   Subliniați în text, cu verde, grupurile de vocale învățate (oa, ea, ia, ie, ua, uă) Precizați care sunt personajele textului.      _________________________________________________________   Scrieți cuvintele cu sens asemănător.      plisc =  _____________           îngâmfat = ______________            vocea = _____________          amăgiți   = ______________            botul  = _____________   Scrieți cuvintele cu sens opus:      sătul     = ___________                                înalt  = _________________ mare = ______________                           modest = _____________         Descărcați fișa completă de la atașamente                

Vizita de Ion Luca Caragiale         M-am dus la sf. Ion sa fac o vizita doamnei Maria Popescu, o veche prietina, ca s-o felicit pentru onomastica unicului sau fiu, Ionel Popescu, un copilaş foarte draguţ de vreo opt anişori. N-am voit sa merg cu mana goala şi i-am dus baieţelului o minge foarte mare de cauciuc şi foarte elastica. Atenţiunea mea a facut mare placere amicei mele şi mai ales copilului, pe care l-am gasit îmbracat ca maior de roşiori în uniforma de mare ţinuta. Dupa formalitaţile de rigoare, am început sa convorbim despre vreme, despre sorţii agriculturii – d. Popescu tatal este mare agricultor – despre criza ş.cl (și celelalte).   Am observat doamnei Popescu ca în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri… Doamna mi-a raspuns ca de la o vreme i se uraşte chiar unei femei cu petrecerile, mai ales cand are copii. -Sa-ţi spun drept, cat era Ionel mititel, mai mergea; acu, de cand s-a facut baiat mare, trebuie sa ma ocup eu de el; trebuie sa-i fac educaţia. Şi nu ştiţi dv. barbaţii cat timp îi ia unei femei educaţia unui copil, mai ales cand mama nu vrea sa-l lase fara educaţie! -Pe cand doamna Popescu-mi expune parerile ei sanatoase în privinţa educaţiei copiilor, auzim dintr-o odaie de alaturi o voce raguşita de femeie batrana: -Uite, coniţa, Ionel nu s-astampara! -Ionel! striga madam Popescu; Ionel! vin la mama!   Apoi, catra mine încet: -Nu ştii ce ştrengar se face… şi deştept… Dar vocea de dincolo adaoga: -Coniţa ! uite Ionel! vrea sa-mi rastoarne maşina !… Astampara-te, ca te arzi! -Ionel! striga iar madam Popescu; Ionel ! vin la mama! -Sari, coniţa! varsa spirtul! s-aprinde! -Ionel! striga iar mama, şi se scoala repede sa mearga dupa el. Dar pe cand vrea sa iasa pe uşe, apare micul maior de roşiori cu sabia scoasa şi-i opreşte trecerea, luand o poza foarte marţiala. Mama ia pe maiorul în braţe şi-l saruta… -Nu ţi-am spus sa nu te mai apropii de maşina cand face cafea, ca daca te-aprinzi, moare mama? Vrei sa moara mama? -Dar – întrerup eu – pentru cine aţi poruncit cafea, madam. Popescu? -Pentru dumneata. -Da de ce va mai suparaţi? -Da ce suparare!   Madam Popescu mai saruta o data dulce pe maioraşul, îl scuipa, sa nu-l deoache, şi-l lasa jos. El a pus sabia în teaca, saluta militareşte şi merge într-un colţ al salonului unde, pe doua mese, pe canapea, pe foteluri şi pe jos, stau gramadite fel de fel de jucarii. Dintre toate, maiorul alege o trambiţa şi o toba. Atarna toba de gat, suie pe un superb cal vanat rotat, pune trambiţa la gura şi, leganandu-se calare, începe sa bata toba cu o mana şi sa sufle-n trambiţa. Madam Popescu îmi spune ceva; eu n-aud nimica. Îi raspund totuşi ca nu cred sa mai ţie mult gerul aşa de aspru; ea n-aude nimica. -Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mama; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, cand sunt musafiri! Iar eu, profitand de un moment cand trambiţa şi toba tac, adaog: -Şi pe urma, d-ta eşti roşior, în cavalerie. -Maior! striga mandrul militar. -Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e toba; şi maiorul nu canta cu trambiţa; cu trambiţa canta numai gradele inferioare; maiorul comanda şi merge-n fruntea soldaţilor cu sabia scoasa. Explicaţia mea prinde bine. Maiorul descalica, scoate de dupa gît toba, pe care o tranteşte cat colo; asemenea şi trambiţa. Apoi începe sa comande: -Înainte! marş!   Şi cu sabia scoasa, începe sa atace straşnic tot ce-ntalneşte-n cale. În momentul acesta, jupaneasa cea raguşita intra cu tava aducand dulceaţa şi cafele. Cum o vede, maiorul se opreşte o clipa, ca şi cum ar vrea sa se reculeaga fiind surprins de inamic. Clipa însa de reculegere trece ca o clipa, şi maiorul, dand un racnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului. Inamicul da un ţipat de desperare. -Ţine-l, coniţa, ca ma da jos cu tava!   Madam Popescu se repede sa taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu mai vede nimic înaintea lui. Jupaneasa este salvata; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudenţa sa iasa din neutralitate şi sa intervie în razboi, primeşte în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternica lovitura de spada. -Vezi? vezi, daca faci nebunii? era sa-mi scoţi ochiul… Ţi-ar fi placut sa ma omori? Saruta-ma, sa-mi treaca şi sa te iert!   Maiorul sare de gatul mamei şi o saruta… Mamei îi trece; iar eu, dupa ce am luat dulceaţa, ma pregatesc sa sorb din cafea… -Nu va supara fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu. -Vai de mine! la noi se fumeaza… Barbatu-meu fumeaza… şi… dumnealui… mi se pare ca-i cam place. Şi zicand „dumnealui”, mama mi-arata razand pe domnul maior. -A! zic eu, şi dumnealui? -Da, da, dumnealui! sa-l vezi ce caraghios e cu ţigara-n gura, sa te prapadeşti de ras… ca un om mare… -A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o otrava… -Da tu de ce tragi? ma-ntrerupe maiorul lucrand cu lingura în cheseaua de dulceaţa… -Ajunge, Ionel! destula dulceaţa, mama! iar te-apuca stomacul… Maiorul asculta, dupa ce mai ia înca vreo trei-patru linguriţe; apoi iese cu cheseaua în vestibul. Unde te duci? întreaba mama. -Viu acu! raspunde Ionel   Dupa un moment, se-ntoarce cu cheseaua goala; o pune pe o masa, se apropie de mine, îmi ia de pe mescioara tabacherea cu ţigarete regale, scoate una, o pune în gura şi ma saluta militareşte, ca orice soldat care cere unui ţivil sa-i împrumute foc. Eu nu ştiu ce trebuie sa fac. Mama, razand, îmi face cu ochiul şi ma-ndeamna sa servesc pe domnul maior. Întind ţigareta mea, militarul o aprinde pe a lui şi, fumand, ca orice militar, se plimba foarte grav de colo pana colo. Eu nu-l pot admira îndestul, pe cand mama îl scuipa, sa nu-l deoache, şi îmi zice: -Scuipa-l, sa nu mi-l deochi! Maiorul şi-a fumat ţigareta pana la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-am adus-o eu şi-ncepe s-o tranteasca. Mingea sare pana la policandrul din tavanul salonului, unde turbura grozav liniştea ciucurilor de cristal. -Ionel! astampara-te, mama! Ai sa spargi ceva… Vrei sa ma superi? vrei sa moara mama?   Dar maiorul s-a-ndarjit asupra ghiulelei saltatoare, care i-a scapat din mana: o tranteşte cu mult necaz de parchet. Eu aduc spre gura ceaşca, dar, vorba francezului, entre la coupe et les lèvres… 4 mingea îmi zboara din mana ceaşca, oparindu-ma cu cafeaua, care se varsa pe pantalonii mei de vizita, coloarea oului de raţa. -Ai vazut ce-ai facut?… Nu ţi-am spus sa te-astamperi… Vezi? ai suparat pe domnul!… aldata n-o sa-ţi mai aduca nici o jucarie! Apoi, întorcandu-se catre mine, cu multa bunatate: -Nu e nimic! iese… Cafeaua nu pateaza! iese cu niţica apa calda!… Dar n-apuca sa termine, şi deodata o vad schimbandu-se la faţa ca de o adanca groaza. Apoi da un ţipat şi, ridicandu-se de pe scaun: -Ionel! mama! ce ai?   Ma-ntorc şi vaz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduţi şi cu dragalaşa lui figura strambata. Mama se repede spre el, dar pana sa faca un pas, maiorul cade lat. -Vai de mine! ţipa mama. E rau copilului!… Ajutor! moare copilul! Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gat şi la piept. -Nu-i nimica! zic eu. Apa rece!   Îl stropesc bine, pe cand mama pierduta îşi smulge parul. -Vezi, domnule maior? îl întreb eu dupa ce-şi mai vine în fire; vezi? Nu ţi-am spus eu ca tutunul nu e lucru bun? Aldata sa nu mai fumezi! Am lasat pe madam Popescu liniştita cu scumpul ei maior afara din orice stare alarmanta, şi am ieşit. Mi-am pus şoşonii şi paltonul şi am plecat. Cand am ajuns acasa, am înţeles de ce maiorul ieşise un moment cu cheseaua în vestibul — ca sa-mi toarne dulceaţa în şoşoni.

                                                  Virgula                                 Am învățat: Virgula se scrie între cuvintele unei enumerări sau pentru a separa de restul propoziției cuvântul sau cuvintele care arată o adresare.   Observați modelul dat și continuați folosind corect virgula. Horia, facem un om de zăpadă? Facem un om de zăpadă, Horia? Facem, Horia un om de zăpadă?   – Iulia, uite cum ninge! __________________________________________ __________________________________________   Bunico, de ce vrăbiile nu au plecat? ___________________________________________ ___________________________________________   – Andreea, cine va conduce sania? ____________________________________________ ____________________________________________   – Valentina, facem un om de zăpadă? _____________________________________________ _____________________________________________       Descarcă fișa de la atasamente