Carti istoria Romaniei Dacia

dubios acest articol, titlul e cam spam ..nu corespunde cu continutul, nu se vobeste in clar de niciun razboi, incepe cu iorga ca pretext pentru disculparea lui antonescu...un joc interpretativ ultra-subiectiv, Antonescu ramane un criminal de razboi chiar si dupa normele actuale...purificarea etnica pe care a visat-o si despre care a scris cu mana lui ca si-o doreste, este un element clar al acestei infractiuni contra umanitatii...cu toate celalate scuze, ca a fost patriot, pai, si stalin a fost patriot, si hitler, si ceausescu, ce inseamna asta, ca trebuie sa li se ierte crimele ?..patriotismul are si o latura intunecata, ca si dragostea

eu zic ca Antonescu a intrat intr-un joc ce il depasea mental..trebuia sa ramana general ...si idei criminal absurde de purificare etnica a avut, nu chiar ca hitler, dar le-a avut in cap dinainte, ca doar nu l-au propus legionarii "seful statului" chiar aiurea..pe vremea aia, Hitler se intelegea cu legionarii, se folosea de ei de fapt, dupa care s-a pisat pe ei rau de tot...sa ia aminte la faza asta si fanaticii nationalisti de azi ce il admira pe Vladimir Putin (noul lor hitler)

asta e pretextul, dar in articol nu se vorbeste de niciun razboi ...e ceva generic despre relatia complexa dintre Iorga si Antonescu...el a fost propus regelui de catre legionari, si anume de catre Horia Sima, a fost omul lor pana i-a eliminat, si asta doar pentru ca Hitler se saturase de legionari (de fanatici, asa cum a zis) ...Antonescu pare doar un oportunist in jocul lui Hitler

Avram Iancu de Mircea Micu

Istoria Comunismului In Romania de Victor Frunza CUVÂNT.   Nu am ajuns încă la capătul acestui secol, al XX-lea, şi bilanţul existenţei românilor cuprinde mult mai multe momente triste şi dureroase, pentru un timp atât de scurt de istorie umană, cât poate cuprinde o sută de ani, şi mult prea puţine clipe de realizări şi satisfacţii naţionale.   O răscoală ţărănească, reprimată violent şi cu cruzime, marchează începutul secolului, adevărat semn al unor suferinţe populare fără precedent, care aveau să vină.   A urmat primul război mondial, un fel de tăvălug gigantic care a trecut şi peste ţara noastră, lăsând în urmă tot ce poate aduce un război: sânge, suferinţe, lacrimi, păduchi, mizerie. Ecoul lui a ajuns până la noi prin cei care l-au trăit şi au povestit.   După un respiro, epoca scurtă numită dintre cele două războaie, s-au Instalat dictaturile.   Într-o avalanşă de desfăşurări cărora nu le-a mai putut ţine piept, ţara n fost sfârtecată, smulgându-i-se din teritoriul naţional provincii întregi. Drept urmare unui nefericit concurs de împrejurări, a fost târâtă într-un război pe care nu şi-l dorise, plătit din greu cu statutul de ţară învinsă, deşi în cele opt luni şl optsprezece zile cât a luptat în tabăra aliaţilor şi-a pus întregul potenţial material şi uman în slujba victoriei acestora, pe altarul căreia a adus jertfe gr*l«.   Anii care au urmat se pot numi de pace numai în sensul de nebeli-gerenţă Intre state. Altfel, nici de pace, nici de linişte nu au fost.   Victor Frunză.   Lichidarea forţelor politice care militau pentru menţinerea pluralismului democratic, regăsit la 23 august 1944, a mers până la distrugerea fizică a unor reprezentanţi ai acestora. Demolarea sistemului politic şi economic anterior, bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, sub pretextul abolirii "exploatării" şi înlocuirea lui cu un regim de dominaţie totalitară a oamenilor de către statul, dominat el însuşi de către partidul unic şi obligatoriu al societăţii, dominat la rândul lui de către grupuri de putere, a fost însoţită de greşeli în masă, împotriva a sute de mii de oameni nevinovaţi, repudiate ulterior la modul abstract şi cu totul formal.   Când violenţele social-politice ale oamenilor, de cele mai multe ori distrugătoare de valori naţionale, erau în acumulare de noi energii, lăsând doar impresia de relaxare a vieţii, peste ţară s-au abătut catastrofe naturale.   O secetă distrugătoare şi o foamete cumplită însoţeau – nefericit simbol! – începutul erei noi. Două inundaţii şi trei cutremure catastrofale au înfăţişat do fiecare dată apocalipsul. Dintre ele, două inundaţii şi un cutremur s-au petrecut într-un interval de numai şapte ani (1970-1977). Numai acestea ar fi fost suficiente pentru a da întreaga măsură a suferinţelor unui popor.   Bilanţul pozitiv este mult mai modest: o unire temporară a tuturor teritoriilor locuite de români, între graniţele unui stat naţional unitar, în 1918*; o dezvoltare democratică după această dată; m sfârşit, cotitura de la 23 august 1944, care a readus ţara în rândul statelor cu un regim pluripartinic şi democratic, pentru uri timp, din nefericire, mult prea scurt.   Dominanta acestui secol, atât de furtunos pentru destinele poporului nostru rămâne însă stalinizarea României. Ea s-a înfăptuit prin mijloace globale politice şi economice, prin mijloace paşnice, când nu se întâmpina rezistenţă şi prin represiune sângeroasă, când se întâmpina, dar îndreptată şi împotriva celor care în mod potenţial puteau deveni adversarii ei.   Instrumentul stalinizării României a fost forţa politică, denumită rând pe rând: Partidul Comunist ("Socialist") din România, Partidul Comunist din România – Secţie a Internaţionalei a lll-a, Partidul Comunist (S. R. I. C.   — Secţia Română a Internaţionalei Comuniste), simplu, fără nici un alt adaos, Partidul Comunist din România, Partidul Comunist Român, Partidul Muncitoresc Român şi m sfârşit, din nou, Partidul Comunist Român, care deţine astăzi monopolul absolut al puterii, printr-o singură persoană.   ') NOTA LA EDIŢIA A lll-a, 1999. Termenul consacrat atunci al ţării unite: România Mmr, interzis de comunişti înainte şi compromis în fel şi chip de neocomunişti, după 1009.   ISTORIA COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA.   Păcatul lui originar, de a fi fost creat de forţe din afara ţării, în primul rând pentru a servi împotriva unor interese naţionale şi de a fi fost adus la putere de aceleaşi forţe, impus şi nu ajuns la cârma ţării prin voinţa naţională, îşi pune amprenta nu numai pe întregul său trecut istoric, dar şi pe prezent, precum şi pe felul cum proiectează el viitorul ţării.   Am scris această carte nu pentru a înlocui golul unei istorii a P. C. R. Istorii fragmentare există, iar una integrală, dacă se va scrie şi se va tipări, va prezenta trecutul aşa cum ar plăcea conducătorilor să fi fost şi nu după cum s-a desfăşurat în realitate.   Ca nici un alt domeniu în România, cunoaşterea adevărului despre partid este un privilegiu la care au acces numai iniţiaţii, care după contactul cu el, au obligaţia să-l răstălmăcească pentru consumul de masă. Secretul şi cenzura apără de cunoaştere, pentru ca dezinformarea să fie mai uşor de înfăptuit, iar la aniversările de partid care se ţin lanţ, compatrioţii noştri, aduşi cu zecile de mii pe stadioane sau în pieţe publice ca nişte fiinţe negânditoare, conducătorul de partid şi de stat să le ofere varianta la zi a evenimentelor politice din trecut, în centrul cărora va avea grijă să se aşeze, înainte de toate, pe sine.   Am scris această carte din setea de adevăr: am văzut prea mulţi oameni din toate generaţiile căutându-l, fără să se poată descurca în hăţişul de mistificări.   Am scris această carte şi din disperare: a mea şi a altora. Am văzut prea mulţi oameni, din toate generaţiile, ajunşi la apatie şi la indiferenţă, alţii la unica dorinţă de a scăpa prin fugă, după ce speranţele de democratizare a societăţii româneşti, ivite după 1964, nu s-au îndreptăţit, ba mai mult, după ce o nouă şi grea dictatură de tip neostalinist s-a instalat din nou în ţara noastră după 1971, pentru a nu încerca să fac ceea ce pot face: a le întinde o mână de ajutor.   Când am gândit această carte şi m-am documentat pentru ea, scriind prima variantă, eram membru al Partidului Comunist Român. Am pornit la realizarea ei, conştient de urmări. Mi-am spus că pentru adevăr, pentru rostirea şi răspândirea lui, merită să fac orice sacrificiu.   Doresc să explic prezentul prin prisma trecutului şi a conduce pe toţi cei care, de bună credinţă, reflectează asupra destinului poporului nostru şi al lor personal, la înţelegerea faptului după care trecutul dacă nu poate fi modificat, în schimb, viitorul poate să urmeze alt curs decât cel pregătit şi antepro-gramat, fie şi cu multe decenii înainte.   Rămâne numai să nu-l acceptăm în mod fatalist şi să avem tăria de a încerca să-l schimbăm.

  Titluri: Dacia Felix. Istoria Daciei romane Dacia Romana Placile de plumb Zamolxis Primus Getarum Legislator Dacia Tara Zeilor  Dacia Sacra  Dacii Noi, Tracii Istoria Daciei romane   Columna lui… Decebal Dacia Hiperboreana Dacii la Troia  

edit admin:  schimbat titlul pentru ca nu corespundea cu descrierea "Nenumărate au fost împrejurările și considerentele care, în deceniile II-IV ale veacului XX, i-au apropiat pe N. Iorga și I. Antonescu. După cum au existat tot atâtea condiții și temeiuri care, din nefericire, i-au despărțit. Ceea ce însă a rămas, mai presus decât orice, a fost respectul reciproc față de proporțiile, în afară de orice dubii, ale personalităților implicate în „joc”, cum și față de cele mai multe dintre laturile activității lor. Dacă este adevărat că, la un moment dat, Istoricul a intervenit pentru a bloca primirea Generalului în Academia Română, fapt pe care acesta l-a reținut înverșunat pe răbojul nemulțumirilor sale, el, totuși, ajuns Conducător al Statului Român, solicitat de prietenul N. Miclescu, a avizat în 1941 creditele necesare pentru continuarea activității de traducere și terminare a tipăririi în limba franceză a monumentalei Istorii a Românilor în 10 volume din 1936-1939. Un Minister Antonescu Trecând peste extrem de numeroase elemente ce pot fi luate în considerație, vom reține că, la 6-7 septembrie 1940, savantul a publicat în cotidienele Neamul Românesc și, respectiv, Universul articolul intitulat simplu Un Minister Antonescu, în care-l evoca pe militarul de excepție din cursul Războiului Unității Naționale din 1916-1919 și-și exprima convingerea în privința a ceea ce trebuia să fie – și a fost! – regimul Generalului. Tocmai, având în vedere acest material, cel mai adesea neglijat, îl reproducem integral: Un Minister Antonescu  Regele a numit Președinte de Consiliu pe Generalul Antonescu. Acest nume amintește rezistența mândriei românești din timpul Marelui Război, sfaturile pe care tânărul colonel de atunci le-a dat neînfricoșatului General Prezan, apoi severul director al Școalei de Război, formând ofițeri pentru luptă, nu pentru paradă și onoruri, pe acela care, în clipa când armata noastră pornea pe calea unei organizări greșite, opunea o concepție diametral deosebită într-un memoriu pe care trebuie cândva să îl publice ca să se vadă răspunderile, pe omul modest care, neputând atinge ținta sa, nu s-a gândit decât să se întoarcă la datorie, în sfârșit pe omul de caracter care n-a cunoscut mijloacele prin care se ajunge mai ușor. Acesta este Generalul Antonescu pentru noi, afară de speranțele pe care le trezește marea sa valoare militară. A încerca să se facă din el, pentru nedreptatea pe care a suferit-o, șeful unei revoluții în favoarea unei singure grupări politice [referire la Garda de Fier], în moment când se cere solidaritatea românească, e mai mult decât o greșeală. Generalul Antonescu nu poate primi acest rol. Și, după cum se știe, Generalul Antonescu n-a primit „rolul” despre care a făcut vorbire N. Iorga. Desigur, în prima etapă a guvernării sale (septembrie 1940 – ianuarie 1941), Antonescu a cooperat cu legionarii. Dar nu și la crimele acestora, cărora, mai cu seamă la 26-28 noiembrie 1940, le-au căzut victime zeci de personalități, în primul rând N. Iorga însuși. Pentru toate cele întâmplate, care au amplificat tragedia României după prăbușirea granițelor în iunie – septembrie 1940, se poate stabili indiscutabil responsabilitatea guvernului I. Antonescu – Horia Sima, dar nu și una personală, a Generalului. Este adevărat că Generalul, în ce-l privește, a făgăduit că avea să se preocupe de aflarea și pedepsirea responsabililor asasinatului. Obiective irealizabile, în condițiile războiului mondial; ca și ulterior. Dar, în același timp, nu se poate neglija că, în ședința din 28 noiembrie 1940 a Cabinetului, Ion Antonescu a declarat categoric că el nu putea tolera „crimele ordinare”, fiind decis să se „retragă”. Iar când la Președinția Consiliului de Miniștri a sosit, în dimineața de 28 noiembrie 1940, știrea uciderii lui N. Iorga, I. Antonescu – după ce în seara precedentă îl avertizase pe Horia Sima să vegheze ca istoricului, răpit de „necunoscuți” de la domiciliul său din Sinaia, să nu i se întâmple ceva – a fost „foarte impresionat și numai răspunderea ce avea de viitorul țării l-a împiedicat – relatează fostul ministru N. Mareș – de a părăsi conducerea Statului (subl. ns.)”. Din câte știm, a fost primul avertisment categoric dat de Antonescu în sensul că divorțul de legionari, survenit în practică abia în urma rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941, avea cu obligativitate să se producă. „Românii. Origina, trecutul, sacrificiile și drepturile lor“ Pe de altă parte, prea puțin se cunoaște că, în anul 1941, Ion Antonescu a pregătit pentru tipar ediția a II-a a microsintezei Românii. Origina, trecutul, sacrificiile și drepturile lor. Pentru cea dintâi ediție, apărută în 1919, autorul beneficiase de concursul lui N. Iorga, fapt pe care l-a menționat în Postfața lucrării. Ediția din 1941 beneficia, în raport cu evenimentele petrecute în răstimp, de o nouă Prefață, în care autorul își motiva decizia și explica transformările (în fapt, adaosurile) operate. Din motive lesne de înțeles, preferăm să apelăm nemijlocit la textul inedit: Prefață la a 2-a ediție În vremuri atât de grele pentru Țara și Poporul Românesc, am hotărât retipărirea acestei lucrări care, în 1919, a constituit o sinteză a revendicărilor noastre naționale. Cu toate angajamentele formale ale aliaților de atunci, numai parte din aceste revendicări au fost realizate prin Tratatele de Pace care au urmat Războiului din 1914-19. Arbitrajul de la Viena 1940 a reactualizat problema, deschizând o rană ce nu se încheiase definitiv, cu toată bogăția și mărimea de jertfe care au sângerat națiunea în Războiul pentru Întregire. Lucrarea apare revăzută și completată pentru a fi într-adevăr utilă cercetătorului actual. Un capitol special asupra Românilor de peste hotare întregește lucrarea. Pentru toți acei care se interesează de problema sfintelor noastre drepturi, cumpărând această carte, țin să se știe că toate veniturile rezultate din vânzarea ei vor servi pentru hrănirea copiilor săraci și refacerea bisericilor dărâmate de cutremur. COPIII și CREDINȚA asigură viitorul și eternitatea neamul. Lor să le dăm totul. MAREȘAL ANTONESCU  Să mai reținem că Mareșalul a stabilit drept motto la Prefața din 1941 câteva din excepționalele sale îndemnuri desprinse din Apelul „Către Români”, datat 26 februarie 1941, mai precis: Eu m-am înclinat în fața unei situații găsite. Împreună cu poporul, nu am acceptat-o ca definitivă și nu o vom accepta niciodată. Nu va fi liniște în acest colț al Europei și nu va fi dreptate adevărată în lume cât nu se va face sau nu-și va face dreptate poporul românesc. Și se va face. Acest lucru îl afirmă prin mine și odată cu mine toți acei care au vieți de jertfit. […] Popor român, porțile veacurilor și drumurile drepturilor îți stau deschise, dacă știi să dovedești întâi prietenilor și apoi dușmanilor că ești în stare să-ți stăpânești destinul. Din motive și în împrejurări asupra cărora vom reveni, reeditarea Românilor s-a amânat pentru anul 1944, iar atunci Mareșalul va renunța definitiv. România va merge la biruință Înainte încă de-a fi implicat țara în conflagrația mondială din 1939-1945, Ion Antonescu n-a manifestat vreun dubiu, după ce legase România de Pactul Tripartit, cum că războiul în perspectivă ar fi lipsit de șanse. Dimpotrivă. Iată-l, așadar, pe proaspătul premier și Conducător al Statului român revenind la București după prima vizită ce i-a făcut lui Adolf Hitler la Berlin, unde parafase aderarea României la Axa Berlin-Roma-Tokio, declarând la 25 noiembrie 1940 pe peronul Gării de Nord: „România va merge la biruință. România va avea drepturile ei (subl. ns.)”. După declanșarea Războiului Sfânt la 22 iunie 1941, în tabăra Germaniei, și în urma succeselor înregistrate mai ales în primul an al ostilităților pe Frontul de Est, credința lui Antonescu în victorie a sporit, chiar s-a transformat în convingere. Este adevărat că evoluția în continuare a evenimentelor, cu reversul lor după 19-20 noiembrie 1942 la Stalingrad, avea să-l determine pe Mareșal, uneori, să facă considerații ambigui în privința șanselor. Dar, ca element determinant, optimismul nu l-a părăsit nici un moment. Poate că de aici a rezultat și decizia lui de-a rămâne aliat al lui Hitler până la sfârșit. Chiar în seara de 22 august 1944, primindu-l pe liderul național-țărănist Ion Mihalache, Mareșalul a admis că nu mai credea „de mult” în victoria Germaniei, dar, pentru a înfăptui volte-face-ul, considera ca fiind absolut necesare din partea anglo-americanilor „garanții” pentru viitorul României. Nefiind cazul, așa se explică de ce, în ceasurile imediat următoare, Antonescu n-a acceptat vreo „mișcare în front”, lucru pe care i l-a comunicat Regelui Mihai I în cursul ultimei întrevederi, decisive, din după-amiaza de 23 august 1944. În context, cum se știe, însă așa cum avertizase Antonescu, cotitura Bucureștilor n-a salvat România. Din contra, cu și, mai ales, fără Mareșal, catastrofa României s-a precipitat chiar atunci, prin lovitura de stat, care s-a limitat în esență la demiterea și încarcerarea principalilor reprezentanți ai regimului antonescian. Pentru România însă n-a rezultat vreun avantaj, în afară de ocupație, rășluiri teritoriale, imense datorii de război, teroare și, mai cu seamă, comunismul asiatic de import sub șenilele tancurilor roșii. „Cel mai mare din cei mici din Axă“ Până atunci, Antonescu, încrezător în victorie, nu s-a dovedit nicicum un idealist, fiind mai degrabă un lider realist, chiar oportunist. Un document recent descoperit atestă o perspectivă extraordinară și categorică pentru a-i desluși poziția. Ne referim la scrisoarea inedită adresată de I. Antonescu atașatului militar german la București, Alfred Gerstenberg, la 26 noiembrie 1942. În documentul respectiv, după ce, printr-o intervenție personală de excepție pe textul dactilografiat, Mareșalul a fixat în chip esențial rolul și locul țării în războiul statelor Axei – considerând România „CEL MAI MARE DIN CEI MICI DIN AXĂ” – sublinia: „ … Cred că nu mă înșel în credința ce am că vom smulge, după lupte grele, victoria (subl. ns.), oricare ar fi greutățile prin care trecem împreună cu cei mari din Axă, cu care avem aceleași idealuri și riscuri”. A fost remarcabil însă că, totodată, Mareșalul Antonescu n-a ezitat să-i comunice atașatului Reichului la București și rezervele sale, sub această formă: „Sunt însă convins că, dacă sondele și rafinăriile românești ar fi distruse chiar parțial, vom pierde războiul oricât de genială este conducerea germană și oricât de mare este [sunt] bravura, tenacitatea, pregătirea, organizarea, energia și puterea poporului și armatei germane, în fața cărora și eu, ca și toți, mă înclin cu admirație” (Arhivele Militare Române, Pitești, fond 951, dosar 12, f. 116, document înregistrat la Cabinetul Militar al Conducătorului Statului sub nr. 243/S). După cum s-a stabilit, nemaifiind necesar să revenim, petrolul nu a putut fi apărat, soarta României și a aliaților ei – periclitată, iar catastrofa Axei – inevitabilul în viziunea lui Antonescu – nu a mai întârziat mult timp! Războiul lui Antonescu Dependent, așadar, de victoria Axei în război, Mareșalul Antonescu nu a reușit să-și domine cunoscutele-i patimi și orgoliul nemăsurat. Din postura sa de lider militar și politic, el ajunse să nu-i mai fie, pur și simplu, indiferent modul în care avea să fie prezentat posterității. De altfel, Antonescu avea la îndemână propria-i experiență. Și anume că, în cursul anilor 1916- 1919, ca șef al Biroului Operații al Marelui Cartier General Român, el avusese un rol adeseori determinant în proiectarea și executarea acțiunilor, dar, atunci și îndeosebi după război, gloria a revenit (dacă nu cumva și-au asumat-o!) șefii săi: Constantin Prezan, Al. Averescu ș.a. În acest context, trebuie avut în vedere că în 1941-1942 colecția oficială a Istoricului campaniei din 1916-1919 demarase (fiind deja editate primele trei volume), iar, în paginile masivei lucrări, rosturile ofițerului de odinioară nu au fost puse în evidență dincolo de zona penumbrelor. Or, de această dată, în cazul Războiului din Răsărit, în care evident Antonescu avusese rolul hotărâtor în toate privințele (planificare, declanșare și execuție), lucrurile nu aveau cum și nu trebuiau să se mai repete. În fond, de la un capăt la altul, noul război pentru România Mare, purtat – este adevărat, precum și la 1916-1918 – de o Românie Mică, era într-o măsură și al său … Se înțelege ce proporții căpăta acest aspect în imaginația și în comportamentul Mareșalului, pentru el, care – oricând și oriunde – obișnuia să vorbească despre sine exclusiv la persoana a III-a! Istoricul campaniei din Est… Am socotit necesare aceste considerații, cel puțin pentru a afla sensul deciziei Mareșalului Antonescu de-a se trece, după modelul existent pentru primul război mondial, la elaborarea unui istoric al campaniei declanșate la 22 iunie 1941. Sub acest aspect, preparativele s-au desfășurat rapid și, într-o privință, eficient. Avem în vedere faptul că, deja în luna octombrie 1942, la solicitarea expresă a Mareșalului, s-a trecut la întocmirea Istoricului campaniei din Est. S-a prevăzut ca „prima redactare” să se termine la 31 decembrie același an, urmând ca textul definitiv să fie predat în ianuarie 1943. După numai un an de zile, în ianuarie 1944, s-a raportat că „redactarea definitivă” se încheiase, rezultând volumul România și expansiunea rusească. Armata Română în războiul contra bolșevismului. În raport cu obiectivele istoriografice asumate, colaboratorii Cabinetului Militar și ai Serviciului Istoric al Marelui Stat Major Român au organizat, bineînțeles, materialul arhivistic disponibil și, concomitent, au pregătit conferințe și diverse broșuri, ca forme ale unei valorificări… anticipate a operei finisate. … dar mai întâi Istoricul campaniei din 1916-1919 Pe parcurs, Mareșalul Antonescu a avut meritul de-a repune pe tapet – atenționat fiind de membrii Cabinetului Militar, în speță de maiorul Eugen Niculescu – problema Istoricului campaniei din 1916-1919. Pe bună dreptate, era inacceptabil ca Istoricul campaniei în plină desfășurare (în Est) să devanseze în vreun fel proiectul aflat pe rol. Concluzia nu putea fi decât una singură: Intensificarea eforturilor pentru definitivarea volumelor nepublicate (IV-VI) ale Istoricului consacrate Marelui Război din 1916-1919. De unde au rezultat inițiativele și deciziile reflectate și, deopotrivă, concretizate într-o serie de documente, mai precis (vezi Arhivele Naționale ale României, Arhiva Istorică Centrală, fond Președinția Consiliului de Miniștri – Cabinetul Militar, dosar 130/1942, passim): 1) Conformându-se ordinului Mareșalului Antonescu, maiorul adjutant Eugen Niculescu, după ce s-a interesat la Serviciul Istoric al MStM, a prezentat Conducătorului Statului două referate ale fostului șef al Biroului Operații al Marelui Cartier General de odinioară (nimeni altul decât lt. col. Ion Antonescu!) relativ la declinarea răspunderii Armatei a II-a Române (în fapt, a generalului Alexandru Averescu) de-a angaja bătălia cu inamicul în iulie-august 1917. La 20 februarie 1942, direct pe text, Antonescu a apreciat că „nu sunt acestea actele pe care le cer”, ele urmând „să se găsească în arhivele mele [ale Mareșalului] sau la [Serviciul] Istoric”. 2) Drept urmare, același Eugen Niculescu a înaintat Mareșalului Antonescu o altă Notă ce trimitea la următoarele documente: a) Raportul nr. 1 807 din 1 august 1917 al Armatei a II-a; b) Ordinul confidențial nr. 2 854 din 6 august 1917 al Marelui Cartier General, semnat de generalul Constantin Prezan, dar întocmit de lt. col. I. Antonescu. Mareșalul, prin rezoluția sa, a admis că „este ceva dar nu totul”. 3) În urma cercetărilor efectuate, la 26 februarie 1942 a rezultat Nota maiorului adjutant Eugen Niculescu care – tot la ordinul Mareșalului – stabilea obiectivele concrete în definitivarea Istoricului campaniei din 1916- 1919 și departajarea volumelor restante (IV-V-VI), cu recomandarea dea se lua măsuri „în cel mai scurt timp” pentru a se depăși stadiul și ritmul existent de „încetineală atât de mare”. 4) În sfârșit, la 27 februarie 1942, Eugen Niculescu a transmis direct Serviciului Istoric al MStM adresa Cabinetului Militar prin care prindeau viață dispozițiile Mareșalului relativ la Istoricul campaniei din 1916-1919. Este însă iluzoriu să admitem că, în felul acesta, problema se încheiase cu adevărat. În baza dispozițiilor Mareșalului Antonescu, lt. col. R. Dumitrescu, de la Serviciul Istoric al MStM, a întocmit în perioada următoare un amplu și temeinic Dosar cuprinzând ordine de zi și referate ale Marelui Cartier General către Armata a II-a (mai – noiembrie 1917), un document complet, care așteaptă încă a fi cercetat și valorificat de istoricii militari. NU este politic a o republica În ceea ce-l privește pe Mareșalul Antonescu, acesta se impusese – după cum am relevat dintru început – drept un istoric și comentator avizat al campaniei din 1916-1919, rezervându- i un spațiu și o semnificație adecvată în menționata micro-sinteză din 1919 Românii. Origina, trecutul, sacrificiile și drepturile lor, elaborată după consultarea (poate și la îndemnul) neîntrecutului N. Iorga. După cum se știe, ediția a II-a, pregătită de Mareșal pentru condițiile specifice din 1941, a amânat-o, din motive necunoscute. Va relua proiectul peste trei ani, dar, pe coperta acelei ediții, Mareșalul a consemnat la 20 mai 1944: „Este actuală dar NU este politic a o republica (subl. lui I. A.)”. În concluzie, am putea discuta despre un proiect eșuat? Nicidecum, mai ales că, după 1989, Românii … lui Ion Antonescu s-au bucurat de nenumărate ediții și de o binemeritată prețuire din partea specialiștilor. Însă, mai presus de orice, rămân paginile de istorie privind destinele celor două personalități de anvergură – trecute în condiții din cele mai tragice în rândul „oamenilor cari au fost” – Nicolae Iorga și Ion Antonescu! sursa: https://stiri.latimp.net

sunt de acord ca titlul e pentru cautare, drept pentru care poti sa-l modifici Antonescu a fost si ramane un subiect deschis. Pentru unii e tradator de tara,pentru ca a pus mai presus de orice cuvantul sau de militar, dat lui Hitler, pe de alta parte, pentru ca s-a opus sa dea tara pe mana Rusiei. Si regele Mihai a facut un compromis, pentru care il judeca istoria. Poate intelegem pana la urma ca politica nu se poate fara compromisuri, ca si dragostea...Dar ramane la urma ce conteaza. Si pentru noi romanii, nici nu mai stiu ce a contat sau mai conteaza. Important este sa stim exact datele istorice adevarate si clare, nu pareri patimase si subiective, asa cum am citit in urma cu ceva timp, pe unele forumuri.Macar aici la noi sa nu ne ferim de vorbe...

Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie de Neagoe  Basarab  

Viata lumii de Miron Costin

Eu am fost sosia lui Nicolae Ceausescu! de Viorel Patrichi Convorbire cu col.(r) Dumitru Burlan "Erai militar şi trebuia sa execuţi ordinul"         Domnule colonel, faceţi dezvăluiri uneori incomode pentru cei vizaţi. Nu va temeţi?   Adevărul supara de multe ori. Poate ca i-am necăjit pe unii colegi sau pe foştii şefi, dar am dorit totdeauna sa prezint realitatea, aşa cum am cunoscut-o. Revin şi ii rog pe cei care considera ca nu spun adevărul sa ceara un drept la replica redacţiei Lumea Magazin. Pe la sfârşitul lunii octombrie 2001, am primit un telefon la ora 4 dimineaţa. Cel de la capătul firului nu s-a prezentat. "Mitica, ce faci, ma?" "Bine, mulţumesc." "Securist nenorocit!" şi au început sa curgă injurii pe care hârtia nu le suporta. Individul a revenit după doua săptămâni, pe la ora 18.30. Iar: "securistule, nenorocitule!" Eu nu ma dezic de profesia pe care am avut-o, fiindcă nu am făcut nici un lucru de care să-mi fie ruşine. I-am propus sa ne întâlnim. A zis sa vin în fata Secţiei de Politie nr. 15, ca va fi într-o Dacie alba, nr. 1-B-3313. M-am dus, l-am aşteptat un sfert de ora, după care am plecat spre casa. Recent, l-am reîntâlnit în Piaţa Dorobanţi pe generalul Iulian Vlad. Ieşea din magazinul "Nic". L-am salutat şi l-am întrebat din nou daca ma recunoaşte. Mi-a spus ca, data fiind poziţia pe care o deţinea înainte de 1989, nu avea cum să-i ştie pe toţi ofiţerii din aparat. I-am reamintit ca ne-am plimbat, cu doi ani în urma, vreo trei ore prin preajma locuinţei sale. "Aaa! Acum mi-aduc aminte de dumneata. Mai ales ca, în ultimul timp, multi colegi mi-au adus copii xerox după interviurile acordate revistei Lumea Magazin." Mi-a zis ca nu-şi aminteşte ca eu să-i fi dat vreun număr de telefon. "Cum de afirmi dumneata ca as fi vrut sa te trimit la moarte?" "Asa a fost, domnule general! Daca nu ma orientam în acel moment şi ascultam de ordinul dvs., acum eram mort!" "Draga, dumneata erai militar şi trebuia sa execuţi ordinul primit." "Este adevărat, dar în momentele acelea de confuzie şi haos, create după fuga lui Nicolae Ceauşescu, am considerat ca trebuie sa cântăresc bine ordinele pe care le primesc. Am argumentat ca nu stiu locul adăpostului de care ati vorbit şi i-am recomandat pe cei doi colegi care ar fi putut cunoaşte aşa ceva." "Dar dumneata cum ai îndrăznit să-i trimiţi pe cei doi la moarte?" "Nici vorba ca eu să-i trimit la moarte! Eram sigur ca şi ei v-ar fi spus acelaşi lucru: ca la reşedinţa lui Nicolae Ceauşescu nu puteau fi terorişti băgaţi în adăpost."   Iulian Vlad făcea joc dublu de la început?   Consider ca generalul Vlad devenise executant al unui ordin al generalului Neagoe, care, desi era arestat, mai putea inca sa dispună asemenea "masuri". După concepţia generalului Vlad, în acele împrejurări, eu ar fi trebuit sa execut orice ordin, chiar daca ar fi trebuit sa trag în manifestanţi. I-am reamintit ca acolo erau mai multi oameni, dintre care unii mai trăiesc (Montanu, Lupoi) şi pot confirma cele spuse de mine. Generalul Vlad a fost condamnat, a făcut puşcărie şi a fost eliberat pentru limita de vârstă. L-a elogiat pe Mihai Valeriu, "un mare revoluţionar" care l-a susţinut la proces. Am rămas uluit. "De când il cunoaşteţi pe Mihai Valeriu, domnule general?" "Din timpul evenimentelor din decembrie 1989." I-am povestit exact ce am relatat pentru revista Lumea Magazin în ianuarie 2002.   Generalul a recunoscut ca eu aveam dreptate în ce-l priveşte pe "marele revoluţionar".   Duplicitatea în evenimentele din 1989, lipsa de profesionalism în evaluarea situaţiei operative din acele momente l-au caracterizat pe generalul Vlad atunci. "Generalii Vlad Iulian, Gian Bucurescu şi alţii nu au avut maturitatea politica şi experienta muncii de securitate, fiind proveniţi din serviciile de învăţământ, apreciază generalul Ionel Gal în lucrarea "Raţiune şi represiune în Ministerul de Interne 1965-1989". (.) Orice manifestare de nemulţumire sau de protest fata de stările negative era înăbuşită cu brutalitate. Tudor Postelnicu şi echipa de generali, inclusiv generalul Vlad Iulian, nu au avut discernământul politic necesar pentru a face diferenţa dintre cei nemulţumiţi de mizeria sociala şi elementele politice adverse sau ostile regimului politic. (.) Poziţia şi coabitarea generalului Vlad Iulian, adjunct al sefului Securităţii Statului, deci mana dreapta a lui Tudor Postelnicu şi apoi ministru secretar de stat, care a coordonat activitatea Securităţii peste doua decenii, raman o enigma, un mister. Era un ofiţer cu o cultura formata, manierat în relaţiile cu colegii şi colaboratorii. Principalele sale neajunsuri au fost insa frica, lipsa unei poziţii ferme fata de stările abuzive şi masurile ilegale; conştient de multe stări negative, nu a avut curajul sa acţioneze, situându-se în multe cazuri într-o poziţie oscilanta şi duplicitara.   Tovarăşi, comanda la Atodiroaie! Eu ma duc sa ma culc.   Colonelul Paul Pasarin afirma pe unde poate ca a fost seful Serviciului de contrainformaţii al lui Nicolae Ceauşescu şi ca ar fi copt o lovitura de stat. Este adevărat?   Sa fim serioşi! Nu a existat în Direcţia a V-a un asemenea serviciu. La asigurarea securităţii preşedintelui contribuia tot aparatul de securitate, pe toate liniile de munca, inclusiv contraspionaj, acesta fiind calificat drept sarcina prioritara şi misiune fundamentala a Securităţii. In câţiva ani de activitate în aceasta unitate nu poţi sa ajungi la performanta afişată de colonelul Pasarin, care pretinde ca a cunoscut toate problemele care il vizau pe Nicolae Ceauşescu.   Si totuşi, cine a condus dispozitivul de reprimare a revoluţiei din 22 decembrie 1989? Am alta viziune asupra evenimentelor şi pot oferi detalii inedite. Masurile de securitate se luau tot timpul, cu orice ocazie, de către garda apropiata lui Nicolae Ceauşescu, formata din escorta preşedintelui, garda Comitetului Central, a Consiliului de Stat, a Palatului Victoria, deci oamenii din Direcţia a V-a; urmau salariaţii secţiilor de miliţie de la Capitala, Circa 1, Circa 2; veneau apoi trupele de securitate, conduse de generalul Ghiţă; se adăugau trupele de la Ministerul Apărării Naţionale, de la Şcoală din Băneasa, gărzile patriotice, cu uniforme sau în civil.   Pe 21 decembrie 1989, pe la orele 19.30, am ieşit pe Oneşti spre Sala Dalles sa vad ce se întâmplă. Eu aveam în grija casa lui Nicolae Ceauşescu ("obiectivul"), sectorul de reprezentare şi clădirea CC. I-am zis colegului Ilie Badea ca ies sa vad care-i situaţia. Am intrat în restaurantul "Bulevard". Mă-ntampina Cezar, seful restaurantului. "Sa va dau un whisky, tovarăşu' colonel!" "Ştii ca nu beau. Fă-mi un ceai cu multa lămâie şi cu miere." Eram răcit. "Am vrut sa le dau soldaţilor de-aci nişte biscuiţi Eugenia, le-am făcut şi-o oala de ceai. Stau, saracii, de-atâta timp şi nu le da nimeni nimic. Mi-a fost mila de ei. N-au vrut sa mănânce, ca tovarăşul maior le-a interzis sa ia ceva de mâncare sau de băut, ca sa nu-i otrăvim."   Diversiunea "Securitatea contra Armatei" deja funcţiona?   Sigur. I-am zis să-l cheme pe maior. A venit maiorul respectiv, m-am prezentat. "Le-aţi ordonat soldaţilor sa nu mănânce. Lăsaţi-i sa bea măcar un ceai, domnule. Nu-i vedeţi cum arata?" La insistentele mele, a acceptat. Am plecat la sectorul de reprezentare. Pe la orele 22.00, am revenit la Direcţia a V-a. La 22.30, mi-am anunţat colegul ca ies din nou. La 23.10, în fata intrării B de la CC, acolo unde erau nişte brazi argintii (scoşi după 1990), au început sa se strângă generalii Vasile Milea, Iulian Vlad, Gian Bucurescu şi Neagoe, Tudor Postelnicu şi Andruta Ceauşescu, Parcalabescu de la gărzi patriotice, generalul de la Miliţia Capitalei, Toma de la UTC şi alţii. M-am băgat şi eu în spatele generalului Neagoe. De ce i-a adunat în strada nu stiu. Milea ia cuvântul. "Tovarăşi, v-am convocat aici pe toţi. Vedeţi în ce situaţie ne aflam. Pentru o coordonare a tuturor forţelor care participa în zona CC, Sala Palatului, Sala Dalles, este bine ca toate forţele sa se subordoneze unui singur comandant. M-am gândit să-l numim la comanda acestui dispozitiv pe maiorul Atodiroaie." Când am auzit de acest nume necunoscut (care acum e general), am zis ca totul e pierdut. Am plecat la birou şi i-am spus maiorului Badea: "Ilie, s-a dus dracului şandramaua! Eu ma duc sa ma culc."   Acelaşi lucru l-a spus şi Stefan Andrei: "In noaptea de 21 decembrie, eu m-am culcat". Se trăgea cu tunul. Va mai prindea somnul în acele condiţii?   Vorba vine. Totul era făcut cu buna ştiinţă. A ieşit maiorul Badea pe-afară. Eu m-am întins pe patul din birou. După o jumătate de ora am vrut sa ies, dar usa era închisă pe dinafara. aşa era la noi: nu aveai voie sa te izolezi cu cineva înăuntru. Am sunat după Ilie peste tot. Au dat de el şi a venit. "Am crezut ca va culcaţi." "Ba, eu puteam sa dorm cu împuşcăturile astea?" "Aveţi dreptate, s-a dus dracului şandramaua."   Generalul Militaru l-a omorât pe Trosca.   Armata a început sa traga după ce a intrat TIR-ul în militari la Intercontinental, diversiune despre care am mai vorbit. Pana dimineaţă s-a spălat sângele, s-a făcut curat.   Pe 22 decembrie, la ora 16.00, eram la sectorul de reprezentare. Burciu de la gospodăria de partid a primit telefon sa duca la CC apa şi sandviciuri pentru noua conducere. Eu i-am luat pe cei doi ospătari ai lui Ceauşescu, pe Lie şi pe Aurel, şi m-am dus cu alimentele. Mi se părea normal. Când am ajuns la Cina, şoferul Robescu a rămas acolo, eu cu Lie am luat lada cu apa, iar Aurel ducea sacoşă cu sandviciurile. Ne-am dus prin mulţime spre intrarea principala a CC, iar Aurel s-a dus spre intrarea B, a intrat în sediul CC, a mers la etajul 1. Pe culoar s-a întâlnit cu colonelul Lăzărescu, cel care răspundea de amplificarea lui Ceauşescu. "Ce-i cu tine aici, Aurele?" "Tovarăşu' colonel, tovarăşu' Burciu a primit un telefon sa ducem apa şi sandviciurile pentru tovarăşu' Iliescu, ca aşa s-a zis." "Ba, du-te la Ciobanu să-ţi dea şi ţie legitimaţie de revoluţionar, ca sa nu se ia cineva de tine." S-a dus la Ciobanu, dar nu mai avea legitimaţii de revoluţionar. "Vino peste o ora, că-mi mai aduce." Eu consideram ceva normal sa i se duca lui Ion Iliescu de mâncare, ma obişnuisem cu ideea înlocuirii inca din 3 decembrie.   I-aţi cunoscut pe comandanţii trupelor USLA?   Da. I-am cunoscut pe colonelul Ardeleanu, pe locotenent-colonelul Trosca, pe Cernat. Când venea Arafat în tara, ii plăcea sa stea la vila T16 (din strada Turgheniev). Din punct de vedere contrainformativ, eu ma ocupam şi de acele vile. Tot personalul care-l deservea pe Arafat era în subordinea mea. Ardeleanu şi Trosca ma întrebau întotdeauna daca sunt probleme.   Acolo s-a întâlnit Arafat cu Carlos Şacalul?   Niciodată nu s-a întâlnit Arafat cu Şacalul pe teritoriul României. Eu aşa stiu.   Cum explicaţi sfârşitul tragic al lui Trosca?   Moartea lui Trosca se datorează generalului Nicolae Militaru. In vara lui 1990, m-am întâlnit cu Militaru şi m-am luat de dansul. Trosca a lucrat la Contrainformaţii militare şi el l-a depistat pe generalul Militaru ca agent KGB. El l-a dat pe linie moarta pe Militaru. Trosca era un foarte bun profesionist, locţiitor al colonelului Ardeleanu. Avea cultura şi pregătire foarte bune. "Nu eu l-am omorât pe Trosca", mi-a zis Militaru. "Cine l-a chemat la Ministerul Apărării Naţionale sa va apere? Nu dvs.?" Blindatele cu care s-a dus Trosca la MApN erau nişte cutii de tabla chioara, în care încăpeau doar patru persoane. Sa chemi la minister aceste cutii pentru apărare, când acolo erau tancuri şi tunuri?! O singura ghiulea de tun l-a făcut praf pe Trosca. Militaru i-a plătit poliţa cu vârf şi îndesat. Ofiţerii din Direcţia a IV-a de contrainformaţii militare, care au lucrat la dosarul lui Militaru zis "Corbul", trăiesc. Colonelul Enachescu făcea parte din Direcţia a IV-a şi răspundea de Direcţia a V-a. El cu maiorul Ciocan ne supravegheau pe noi, toată direcţia (650 de cadre).   Oamenii lui Cercel.   Mihai Iacob a lucrat la Direcţia a V-a? Este acelaşi Iacob care a fugit la Londra pe timpul lui Pacepa?   Nu stiu. Nimeni nu intra în obiectiv (casa lui Ceauşescu) fara avizul meu. Cu excepţia nomenclaturii.   Cine-i selecta pe ziariştii care mergeau cu Nicolae Ceauşescu? Direcţia a V-a. Va rog sa nu-i daţi numele ofiţerului care se ocupa de ziarişti. Înaintea lui se ocupa căpitanul Cercel. Ziariştii trebuia sa aibă dosarele bune şi sa fie buni meseriaşi. Unii dintre ei erau îmbrăcaţi aşa de modest, ca ţi-era mila de ei. Cam 70% lucrează şi azi în presa. Ii vad la televizor. Nici un ziarist nu primea grade, dar informatori aveam în presa. Ati cunoscut un informator cu numele "Bombonel", de care aminteşte şi Ticu Dumitrescu?   Nu. De "Frumosu" am auzit şi de alţii.   Viorel Patrichi SFÂRŞIT      

ISTORIA SECRETA   Si pe timpul fanariotilor era ilegala istoria Romaniei cum a devenit ilegala si azi. Balcescu ne-a adus aminte de ea   Astăzi este ziua armatei române, o zi care ar trebui să însemne pentru noi mult mai mult decât înseamnă cu adevărat. Motivul este simplu şi evident, şi aşa ar trebui să fie, dacă am privi doar puţin în istoria noastră, ca să vedem ce a reprezentat armata română în prezervarea şi existenţa noastră ca şi stat.   Înconjuraţi doar de duşmani, cărora le-am stat permanent ca sarea în ochi, insulă latină înconjurată de slavi şi fino-ugrici, de popoare venite din pustiurile Asiei pentru a se stabili aici, am fost permanent pentru ei o piedică în calea expansiunii lor. Toată istoria noastră a fost o luptă permanentă pentru existenţă şi păstrarea neamului, după atâtea lovituri, „este un miracol că mai avem un steag căruia să ne închinăm” spunea marele Nicolae Iorga. Prinşi între năvălitori, cuceritori şi imperii, călcaţi din toate părţile, am supravieţuit ca neam şi popor acolo unde alţii au dispărut.   Doi piloni de granit au fost cei care ne-au menţinut peste veacuri, credinţa şi sabia. Credinţa în Dumnezeu, biserica, credinţa în neam, în limbă şi tradiţii, credinţa în dreptatea lui Dumnezeu care nu se putea până la urmă să nu-şi întoarcă faţa către români. Şi sabia, puterea armată, forţa brută cu care stăteam în faţa forţei, tăria cu care ne ridicam de fiecare dată pentru a lovi din nou în duşman, făcându-l să muşte ţărâna sfântă a patriei, şi să ne respecte. Iar când venea din nou, să-l lovim din nou. Două milenii de existenţă, câte popoare se pot lăuda cu asta? Nu prea multe. O enigmă şi un miracol, poporul român, spunea istoricul Gheorghe Brătianu, şi asta am şi fost. „Chiar şi în secolul XIX, mulţi doreau ca românii să dispară. Numai că românii au refuzat să dispară” spunea istoricul american Larry Watts. Aş adăuga, nu numai în secolul XIX, ci şi în secolele precedente, de la primele năvăliri barbare, s-a dorit dispariţia românilor. În alte părţi, în Peninsula Balcanică, în Câmpia Panonică, la est de Nistru, românii au cam dispărut sau sunt în număr extrem de redus. Aceeaşi soartă ne era destinată şi în arealul cuprins între Tisa, Dunăre şi Nistru, dar aici, în centrul românismului, ne-am încăpăţânat să supravieţuim. Bazându-ne pe cei doi piloni de care vorbeam, credinţa în Dumnezeu şi puterea armelor.   Nu este întâmplător că noi, românii, nu avem o dată oficială a creştinării noastre, cum au alte popoare, ca şi ruşii sau ungurii, data la care un anumit conducător al lor trece la creştinism. Explicaţia este simplă, poporul român s-a născut direct creştin, această religie pătrunzând în Dacia Romană adusă de soldaţi şi colonişti, astfel că la retragerea aureliană era deja un miez creştin care a crescut şi s-a dezvoltat făcând poporul român în devenire creştin încă din zorii existenţei sale. Nu este de mirare că biserica şi credinţa în Dumnezeu ne-a însoţit în fiecare etapă a istoriei noastre. Românul leagă fiecare etapă a vieţii şi activităţii sale de religie şi credinţă, ridică biserici, locaşuri de închinăciune şi troiţe la răspântii. Folclorul este plin de personaje creştine ca şi Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică, chiar şi simbolurile cioplite în porţile de lemn cuprind simboluri creştine timpurii, vechi de sute de ani. Pietrele de mormânt din primele secole au simboluri creştine, mai este şi „Ego Zenovie votum posvi”, una din primele danii creştine. Dar spiritualitatea şi credinţa nu înseamnă nimic în materie de continuitate, în sensul că nu ar fi avut cum să supravieţuiască în lipsa unui braţ înarmat care să le apere în acele vremuri tulburi. Românii nu ar fi supravieţuit numai cu credinţa, la fel, braţul înarmat nu ar fi fost motivat dacă nu ar fi avut ce să apere, respectiv credinţa şi neamul. Una fără alta nu ar fi avut cum să existe. Chiar şi astăzi, după douăzeci de secole, vedem că aceleaşi simboluri sunt în topul încrederii la români: biserica şi armata. Să se mai îndoiască cineva de înţelepciunea poporului. Avem o istorie militară atât de bogată încât multe alte popoare ne-ar invidia dacă ar cunoaşte-o. Dar cum să o cunoască alţii, dacă nici noi nu o cunoaştem, şi chiar dintre noi, românii, sunt  destui care o denigrează, o blamează şi o aruncă în desuetitudine afirmând fel de fel de inepţii, doar pentru a fi la modă sau pentru a se potrivi unui trend? Câţi uită, dacă nu toţi, că românii de cele mai multe ori s-a măsurat de la egal la egal cu cele mai mari puteri militare ale timpului, şi nu de puţine ori au ieşit victorioşi? Pentru asta, cred că sunt necesare câteva cuvinte despre braţul înarmat al ţării, armata, începând de pe vremea când aceasta se numea simplu oaste.   Oastea română   Primele confruntări militare înregistrate de istorici pe teritoriul nostru ne duc departe în timp, în secolul V î. Cr., în timpul lui Darius, atunci când regiunea era populată de strămoşii noştri daci. În toate înscrisurile istorice, chiar şi la istoricii contemporani, dacii sau geţii erau văzuţi ca şi un popor războinic care lupta cu dispreţ faţă de moarte. Au luptat şi împotriva lui Alexandru Macedon, cel mai mare cuceritor al antichităţii. În timpul lui Burebista, au creat prin forţa armelor un imperiu imens ce se întindea din Balcani în Carpaţii Păduroşi şi de la Bug în Germania de astăzi. Mai târziu, dacii vor duce războaie cumplite împotriva celei mai mari puteri militare a lumii antice, Imperiul Roman. Douăzeci de ani i-au trebuit celei mai mari puteri militare a lumii pentru a-i învinge, dar nu definitiv. Decebal se sinucide în 106, Dacia devine în parte provincie romană, dar romanii nu au avut linişte. Prima răscoală a avut loc în 117, la moartea lui Traian. Au mai urmat şi altele, cea mai mare fiind cea din anii 166-168, ajutată şi de năvălirile dacilor liberi. Până la urmă, romanii se retrag lăsând germenii creării poporului român. Izvoarele vremurilor următoare sunt sărace, dar putem trage unele concluzii, românii au existat şi contat şi în acele vremuri ca şi forţă militară. În Cântecul Nibelungilor, printre invitaţii la nunta lui Attila, regele hunilor (mijlocul secolului V), cu Krimhilda, s-a aflat şi Ramunk (Radu sau Roman) de Valahia, care nu putea fi menţionat dacă nu ar fi fost un lider militar important. La fel sunt alte documente bizantine, ca şi ambasadele lui Priscus, care atestă existenţa românilor în acele zone. Invazia maghiarilor spre vest este oprită cu greu, după ce aceştia pustiiseră deja mare parte din Europa, la Lechfeld în anul 955. Dar în calea lor spre est a stat Gelu şi mulţi alţii, ungurii impunându-şi dominaţia asupra Transilvaniei abia după câteva sute de ani, dar şi atunci având de luptat contra voievozilor români cum a fost cazul lui Litovoi. Între timp, Asăneştii constituiau un imperiu vlaho-bulgar care învingea Bizanţul şi zdrobea la 1205 prin Ioniţă Asan armatele cruciaţilor care ocupaseră Constantinopolele, inclusiv primul împărat cruciat al Constantinopolelui, Balduin de Flandra, găsindu-şi sfârşitul în închisoarea de la Târnovo. Alte fapte de arme, atacurile maghiare asupra Munteniei şi Moldovei, zdrobite la Posada sau Ghindăoani, luptele cu tătarii, cu turcii, cu polonezii.   Nu vreau să fac neapărat o retrospectivă istorică, spaţiul nu-mi permite, dar vreau să aduc în atenţie rolul preponderent care l-a avut oastea românească în tot ceea ce a însemnat istoria noastră. Bătăliile câştigate sub Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu şi sub alţi domnitori mai puţin mediatizaţi, din păcate, nu ar fi fost posibile fără existenţa unei armate puternice în stare să se opună cu succes oricărei armate de top în acea vreme. Iar când avea şi conducători pricepuţi, buni tacticieni, capabili să se folosească de avantajele terenului, cum au fost cei menţionaţi şi alţii uitaţi, românii au fost imbatabili. Încă din secolul XV, perioada cruciadelor târzii, puterile occidentale căzuseră de acord că nu era posibilă organizarea unei cruciade antiotomane fără participarea măcar a uneia dintre cele trei ţări române.   Dar care era secretul unei astfel de eficienţe recunoscute? Nu era prea greu. Armatele occidentale erau formate din nobilii cavaleri, îmbrăcaţi în armuri, ce călăreau cai grei, şi aceştia protejaţi cu zale de metal. Fiecare nobil întreţinea o mică armată de soldaţi şi slujitori, aceştia trebuind să se preocupe de armura şi armamentul lor. La chemarea regelui, aceşti nobili îşi strângeau vasalii şi plecau la război. Dar întreţinerea lor costa mult, astfel încât numărul combatanţilor pe care îi putea aduce fiecare vasal sau nobil era limitat. Este adevărat, aceştia se ocupau în primul rând cu lupta, se antrenau permanent, erau buni luptători, dar numai individual, unul contra unul. Şi mai erau îngreunaţi de zeci de kilograme de armură. Deci, regii occidentali puteau strânge un număr limitat de luptători, dar profesionişti în arta duelului. Dacă poate exista vreo îndoială asupra acestui aspect, vă spun că istoricii au căzut de acord că la marea bătălie de la Azincourt din 1415 din timpul războiului de o sută de ani între Anglia şi Franţa nu au participat mai mult de 12000 (douăsprezece mii) de combatanţi. Comparaţi cu invazia otomană de 120 000 (o sută douăzeci de mii) împotriva uneia din ţările române. Domnitorii români aveau o oaste permanentă, curtenii, în schimb, ridicau la nevoie ce se numea oastea cea mare, care era formată din ţăranii agricultori, marea majoritate a populaţiei, dar care primeau periodic o pregătire militară. Erau echipaţi uşor, dar aveau deprinderi militare de luptă, şi erau arcaşi pricepuţi. La Crecy, în 1346, tot în acelaşi război de o sută de ani între Anglia şi Franţa, s-a văzut ce dezastru puteau face arcaşii cavalerilor înzăuaţi.   Fiecare din ţările române ridica la nevoie 30000 de luptători, mai mult decât toate landurile germane luate la un loc. Şi aceşti luptători erau deosebit de eficienţi, cunoscători ai modului de luptă al otomanilor, mod de luptă pe care occidentalii nu l-au învăţat în tot decursul evului mediu, după cum s-a văzut la Nicopole (1396). Numărul maxim de luptători pe care l-a ridicat vreo ţară românească a fost Muntenia lui Mihai Viteazu, care avea o oaste de 50000 de luptători, dar din care 10000 erau mercenari (lefegii) inclusiv străini.   Dar apariţia armelor de foc, în speţă a archebuzelor, a făcut ca eficienţa oastei celei mari să decadă cu timpul. Nu mai era suficient să iei omul de la câmp, să-l instruieşti o lună şi să obţii un luptător eficient, îţi trebuia un antrenament permanent, soldaţi profesionişti şi archebuzele erau şi deosebit de scumpe. La fel s-a întâmplat şi cu următoarea generaţie de arme, şi de aici a decăzut statutul ţărilor române ca şi puteri ale timpului. Imperiile vecine şi-au impus suzeranitatea în secolul XVIII, oastea română nu mai putea fi întreţinută şi oastea cea mare nu avea cum să fie eficientă în faţa noilor arme de foc. Dar progresul tehnologic a făcut ca aceste arme de foc să devină tot mai ieftine şi mai accesibile, dar şi mai uşor de manevrat, odată cu progresul ştiinţei în prelucrarea metalelor, inclusiv în producerea în serie a puştilor şi pistoalelor. Astfel s-a ajuns la vremurile moderne, în secolul XIX.   Armata română modernă   Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi cele de la 1848 au însemnat pietre de hotar în renaşterea capacităţilor combative ale armatei române. Şi până atunci românii au continuat să fie buni luptători, dar în cadrul altor armate, aşa cum au fost grănicerii români în armata austriacă, cei de la Năsăud reuşind să-l oprească pe marele Napoleoan Bonaparte (vezi Românii care l-au oprit pe Napoleon) sau pandurii în războaiele ruso-turce. Alexandru Ioan Cuza, după unirea principatelor (1859), poate fi considerat ca şi artizanul creării armatei române moderne. El a creat instituţiile de bază şi a implementat reformele necesare formării unei armate care a avut ocazia să-şi afirme puterea şi combativitatea în războiul de independenţă din anii 1877-1878.   În iulie 1877 ruşii pierd două bătălii la Plevna, situaţia lor pe frontul de la sud de Dunăre devenind precară. Este momentul în care marele duce Nicolae cere ajutor domnitorului Carol I. Românii trec Dunărea şi asediază Plevna alături de ruşi, ocupând sectorul de nord şi nord-est. Carol este numit comandantul trupelor româno-ruse de la Plevna, pentru a nu-l pune pe domnitorul român în situaţia de a primi ordine de la vreun general rus. Sub aceste auspicii începe a treia bătălie a Plevnei. În ziua de 30 august 1877, după trei asalturi, românii reuşesc să cucerească reduta Griviţa 1, primul mare succes din asediul Plevnei. În sectorul sudic, ruşii lui Skobelev (unul dintre cei mai destoinici generali ruşi) reuşesc să cucerească două redute, dar le pierd a doua zi, pe când românii îşi menţin poziţiile în ciuda contraatacurilor repetate ale otomanilor. Războiul continuă cu alte fapte de arme admirabile româneşti la Vidin, Rahova, Smârdan impunând armata română ca un factor de putere de care va trebui să se ţină seama în viitor. Simptomatic mi se pare recunoaşterea bravurii româneşti chiar de către adversari, generalul turc Osman Paşa întinzându-i sabia generalului român Mihai Cristodulo Cerchez în semn de capitulare: „Capitulez cu armata mea, predându-mă în mâinile junei şi bravei armate române”. Dar Cerchez nu îi ia sabia, spunând că numai domnitorul României şi marele duce Nicolae pot decide în privinţa soartei armatei otomane prizoniere. A sosit şi generalul rus Ganeţki care i-a luat sabia lui Osman Paşa.   Voi menţiona doar câteva dintre numeroasele aprecieri din presa străină şi din partea analiştilor militari străini la adresa trupelor române: „Românii au contribuit foarte mult la strălucita luptă care a dus la căderea Plevnei. S-ar putea zice că, la un moment critic, ei au scăpat situaţia celei zile” (Memorial Diplomatique). „Românii s-au purtat cu vitejie, ei au luat parte la împresurarea Plevnei şi la înfrângerea definitivă a lui Osman Paşa, care a hotărât rezultatul campaniei, ei şi-au dovedit în rezbel, ca şi în pace, dreptul de a exista ca o naţiune independentă” (Le Bien Public – Belgia).” „Nu se poate tăgădui de nici un istoric militar imparţial că, fără ajutorul forţelor româneşti, întreaga armată rusă care lupta la nordul Balcanilor ar fi fost inevitabil bătută la Dunăre” (generalul turc Valentine Baker Paşa, participant la războiul din 1877-1878). ”Armata română s-a achitat pe deplin de misiunea ei, făcând faţă într-un chip strălucit competiţiei dificile cu puternica armată rusă” (Preusische Jahrbucher).   Într-un studiu consacrat principalelor bătălii dintre creştini şi musulmani, referitor la bătălia de la Plevna, scriitorul şi analistul militar Ralph Peters spunea că ocuparea Griviţei a impus România ca putere militară, dar conducerea ineptă a ruşilor şi lipsa de coordonare a acestora a anulat multe din câştigurile românilor. Iar drept mulţumire, ruşii le-au luat Basarabia. Dar acesta este un alt subiect. Totuşi, România începe să conteze pe plan internaţional în timpurile moderne în primul rând datorită capacităţii militare dovedite din plin pe câmpurile de luptă din Bulgaria. „O armată care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobită în luptă, dar niciodată dezarmată” răspundea Carol ameninţării ruşilor cu dezarmarea armatei dacă nu acceptă pacea de la Berlin prin care ruşii ne luau cele două judeţe din sudul Basarabiei, spunându-ne că trebuie să ne mulţumim cu recuperarea Dobrogei (dar nu de la ei, ruşii nefiind stăpâni pe Dobrogea niciodată, deşi ar fi dorit-o).   Noul rol important conferit României în regiune, în primul rând datorită performaţelor militare dovedite, s-a demonstrat în campania din 1913 contra Bulgariei în cel de-al doilea război balcanic, când România a pacificat regiunea, nu prin diplomaţie, ci prin forţa militară pe care a fost suficient să o afişeze trecând din nou Dunărea (vezi Noi şi bulgarii). Primul război mondial a însemnat cel mai crunt examen de sânge şi foc pentru armata română, suprema încercare pentru orice forţă militară. România avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condiţiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părţi, dar până la urmă, regele Ferdinand îşi calcă peste legăturile sale de neam şi de familie şi decide să fie credincios cerinţelor poporului său, care vedea dintotdeauna participarea la război alături de Franţa, sora sa latină de care o lega atâtea aspiraţii. Pentru această decizie, Ferdinand este supranumit şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut şi format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă.   România intră în război pe frontul oriental alături de ruşi, dar fără să ştie că aceştia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai ruşii ne presau mai mult ca oricând. „Acum ori niciodată” ni s-a spus de nenumărate ori, iar România a crezut în promisiunile aliaţilor, mai cu seamă în cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu noi în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau şi noile graniţe de după victorie, dar nici acestea nu au fost respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferinţa de Pace de la Paris, deşi aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.   României i s-a promis că la începerea operaţiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiţia, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe crestele Carpaţilor pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureşului, astfel ca linia frontului să devină mai dreaptă şi mai uşor de controlat. Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnând din lipsă de forţe (mai mult, ameninţând prin oprirea ofensivei dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puţin pentru a lua ofensiva. Am fost minţiţi şi păcăliţi pentru a servi ca şi trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, am intrat în război şi am înaintat în Transilvania. Cu această mişcare am salvat nu numai armata generalului Sarrail şi a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârşire astăzi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunţând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane renunţă la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători, a urmat apoi dezastrul de la Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră, la fel ca şi promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu ani în urmă către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.   În majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeş-Neajlov pentru Bucureşti, ruşii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în aşteptare, cu arma la picior, când noi i-am cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câţiva kilometri de tabăra rusească. La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova, ruşii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureştiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei şi a două treimi din teritoriul naţional? Privind logica imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenţii asupra Basarabiei româneşti, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruşi, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră ruşii şi în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îl salvase în timpul campaniei împotriva Turciei în 1877-1878.   Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia şi trădarea rusească recunoscută şi de aliaţii occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparaţie, întreg frontul de vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci contra celor mai bune trupe germane şi austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare şi turceşti, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită.   Iar exemplele pot continua şi vor continua în anul următor, al marilor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădări din partea aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai noştri. (citat din Primele lupte cu bolşevicii)   Au urmat luptele din 1917:   La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanşează ofensiva la Mărăşti, la 11 iulie, obţinând un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Mărăştilor, Momâia şi alte poziţii şi ofensiva progresează în fiecare zi. Dar ce folos, chiar dacă inamicul se retrage în debandadă, Armata a 2-a română nu pateu avansa prea mult deoarece ruşii nu mai vor să înainteze ca să ne protejeze flancurile. Este vorba de Armata a 4-a rusă (stânga) şi Armata a 9-a (dreapta), care spun că au ordin de la revoluţie să nu meargă mai departe. Mai mult, corpul 8 rus şi-a părăsit poziţia ce o ocupa pe Măgura Caşinului fără luptă şi fără să fie atacaţi de inamic. A fost nevoie ca armata română să-şi extindă flancul pentru a reocupa poziţia. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la Mărăşeşti. Totuşi, ofensiva a dezvoltat o adâncime de 20 km pe un front de 40 km, au fost luaţi peste 4000 de prizonieri şi capturate numeroase tunuri, arme, muniţii şi materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare dacă ruşii ne-ar fi sprijinit flancurile în înaintarea noastră, am fi putut ajunge mult mai departe, deoarece inamicul fugea în debandadă.   Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forţă redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul şi să ocupe ce a mai rămas din ţară. Peste două săptămâni la Iaşi, le-a spus colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operaţiunile militare chiar în prezenţa kaiserului venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a României. Iar sorţii chiar le erau favorabili. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiţiei îşi dăduse obştescul sfârşit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiţii. Germanii şi austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina şi pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau poziţiile noastre din sud, dacă ruşii cedau pe frontul lor din nord şi lăsau descoperită pe aici calea spre Iaşi? S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărăşeştilor pentru a putea constitui o forţă care ar putea redresa consecinţele ruşinoasei retrageri de la Tarnopol şi din Bucovina, menţinând frontul în nord-vestul nostru. Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija armatelor române. În aceste condiţii s-au dat cumplitele lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, chiar în timpul retragerii ruseşti, iar trupele ruse rămase au fugit de la primele focuri de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unităţi române deplasate în grabă, care după marşuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranşeele părăsite de ruşi fără nicio rezistenţă. Pe frontul Mărăşeştilor, patru divizii române epuizate au ţinut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeaşi situaţie. Ruşi părăsindu-şi poziţiile, înlocuiţi în ultima clipă de români, ţinând piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut şi un fapt mişcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unităţi ruseşti, formate din basarabeni, au rămas pe loc şi au luptat până la ultima suflare alături de fraţii lor români. La fel au făcut-o şi unităţile formate din voluntarii ardeleni şi bucovineni foşti prizonieri luaţi de ruşi din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. O înfrăţire prin sânge, jertfă şi luptă, care va netezi calea spre marea unire ce va să vină, peste un an şi câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau în faţa României, şi următoarele lovituri vor veni nu de la duşmani, ci de la cei pe care încă îi consideram aliaţi.   Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre şi puternice s-au topit în faţa baionetei soldatului ţăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldaţii români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiţ la baionetă”. Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul şi dotările erau apropiate, s-a dovedit că putea sta în faţa celor mai buni soldaţi din lume, iar dacă este condus de ofiţeri şi generali capabili, nu este cu nimic mai prejos decât aceştia. Atacat de forţe net superioare, în proporţie de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca şi până atunci de aliatul său, românul a învins. Şi a obţinut întreaga recunoaştere a aliaţilor şi admiraţia întregii lumi. Chiar şi astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărăşeştii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front. (tot din Primele lupte cu bolşevicii)   Nu a fost îndeajuns, am avut de luptat şi în anul 1919, contra bolşevicilor în Moldova (Primele lupte cu bolşevicii), apoi în Basarabia (Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia) şi mai târziu pe linia Nistrului şi dincolo de el, tot în 1919, când am ocupat Tiraspolul şi alte zone din Transnistria pentru a asigura stânga francezilor ce se retrăgeau de la Odessa, am intrat în nord în Pocuţia şi Ucraina, pentru a continua frontul polonez, (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa) şi ne-am bătut în Transilvania contra bolşevicilor unguri (Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa), pe Tisa şi dincolo de ea (Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), până la Budapesta (Ocuparea Budapestei (I)). Ne-am bătut şi mai târziu, pe linia Nistrului (Lupte antibolşevice după Unire).   Nu cred că este cineva care ar putea contesta rolul armatei române în realizarea României Mari, rolul soldatului român în impunerea realităţii României Mari. Una este ce spun cancelariile occidentale, alta este situaţia din teren. Degeaba Conferinţa de Pace de la Paris ar fi zis că Transilvania aparţine României, dacă România nu-şi putea impune prin forţă, la nevoie, stăpânirea asupra acestei provincii. Crede cineva că Franţa sau Marea Britanie ar risca viaţa unui singur soldat ca să facă dreptate României, dacă aceasta nu era capabilă să o facă singură? O rezoluţie a Parisului i-ar fi speriat pe unguri sau pe ruşi în aşa grad încât aceştia să evacueze în goană Transilvania sau Basarabia? Să nu ne facem iluzii, România Mare a fost impusă prin forţa armelor, prin baioneta soldatului român şi prin dârzenia acestuia, prin jertfa şi sângele său, nu prin rezoluţii de la Paris. Am putea echivala astăzi rezoluţiile de la Paris cu rezoluţiile ONU din prezent. Câte state împotriva cărora au fost date rezoluţii ONU s-au grăbit să le accepte şi să le pună în practică? A fugit Saddam Hussein din Kuweit în 1991 de spaima rezoluţiilor ONU? Sau a făcut-o sub presiunea armată a coaliţiei? Şi exemplele pot continua cu sutele. În concluzie, nu politicienii, nu diplomaţii, au fost aceia care au realizat România Mare, ci meritul realizării ei stă în puterea celor care au impus-o: soldaţii armatei române! Şi au impus-o cu arma, nu cu vorba!   O altă probă de foc a fost al doilea război mondial, când din nou a trebuit să ne bazăm pe forţa armatei pentru a ne păstra existenţa ameninţată. Anul 1940 a fost momentul în care toată lumea a înţeles că diplomaţii şi politicienii au eşuat. România Mare, clădită pe sângele şi jertfa înaintaşilor, încetase să mai existe. Armele vor vorbi, din nou.   Am pornit la război nu pentru spaţiu vital, nu pentru cuceriri, ci pentru a ne recupera teritoriile pierdute prin ultimatumuri şi dictate. Armata s-a bătut cu mult curaj, în Basarabia, Bucovina, Transnistria, Odessa, Crimeea, Caucaz, Cotul Donului, Stepa Kalmukă, Stalingrad, în multe bătălii împotriva unor forţe superioare şi sorţi potrivnici. Am fost principala forţă militară a Axei pe frontul de est după germani. Pe frontul de vest, de asemenea, ne-am bătut pentru Transilvania, în Ungaria şi Cehoslovacia, a patra forţă militară a aliaţilor, după URSS, SUA, Marea Britanie şi înaintea Franţei. Ceea ce am obţinut şi ceea ce nu am obţinut nu i se poate imputa sub nicio formă armatei, ea şi-a făcut datoria, a urmat ordinele, cu ce dotări a avut. Nu ne puteam opri pe Nistru în 1941 (Ne puteam opri pe Nistru?) cum nu ne-am putut opri la graniţa maghiară în 1944. Armata a plătit cu mult sânge, pierderile româneşti fiind mari, dar armata s-a bătut cu curaj, dovadă fiind numeroasele aprecieri ale aliaţilor şi chiar ale adversarilor. Dumnezeu să ocrotească România şi armata ei! fara autor

Nicolae Balcescu - Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul

Letopisetul Tarii Moldovei de Grigore Ureche

„În zi de crudă foamete, / Fiindu-li lehamite/ In margenea ţării întregi/ Au vrut s'ucidă pe moşnegi". (Nicolae Iorga, „Oameni de prisos"). În noaptea de 26 spre 27 noiembrie, apoi în ziua de 27 noiembrie au fost asasinate 70 persoane, lideri politici şi militari, membri ai structurilor informative, de ordine şi sigurantă, justiţie din care 64 de persoane se aflau arestate în închisoarea militară Jilava, celelalte fiind asasinate la prefectura Poliţiei Capitalei, iar în pădurea Snagov şi Streajnic au fost asasinaţi cunoscutul economist Virgil Madgearu şi marele istoric Nicolae Iorga . Între victimele menţionate şi în procesul intentat asasinilor au figurat Mihail Moruzov, Niki Ştefanescu, generalul Ion Blegliu, generalul Argeşeanu, generalul Gabriel Marinescu, colonelul Anibal Panaitescu, colonelul Ştefan Gherovici, ofiţeri de poliţie şi jandarmi, subofiţeri şi funcţionari care luaseră parte la reprimarea Mişcării Legionare(1). Marele istoric român Nicolae Iorga şi preşedinte al Academiei Române, a fost ridicat de la vila sa din Sinaia în după amiaza zilei de 27 noiembrie 1940, sub pretextul că urmează să dea o declaraţie la Prefectura Poliţiei Capitalei. În aceiaşi zi fostul profesor universitar şi ministru Virgil Madgearu a fost ridicat de la domiciliu său din Bucureşti sub acelaşi pretext. Primul a fost găsit asasinat în mirişte lângă comuna Steajnicul-Prahova, iar cel de al doilea, în pădurea Snagov la locul numit Coada Lungă(2). În aceeaşi zi foşti primi miniştri şi unii demnitari ai Statului, au fost ridicaţi de la domiciliile lor cu intenţia de a fi ucişi. Printre aceştia se aflau generalul Ilasievici, Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărăscu, Ion Gigurtu, Mihail Ghelmegheanu, general dr. Marinescu colonelul Victor Marinescu au scăpat cu viaţă datorită intervenţiei la timp a lt.col.Alexandru Rioşeanu, în acel moment subsecretar de stat la Ministerul Internelor. Transportaţi din ordinul lui pentru a fi puşi în siguranţă s-a încercat din nou uciderea lor în cursul nopţii de 27 spre 28 noiembrie. Au fost salvaţi din nou graţie intervenţiei la timp a unui detaşament motorizat la ordinul aceluiaşi Rioşeanu. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu comisarii Paul Voinescu, Nicolae Suciu, Nicolae Gheorghe Ralet, Alexandru Davidescu şi Ionel Dumitrescu. Primii trei au fost ucişi în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 în beciurile prefecturii. Ceilalţi doi au fost transportaţi dimineaţa în pădurea Balota-Vlăsia, pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, unde s-a tras asupra lor. A scăpat cu viaţă în urma unor grele suferinţe Ionel Dumitrescu. Implicarea Poliţiei legionare şi a Corpului Muncitoresc Legionar (C.M.L.) în asasinate Colaborarea între Poliţia Legionară şi Corpului Muncitoresc Legionar.(4)Două structuri de forţă şi şoc a Mişcării Legionare a fost dovedit în special de faptul că în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, comandantul C.M.L. a însoţit garda legionară din care au foşti recrutaţi asasinii la închisoarea Miltară Jilavacare  a repartizat pe toţi membrii gărzii din acea noapte, indicând fiecăruia în parte cum va acţiona şi în care celulă din cele 16. Asasinii identificaţi ulterior erau în mare parte ofiţeri ai Poliţiei Legionare care îşi avea sediul la Prefectura Poliţiei Capitalei, toţi numiţi în funcţie de fostul Prefect Ştefan Zavoianu, învinuit şi condamnat pentru instigare la asasinat. De asemena din cercetările efectuate şi după indiciile adunate alţi atentatori erau membrii ai Poliţiei legionare dependente de Ministerul de Interne sau persoane înregimentate în C.M.L . Sentinţa şi executarea asasinilor La 9 iulie 1941, Curtea Marţială a Comandamentului Militar al Capitalei, sub preşedinţia prim-preşedintelui, colonel-magistrat Vasile Gelep, începeau dezbaterile în procesul privind asasinatele săvârşite la Jilava. În cadrul aceluiaşi proces, au compărut şi acuzaţii pentru crimele din aceeaşi noapte de la Prefectura Poliţiei Capitalei şi din pădurea Balota-Vlăsia, dar şi cei învinuiţi de sechestrarea şi de asasinarea profesorilor Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu. Cercetările au durat din martie până la 21 iunie 1941. La data de 21 iunie 1941 a fost data ordonanţa definitivă în cauza asasinatelor, iar pe 22 iulie 1941 s-au pronunţat sentinţele. Au compărut în faţa Curţii 17 acuzaţi, au lipsit 21 din care 20 dispăruţi . Dintre cei acuzaţi 20 au fost condamanaţi la moarte, cinci la muncă silnică, 6 la 10 ani, iar 5 au fost achitaţi. Printre cei condamnaţi s-au numărat:Ştefan Zăvoianu fost prefect legionar al Poliţiei Capitalei, Romulus Opriş, fost chestor legionar, Constantin Orăşanu, adjunctul lui Zăvoianu, Tudor Dacu, informator al Poliţiei Legionare din Prahova, Eremia Şocariciu, chestor-şef al poliţiei legionare, Gheorghe Creţu, Marcu Octavian, Savu Constantin, Dumitru Anghel zis Dumitru Lixandru, Anghel Oprea şi Ion Tănăsescu. Execuţia a avut loc în ziua de 28 iunie 1941 în Valea Piersicilor, la sud-est de închisoarea Jilava.(5) Bibliografie- Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Pe marginea prăpastiei, 21-23 ianuarie 1941, Bucureşti, 1942., Ediţia a II-a îngrijită de prof.univ.dr. Ioan Scurtu, 2 volume, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, vol. II. Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul, 26 noiembrie 1940, Monitorul Oficila şi Imprimeriile statului, Bucureşti, 1941. Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul. 26-27 noiembrie 1940, Bucureşti, Editura Scripta, 1992. Şinca, Florin, Din istoria Poliţiei Române, vol. I, cap. 5, Tipografia RCR Print, Bucureşti, 2006 Alin Spânu, Istoria Serviciilor de Informaţii contrainformaţii româneşti în perioda 1919-1945, Iaşi, Editura Demiurg, 2010. Tiberiu Tănase Feţele Monedei-Mişcarea Legionară între 1941-1948, Bucureşti, Editura Tritonic, 2010.-------------------------------------[1] Alin Spânu, Istoria Serviciilor de Informaţii contrainformaţii româneşti în perioda 1919-1945, Editura Demiurg, Iaşi 2010 [2] Asasinatele de la Jilava... Snagov şi Strejnicul, 26 noiembrie 1940, Monitorul Oficila şi Imprimeriile statului, Bucureşti, 1941, p. 14. [3] Deşi, teoretic, Poliţia Legionară a fost desfiinţată la 2 decembrie 1940 (Ordinul nr.4766 al Ministerului Afacerilor Interne, din 9 decembrie 1940), practic a continuat să activeze, iar documente din luna ianuarie 1941 menţioneză existenţa în continuare a Poliţiei Legionare, care făcea percheziţii şi confiscări de bunuri, sub pretextul „căutării unor materiale compromiţătoare pentru francmasoni. [4] CML era o structură de bază, în care se încadrau muncitorii legionari, era împărţit în sectoare, secţii şi cuiburi. Elementul muncitoresc apare în Mişcarea Legionară de la începutul acestei mişcări, iar numărul său a crescut mereu, dând posibilitatea organizării-în octombrie 1936-a unui corp special denumit „Corpul Muncitoresc Legionar" sub conducerea inginerului Gheorghe Clime. [5] Pentru detalii privind execuţiei a se vedea Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul, 26-noiembrie 1940 p.4. sursa: Historia.ro