Carti istoria Romaniei Dacia

Testamentul regelui Carol I Importanţa regelui Carol I în istoria României nu mai trebuie demonstrată. A fost un domnitor vrednic, comandant al oştirii romaneşti pe câmpul de luptă, precum vitejii voievozi din timpurile noastre eroice, un foarte bun gospodar al ţării şi un ctitor de mari aşezăminte culturale. Testamentul său din 14/26 februarie 1899, din care prezentăm aici câteva fragmente, arată un patriotism profund, un monarh în căutarea perfecţiunii, un om de o înaltă ţinută morală, pe care, vai, nu o vedem la actualii oameni politici ai României! Aşadar, să luăm aminte!   Testamentul meu, scris şi iscălit de propria mea mână, la 14/26 februarie 1899, în capitala mea, Bucureşti. // Testamentul meu, scris de mine, în luna lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin "Monitor" după moartea mea, cu rugămintea ca ultima mea voinţă şi dorinţă să fie urmate întocmai cum le-am descris aci, cu propria mea mână, fiind încă voinic şi sănătos. Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului. Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni. Succesorul meu la tron primeşte, ia dar o moştenire, de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza: "Totul pentru ţară, nimic pentru mine". Mulţumesc din suflet tuturor celor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă. Iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă. Am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: "Nihil sine Deo!" Doresc să fiu îmbrăcat în uniformă de general (mică ţinută, cum am purtat-o în toate zilele), cu decoraţiile de război şi numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru biserica răsăriteană, în care scumpa mea fiică, Maria, era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca clerul de amândouă bisericile să facă rugăciuni la sicriul meu, care trebuie să fie foarte simplu. (...) Coroana de oţel, făurită dintr-un tun luat pe câmpul de luptă şi stropit cu sângele vitejilor mei ostaşi, trebuie să fie depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă locaş al meu şi readusă apoi la palat. Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (dacă se poate) la Plevna şi tras de şase cai din grajdurile mele, fără văluri negre. Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie vor fi purtate înaintea şi în urma sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat credinţă steagului său şi şefului sau suprem, care prin voinţa lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credincioşilor săi ostaşi. Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări, de care Cerul să păzească ţara. Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste şi căreia m-am închinat cu toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă. (...) Prin o bună gospodărie şi o severă rânduială în cheltuieli, fără a micşora numeroasele ajutoare cerute din toate părţile, averea mea a crescut din an în an, aşa că pot dispune astăzi de sume însemnate, în folosul scumpei mele Românii şi pentru binefaceri. Am hotărât dar o sumă de 12 milioane de lei, pentru diferitele aşezăminte, noi fundaţiuni şi ca ajutoare. Această sumă va fi distribuită precum urmează: 1. La Academia Română, şase sute mii de lei, capital pentru publicaţiuni. 2. La Fundaţiunea mea Universitară, pentru sporirea capitalului, şase sute mii de lei. 3. La Orfelinatul "Ferdinand" din Zorleni, lângă Bârlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute mii de lei. 4. Pentru întemeierea unui internat de fete de ofiţeri în armata mea, cu un institut de educaţiune, cu un învăţământ practic, la Craiova, două milioane lei. 5. Pentru întemeierea unei şcoli industriale la Bucureşti, trei milioane lei. (Urmează alte 12 legate). Înălţând rugăciuni fierbinţi către AtotPuternicul, ca să ocrotească de-a pururea România şi să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin cu smerenie înaintea voinţei lui Dumnezeu şi iscălesc cea din urmă hotărâre a mea. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Făcut la Bucureşti, la 14/20 februarie 1899. CAROL.  Am scris şi iscălit cu propria mea mână acest testament, pe două coale, formând opt pagini, legate cu fir roşu şi am pus sigiliul meu. // CAROL//  autor necunoscut

DOCUMENT DE ARHIVA! FIECARE ARE LIBERTATEA DE A INTELEGE CE SI CUM DORESTE !   PLACE SAU NU, MESAJUL UNUI ROMAN, UCIS DE UNII SI DE ALTII, ESTE IZBITOR DE ACTUAL DESI  ESTE  SCRIS  IN  URMA CU CCA 70 DE ANI !    Romania: problemele eterne, dar mai avem oamenii care sa-si puna viata chezas ?   Scrisoarea Mareşalului Ion Antonescu către capul politicienilor de-atunci, I.C. Brătianu.  În ciuda curgerii timpului, problemele noastre au rămas aceleaşi: nimeni n-a fost in stare să spună adevărul dintr-o poziţie de putere, precum cea a Mareşalului Antonescu atunci. În zilele minciunii univesale, a spune adevărul e un act de dizidenţă.   Pentru a înţelege prezentul, e necesar să ne cunoaştem trecutul – să-l aflăm!     RESTITUIRI: Ion Antonescu, “Scrisoare de răspuns adresată lui C.I.C. Brătianu” (29 octombrie 1942) Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră. Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri. Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară , dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?! Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari. În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi   şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.   Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de  îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de  pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940. Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat, în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi:   Cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi. Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d-umneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.   Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit  economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.   Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât  de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi,  nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii. Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră.   Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor. Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră.   Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi  până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca o culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara.   Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat. Oricum ar fi însă eu nu voi  putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul   meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem.   Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat  acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu.    Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia şi Bucovina , v-aţi  grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat. După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi  noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice,  pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag  armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America. Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump.   Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918.   Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi  astăzi în caz de  părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata  noastră de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în  condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie.   Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei. Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia. Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea.   A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei  pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.   Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun. Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”.   Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.   Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând  de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump. Mareşalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată.   Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”. Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii.   V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de  îndatoririle şi de răspunderile lui.   V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza.    Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a  catastrofei graniţelor, nu mai are  calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie."   (Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu,dos. 61/1940, f. 88-221)      

      COMISIA PREZIDENŢIALĂ PENTRU ANALIZA DICTATURI COMUNISTE DIN   ROMÂNIA                                                                                              INTRODUCERE           Natura, scopurile şi efectele regimului totalitar comunist: Ideologie, putere şi practici politice în România, 1945-1989           Motto: „Fie ca urile să amorţească!           Dar trebuie să rămână amintirile, pentru ca atâtea nenorociri, atâtea suferinţe să nu fie niciodată pierdute pentru experienţa oamenilor!” (Jules Michelet, Istoria Revoluţiei Franceze)                     Comunismul, care s-a pretins o nouă civilizaţie, superioară celei capitaliste pe care a negat-o cu pasiune, a forţat sute de milioane de oameni să trăiască într-un univers închis, represiv şi umilitor. La nivelul teoretic, al scopurilor proclamate, comunismul s-a pretins întruchiparea „umanismului absolut”, o societate din care au dispărut distincţiile de clasă şi în care oamenii ar putea trăi într-o deplină Libertate. Libertatea însăşi, în concepţia marxistă, singura permisă sub regimul comunist, era definită drept necesitate înţeleasă. Partidul comunist era proclamat drept deţinătorul adevărului universal, având astfel dreptul să Definească modalităţile de „înţelegere a necesităţii”. Comunismul a fost o concepţie utopică, înrădăcinată în visul suprimării, cu orice preţ, a proprietăţii private şi a construirii unui univers al egalităţii totale.                     Dictatul leninist asupra realităţii a urmărit să transforme individul într-o simplă rotiţă din imensa maşinărie a despotismului partidului unic. Ceea ce nu înseamnă că această strategie a reuşit pe deplin. Dimpotrivă chiar, oamenii au rezistat în difierite feluri, au existat diverse grade de opoziţie, dar şi felurite grade de complicitate. Trebuie astfel să onorăm memoria celor care şi-au dat vieţile rezistând sistemului, de la cei care au murit în închisoare şi până la persoanele care au murit din cauza avorturilor ilegale, de la cei încarceraţi şi bătuţi (mineri, muncitori, ţărani care au protestat împotriva comasării terenurilor şi a colectivizării) în anii lui Gheorghe GheorghiuDej şi până la victimele anilor 1980 sub Nicolae Ceauşescu. Aceşti oameni nu au fost transformaţi cum ar fi dorit potentaţiii comunişti. În cele din urmă, nemaiputând suporta apăsarea unui despotism inept, majoritatea poporului român s-a mobilizat şi a pus capăt dictaturii prin revoluţia din decembrie 1989. Fără A nega conspiraţiile împotriva lui Ceauşescu, ţesute în aparatul de partid, în Armată, în Securitate şi în serviciile secrete străine, nu putem accepta tezele celor care susţin că prăbuşirea regimului nu a fost decât efectul unor astfel de acţiuni sau o lovitură de stat. Victimele de la Timişoara, Bucureşti, Cluj şi din alte oraşe şi-au dat viaţa luptând împotriva unui sistem inuman. Aceşti oameni, ca şi cei care au ieşit pe străzi nu s-au simţit şi nu au fost parte a vreunui complot. Anii care au urmat după 1989 au semnificat o luptă continuă Între forţele vechiului sistem, indiferent de măştile pe care le-au purtat şi le poartă şi acea parte a României care a dorit şi doreşte o societate deschisă [1].                     Totalitarismul, fie de dreapta, fie de stânga, este un regim care neagă drepturile umane şi subordonează individul entităţii colective a partidului/stat. Cum a scris cândva Hannah Arendt, autoarea unei lucrări fundamentale despre totalitarism: „Mişcările totalitare sunt organizaţii de masă formate din indivizi atomizaţi şi izolaţi. Comparate cu toate celelalte Partide şi mişcări, caracteristica lor externă cea mai evidentă este cererea lor de loialitate totală, nelimitată, necondiţionată şi inalterabilă în raport cu membrul individual” [2]. Ceea ce s-a realizat a fost o nouă formă de sclavagism care a inclus, pe lângă controlul vieţii economice, politice şi sociale şi condiţionarea mentală a subiecţilor statului totalitar.           În sistemul totalitar comunist, partidul era cel care definea deopotrivă ceea ce era permis şi ceea ce era interzis. Spre a relua o formulă a lui George Orwell, în universul totalitar, tot ce nu este interzis, este obligatoriu.        Inclusiv datoria oamenilor de a fi fericiţi în pofida condiţiilor degradante la care îi condamna sistemul. La sfârşitul regimului comunist din România, deci în momentul Congresului al XIV-lea din noiembrie 1989, acel conclav crepuscular pe care îl putem numi congresul ruşinii şi al disperării, PCR număra aproape 4                    Milioane de membri. Era vorba, aşadar, de unul dintre cele mai mari partide comuniste din lume (proporţional vorbind)3. În realitate, era un gigant lipsit de orice viaţă internă. Puterea în partid şi în ţară aparţinea în exclusivitate clanului Ceauşescu şi Securităţii. Membrii conducerii PCR (Comitetul Politic Executiv, Secretariatul Comitetului Central, Colegiul Central de Partid) se transformaseră în simple marionete care nu făceau decât să consfinţească Deciziile tot mai delirante ale cuplului conducător. Nu exista nici un fel de curent reformator. Schimbările iniţiate de Mihail Gorbaciov în URS, reformele din alte state din Europa de Est erau denunţate ca o „deviere de dreapta” şi o trădare a intereselor socialismului. Aceste interese erau desigur definite prin prisma puterii deţinute de familia Ceauşescu şi de susţinătorii lor zeloşi. În paginile acestui raport vom încerca să desluşim felul în care s-a produs completa degringoladă a PCR ca organism politic şi vom medita asupra responsabilităţii sale instituţionale pentru catastrofa pe care a simbolizat-o experimentul totalitar în ţara noastră. Acest lucru este cu atât mai urgent cu cât nici un partid din România postdecembristă nu şi-a asumat răspunderea pentru cele patru decenii şi jumătate de obsesivă urmărire a construcţiei unei imposibile utopii. În chip lamentabil, din raţiuni ce ţin de dubioasa sa ereditate politică, regimul postcomunist nu a făcut mari progrese în această Direcţie. Spre stupoarea atâtor militanţi pentru democraţie, dar şi a Occidentului, în România ororile epocii comuniste au rămas nepedepsite.                   Discuţia despre statul comunist ca sistem politic bazat pe dispreţul total faţă De însăşi ideea de lege nu s-a tradus într-o condamnare deschisă, transparentă Şi categorică, de către noul stat democratic, a precursorului său istoric. Nu există încă un document oficial al statului român în care să se ceară iertare victimelor terorii comuniste pentru imensele şi prin nimic meritatele lor suferinţe. Balastul necondamnării comunismului în perioada 190-206 a grevat în multe privinţe consolidarea democratică şi a creat sentimente de profundă Frustrare, exasperare şi dezamăgire în rândul unor largi cercuri sociale. A sosit din plin momentul ca această stare de amnezie sistematic întreţinută să Înceteze. Recuperarea memoriei dar şi identificarea responsabilităţilor sunt indispensabile funcţionării unei comunităţi politice democratice.                    Pe plan global, peste o sută de milioane de oameni au fost victime ale acestui sistem. Chiar această cifră este una minimalistă. Numai în China, circa 70 de milioane au murit în timp de pace ca urmare a planurilor şi strategiilor catastrofic-genocidare ale lui Mao şi camarazilor săi de idei4. În URRS, cel puţin 20 de milioane au pierit în sinistrul experiment bolşevic. Cartea Neagră a comunismului oferă probe zguduitoare privind dezastrul civilizaţional al dictaturilor comuniste: s-a pierdut însăşi noţiunea de umanitate prin ceea ce Istoricul francez Alain Besançon a numit falsificarea Binelui [3].                     În nici o altă ţară din Europa de Est şi Centrală, cu excepţia probabil a Albaniei, dar nu în ultimii ani ai comunismului din această ţară, sistemul stalinist nu a avut o asemenea longevitate şi intensitate precum în România6.           Luând în considerare lipsa destalinizării şi a reformelor reale în România, dimensiunile cultului personalităţii, ca şi iniţierea unui scenariu dinastic al succesiunii la puterii, putem vorbi de un excepţionalism românesc. În pofida aparenţelor mini-liberalizări (1963-1964, 1965-1971), regimul şi-a menţinut cu neclintită obstinaţie poziţia de dominaţie absolută asupra societăţii, economiei şi culturii. Mult timp celebrată de propaganda regimului, „marea cotitură” legată de venirea la putere lui N. Ceauşescu (martie 1965) şi mai ales de Congresul al IX-lea al PCR (iulie 1965) nu a schimbat datele esenţiale ale sistemului.         Nicolae Ceauşescu nu a venit la putere într-o situaţie de criză, ci într-una de relativă relaxare socială şi politică. El nu a trebuit să Lupte pentru putere cu predecesorul său ori cu gruparea acestuia. Tocmai de aceea, sarcina sa nu a fost de a schimba sistemul, ci de a-l consolida, continuând linia stabilită de predecesorul său8.           Pentru el, ca şi pentru Stalin, ori GheorghiuDej, ereziile ideologice echivalau cu crime politice. Opozanţii erau prin definiţie „huligani” şi „infractori”. Scopul său nu a fost să construiască Un „socialism care nu uită omul” (Imre Nagy) ori un „comunism cu chip uman” (Alexander Dubcek). Desovietizarea de după 1963 a fost de fapt un mecanism de supravieţuire a elitei comuniste româneşti prin însuşirea şi manipularea simbolurilor patriotice. Nu se poate nega faptul că au existat momente de relativă deschidere, dar ele au fost întotdeauna decise de sus. Tot de sus s-a hotărât şi revenirea la formulele cele mai agresive de control stalinist – de la „Tezele din iulie” din 1971, enunţate de Ceauşescu după revenirea din vizita în China şi Coreea de Nord, până la sistematizarea generalizată a satelor lansată oficial în prima fază în 1974 (Legea [41]) şi în faza a doua, exacerbată, în martie 198.                               Când Nicolae Ceauşescu declara în 1988           Că „hobby-ul său este construcţia socialismului în România”, el nu făcea decât să mărturisească natura impenitent stalinistă a experimentului comunist din ţara noastră, de la început şi până la sfârşit. Simulacrul de destalinizare din 1968 nu a condus, ca în Polonia sau Ungaria în perioada de după moartea lui Stalin, la arestarea şi judecarea unora dintre marii criminali. Nici Alexandru Drăghici (ministru de Interne între 1952-1965) şi nici aghiotanţii acestuia (Alexandru Nicolschi-Grünberg, Gheorghe Pintilie-Pantiuşa, János Vincze, Vasile Negrea) nu au fost aduşi vreodată în faţa justiţiei. Nici unul din şefii regionali, direct implicaţi în atrocităţile stalinismului, nu a fost judecat şi condamnat. Şefii Securităţii din perioada ultimă a lui Ceauşescu şi a regimului (Iulian Vlad şi Tudor Postelnicu) au fost judecaţi pentru rolul lor în represiunea din decembrie 1989, nu pentru vina a de a fi condus o instituţie fundamental ostilă drepturilor omului şi cetăţeanului. Marii călăi s-au bucurat şi unii încă se bucura de onoruri şi pensii, iar victimele au fost şi sunt în continuare calomniate ori uitate. La ora scrierii acestui raport, torţionari precum Gheorghe Enoiu (anchetator sadic, colonel securist) sau Nicolae Pleşiţă fosta căpetenie a Securităţii şi a Direcţiei de Informaţii Externe) continuă Să îşi sfideze, în deplină libertate, fostele victime.                     Convulsiile şi întârzierile perioadei de după decembrie 1989 nu pot fi explicate fără a reflecta asupra naturii regimului prăbuşit atunci. Nu au existat două regimuri comuniste în România: primul, cel „cominternist”, „străin de neam” şi de „sufletul” poporului român şi al doilea, cel de după „ruptura” cu URRS, devotat valorilor naţionale. Între sistemul concentraţionar al perioadei 1948-1964, o perioadă de consolidare şi instituţionalizare şi cel aparent mai tolerant de după 1964           Există o legătură incontestabilă: în perioada Dej spaima ajunsese să fie interiorizată într-un asemenea grad încât acţiunile represive făţişe nu mai erau necesare decât în condiţii extreme (prigoana disidenţilor în anii 1970 şi 1980 spune destul despre capacitatea regimului de a recurge la teroare de câte ori simţea nevoia)[4].                    Socialismul lui Ceauşescu, urmaş direct al celui construit sub GheorghiuDej, a fost extrem de autoritar, paternalist şi manipulator. A fost o tiranie inspirată de aceleaşi fixaţii ideologice ca şi cele ale fondatorilor regimului (între care N. Ceauşescu însuşi): rolul conducător al partidului unic, anihilarea şi demonizarea proprietăţii private şi a pieţii, batjocorirea drepturilor omului, geneza „omului nou-constructor devotat al societăţii socialiste”. Diferenţa între perioada Dej şi cea a lui Nicolae Ceauşescu ţine de elementul predominant oligarhic sub Dej şi de accentuarea dimensiunii feudal-personaliste sub Ceauşescu. Altminteri, structura internă a conducerii a rămas similară. Retorica naţionalistă a înlocuito pe cea internaţionalistă, metodele de intimidare au devenit mai subtile, dar nu mai puţin omniprezente şi constrângătoare. Delaţiunea a continuat să fie baza acţiunii de control şi supraveghere în masă exercitată de Securitate. Prin urmare, este important să Ne ocupăm de mecanismele recrutării şi utilizării informatorilor.          

Vlaicu Voda de Alexandru Davila

Viata lumii de Miron Costin

Letopisetul Tarii Moldovei de Grigore Ureche

 

Avram Iancu de Mircea Micu

Nicolae Balcescu - Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul

Istoria Tarii Românesti de Constantin Cantacuzino

edit admin:  schimbat titlul pentru ca nu corespundea cu descrierea "Nenumărate au fost împrejurările și considerentele care, în deceniile II-IV ale veacului XX, i-au apropiat pe N. Iorga și I. Antonescu. După cum au existat tot atâtea condiții și temeiuri care, din nefericire, i-au despărțit. Ceea ce însă a rămas, mai presus decât orice, a fost respectul reciproc față de proporțiile, în afară de orice dubii, ale personalităților implicate în „joc”, cum și față de cele mai multe dintre laturile activității lor. Dacă este adevărat că, la un moment dat, Istoricul a intervenit pentru a bloca primirea Generalului în Academia Română, fapt pe care acesta l-a reținut înverșunat pe răbojul nemulțumirilor sale, el, totuși, ajuns Conducător al Statului Român, solicitat de prietenul N. Miclescu, a avizat în 1941 creditele necesare pentru continuarea activității de traducere și terminare a tipăririi în limba franceză a monumentalei Istorii a Românilor în 10 volume din 1936-1939. Un Minister Antonescu Trecând peste extrem de numeroase elemente ce pot fi luate în considerație, vom reține că, la 6-7 septembrie 1940, savantul a publicat în cotidienele Neamul Românesc și, respectiv, Universul articolul intitulat simplu Un Minister Antonescu, în care-l evoca pe militarul de excepție din cursul Războiului Unității Naționale din 1916-1919 și-și exprima convingerea în privința a ceea ce trebuia să fie – și a fost! – regimul Generalului. Tocmai, având în vedere acest material, cel mai adesea neglijat, îl reproducem integral: Un Minister Antonescu  Regele a numit Președinte de Consiliu pe Generalul Antonescu. Acest nume amintește rezistența mândriei românești din timpul Marelui Război, sfaturile pe care tânărul colonel de atunci le-a dat neînfricoșatului General Prezan, apoi severul director al Școalei de Război, formând ofițeri pentru luptă, nu pentru paradă și onoruri, pe acela care, în clipa când armata noastră pornea pe calea unei organizări greșite, opunea o concepție diametral deosebită într-un memoriu pe care trebuie cândva să îl publice ca să se vadă răspunderile, pe omul modest care, neputând atinge ținta sa, nu s-a gândit decât să se întoarcă la datorie, în sfârșit pe omul de caracter care n-a cunoscut mijloacele prin care se ajunge mai ușor. Acesta este Generalul Antonescu pentru noi, afară de speranțele pe care le trezește marea sa valoare militară. A încerca să se facă din el, pentru nedreptatea pe care a suferit-o, șeful unei revoluții în favoarea unei singure grupări politice [referire la Garda de Fier], în moment când se cere solidaritatea românească, e mai mult decât o greșeală. Generalul Antonescu nu poate primi acest rol. Și, după cum se știe, Generalul Antonescu n-a primit „rolul” despre care a făcut vorbire N. Iorga. Desigur, în prima etapă a guvernării sale (septembrie 1940 – ianuarie 1941), Antonescu a cooperat cu legionarii. Dar nu și la crimele acestora, cărora, mai cu seamă la 26-28 noiembrie 1940, le-au căzut victime zeci de personalități, în primul rând N. Iorga însuși. Pentru toate cele întâmplate, care au amplificat tragedia României după prăbușirea granițelor în iunie – septembrie 1940, se poate stabili indiscutabil responsabilitatea guvernului I. Antonescu – Horia Sima, dar nu și una personală, a Generalului. Este adevărat că Generalul, în ce-l privește, a făgăduit că avea să se preocupe de aflarea și pedepsirea responsabililor asasinatului. Obiective irealizabile, în condițiile războiului mondial; ca și ulterior. Dar, în același timp, nu se poate neglija că, în ședința din 28 noiembrie 1940 a Cabinetului, Ion Antonescu a declarat categoric că el nu putea tolera „crimele ordinare”, fiind decis să se „retragă”. Iar când la Președinția Consiliului de Miniștri a sosit, în dimineața de 28 noiembrie 1940, știrea uciderii lui N. Iorga, I. Antonescu – după ce în seara precedentă îl avertizase pe Horia Sima să vegheze ca istoricului, răpit de „necunoscuți” de la domiciliul său din Sinaia, să nu i se întâmple ceva – a fost „foarte impresionat și numai răspunderea ce avea de viitorul țării l-a împiedicat – relatează fostul ministru N. Mareș – de a părăsi conducerea Statului (subl. ns.)”. Din câte știm, a fost primul avertisment categoric dat de Antonescu în sensul că divorțul de legionari, survenit în practică abia în urma rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941, avea cu obligativitate să se producă. „Românii. Origina, trecutul, sacrificiile și drepturile lor“ Pe de altă parte, prea puțin se cunoaște că, în anul 1941, Ion Antonescu a pregătit pentru tipar ediția a II-a a microsintezei Românii. Origina, trecutul, sacrificiile și drepturile lor. Pentru cea dintâi ediție, apărută în 1919, autorul beneficiase de concursul lui N. Iorga, fapt pe care l-a menționat în Postfața lucrării. Ediția din 1941 beneficia, în raport cu evenimentele petrecute în răstimp, de o nouă Prefață, în care autorul își motiva decizia și explica transformările (în fapt, adaosurile) operate. Din motive lesne de înțeles, preferăm să apelăm nemijlocit la textul inedit: Prefață la a 2-a ediție În vremuri atât de grele pentru Țara și Poporul Românesc, am hotărât retipărirea acestei lucrări care, în 1919, a constituit o sinteză a revendicărilor noastre naționale. Cu toate angajamentele formale ale aliaților de atunci, numai parte din aceste revendicări au fost realizate prin Tratatele de Pace care au urmat Războiului din 1914-19. Arbitrajul de la Viena 1940 a reactualizat problema, deschizând o rană ce nu se încheiase definitiv, cu toată bogăția și mărimea de jertfe care au sângerat națiunea în Războiul pentru Întregire. Lucrarea apare revăzută și completată pentru a fi într-adevăr utilă cercetătorului actual. Un capitol special asupra Românilor de peste hotare întregește lucrarea. Pentru toți acei care se interesează de problema sfintelor noastre drepturi, cumpărând această carte, țin să se știe că toate veniturile rezultate din vânzarea ei vor servi pentru hrănirea copiilor săraci și refacerea bisericilor dărâmate de cutremur. COPIII și CREDINȚA asigură viitorul și eternitatea neamul. Lor să le dăm totul. MAREȘAL ANTONESCU  Să mai reținem că Mareșalul a stabilit drept motto la Prefața din 1941 câteva din excepționalele sale îndemnuri desprinse din Apelul „Către Români”, datat 26 februarie 1941, mai precis: Eu m-am înclinat în fața unei situații găsite. Împreună cu poporul, nu am acceptat-o ca definitivă și nu o vom accepta niciodată. Nu va fi liniște în acest colț al Europei și nu va fi dreptate adevărată în lume cât nu se va face sau nu-și va face dreptate poporul românesc. Și se va face. Acest lucru îl afirmă prin mine și odată cu mine toți acei care au vieți de jertfit. […] Popor român, porțile veacurilor și drumurile drepturilor îți stau deschise, dacă știi să dovedești întâi prietenilor și apoi dușmanilor că ești în stare să-ți stăpânești destinul. Din motive și în împrejurări asupra cărora vom reveni, reeditarea Românilor s-a amânat pentru anul 1944, iar atunci Mareșalul va renunța definitiv. România va merge la biruință Înainte încă de-a fi implicat țara în conflagrația mondială din 1939-1945, Ion Antonescu n-a manifestat vreun dubiu, după ce legase România de Pactul Tripartit, cum că războiul în perspectivă ar fi lipsit de șanse. Dimpotrivă. Iată-l, așadar, pe proaspătul premier și Conducător al Statului român revenind la București după prima vizită ce i-a făcut lui Adolf Hitler la Berlin, unde parafase aderarea României la Axa Berlin-Roma-Tokio, declarând la 25 noiembrie 1940 pe peronul Gării de Nord: „România va merge la biruință. România va avea drepturile ei (subl. ns.)”. După declanșarea Războiului Sfânt la 22 iunie 1941, în tabăra Germaniei, și în urma succeselor înregistrate mai ales în primul an al ostilităților pe Frontul de Est, credința lui Antonescu în victorie a sporit, chiar s-a transformat în convingere. Este adevărat că evoluția în continuare a evenimentelor, cu reversul lor după 19-20 noiembrie 1942 la Stalingrad, avea să-l determine pe Mareșal, uneori, să facă considerații ambigui în privința șanselor. Dar, ca element determinant, optimismul nu l-a părăsit nici un moment. Poate că de aici a rezultat și decizia lui de-a rămâne aliat al lui Hitler până la sfârșit. Chiar în seara de 22 august 1944, primindu-l pe liderul național-țărănist Ion Mihalache, Mareșalul a admis că nu mai credea „de mult” în victoria Germaniei, dar, pentru a înfăptui volte-face-ul, considera ca fiind absolut necesare din partea anglo-americanilor „garanții” pentru viitorul României. Nefiind cazul, așa se explică de ce, în ceasurile imediat următoare, Antonescu n-a acceptat vreo „mișcare în front”, lucru pe care i l-a comunicat Regelui Mihai I în cursul ultimei întrevederi, decisive, din după-amiaza de 23 august 1944. În context, cum se știe, însă așa cum avertizase Antonescu, cotitura Bucureștilor n-a salvat România. Din contra, cu și, mai ales, fără Mareșal, catastrofa României s-a precipitat chiar atunci, prin lovitura de stat, care s-a limitat în esență la demiterea și încarcerarea principalilor reprezentanți ai regimului antonescian. Pentru România însă n-a rezultat vreun avantaj, în afară de ocupație, rășluiri teritoriale, imense datorii de război, teroare și, mai cu seamă, comunismul asiatic de import sub șenilele tancurilor roșii. „Cel mai mare din cei mici din Axă“ Până atunci, Antonescu, încrezător în victorie, nu s-a dovedit nicicum un idealist, fiind mai degrabă un lider realist, chiar oportunist. Un document recent descoperit atestă o perspectivă extraordinară și categorică pentru a-i desluși poziția. Ne referim la scrisoarea inedită adresată de I. Antonescu atașatului militar german la București, Alfred Gerstenberg, la 26 noiembrie 1942. În documentul respectiv, după ce, printr-o intervenție personală de excepție pe textul dactilografiat, Mareșalul a fixat în chip esențial rolul și locul țării în războiul statelor Axei – considerând România „CEL MAI MARE DIN CEI MICI DIN AXĂ” – sublinia: „ … Cred că nu mă înșel în credința ce am că vom smulge, după lupte grele, victoria (subl. ns.), oricare ar fi greutățile prin care trecem împreună cu cei mari din Axă, cu care avem aceleași idealuri și riscuri”. A fost remarcabil însă că, totodată, Mareșalul Antonescu n-a ezitat să-i comunice atașatului Reichului la București și rezervele sale, sub această formă: „Sunt însă convins că, dacă sondele și rafinăriile românești ar fi distruse chiar parțial, vom pierde războiul oricât de genială este conducerea germană și oricât de mare este [sunt] bravura, tenacitatea, pregătirea, organizarea, energia și puterea poporului și armatei germane, în fața cărora și eu, ca și toți, mă înclin cu admirație” (Arhivele Militare Române, Pitești, fond 951, dosar 12, f. 116, document înregistrat la Cabinetul Militar al Conducătorului Statului sub nr. 243/S). După cum s-a stabilit, nemaifiind necesar să revenim, petrolul nu a putut fi apărat, soarta României și a aliaților ei – periclitată, iar catastrofa Axei – inevitabilul în viziunea lui Antonescu – nu a mai întârziat mult timp! Războiul lui Antonescu Dependent, așadar, de victoria Axei în război, Mareșalul Antonescu nu a reușit să-și domine cunoscutele-i patimi și orgoliul nemăsurat. Din postura sa de lider militar și politic, el ajunse să nu-i mai fie, pur și simplu, indiferent modul în care avea să fie prezentat posterității. De altfel, Antonescu avea la îndemână propria-i experiență. Și anume că, în cursul anilor 1916- 1919, ca șef al Biroului Operații al Marelui Cartier General Român, el avusese un rol adeseori determinant în proiectarea și executarea acțiunilor, dar, atunci și îndeosebi după război, gloria a revenit (dacă nu cumva și-au asumat-o!) șefii săi: Constantin Prezan, Al. Averescu ș.a. În acest context, trebuie avut în vedere că în 1941-1942 colecția oficială a Istoricului campaniei din 1916-1919 demarase (fiind deja editate primele trei volume), iar, în paginile masivei lucrări, rosturile ofițerului de odinioară nu au fost puse în evidență dincolo de zona penumbrelor. Or, de această dată, în cazul Războiului din Răsărit, în care evident Antonescu avusese rolul hotărâtor în toate privințele (planificare, declanșare și execuție), lucrurile nu aveau cum și nu trebuiau să se mai repete. În fond, de la un capăt la altul, noul război pentru România Mare, purtat – este adevărat, precum și la 1916-1918 – de o Românie Mică, era într-o măsură și al său … Se înțelege ce proporții căpăta acest aspect în imaginația și în comportamentul Mareșalului, pentru el, care – oricând și oriunde – obișnuia să vorbească despre sine exclusiv la persoana a III-a! Istoricul campaniei din Est… Am socotit necesare aceste considerații, cel puțin pentru a afla sensul deciziei Mareșalului Antonescu de-a se trece, după modelul existent pentru primul război mondial, la elaborarea unui istoric al campaniei declanșate la 22 iunie 1941. Sub acest aspect, preparativele s-au desfășurat rapid și, într-o privință, eficient. Avem în vedere faptul că, deja în luna octombrie 1942, la solicitarea expresă a Mareșalului, s-a trecut la întocmirea Istoricului campaniei din Est. S-a prevăzut ca „prima redactare” să se termine la 31 decembrie același an, urmând ca textul definitiv să fie predat în ianuarie 1943. După numai un an de zile, în ianuarie 1944, s-a raportat că „redactarea definitivă” se încheiase, rezultând volumul România și expansiunea rusească. Armata Română în războiul contra bolșevismului. În raport cu obiectivele istoriografice asumate, colaboratorii Cabinetului Militar și ai Serviciului Istoric al Marelui Stat Major Român au organizat, bineînțeles, materialul arhivistic disponibil și, concomitent, au pregătit conferințe și diverse broșuri, ca forme ale unei valorificări… anticipate a operei finisate. … dar mai întâi Istoricul campaniei din 1916-1919 Pe parcurs, Mareșalul Antonescu a avut meritul de-a repune pe tapet – atenționat fiind de membrii Cabinetului Militar, în speță de maiorul Eugen Niculescu – problema Istoricului campaniei din 1916-1919. Pe bună dreptate, era inacceptabil ca Istoricul campaniei în plină desfășurare (în Est) să devanseze în vreun fel proiectul aflat pe rol. Concluzia nu putea fi decât una singură: Intensificarea eforturilor pentru definitivarea volumelor nepublicate (IV-VI) ale Istoricului consacrate Marelui Război din 1916-1919. De unde au rezultat inițiativele și deciziile reflectate și, deopotrivă, concretizate într-o serie de documente, mai precis (vezi Arhivele Naționale ale României, Arhiva Istorică Centrală, fond Președinția Consiliului de Miniștri – Cabinetul Militar, dosar 130/1942, passim): 1) Conformându-se ordinului Mareșalului Antonescu, maiorul adjutant Eugen Niculescu, după ce s-a interesat la Serviciul Istoric al MStM, a prezentat Conducătorului Statului două referate ale fostului șef al Biroului Operații al Marelui Cartier General de odinioară (nimeni altul decât lt. col. Ion Antonescu!) relativ la declinarea răspunderii Armatei a II-a Române (în fapt, a generalului Alexandru Averescu) de-a angaja bătălia cu inamicul în iulie-august 1917. La 20 februarie 1942, direct pe text, Antonescu a apreciat că „nu sunt acestea actele pe care le cer”, ele urmând „să se găsească în arhivele mele [ale Mareșalului] sau la [Serviciul] Istoric”. 2) Drept urmare, același Eugen Niculescu a înaintat Mareșalului Antonescu o altă Notă ce trimitea la următoarele documente: a) Raportul nr. 1 807 din 1 august 1917 al Armatei a II-a; b) Ordinul confidențial nr. 2 854 din 6 august 1917 al Marelui Cartier General, semnat de generalul Constantin Prezan, dar întocmit de lt. col. I. Antonescu. Mareșalul, prin rezoluția sa, a admis că „este ceva dar nu totul”. 3) În urma cercetărilor efectuate, la 26 februarie 1942 a rezultat Nota maiorului adjutant Eugen Niculescu care – tot la ordinul Mareșalului – stabilea obiectivele concrete în definitivarea Istoricului campaniei din 1916- 1919 și departajarea volumelor restante (IV-V-VI), cu recomandarea dea se lua măsuri „în cel mai scurt timp” pentru a se depăși stadiul și ritmul existent de „încetineală atât de mare”. 4) În sfârșit, la 27 februarie 1942, Eugen Niculescu a transmis direct Serviciului Istoric al MStM adresa Cabinetului Militar prin care prindeau viață dispozițiile Mareșalului relativ la Istoricul campaniei din 1916-1919. Este însă iluzoriu să admitem că, în felul acesta, problema se încheiase cu adevărat. În baza dispozițiilor Mareșalului Antonescu, lt. col. R. Dumitrescu, de la Serviciul Istoric al MStM, a întocmit în perioada următoare un amplu și temeinic Dosar cuprinzând ordine de zi și referate ale Marelui Cartier General către Armata a II-a (mai – noiembrie 1917), un document complet, care așteaptă încă a fi cercetat și valorificat de istoricii militari. NU este politic a o republica În ceea ce-l privește pe Mareșalul Antonescu, acesta se impusese – după cum am relevat dintru început – drept un istoric și comentator avizat al campaniei din 1916-1919, rezervându- i un spațiu și o semnificație adecvată în menționata micro-sinteză din 1919 Românii. Origina, trecutul, sacrificiile și drepturile lor, elaborată după consultarea (poate și la îndemnul) neîntrecutului N. Iorga. După cum se știe, ediția a II-a, pregătită de Mareșal pentru condițiile specifice din 1941, a amânat-o, din motive necunoscute. Va relua proiectul peste trei ani, dar, pe coperta acelei ediții, Mareșalul a consemnat la 20 mai 1944: „Este actuală dar NU este politic a o republica (subl. lui I. A.)”. În concluzie, am putea discuta despre un proiect eșuat? Nicidecum, mai ales că, după 1989, Românii … lui Ion Antonescu s-au bucurat de nenumărate ediții și de o binemeritată prețuire din partea specialiștilor. Însă, mai presus de orice, rămân paginile de istorie privind destinele celor două personalități de anvergură – trecute în condiții din cele mai tragice în rândul „oamenilor cari au fost” – Nicolae Iorga și Ion Antonescu! sursa: https://stiri.latimp.net

e o sinteza a cartii Istoria romanilor de Nicolae Iorga pe care o avem aici... https://latimp.net/forum/thread/26303/pdf-istoria-romanilor-de-nicolae-iorga-carti-de-istorie-autori-romani/

asta e pretextul, dar in articol nu se vorbeste de niciun razboi ...e ceva generic despre relatia complexa dintre Iorga si Antonescu...el a fost propus regelui de catre legionari, si anume de catre Horia Sima, a fost omul lor pana i-a eliminat, si asta doar pentru ca Hitler se saturase de legionari (de fanatici, asa cum a zis) ...Antonescu pare doar un oportunist in jocul lui Hitler

dubios acest articol, titlul e cam spam ..nu corespunde cu continutul, nu se vobeste in clar de niciun razboi, incepe cu iorga ca pretext pentru disculparea lui antonescu...un joc interpretativ ultra-subiectiv, Antonescu ramane un criminal de razboi chiar si dupa normele actuale...purificarea etnica pe care a visat-o si despre care a scris cu mana lui ca si-o doreste, este un element clar al acestei infractiuni contra umanitatii...cu toate celalate scuze, ca a fost patriot, pai, si stalin a fost patriot, si hitler, si ceausescu, ce inseamna asta, ca trebuie sa li se ierte crimele ?..patriotismul are si o latura intunecata, ca si dragostea

sunt de acord ca titlul e pentru cautare, drept pentru care poti sa-l modifici Antonescu a fost si ramane un subiect deschis. Pentru unii e tradator de tara,pentru ca a pus mai presus de orice cuvantul sau de militar, dat lui Hitler, pe de alta parte, pentru ca s-a opus sa dea tara pe mana Rusiei. Si regele Mihai a facut un compromis, pentru care il judeca istoria. Poate intelegem pana la urma ca politica nu se poate fara compromisuri, ca si dragostea...Dar ramane la urma ce conteaza. Si pentru noi romanii, nici nu mai stiu ce a contat sau mai conteaza. Important este sa stim exact datele istorice adevarate si clare, nu pareri patimase si subiective, asa cum am citit in urma cu ceva timp, pe unele forumuri.Macar aici la noi sa nu ne ferim de vorbe...