Tudor Arghezi povesti, povestiri, poezii si fabule

Scumpi copii, dupa vacanța, Va mai amintiți de Zdreanța, Cel cu ochii de faianța, Cum l-am scris și l-ați citit? Cîte unul, cîți ați fost, L-învața și pe de rost. Rasfațat și mult iubit Zdreanța-al nostru a murit. Ramasese din frumosul Prieten bun, pielea și osul. Își pierduse și mirosul Și vederea, șchiopatînd Și cazînd din cînd în cînd. Ma striga din glod și apa Sa-l mai scot din cîte-o groapa, Aducîndu-și poate-aminte De un drum de mai nainte O lua strîmb printre strujani Dînd cu botu-n bolovani, Pentru ca întîi și-ntîi Sa-l ridic și sa-l mîngîi. Zdreanța, fara sa ma vada, Ma știa cam prin livada. Sufar de atunci cumplit Sa știu Zdreanța ca-a murit. Plînge sufletul din mine. Îl aștept și nu mai vine. Mai aflați, și nu e bine, Ca ce fuse nu mai vine. Vremea deapana și toarce Și ce-a fost nu mai se-ntoarce.

Carte frumosa , cinste cui te-a scris Încet gandita, gingaş cumpanita; Eşti ca o floare, anume înflorita Mainilor mele, care te-au deschis. Eşti ca vioara, singura ce canta Iubirea toata pe un fir de par, Şi paginile tale, adevar, S-au tiparit cu litera cea sfanta. Un om de sange ia din pisc noroi Şi zamisleşte marea lui fantoma De reverie, umbraşi aroma, Şi o pogoara vie printre noi. Dar jertfa lui zadarnica se pare, Pe cat e ghiersul carţii de frumos. Carte iubita, fara de folos, Tu nu raspunzi la nici o întrebare.

Strabatem iaraş parcul, la pas, ca mai nainte. Cararile-nvelite-s cu palide-oseminte. Aceeaş banca-n frunze ne-aşteapta la fantani. Doi îngeri duc beteala fantanilor pe mani. Ne-am aşezat alaturi şi braţu-i m-a cuprins. Un luminiş în mine parea ca s-ar fi stins. Ma-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut Ca orbul, ca sa cante, sparturile pe flaut. Vreau sa-mi ridic privirea şi vreau sa-i mangai ochii… Privirea întarzie pe panglicile rochii. Vreau degetui uşure sa-l iau sa i-l dezmierd… Orice vroiesc ramane îndeplinit pe sfert. Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plange? Apusul îşi întoarce cirezile prin sange. O! ma ridic, pe suflet s-o strang şi s-o sarut – Dar braţele, din umeri, le simt ca mi-au cazut. Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o data S-aplec la sarutare o frunte vinovata Sa-nvingem iaraş vremea dintr-o-ntarire noua Şi sa-nviem adancul izvoarelor de roua. Şi cum scoboara noaptea, aldata aşteptata, Îmi pare veche luna -şi steaua ce se-arata, Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vanat. Şi fara glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.

Decum s-a ivit lumina. A ieşit din stup albina, Sa mai vada, izma-creaţa A-nflorit de dimineaţa? Se-ngrijeşte gospodina De-nfloreşte şi sulfina, Caci plutise val de ceaţa, Asta-noapte, pe verdeaţa. A gasit toata gradina Înflorita, şi verbina, Şi s-a-ntors, dupa povaţa, Cu o proba de dulceaţa.

Baruţu vrea un plic. – Nu-ţi mai dau plicuri, ca le strici, îi raspunde Tatuţu, şi ma costa unul cincizeci de bani. – Vreau sa chiu la Braşov… – Tot scrii şi nu mai înveţi sa scrii. De un an, de cand „chii”, au mai ieşit opt romancieri şi zece poeţi. Te rog, Baruţule, fii serios. Şi sa nu-mi mai zmangaleşti plicurile, ca ma supar. Pauza. – Da-mi un plic, ca nu mai chiu. -Daca nu scrii, de ce-ţi mai trebuie plic? Acum nu e timp de plicuri. Du-te de te culca: mi-ai fagaduit ca ai sa dormi doua ceasuri, în toate zilele, dupa masa, ca si te duc la cinematograf. Ţine-te de cuvant. – Ma cunc cu el! zice Baruţu. – Cu cine cu el? – Cu plicul. – Şi mi-l dai înapoi nemazgalit şi curat? – Îl pui superna. – Bine, uite un plic. Sa dea naiba sa mi-l mototoleşti! Miţu a prins de veste ca fratele ei a capatat un plic. – I-ai dat lui Baruţu un plic, zice Miţu. – De unde ştii? – L-am vazut. – Şi dumneata ce vrei acum? – Sa-mi dai şi mie ceva… – N-am nimic de dat. – Sa-mi dai ochelarii, sa ma culc cu ei. – Cum sa-ţi dau ochelarii? Trebuie sa citesc. Daca-ţi dau ochelarii nu mai pot sa fac nimic. Miţu ştia ca nu i se pot lasa ochelarii. Repede: Atunci… da-mi ceasul. – Ai sa-i spargi geamul. L-ai mai spart. – Eram mica. Acum sunt… frumoasa. – Şi cand erai mica erai frumoasa, şi tot ai spart geamul. Dar ce vrei sa faci cu ceasul? – Îl pui la gat. Ma uit cat o sa dorm… – Lasa, cand o sa cunoşti numerele de pe ceasornic, îţi cumpar unul de mana. – Ştiu, zice Miţu: acu e douasprezece. – Ai pus deştiul pe patru. – Patru nu-i douasprezece? întreaba Miţuca. – Ai dreptate, Miţule. Totuna e. Ţine ceasul. Stai sa ţi-l pui la gat. Aproape doua ore reglementare au trecut. Tatuţu uitase, furat în povestirile unei carţi cu poze, pe care o ascunde de copiii lui, lacom sa manance singur din dulceţurile scrise. Baruţu casca gutural, cu un mare accent de lene în vocea cascatului, scos dintr-un mare gatlej. În privinţa lui, Tatuţu e fara grija. Baruţu o sa doarma mult şi, o sa-l razbune pe el. O sa ceara toata viaţa sa-l dezbrace şi sa-l îmbrace, sa-l culce şi sa-l scoale cineva, şi cum e baiat frumos, şi cum Tatuţu are un singur baiat, iar tatuţii ceilalţi au fete multe, Baruţu o sa fie fericit. A batut de 6. Buna dimineaţa, purcei! MIŢU (înapoind ceasornicul): – Nu ştiu ce are, Tatuţule, ca se învarteşte mereu. TĂTUŢU (tehnic): – I-ai rupt, desigur, arcul. MIŢU: – Nu s-a rupt nimic. BARUŢU (restituind plicul în perfecta stare): – Poftim! TĂTUŢU: – Bravo, Baruţule! BARUŢU: – L-am şi lipit.