Biografii oameni celebri

Origini si studii Everest s-a născut la 4 iulie 1790, dar locația locului său de naștere este incertă.  A fost botezat la Biserica St Alfege, Greenwich, Londra, la 27 ianuarie 1791. S-a născut fie la Greenwich, fie la Conacul Gwernvale, moșia familiei sale în apropiere de Crickhowell, Brecknockshire, Țara Galilor.  Everest era fiul cel mai mare și al treilea dintre șase copii născuți lui Lucetta Mary (née Smith) și William Tristram Everest. Tatăl său era un avocat și o justiție a păcii, făcând parte dintr-o „familie Greenwich de multă vreme” și a avut suficientsucces pentru a achiziționa o proprietate mare în Țara Galilor de Sud. Bunicul său, John Everest, fiul unui măcelar, a fost primul din familie care a intrat în profesia de avocat. Familia Everest din Greenwich poate fi urmărită cel puțin până la sfârșitul anilor 1600, când Tristram Everest - străbunicul lui John, era un măcelar din Church Street.  Everest a fost educat la Royal Military College, Sandhurst și la Royal Military Academy, Woolwich , înainte de a se alătura companiei East India ca cadet în 1806. A fost comandat ca al doilea locotenent în artileria Bengalului și a navigat pentru India în același an. Everest a fost un francmason , inițiat (data necunoscută) în Loja Neptun, Penang, sub autoritatea Marii Loji Unite a Angliei . Mai târziu, după ce s-a întors în Anglia, s-a alăturat lui Prince of Wales’s Lodge, Londra, la 20 februarie 1829.  Cariera Se știe puțin despre primii ani ai Everestului în India, dar aparent a avut un talent pentru matematică și astronomie. El a fost detașat în Java în 1814, unde locotenentul-guvernator Stamford Raffles l-a numit să cerceteze insula. S-a întors în Bengal în 1816, unde a îmbunătățit cunoștințele britanice despre Ganges și Hooghly. Ulterior, el a examinat o linie de semafor de la Calcutta la Benares, acoperind aproximativ 400 de mile (640 km). Opera lui Everest a fost în atenția colonelului William Lambton, liderul Marii Studii Trigonometrice (GTS), care îl numește ca asistent principal. S-a alăturat lui Lambton la Hyderabad în 1818, unde se afla în procesul de supraveghere a unui arc de meridian, la nord de Cape Commorin. El a fost responsabil pentru o mare parte a lucrărilor de teren, iar în 1820 a contractat malaria, necesitând o perioadă de recuperare petrecută la Capul Bunei Speranțe.  Everest s-a întors în India în 1821. A reușit ca superintendent al GTS la moartea lui Lambton în 1823, iar în anii următori și-a extins eforturile predecesorului său pe arc până în Sironj, în actuala Madhya Pradesh. Everest suferea de sănătate precară, iar efectele febrei și reumatismului l-au lăsat pe jumătate paralizat. A plecat în Anglia în 1825, unde a petrecut următorii cinci ani recuperând. Everest a fost ales ca Fellow al Royal Society în martie 1827. Cea mai mare parte a timpului său liber a fost petrecut în lobby la East India Company pentru echipamente mai bune și studierea metodelor utilizate de Ordnance Survey; el corespundea frecvent cu Thomas Frederick Colby.   După ce a primit o educație militară, Everest s-a alăturat companiei East India și a ajuns în India la vârsta de 16 ani. În cele din urmă, a fost făcut asistent la William Lambton în Marele studiu Trigonometric și l-a înlocuit pe Lambton ca superintendent al sondajului în 1823. Everest a fost răspunde în mare măsură de supravegherea arcului meridian din punctul cel mai sudic al Indiei de nord până la Nepal , o distanță de aproximativ 2.400 de kilometri (1.500 mi), sarcină care a fost necesară între 1806 și 1841 până la finalizare. A fost făcut inspector general al Indiei în 1830, pensionându-se în 1843 și revenind în Anglia. În 1865, Royal Geographic Society a redenumit Vârful XV, la acea vreme doar recent identificat drept cel mai înalt vârf din lume  în onoarea Everestului. Andrew Scott Waugh , protejatul său și succesorul său în calitate de inspector general, fusese responsabil pentru a-și aduce numele înainte în 1856. Numele lui Everest a fost folosit ca un compromis din cauza dificultății de a alege între mai multe nume locale pentru munte. Inițial, el a contestat onoarea, întrucât nu a avut nimic de-a face cu descoperirea ei și a crezut că numele său nu este ușor scris sau pronunțat în hindi.  În 1845, Everest a fost un pasager în prima călătorie a Marii Britanii a SS, care a fost prima trecere a oricărui ocean de pe lume de un vapor cu aburi propulsat cu șurub. În 1847, Everest a publicat Un cont al măsurării a două secțiuni din Arcul Meridional al Indiei, pentru care a primit o medalie de la Royal Astronomical Society. Ulterior, el a fost ales în comunitate cu Royal Asiatic Society și Royal Geographic Society. Everest a fost promovat colonel în 1854, a făcut comandant al ordinului băii în februarie 1861 și a creat un cavaler burlac în martie 1861. A murit la casa sa din grădinile Hyde Park la 1 decembrie 1866 și a fost înmormântat în St. Andrew's Biserica, Hove, lângă Brighton.  Denumirea Muntelui Everest   George Everest nu avea nicio legătură directă cu muntele care îi poartă numele, pe care nu l-a văzut niciodată. El a fost, totuși, responsabil pentru angajarea lui Andrew Scott Waugh, care a făcut primele observații formale ale muntelui, și Radhanath Sikdar, care și-a calculat înălțimea. Înainte de realizarea semnificației sale, Muntele Everest a fost cunoscut inițial drept Vârful „B” și mai târziu sub denumirea de Vârful XV. În martie 1856, Waugh a scris către Royal Geographic Society pentru a anunța că muntele se credea cel mai înalt din lume și a propus ca acesta să fie numit „după ilustrul meu predecesor”, întrucât era „fără niciun nume local care să putem descoperă apelativul autohton, dacă are, nu va fi foarte probabil constatat înainte de a ne permite să pătrundem în Nepal". De fapt, existau mai multe nume autohtone printre nepalezi și tibetani, dar acele zone erau închise britanicilor la acea vreme, iar oamenii care locuiau mai departe la sudul Himalaya nu aveau un nume specific pentru vârf. 

La data de 17 februarie 1600 a fost ars pe rug, Giordano Bruno, teolog, astronom și filozof umanist italian din epoca Renașterii, condamnat de Inchiziție pentru convingerile sale asupra infinității lumii, convingeri considerate eretice de către Biserica acelor timpuri. Giordano Bruno, pe numele său adevărat Filippo Bruno, s-a născut la Nola în sudul Italiei, în anul 1548, iar la vârsta de 17 ani, intră în Ordinul Dominicanilor la mânăstirea San Domenico Maggiore din apropiere de Napoli, unde-şi va lua şi prenumele de Giordano. A fost impresionat de lecturile din G.V. de Colle, cunoscut pentru aplecarea sa către averroism(gândirea multor filozofi creştini apuseni, care se inspirau din filozofia lui Aristotel, aşa cum fusese ea popularizată de către filozoful musulman Averroes) şi pentru interpretările proprii date instrumentelor de memorare şi artelor memoriei (opere mnemotehnice). Din cauza atitudinilor sale neortodoxe, destul de curând a început să fie bănuit de erezie. Totuşi, în 1572 a fost hirotonisit preot, la vârsta de 24 de ani, fiind trimis în acelaşi an înapoi la mănăstirea din Napoli ca să‑şi continue studiile de teologie. Fiind însă un gânditor liber și un non-conformist, care nu se împăca cu regulile stricte ale ordinului călugăresc, este nevoit în 1575 să plece din mănăstire, pentru a scăpa de acuzațiile de erezie ce îi erau aduse. În iulie 1575 şi‑a terminat studiile, dar a devenit din ce în ce mai iritat de subtilităţile teologice.  A abandonat ordinul dominican şi, după ce a pribegit un timp prin nordul Italiei, în 1578 s‑a dus la Geneva, câştigându‑şi traiul din corectura de carte. S‑a convertit apoi la calvinism, însă, după ce a publicat un pamflet la adresa unui profesor calvinist, a descoperit că Biserica Reformată era cel puţin la fel de intolerantă ca şi cea catolică. A fost arestat, excomunicat, apoi reabilitat după ce a retractat şi, în sfârşit, i s‑a permis să părăsească oraşul.   Se stabilește pentru o scurtă perioadă la Geneva, dar este și aici excomunicat și se refugiază în Franța la Toulouse, unde își va lua doctoratul în teologie şi va fi ales lector la catedra de Filosofie. Pleacă la Paris, apoi la Londra, unde între 1583 și 1585, sub protecția ambasadorului francez din acea țară, scrie peste 20 de lucrări științifice, printre care celebra „De l'infinito, universo e mondi” (Despre infinitatea universului și a lumilor), lucrare interzisă de altfel, de către Inchiziție. În această lucrare Giordano Bruno susținea că stelele sunt asemănătoare soarelui, că universul este infinit și conține un număr infinit de lumi populate de ființe inteligente. În ciuda neînțelegerilor dintre catolici şi hughenoţi (protestanţii francezi), curtea lui Henric al III-lea era dominată pe atunci de facţiunea moderată a catolicilorsimpatizanţi ai regelui protestant al Navarrei, Henric de Bourbon, care a devenit moştenitorul oficial al tronului, în 1584. Atitudinea religioasă a lui Bruno se potrivea cu cea a acestui grup, iar el s‑a bucurat de protecţia regelui Franţei, care i‑a oferit postul temporar de lector regal. După mai multe conflicte avute cu autoritățile religioase pe teme teologice, se stabilește la Helmstedt în Germania, unde reușește să tipărească mai multe lucrări științifice. Dar și aici intră în conflict cu autoritățile religioase, de data aceasta protestante, fapt pentru care este nevoit să revină în Italia, la Veneția, unde dă lecții ca profesor particular. Însă în scurt timp va fi arestat de Inchiziție, care îl va extrăda la Roma, iar după șase ani de detenție, timp în care este supus la nesfârșite interogatorii, este acuzat de blasfemie, comportament imoral și erezie, fiind adus pentru judecată în fața tribunalului inchizitorial, prezidat de cardinalul Robert Bellarmino. Refuzând să se dezică de convingerile sale, Giordano Bruno este condamnat și ars pe rug la data de 17 februarie a anului 1600 în piața „Campo del Fiori” din Roma. Ulterior toate operele sale vor fi interzise și vor fi puse din anul 1603, în celebrul index de cărți interzise de către Biserică, așa numitul „Index librorum prohibitorum”, în care se aflau cărțile aflate în contradicție cu dogmele bisericești, iar oricine citea, poseda sau participa la producerea ori răspândirea acestor cărți interzise, era pedepsit prin excomunicare de către Biserica Catolică și judecat de către Inchiziție.

Gheorghe Asachi, cărturar, poet, prozator, dramaturg, literat, publicist, filosof, pedagog, îndrumător cultural, promotor al teatrului românesc, pictor, arhitect şi diplomat. Lui i se datorează întemeierea învățământului (1813), a presei („Albina românească”) şi a teatrului (1816) în Moldova. foto: wikipedia Gheorghe Asachi s-a născut în târguşorul Herţa, la 1 martie 1788, tatăl său, Lazăr Asachi (sau Asachievici, cum mai era cunoscut), fiind cleric, originar din Ardeal, cu rădăcini armene, un bărbat învăţat, iar mama sa, pe numele de fată Elena Nicolau, era fiica lui Niculai Ardeleanu, preot din Târnăuca, dar originar tot din Ardeal, mai exact din satul Teaca Oltului, de unde pribegise în urma unor tulburări cauzate de o invazie turcească de la începutul secolului al XVIII-lea. În primii ani de viaţă, Gheorghe Asachi primeşte o educaţie aleasă chiar în familia sa, apoi parcurge şcoala începătoare din Herţa, unde a învăţat sub îndrumarea dascălului Ştefan Raerezul. Însă şcoala din Herţa nu îi putea asigura nivelul de educaţie dorit de părinţii săi, iar Academia domnească din Iaşi funcţiona cu profesori greci şi în limba greacă, astfel că în anul 1795, întreaga familie se va muta la Lemberg (Lvov, Ucraina), unde Gheorghe Asachi şi-a continuat studiile la gimnaziul din localitate, în limbile polonă, latină şi germană. Mai departe, Asachi va urma, între anii 1802-1804, cursurile Universităţii din localitate, la Facultatea de Filosofie, Litere şi Ştiinţe, unde va aprofunda logica, matematica, istoria naturală, fizica, metafizica, etica şi arhitectura. Studiile universitare vor fi abandonate în anul al treilea, din cauza nepromovării unor examene. O altă posibilă explicaţie ar fi şi faptul că, la 6 septembrie 1803, tatăl său a fost rechemat de la Lemberg şi numit, de către mitropolitul Veniamin Costache, protoiereu sau „protopresviter” a toată Moldova, cu însărcinarea de a supraveghea şi întregul cler ieşean, astfel că tânărul Asachi nu va mai primi atenţia apropiată a părintelui său. Cu toate că nu a obţinut diplomele în urma unor studii superioare, Asachi este considerat personalitate cu cea mai vastă cultură din întraga Moldovă de la începutul secolului al XIX-lea. În anul 1804, va reveni la Iaşi, unde se va îmbolnăvi de friguri, iar pentru tratament şi pentru continuarea studiilor, la 16 iulie 1805, va pleca la Viena, unde va avea asigurată o bursă din partea Eforiei Şcoalelor, şi unde va studia astronomia şi matematicile superioare cu celebrul astronom Tobie Bürg, precum şi pictura, până în anul 1808. În perioada petrecută la Viena, a avut ocazia să ia contact cu ideile revoluţiei burgheze din Franţa, unele din acestea influenţându-l pentru viitor. La 13 aprilie 1808, Asachi pleacă spre Roma, pe drum vizitând Trieste, Veneţia, Padova, Ferrara, Bologna şi Florenţa, iar la 19 august va pleca spre Napoli şi Pompei. Va reveni la Roma, unde se va afla până în anul 1812, în acest răstimp studiind literatura Renaşterii, cea clasică latină şi italiană, arheologia, pictura şi sculptura. La Vatican o va cunoaşte, în anul 1809, pe Bianca Milesi, fiica unui negustor bogat originar din Milano şi refugiat la Roma, o tânără frumoasă, inteligentă, instruită şi cu educaţie aleasă, care frecventa, ca şi Asachi, atelierele unor artişti precum pictorul Michele Keck sau sculptorul Antonio Canova. Asachi se îndrăgosteşte de tânără, însă sentimentele sale nu vor fi împărtăşite, cu toate acestea, dragostea lui avea să îl înalţe sufleteşte, trezindu-i simţăminte poetice, dragostea de ţară şi de neam. Acesta este şi motivul pentru care Asachi începe să scrie poezii pline de accente patriotice, calitatea scrierilor sale aducându-i poziţia de membru extraordinar al Societăţii Literare din Roma. De reţinut este faptul că Asachi va publica, la 26 decembrie 1811, primul său sonet în limba italiană, intitulat „În ocazia zborului aerostatic a madamei Blanchard”, în Giornale del Capidoglio, în acelaşi an fiind scris şi primul poem în limba română, „Cătră Italia”. La 22 iunie 1812, Asachi părăsea Roma, iar la 30 august ajungea la Iaşi, cu o cultură sclipitoare, cu dorinţă de muncă remaracabilă, fiind ghidat de principiile liberal-progresiste, cu o dragoste imensă faţă de patrie şi popor. În acelaşi an, Asachi va scrie poezia „Viitorul”, în care vorbeşte despre renaşterea românilor prin ei înşişi. Mai mult, Asachi a proiectat un amplu program care venea în continuarea mişcării ideologice care cuprinsese ţările române încă din secolul al XVIII-lea, iar prioritară devenea introducerea limbii române în toate formele de manifestare intelectuală, pentru afirmarea condiţiei naţionale. În demersurile sale, Asachi a beneficiat de sprijinul mitropolitului Veniamin Costache, un promotor al culturalizării, şi al domnitorului Scarlat Calimah, un om instruit care preţuia cultura tânărului Asachi – motiv pentru care îl va numi, în februarie 1813, în poziţia de impiegat referent la Departamentul Afacerilor Externe, unde era nevoie de o persoană cunoscătoare a mai multor limbi străine. Mai mult, prin Hrisovul din 15 noiembrie 1813 al domnitorului Scarlat Callimachi, Asachi obţine aprobarea de a ține în Iași un „curs de inginerie și hotărnicie” cu predare în limba română, iar Gheorghe Asachi a fost numit profesor. Momentul va deveni un reper istoric, fiind considerat începutul învăţământului în limba română în Moldova. În anul 1814, Asachi va preda, la Academia Domnească din Iaşi, pentru prima dată în limba română, un curs de matematică teoretică, cu aplicație practică, de geodezie și arhitectură. Mai departe, Asachi a predat aritmetică, în anul 1814, algebră, un an mai târziu, geometrie, în anul 1816, în anul 1817 el va preda un curs de inginerie, iar un an mai târziu, un curs de arhitectură, toate fiind susţinute în limba română. Asachi este cel care organizează şi prima reprezentație teatrală în limba română, la 27 decembrie 1816, în casa hatmanului Constantin Ghica din Iași, cu pastorala „Mirtil și Hloe”, prelucrare de Florian după S. Gessner. Cu aceasta, Asachi a început o lungă etapă de animator al teatrului românesc în Moldova, unde viaţa teatrală era dominată de trupele franceze şi italiene. În acest context, el a înfiinţat o trupă de actori amatori, a pus la dispoziţie un repertoriu alcătuit din traduceri şi prelucrări din literatura universală (Voltaire, Kotzebue, Gogol, Racine ş.a.) şi a scris şi numeroase lucrări în acest scop. Revista “Ştiinţă şi tehnică”, nr. 6 din 1988 Cursurile lui Asachi susţinute la Academia domnească din Iaşi au deschis o luptă înverşunată îndre adepţii învăţământului în limba greacă şi ai celui în limba română. Astfel că primii au pornit acţiuni de defăimare a tânărului profesor Asachi, printre dascăli şi în faţa domnnitorului. Drept consecinţă, cursurile lui Asachi sunt suspendate, însă meritele sale nu au putut fi trecute uşor cu vederea de către domnitor, devreme ce Asachi îşi va păstra titlul de profesor, postul de bibliotecar şi locuinţa sa de la Academia Domnească. În anul 1819, în calitate de referendar, Asachi a realizat un nou proiect pentru învăţământul în limba română, iar în 1820 a plecat în Transilvania cu scopul de a aduce de acolo elemente noi pentru seminar. La întoarcere, el era însoţit de Ion Manfi, Vasile Fabian-Bob, Vasile Pop sau Ion Costea, care urmau a fi angajaţi ca profesori la reînfiinţatul Seminar de la Socola. În februarie 1821, însă, va începe aşa numita „răscoală a eteriştilor”, sau „Revoluţia Grecească”, iar Asachi a fost forţat ca, alături de oameni ca tatăl său şi mitropolitul Veniamin, să se refugieze peste Prut. La revenirea în Moldova, noul domn, Ioniţă Sandu Sturza, îl va numi agent diplomatic al Moldovei la Viena, pentru perioada noiembrie 1822 – februarie 1827, în care lipsa lui Asachi se va resimţi în viaţa cultural-educativă a Moldovei. În timpul şederii sale în capitala austriacă, el a avut o relaţie cu Elena (Eleonora) Tauber, pe care o cunoscuse în ţară încă din perioada 1817-1822, când ea fusese guvernantă în familia lui Mihail Sturdza. Fostă soţie a negustorului Chiriac (Kiriako) Melirato, de care divorţase, aceasta avea să îl însoţească la Iaşi la întoarcere şi imediat după sosire, în 1827, cei doi s-au şi căsătorit, în rit ortodox. În martie 1827, este numit referendar al Epitropiei Învăţăturilor Publice, post de conducere şi supraveghere a învăţământului public, poziţie din care va continua activitatea de renaştere culturală şi artistică a ţării, o creştere a numărului de şcoli, inclusiv pentru copiii din categoriile defavoizate şi dezvoltarea conştiinţei naţionale prin limbă şi artă. În anul 1828, Asachi a deschis la „Trei Ierarhi” o şcoală normală, cu durata de doi ani, şi un gimnaziu cu durată de patru ani – Gimnaziul Vasilian, sau „Şcoala Vasiliană”, cu predare în limba română şi în limbi străine. 28 martie 1828, data hrisovului domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza pentru înfiinţarea Gimnaziului Vasilian, reprezintă momentul înfiinţării învăţământului superior în Moldova. În 1 iunie 1829, Asachi va fonda revista „Albina românească”, prima gazetă politică şi literară din Moldova, ce sugera din titlu o deschidere spre ambele principate, pe care o va tipări la viitoarea tipo-litografie „Institutul Albinei” – apărută în ianuarie 1832, prima tipo-litografie din Moldova, una dintre cele mai mari realizări ale lui Asachi pe plan cultural -, unde  îi apar şi primele volume originale, „Culegere de poezii” și „Fabule alese”. Cu o apariţie întinsă pe două decenii, deşi cu întreruperi şi scăderi de formă şi, de la un timp, concurată de periodicele lui M. Kogălniceanu, gazeta a fost susţinută şi de suplimentele ei: „Foaia oficială” (1832), „Alăuta românească” (1837-1838) – de interes literar, „Foaia sătească a Principatului Moldovii” (1839-1840, 1846-1851) şi „Arhiva Albinei pentru arheologie română şi industrie”. După o vizită la Petersburg, Asachi a rămas puternic impresionat de instituţiile culturale vizitate, iar sub impresia acestei călătorii, el a devenit partizanul unor relaţii politice şi culturale apropiate cu Rusia, un aspect ce va influenţa multe din acţiunile sale viitoare. Începând cu 1 ianuarie 1832, Asachi a fost numit şi director al Arhivelor Statului din Iaşi, poziţie din care a organizat pentru prima dată atât Arhivele Moldovei, cât şi culegerea de documente privitoare la istoria ţării. Începând cu anul 1834, şi cu domnia lui Mihail Sturdza, va continua munca sa de înfiinţare de noi şcoli româneşti şi de îmbunătăţire a calităţii învăţământului. Chiar din 1834, Mihail Sturdza a aprobat, la solicitarea lui Asachi, înfiinţarea unei şcoli de fete la Iaşi, prima şcoală de fete din Moldova, care a început să funcţioneze la 1 noiembrie acelaşi an. La 16 iunie 1835 avea să fie inaugurată Academia Mihăileană, tot la stăruinţele lui Gheorghe Asachi, iar la 15 noiembrie 1836, marele cărturar realiza o nouă izbândă, înfiinţarea, la Iaşi, a primului Conservator filarmonic-dramatic din Moldova, a cărui menire era de a „învăţa pe elevi muzica vocală şi declamaţia în limba naţională”. La câteva luni distanţă, la 23 februarie 1837, elevii de la conservator dădeau reprezentaţii publice în limba naţională şi realizau primele spectacole de teatru liric în limba română, Asachi traducând, parţial sau integral, libretele unor opere celebre. În stagiunea 1837-1838 s-au jucat, printre altele, drama „Lapeirus” („La Pérouse”), comedia „Văduva vicleană”, vodevilul „Pedagogul”, drama „Fiul pierdut”, toate fiind prelucrate sau traduse de Asachi după August von Kotzebue, iar la 20 februarie 1838 s-a interpretat pentru prima dată în limba română opera „Norma” de Vincenzo Bellini, libretul ei fiind tradus tot de Asachi. Astfel, mişcarea teatrală ieşeană, al cărei principal promotor a fost Gheorghe Asachi, a reprezentat atât un mijloc de promovare şi de afirmare a ideilor de progres şi dreptate socială, cât şi un mijloc de educaţie morală şi patriotică, de afirmare a limbii române. La 1 ianuarie 1841, o altă realizare a lui Asachi, Şcoala de arte şi meserii din Iaşi, îşi începea cursurile. Tot lui Asachi i se datorează înfiinţarea Pinacotecii, a primului muzeu natural din Moldova, a primei biblioteci publice, sau a fabricii de hârtie de la Petrodava, de lângă Piatra Neamţ – prima de acest gen din ţară, întemeiată la 8 noiembrie 1841. Asachi va avea în vedere şi necesitatea înfiinţării de şcoli şi pentru minorităţile naţionale, astfel că, la propunerea comunităţii armene din Iaşi, va pune bazele, începând cu anul 1842, unei şcoli elementare pentru populaţia aparţinând acestei etnii. Asachi va propune, de asemenea, şi înfiinţarea unei şcoli elementare pentru populaţia evreiască. Mai mult, primul abecedar în limba armeană, „Cheul cetirii literelor mesrobiene”, a fost tipărit la Iași, la Tipografia „Albina”, în 1847, sub îngrijirea lui Gheorghe Asachi. În anul 1849, după urcarea pe tron a lui Grigore Al. Ghica, Asachi nu a mai reprezentat o personalitate agreată, el a înţeles cu nu mai putea juca acelaşi rol important, astfel că, la 20 august 1849 şi-a prezentat demisia din postul de referendar al şcolilor, iar în 15 decembrie, în acelaşi an, renunţa şi la postul de arhivist al statului. În schimb, pentru ambele posturi, lui Asachi i se acorda câte o pensie pe viaţă, ca recunoaştere a meritelor sale incontestabile. La fel de adevărat este faptul că, după anul 1849, Asachi a rămas în urma epocii sale, nemaifiind un „animator” al vremurilor, tocmai fiindcă starea de lucruri la acel moment nu mai trezea în fiinţa sa entuziasmul pe care îl înregistrase cu ani în urmă. La 1 ianuarie 1850, Asachi va schimba numele gazetei sale din „Albina românească” în „Gazeta de Moldavia”, modificarea fiind pusă în legătură cu noul regim liberal al lui Grigore Ghica. Noul ziar va avea caracter oficial, înregistrând majoritatea actelor de guvernământ, făcând jocul politicii dezastruoase a lui Nicolae Conachi-Vogoride, înregistrând triumful separatiştilor în alegerile desfăşurate în iulie 1857, precum şi înfrângerea lor suferită în august acelaşi an, şi, nu în ultimul rând, lăudând imparţialitatea Caimacamului. Între anii 1851-1854, Asachi a ocupat şi funcţia de „censor al presei”, iar la ordinul lui Fuad-Paşa, Asachi a revenit şi la conducerea şcolilor, fiind numit Director al Departamentului Cultului şi al Învăţăturilor publice, între iulie 1856 şi ianuarie 1857, precum şi în funcţia de arhivist al statului, între ianuarie 1857 şi ianuarie 1858. Atitudinea partinică a ziarului „Gazeta d Moldavia” nu va continua foarte mult timp, în octombrie 1857 încetând guvernarea provizorie a caimacamului Conachi-Vogoride. Aceasta a adus şi încetarea apariţiei gazetei, tradiţia acesteia fiind continuată de apariţia ziarului „Patria”, apărut la 27 noiembrie 1858, un ziar pus, însă, la dispoziţia luptătorilor împotriva Unirii Principatelor. După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, tonul războinic al „Patriei” a scăzut, mărginindu-se la a relata informaţii despre actele de guvernământ. În pofida inconsecvenţei politice din anii săi târzii, la 21 februarie 1869, o adresă a Ministerului de Finanţe recunoştea meritele sale incontestabile, prin acordarea unei recompense naţionale de 8.888 lei noi sau 24.000 lei vechi pe an „pentru însemnatele servicii ce a adus ţării de la 1813 până la 1862. Din vasta sa creaţie literară, menţionăm volumele „Culegere de poezii” – Iaşi şi „Fabule alese” − Iaşi, ambele apărute în 1836,  „Petru Rareș” şi „Dramă istorică în patru părţi” − Iaşi, scrise în 1853, „Nouvelle historique de la Moldo-Roumanie”, 1859,  „Elena Dragoș” – dramă istorică originală − Iaşi şi „Turnul Butului”, dramă originală, în 1863. La 12 noiembrie 1869, Gheorghe Asachi pleca la Domnul, la vârsta de 81 de ani, fiind înmormântat la Biserica Patruzeci de sfinţi din Iaşi. După 20 de ani, printr-o subscripţie publică, organizată de un comitet aparţinând vechii generaţii, i s-a ridicat o statuie în faţa şcolii de lângă mănăstirea Trei Ierarhi, iar la 14 octombrie 1890, la inaugurarea monumentului, osemintele sale şi ale soţiei sale (decedată în anul 1877), au fost depuse în cripta de la baza statuii. Personalitate de o complexitate remarcabilă, Gheorghe Asachi rămâne, în pofida unei neînţelegeri a menirii istorice a mişcărilor revoluţionare paşoptiste şi unioniste, o personalitate de marcă, unul dintre excepţionalii întemeietori ai culturii române. Teatru radiofonic biografic ascultati............https://latimp.eu/gheorghe-asachi-teatru-radiofonic-biografii-1788-1869/

Origini Printre personalităţile de seamă ale Argeşului legendar se numără şi savantul geograf şi scriitorul George Vâlsan. Deși s-a născut în București la 21 ianuarie 1885, geograful are adânci origini argeșene, tatăl său fiind mulți ani la rând şeful depoului de locomotive al staţiei CFR Pitești. George Vâlsan a făcut cursul primar la una dintre cele două şcoli domneşti de băieţi, învăţător fiindu-i Ion Teodorescu, dascăl de mare prestigiu şi tatăl ziaristului Tudor Teodorescu Branişte. Pasionat de călătorii, Vâlsan a cutreierat Valea Argeşului precum şi ţinuturile pline de frumuseţe ale Muscelului, întreprinzând cercetări geografice şi totodată manifestându-şi ataşamentul pentru aceste locuri. George Valsan (n. 21 ianuarie 1885, Bucuresti — d. 6 august 1935, Carmen Sylva, Constanta) a fost un geograf si etnograf roman, membru titular (1920) al Academiei Romane. Si-a facut studiile la Bucuresti, Berlin si Paris. A fost profesor la universitatile din Iasi, Cluj si Bucuresti; presedinte al Societatii etnografice romane si director al Institutului de geografie din Cluj, pe care l-a infiintat si in jurul caruia a infiintat o scoala geografica romaneasca. Studii Poet, prozator, etnograf şi geograf, George Vâlsan, după efectuarea cursurilor primare și gimnaziale la Pitești, pleacă la București, trecând bacalaureatul la Liceul „Gh. Lazăr” (1904). Îşi continuă studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, unde în 1908 îşi ia licenţa în filosofie magna cum laude. În urma obţinerii Premiului Hillel pentru pedagogie, i se încredinţează suplinirea Catedrei de geografie la Seminarul Pedagogic Universitar. În 1910 este numit profesor titular la Târgu Jiu. Concomitent funcţionează ca asistent la Catedra de geografie a Universităţii din Bucureşti. La îndemnul lui Titu Maiorescu şi al lui Simion Mehedinţi face studii de specializare în geografie fizică şi etnografie la Universitatea din Berlin (1911-1912) şi la Paris (1913-1914), unde, la Sorbona, frecventează cursurile şi seminariile lui Emmanuel de Martonne. În 1916 devine primul doctor în geografie din România, cu menţiunea magna cum laude. Va fi profesor la universităţile din Iaşi (1916-1918), Cluj (1919-1929) şi Bucureşti (1930-1935). Perioada petrecută la Iaşi a fost mai puţin rodnică, deoarece din cauza stării de război nu şi-a putut ţine prelegerile, dar mai ales fiindcă fusese accidentat grav în 1917, în dezastrul de cale ferată de la Ciurea, lângă Iaşi, care l-a lăsat infirm. La Cluj a întemeiat Societatea Etnografică Română, al cărei preşedinte a fost (1923-1927), şi revista „Lucrările Institutului de Geografie din Cluj”, iar împreună cu Romulus Vuia şi Emmanuel de Martonne, Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Cariera S-a ocupat de probleme de geografie generala („Sensul geografic ca stiinta”, editat postum), de geomorfologie („Campia Romana”, 1915) de geografie umana („O faza in popularea tarilor romanesti”, 1912), de istorie a geografiei („Harta Moldovei de Dimitrie Cantemir”, 1926, pe care a descoperit-o in Biblioteca Nationala de la Paris), de etnografie („O stiinta noua: etnografia”, 1927), de toponimie, de biogeografie etc. George Valsan a conceput geografia ca o stiinta a marilor ansambluri teritoriale, privite in intregul lor, prin integrarea elementelor componente in unitatea din care fac parte. Teza sa de doctorat, „Campia Romana” (1915), lucrare fundamentala a literaturii geografice romanesti, este primul studiu al unei mari unitati geografice, in buna masura actual si azi mai ales prin aprecierea rolului pe care l-au avut subsidentele locale in dispunerea retelei hidrografice ti in evolutia reliefului. Prin aceasta lucrare el a pus, in acelasi timp cu Constantin Bratescu, bazele geomorfologiei moderne in Romania.   Teatru radiofonic biografic George Valsan gasiti Aici

Thor Heyerdahl a fost un aventurier și etnograf norvegian , cu o experiență în zoologie , botanică și geografie. El a devenit cunoscut pentru expediția sa Kon-Tiki în 1947, în care a navigat 8.000 km (5.000 mi) peste Oceanul Pacific într-o pluta construită manual din America de Sud spre Insulele Tuamotu . Expediția a fost concepută pentru a demonstra că oamenii antici ar fi putut face călătorii lungi pe mare, creând contacte între culturi separate. Aceasta a fost legată de un model difuzionist de dezvoltare culturală. Ulterior, Heyerdahl a efectuat alte călătorii menite să demonstreze posibilitatea de contact între oameni antici larg separați, în special expediția Ra II din 1970, când a navigat de pe coasta de vest a Africii spre Barbados, într-o barcă cu stuf de papirus. A fost numit savant al guvernului în 1984. Tineretea studiile si starea civila Heyerdahl s-a născut în Larvik, Norvegia , fiul maestrului bere de bere Thor Heyerdahl (1869–1957) și al soției sale, Alison Lyng (1873–1965). În copilărie, Heyerdahl a arătat un interes puternic pentru zoologie, inspirat de mama sa, care a avut un interes puternic pentru teoria evoluției lui Charles Darwin. El a creat un mic muzeu în casa copilăriei sale, cu un adăugător comun ( Vipera berus ) ca principală atracție. Chiar înainte de a naviga împreună în Insulele Marquesas în 1936, Heyerdahl s-a căsătorit cu prima sa soție, Liv Coucheron-Torp (1916-1969), pe care o cunoscuse cu puțin timp înainte de a se înscrie la universitate și care studiase economie acolo. Cuplul a avut doi fii: Thor Jr și Bjørn. Căsătoria s-a încheiat în divorț. După ocuparea Norvegiei de Germania nazistă , el a servit cu Forțele Libere Norvegiene din 1944, în extremitatea nordului provinciei Finnmark.  În 1949, Heyerdahl s-a căsătorit cu Yvonne Dedekam-Simonsen (1924-2006). Au avut trei fiice: Annette, Marian și Helene Elisabeth. Au fost divorțați în 1969. Heyerdahl a dat vina pe separarea lor de a fi departe de casă și de diferențele în ideile lor pentru creșterea copiilor. În autobiografia sa, el a concluzionat că ar trebui să-și asume toată vina pentru separarea lor.  În 1991, Heyerdahl s-a căsătorit cu Jacqueline Beer (născută în 1932) ca a treia soție. Locuiau în Tenerife , Insulele Canare și erau foarte activ implicați în proiecte arheologice, în special în Túcume , Peru și Azov până la moartea sa în 2002. Încă spera să întreprindă un proiect arheologic în Samoa înainte de a muri.  A studiat zoologia și geografia la facultatea de științe biologice la Universitatea din Oslo . În același timp, el a studiat privat cultura și istoria polinezilor , consultând ceea ce era atunci cea mai mare colecție privată de cărți și lucrări din Polinezia, deținută de Bjarne Kroepelien, un bogat comerciant de vin din Oslo. (Această colecție a fost achiziționată mai târziu de Biblioteca Universității din Oslo de la moștenitorii lui Kroepelien și a fost atașată departamentului de cercetare a Muzeului Kon-Tiki .) După șapte termene și consultări cu experți la Berlin , un proiect a fost dezvoltat și sponsorizat de profesorii de zoologie Heyerdahl, Kristine Bonnevie și Hjalmar Broch. El urma să viziteze câteva grupuri izolate din insulele Pacificului și să studieze modul în care animalele locale și-au găsit drumul acolo. Heyerdahl a murit pe 18 aprilie 2002, în Colla Micheri , Liguria , Italia , unde plecase să-și petreacă vacanța de Paște cu unii dintre cei mai apropiați membri ai familiei sale. Guvernul norvegian i-a dat o înmormântare de stat în Catedrala din Oslo pe 26 aprilie 2002. Este înmormântat în grădina casei familiei din Colla Micheri. A fost ateu.  teatru radiofonic biografia lui Thor le gasiti Aici