Tudor Arghezi povesti, povestiri, poezii si fabule

        Miţu si Baruţu au mai crescut şi încep sa comploteze. În ceasurile scurte dintre paruieli şi ghionti, daţi şi primiţi, înţelegandu-şi interesele de generaţie mai bine, ei îşi dau seama ca au datoria sa se organizeze împotriva marilor adversari: maicuţa şi tatuţu, unchiul Sesis şi matuşa Tatana. Libertaţile lor au vazut din experienţa ca sunt limitate de reguli şi dogme. În ordinea morala nu e voie nimic, iar în ordinea materiala totul e încuiat. Afurisiţii şi tartorii au dus perversiunea pana la rafinamentul dulapurilor cu broasca, blocate cu o farama de metal trecuta pe o veriga. Cu toate ca, nemişcate şi blande la locul lor, s-ar lasa de bunavoie cotrobaite, dulapurile sunt ca şi cum nici n-ar fi acolo unde se gasesc, caci stau în buzunarele asupritorilor, unele la maicuţa, altele la tatuţu.        De la bucatarie pana la dormitoare, numai dulapuri de toata marimea şi înalţimea. Nu e odaie fara un dulap cel puţin. Te întrebi de ce mai e nevoie de dulapuri daca sunt odai, şi ce rost mai au odaile daca mai ai şi dulapuri, chei la odai şi chei la dulapuri. E absurd. Şi mania cheilor cu broasca merge şi mai departe. Chiar în dulapurile încuiate, daca umbli la ele, dai de saltare încuiate, şi în saltare, de cutii încuiate. Nemaipomenit!       Odata, Baruţu a gasit uşa unui dulap crapata şi a strigat numaidecat pe Miţu. Descoperisera, în sfarşit, drumul la tainele mari, şi au intrat amandoi în dulapul cu haine. Decepţia le-a fost serioasa, trezindu-se amandoi între pantaloni atarnaţi de carlige şi fuste şi dand şi de alte rafturi încuiate. Dulapul mai avea şi patru uşi, iar la mijloc o gramada de poliţe, pana sus. Ce rau e sa fii mic, şi mai ales ce nedreptate! Tot aia sunt de vina ca eşti mic: puteau sa te faca mare dintr-o data, sa nu aştepţi sa creşti cat le-o place lor, douazeci de ani. E o înţelegere secreta între parinţii din toata lumea. Ei se prefac ca se galcevesc unii cu alţii pentru tot felul de pretexte, dar în fond sunt de perfect acord: copiii trebuie sa fie mici şi sa stea mici o viaţa întreaga. N-ar vrea şi Baruţu sa aiba mustaţi? De ce n-are mustaţi? N-ar vrea şi Miţu sa puie fustele mamei? De ce nu poate? Fiindca e ţinuta mica într-adins, sa nu poata sa se gateasca.        Au dus la dulap scaune, s-au suit pe ele şi au dat de cutii încuiate. De cine le încuie aia, daca nu de ei ? Situaţia asta trebuie sa se sfarşeasca. E de netolerat. Te pupa toata ziua cu ipocrizie şi ascund de tine tot. Vreau sinceritate şi lucru pe faţa, ori totul, ori nimic. Un zgomot de explozie a venit de sus şi un vaiet cu ţipete a izbucnit.      —Unde sunt copiii? a întrebat tatuţu.      —Adineaori erau pe aci, nu ştiu unde s-au bagat, a raspuns maicuţa, înspaimantata.      Au dat fuga din doua parţf pe scari, şi un spectacol dramatic s-a desfaşurat dinaintea lor, în dormitor. Dulapul cel mare, cu patru dulapuri, era rasturnat peste Miţu si Baruţu, şi a trebuit o jumatate de ceas ca sa poata fi scoşi de subt daramaturi, din haine, din rufarie şi ciorapi. Le cazusera în spinare, ca o avalanşa de lucruri îndracite, dulapul, şi toate cutiile de lemn şi carton s-au prabuşit, lovindu-i fiecare cu un colţ undeva. O umbrela îl nimerise ca un cioc de barza pe Baruţu în ceafa şi facatorul de rele zbiera afirmand ca l-a „omolat”.         A fost prima revoluţie adevarata din familie, şi raniţii trataţi la infirmeria gospodariei cu fricţiuni şi oblojeli, s-au dezumflat abia dupa patru zile, cat a durat şi aşezarea lucrurilor la loc. Numai ridicarea dulapului în picioare a ţinut o jumatate de zi, demontat cu şurubelniţa şi montat bucata cu bucata.         Modest şi linguşitor, Baruţu s-a aşteptat şi la o bataie pe nadragi, dar maicuţa 1-a cruţat, mulţumita ca dulapul l-a prins înauntru şi nu l-a strivit.    —Nu ma baţi, mamico? a întrebat Baruţu.    —Îmi pare bine ca e cel puţin conştient şi logic, a zis tatuţu, ca un înfumurat. În împrejurarile cele mai grele el spune vorbe umflate, tot ca sa-şi ascunda gandul de ei.    —Lasa ca te-a batut el, Dumnezeu, a raspuns maicuţa.     Va sa zica, şi Dumnezeu are o înţelegere cu ei… Nu mai e în viaţa asta nici o libertate. Cand nu te vede ca te strecori binişor pe scara tatuţu, se ţine dupa tine Dumnezeu. Nu mai poţi nici sa sufli de atata camarila. Ce-i atunci Baruţu? Jucarie şi bataie de joc?      Procesul s-a judecat dupa ce au fost scoase pansamentele. La picior, Baruţu a ramas cu o zgarietura adanca. Buricul unui deget i-a ramas muşcat de O caseta, în care şi-1 varase ca sa ridice capacul. Fusese scos de subt boarfe cu degetul prins în deschizatura de metal. Flagrantul delict era evident: voia sa forţeze capacul, dar nu 1-a ajutat Dumnezeu, care ţine cu parinţii. Cum vrei sa mai aiba o parere buna copiii despre el, cand face poliţie pentru aia?     La proces au fost citaţi şi Colonelul şi Tatana, şi n-au lipsit din Curtea cu Juraţi nici pisicile, admise în calitate de aparatori, întrucat ele, caţeii şi gainile sunt în solidaritate cu ei. Din motive însa speciale, în legatura cu intendenţa, gainile, raţele şi gaştele, cu toate ca acuzaţii cereau o larga publicitate a dezbaterilor, n-au figurat în instanţa. Cocoşul Ioniţa s-a marginit sa ia informaţii pe la fereastra, înalţandu-şi un ochi pana la geam şi comunicand poporului, din cand în cand, impresiile diformate, din şedinţa. Colonelul s-a prezentat în uniforma şi cu decoraţiile pe piept. Vazandu-l ca şi-a pus şi pe „Mihai Viteazul” Baruţu şi-a dat seama ca se va petrece un lucru grav şi a sfeclit-o. Mai ales ca unchiul Sesis, indiferent de zambetul lui, nici nu l-a bagat în seama. —Nu te mai uita aşa la mine, i-a atras atenţia tatuţu. E prea tarziu. Te-am dat la Curtea Marţiala şi vei fi judecat dupa Codul Justiţiei Militare. S-a ispravit, nu mai era nicio scapare. O sa-l manance ocna.         Pentru solemnitatea justiţiei, acuzaţii au fost ţinuţi în coridorul de la baie. Intrand în sala de şedinţa, colonelul a tuşit pentru pregatire, şi sabia lui s-a lovit de pardoseala, de gresie, ca de o lespede grea de eşafod. „E gata?” a zis, şi a sunat din clopoţelul cu care altadata era chemata la sufragerie Cati. „E gata!” i s-a raspuns. Aprodul care striga pe împricinaţi era soldatul de ordonanţa al domnului colonel. O sa vada şi el, Baruţu, acum, ce-i un colonel. Nu mai e Sesis în civil, care îl rasfaţa pe genunchi şi pe care îl tragea de cioc, cu o lipsa de respect tolerata binevoitor. O tresa groasa şi trei subţiri: patru trese de aur. Şi epoleţi. De sabie, nu mai vorbim. Se trage afara lunga, lunga de tot, şi taie. Cu sabia asta domnul colonel a ucis la Maraşeşti o mie, mi se pare, de turci. Soldatul a strigat pe întaiul acuzat. Vrea sa vie şi Miţu. Nu se poate. Fiecare cand e chemat. Acuzatul e adus de soldat, cu ochii-n pamant. Nu s-a ştiut cand venise şi parintele. Aştepta şi el pe scaun la masa juriului. Toate autoritaţile erau adunate. Vorbeşte colonelul, cu condeiul în mana, fiindca se fac şi acte.      —Ia mainile de la spate, stai drept şi raspunde. Baruţu nu putea sa stea drept şi sa-şi ia mainile de la spate. Ţinea într-o mana bilele şi în cealalta un corn.     —Cum te cheama? a întrebat domnul colonel preşedinte. Baruţu s-a speriat. Unchiul Sesis a uitat cum îl cheama.     —Baruţu! raspunde taraganat Baruţu.     —Ce nume e asta?… Ăsta nu e nume de judecata… Spune cum te cheama legal!      Baruţu s-a uitat la tatuţu, dar tatuţu nu se mai uita la el. Trage cu coada ochiului la maicuţa, dar nici maicuţa nu se mai uita la el. Întoarce ochii la Tatana, dar nici Tatana nu se mai uita la el. Are de-a face numai cu Sesis, dar nici el nu mai e Sesis, e domnul colonel şi domnul preşedinte.      —Te-am întrebat cum te cheama şi nu mi-ai raspuns. Raspunde.      —Nu ştiu, raspunde Baruţu, şi o lacrima îi umple fiecare ochi, în faţa marii singurataţi în care se simte deodata izolat.     —Caţi ani ai? Mai întreaba preşedintele.      Se gandeşte, descurajat. Nici asta nu ştie. Dar îşi aduce aminte ce a raspuns odata argatul Petre la aceeaşi întrebare cand a fost angajat.      —Sunt batran, raspunse Baruţu.      Neaşteptatul raspuns a tulburat într-atat auditoriul, încat, la un semnal al domnului colonel, acuzatul a fost repede scos afara şi dus la baie, ca sa aiba vreme juriul sa rada.     —Cum ieşim din încurcatura? a zis Sesis. Ne trebuie imaginaţie.      Dus la baie, Baruţu a plans langa Miţu, care a plans şi ea vazandu-l ca plange.     —Ce ţi-a facut, manca-te-ar mama? 1-a întrebat Miţu.     —Sesis nici nu mai ştie cum ma cheama, a gemut Baruţu, simţind ca traieşte o împrejurare care îi da dreptul sa fie disperat.     —Ai spus ca m-am agaţat şi eu de dulap? l-a întrebat Miţu.    —N-am spus nimic…    —Ai spus ca am cautat cerceii mamii?      Baruţu tagaduieşte, facand cu limba în cerul gurii un zgomot cum suge purcelul.      Apare soldatul. —Sunteţi chemaţi amandoi, zise soldatul. Baruţu face loc soru-sii sa treaca. —Intra tu întai, zise Miţu. —Ba intra tu întai, zice Baruţu. Eu am mai intrat o data întai. Ciorovaiala la uşa şedinţei face pe Sesis sa o deschida. —Iar v-aţi luat; la cearta? întreaba colonelul, care îşi scosese sabia şi chipiul. Abia ne judecam de dulap… Fiecare din copii începe o explicaţie şi nu se poate pricepe nimic. —Staţi jos! zice unchiul Sesis. Baruţu da fuga la maicuţa şi Miţu la tatuţu. Solemnitatea a degenerat. Nu mai e nici masa în mijlocul odaii, nici juriul încremenit pe scaune. Ii vine lui Baruţu inima la loc. —Uite ce ne-am hotarat, zice unchiul Sesis. Nu va mai judecam, nu va mai pedepsim! (Copiii sar la el sa-1 pupe.) Va dam voua cheile de la toate dulapurile. (Entuziasm.) Sa le ţineţi voi, la voi… Cand o trebui ceva din vreun dulap, umblaţi voi şi scoateţi voi tot ce trebuie. Atunci, veriga dupa veriga şi snop dupa snop, de prin buznare, de la cingatori şi de prin cuie, cheile le-au fost puse gramada pe masa şi date în primire: cheile din toata casa, cheile din toata curtea, de la piviniţa, de la magazii, de la coteţe, de la muraturi şi de la bijuterii, de la lemne şi de la haine, de la camara şi de la rufarie, de la carbuni şi de la dulapurile cu carţi. —De azi încolo, veţi avea voi doi grija de toate şi tatuţu şi maicuţa or sa stea şi or sa se joace. Voi faceţi ceaiul, mancarea, voi puneţi untul pe paine, voi o sa lucraţi şi o sa aduceţi parale. Tatuţu şi maicuţa au demisionat, şi chiar acum se duc în curte sa se dea în leagan. Voi sa pregatiţi masa, ca mancam la voi. Gandindu-se mai bine, Miţu şi Baruţu ar fi preferat sa fie judecaţi şi condamnaţi. Erau vreo suta de chei dinaintea lor şi le examinau: unele gaurite, altele cu bold. Semanau unele cu altele, dar o strambatura deosebea cheie de cheie. —Azi facem tot noi masa, zise maicuţa. Voi, luaţi cheile şi duceţi-va la dulapuri. Vedeţi ce-i în fiecare dulap, ca sa ştiţi, şi pe urma le ţineţi la voi. Ia tu patru verigi şi tu patru verigi. Cam codindu-se, dar totuşi bucuroşi, copiii au încercat la toate dulapurile, şi nici unul nu s-a deschis. Au luat cheile la rand şi de-a-ndaratele, o veriga dupa alta veriga, au apasat în uşi cu genunchiul, au scos limba, ca sa mearga cheile mai bine; degeaba. Au fost chemaţi la supa: —La masa, copii! Cate o veriga cu chei, una dupa alta, a fost adusa la maicuţa pe masa, opt verigi pline cu chei mai lungi şi mai scurte. —Uita-le! a zis Miţu. —Ţi le dau îndarat, a zis Baruţu. Nu se potriveşte nicaieri nici una.

Miţu şi-a pus manuşile de piele ale tatuţului şi parcurge gradina cu mainile uriaşe ale unui monstru pitic. Şi-a pus şi o pareche de ghete de ale lui şi, în sfarşit, şi o palarie, cu marginile pana la umeri. Ea vrea sa sperie lumea – nici mai mult, nici mai puţin. „Unde se duce momaia fara cap, cu labele de pelican?” întreaba vrabioii, care sar din pamant ca nişte bulgari cenuşii în sus. „Cine-i cocoşatul care trece?” se uita gaştele. Pisoiul crede ca s-a îmbracat curcanul, şi cainii, nedumeriţi, stau mai departe, ciuliţi pe jumatate şi cu o ureche moale, data pe ceafa. Pentru ca înscenarea sa izbuteasca, tatuţu a luat-o la fuga, maicuţa dupa el, şi toţi din casa s-au ascuns, tremurand de groaza. Numai Baruţu ştie. El afirma ca personajul care bajbaie prin curte, cracanat de ghete şi orbit de palarie îi este cunoscut. —Eu ştiu ca este Miciu, dar nu vreau sa spui, repeta Baruţu. Dar cine-l crede? Miţu şi-a mai adaos la costum un baston gros, pe care, ca sa-1 poata duce drept, ca o carje, trebuie sa-1 ţie mai de scurt. —Du-te încet şi da-i palaria jos, zice Baruţu, care ar vroi sa se apropie. Cu toata certitudinea lui, el începu sa se sfiasca de noul animal cu manuşi. —Nu poci, Baruţule. Muşca. —Nu mucca, raspunde Baruţu, cu oareşcare nesiguranţa. —Muşca, da cu bastonul, da cu ghetele şi trage palme cu manuşile mari. —Daaa? se mira Baruţu. Convingerea lui e cu totul zdruncinata. El a vazut pe Miţu încalţandu-se, puind palaria, luand baţul. Ştia ca e Miţu, dar parca nu mai ştie. S-o fi strecurat Miţu pe undeva, din ghete şi din palarie, şi acum umbla singure ghetele, manuşile, palaria şi bastonul. —Vreau sa te pup, tatuţule! zice Baruţu emoţionat. El cauta adapostul cel mai apropiat, pe cand Miţu îşi cheltuieşte activ caricatura în atitudini. Ghetele danseaza sau paşesc foarte masurat, ca şi cum ar urmari un şarpe care trece în pamant. Bastonul dezechilibreaza uneori personajul, opintit şi revenind în vazduh. Iata, Miţu s-a luat dupa scroafa cu purcei, care fug dintr-o bucata, ca nişte damigene cu dop. Baruţu şi-a înstrainat complet figura primitiva a caricaturii şi, vazand porcii rupand-o de-a fuga, nu mai are de ales. El se alatura de tot. —Ma doare picioalele, tatuţule… Baruţu vrea sa fie luat în braţe. Pus pe umar, la o distanţa buna de piticul cu palaria pe ochi, el scoate un suspin de uşurare. Dar a venit timpul sa-l liniştim. —Bravo Miţu! aplauda lumea, sosind din toate colţurile. Miţu scoate palaria şi saluta pana la pamant. —Ai vazut ca era Miţu? Nu te mai uita aşa: e Miţu. —Da? se mira el înca o data şi cu totul confuz faţa de sineşi. Succesul l-a muşcat însa de inima şi vrea şi el sa faca pe momaia, ca sa guste din cabotinaj. Cautam sa-i explicam ca, într-o împrejurare data, arta permite o singura maimuţa şi ca imitaţia imitaţiei, imitaţia maimuţei, e de doua ori un plagiat care, în loc de felicitari, implica huiduiala. Baruţu nu vrea sa ştie nimic şi, fiind tot al nostru, îl lasam sa încalţe ghetele, cu stangacie, sa puie palaria, fara meşteşug şi manuşile. Ii este necaz ca a intrat în randul imitatorilor reproducatori, dar se supune, ca sa nu scape crampeiul de glorie care îl flamanzeşte. Fara entuziasm, el întinde baţul, ridica palma, îşi desface piciorul. Şi cade în ligheanul cu apa al gainilor, sarindu-i palaria şi pierzandu-şi bastonul. Ochii lui stupefiaţi se uita la noi şi, vazandu-ne ca nu radem, Baruţu îşi da drumul şi plange descurajat. Ridicandu-l din zeama şi gainaţ, Baruţu are şi un argument. —Te-ai murdarit peste tot şi miroşi a coteţ, îi spune tatuţu. —Pentu ca sunt mic, tatuţule, raspunde Baruţu, consolat…

     În cutia cu palarii vechi, sta un urs, de catifea. Daca nu era galben ca floarea soarelui, el ar fi fost fioros, şi podul întreg ar fi tremurat de frica lui.        Aveam în pod doi berbeci naparliţi, trei vaci fara picioare şi un armasar, care sta în pod fiindca era de lemn şi vopsit cu pensula verde. Dar ursul era galben, şi culoarea aita micşoreaza seriozitatea lucrurilor, nu sperie pe nimeni şi au luat-o florile pentru ele. Şi mai avea ursul doi ochi de sticla, care se uitau drept în tavan. Domnişoara cusatoreasa, îmbracand ursul din şase petice croite frumos, cred ca s-a înşelat cand a trebuit sa-i puna şi ochii, greşind cutia ochilor de urs şi luand, dintr-alta cutie, doi ochi de porumbel. Un urs se cere încruntat: ursul nostru din pod se uita cu bunatate. Ursul statuse jos, în casa, doi ani întregi şi ajunsese atat de stricator, încat am fost nevoit sa-l pui deoparte, în singuratate, şi el s-a trezit în cutia de palarii, numai dupa ce încercasem zadarnic fel de fel de mijloace de îndreptare. Croind ursul din faţa unei scurteici, moştenita de la o cucoana bunica, croitoreasa nu se gandise ca, fara sa vrea, îi da, prin potrivirea madularelor, nişte naravuri; pe care nici scurteica, nici catifeaua nu le avusesera în timpul lor. Tatal urşilor, care umbla nevazut prin lume şi îngrijeşte în munţi de copiii lui, sapandu-le peşteri, rasturnand iarna cate un pietroi pe barloage, spalandu-i în somn, pieptanandu-i şi taindu-le unghiile cu un ferastrau de argint, face ce face şi trece şi pe la ursul de pasla, pentru copii, şi le da cate un crampei de narav. Ursul nostru se naravise sa fure, şi nu fura altceva decat bomboane, ciocolata, dulceaţa, fructe si rahat. Cand Tatutu aducea o cutie cu lucruri dulci, ursul mirosea şi golea numaidecat cutia, fara sa-1 vada nimeni. – Cine a mancat ciocolata ? – Usu, raspundea baiatul, ridicand din umeri. Nu mai e. – Dar cutia cu bomboane englezeşti ? – Usu, raspundeau fata şi baiatul. Îl vazusera amîndoi. L-au prins de cateva ori cu cutiile în braţe fugind subt canapea. L-au şi batut. Odata i-au rupt o ureche de bumbac. De doi ani de zile, ursul a mancat toata dulceaţa de zmeura şi de chitra, caisele verzi, nucile, şerbetul. Însa el nu manca tot borcanul, lua cate puţin, ca sa nu se cunoasca, scotea cate un pumn de bomboane, cateva bucaţi, şi le manca pe toate cu încetul. Aşa s-a facut ca am trimis hoţul în pod, ca sa-l pedepsim şi sa cruţam dulceţurile copiilor. Însa el fura şi acum. Vine din pod. Noi nu l-am întalnit niciodata pe scara, se fereşte de noi, însa copiii l-au vazut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface borcanele şi cutiile, cum le goleşte şi cum fuge îndarat. De copii, ursul nu vrea sa se fereasca. Stramutarea lui în pod a fost cu atat mai binevenita cu cat învaţase de la urs sa manance zahar şi mielul cu parul creţ. Şi de la miel a învaţat şi mingea sa pape dulceaţa furata, cofeturi, cozonac şi prajituri. Ba mi se pare ca ursul niciodata nu a mancat ce mananca acum toate mingile, care înconjoara borcanele şi cutiile şi sug din ele tot. Tatuţu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru ca el ştie ca trebuie sa creasca, şi lasa dulapurile descuiate, cutiile cu capacul niţel ridicat, borcanele cu ţipla nelegata, pentru ca mingile nu au degete ca sa dezlege sfoara şi sa descuie dulapul. Totuşi, într-o zi, Tatuţu o sa se puie la panda, chiar în dulap. Cand ursul şi mielul vor veni cu linguriţa în labuţa ca sa se înfrupte, o sa-l gaseasca pe Tatuţu între borcane. Şi atunci, nu ştiu care din trei va fugi mai repede, speriat: mielul, ursul ori Tatuţul.

Baruţu vrea un plic. – Nu-ţi mai dau plicuri, ca le strici, îi raspunde Tatuţu, şi ma costa unul cincizeci de bani. – Vreau sa chiu la Braşov… – Tot scrii şi nu mai înveţi sa scrii. De un an, de cand „chii”, au mai ieşit opt romancieri şi zece poeţi. Te rog, Baruţule, fii serios. Şi sa nu-mi mai zmangaleşti plicurile, ca ma supar. Pauza. – Da-mi un plic, ca nu mai chiu. -Daca nu scrii, de ce-ţi mai trebuie plic? Acum nu e timp de plicuri. Du-te de te culca: mi-ai fagaduit ca ai sa dormi doua ceasuri, în toate zilele, dupa masa, ca si te duc la cinematograf. Ţine-te de cuvant. – Ma cunc cu el! zice Baruţu. – Cu cine cu el? – Cu plicul. – Şi mi-l dai înapoi nemazgalit şi curat? – Îl pui superna. – Bine, uite un plic. Sa dea naiba sa mi-l mototoleşti! Miţu a prins de veste ca fratele ei a capatat un plic. – I-ai dat lui Baruţu un plic, zice Miţu. – De unde ştii? – L-am vazut. – Şi dumneata ce vrei acum? – Sa-mi dai şi mie ceva… – N-am nimic de dat. – Sa-mi dai ochelarii, sa ma culc cu ei. – Cum sa-ţi dau ochelarii? Trebuie sa citesc. Daca-ţi dau ochelarii nu mai pot sa fac nimic. Miţu ştia ca nu i se pot lasa ochelarii. Repede: Atunci… da-mi ceasul. – Ai sa-i spargi geamul. L-ai mai spart. – Eram mica. Acum sunt… frumoasa. – Şi cand erai mica erai frumoasa, şi tot ai spart geamul. Dar ce vrei sa faci cu ceasul? – Îl pui la gat. Ma uit cat o sa dorm… – Lasa, cand o sa cunoşti numerele de pe ceasornic, îţi cumpar unul de mana. – Ştiu, zice Miţu: acu e douasprezece. – Ai pus deştiul pe patru. – Patru nu-i douasprezece? întreaba Miţuca. – Ai dreptate, Miţule. Totuna e. Ţine ceasul. Stai sa ţi-l pui la gat. Aproape doua ore reglementare au trecut. Tatuţu uitase, furat în povestirile unei carţi cu poze, pe care o ascunde de copiii lui, lacom sa manance singur din dulceţurile scrise. Baruţu casca gutural, cu un mare accent de lene în vocea cascatului, scos dintr-un mare gatlej. În privinţa lui, Tatuţu e fara grija. Baruţu o sa doarma mult şi, o sa-l razbune pe el. O sa ceara toata viaţa sa-l dezbrace şi sa-l îmbrace, sa-l culce şi sa-l scoale cineva, şi cum e baiat frumos, şi cum Tatuţu are un singur baiat, iar tatuţii ceilalţi au fete multe, Baruţu o sa fie fericit. A batut de 6. Buna dimineaţa, purcei! MIŢU (înapoind ceasornicul): – Nu ştiu ce are, Tatuţule, ca se învarteşte mereu. TĂTUŢU (tehnic): – I-ai rupt, desigur, arcul. MIŢU: – Nu s-a rupt nimic. BARUŢU (restituind plicul în perfecta stare): – Poftim! TĂTUŢU: – Bravo, Baruţule! BARUŢU: – L-am şi lipit.

  Daca staţi cuminţi şi nu va mai ghiontiţi în pat, o sa va spui povestea cu iepurii şi crapii…       Iepurele şedea langa un snop de sacara şi da din urechi ca din doua deşte. Era un iepure cum nu s-a mai vazut, cu unsprezece picioare; zece de fugit şi al unsprezecelea de ramas pe loc din fuga cea mai mare, ca o frana de picior. Dar fiecare picior era de o culoare, negru, roşu, alb, cafeniu, cenuşiu şi aşa mai departe, labele iepurelui fiind încalţate de Dumnezeu cu unsprezece ciorapi desparecheaţi, scurţi pana la genunchi. Cand fugea, iepurele nu mai semana cu nimic şi animalele rapitoare, vazandu-1, se înfricoşau de el, ca de un magar care ar fi umblat prin paduri cu guler şi cravata, cu palarie de paie, îmbracat în redingota, şi din pantaloni afara, ieşindu-i pe dindarat, coada cu pamatuf. — Ia sa ma iau eu dupa fiinţa asta pestriţa, a zis un crap de unsprezece kilograme şi cinci sute de grame! Vreau sa vad şi sa ma dumiresc, ca nu mi se pare lucru curat. Crapul se întalnise cu el la marginea heleşteului, unde iepurele se dusese sa bea apa, tocmai în locul unde crapul scosese mustaţile din balta ca sa soarba aer. Ei s-au ciocnit bot în bot amandoi; peştele s-a scufundat şi iepurele a croit-o de-a fuga. Crapul crezuse ca vede apropiindu-se de ochii lui un crap cu par şi cu urechile date pe spate, iar iepurelui i se paruse ca vede-n lac un iepure fara urechi şi cu solzi, ceea ce nu mai pomenise nici un iepure niciodata. Sarind din apa pe uscat, crapul facu numaidecat şi el cateva picioare şi ca sa-1 ajunga pe iepure mai degraba, nu ştiu cum îi crescusera dedesubtul pantecului şi patru roţi. Fugea iepurele, fugea şi crapul, şi au fugit atat de mult unul dupa altul, pana se facu noapte şi ratacira drumul amandoi. — Ia mai bine sa ma culc, şi-a zis iepurele, rupt de oboseala. Ticalosul de crap s-a încurcat în maraciniş. Tot aşa zise şi crapul. — Pana la ziua sunt cateva ceasuri; mai bine sa le dorm. Pentru întaia oara ma culc departe de ai mei, pe pamant uscat. O sa ma cam doara oasele fara o saltea de namol. Blestematul acela a fugit mai repede ca mine şi cred ca nici nu o sa-1 mai ajung. îndata ce se face ziua, caut un drum mai iute, intru în vreun parau din apropiere, care ma duce repede acasa, în heleşteu. Culcandu-se crapul, pamantul nu fu atat de tare cum socotise el. Dimpotriva, se simţi întins ca pe o perina buna de puf. Crapul nimerise nu se poate mai bine, aşternutul subt el era chiar caldicel, Zise: „Doamne ajuta!” şi adormi. Singur iepurele nu se simţea destul de potrivit aşezat. — Parca ma apasa ceva pe spinare, îşi zise el, şi parca miroase a peşte. „Doamne ajuta!” şopti şi iepurele în gand şi adormi. Cand se lumina de ziua, crapul şi iepurele dormeau fara sa ştie, unul peste altul. Visand, crapul se bagase în iepure de tot şi iepurele ţinea pe crap cu labele îmbraţişat. Ochii crapului se deşteptara întai şi detera de ochii iepurelui, care se trezi atunci. În tacere şi uimiţi, ochii lor schimbara cautaturi înspaimantate. — Poftim! asta mai lipsea, zise fiecare în cugetul lui. — Eu ma scol binişor şi ma duc sa-mi vad de treaba, îşi zise iepurele, şi voind sa se ridice nu putu, ca parca-1 ţineau nişte legaturi de labele de dindarat. Şi cand voi sa se ridice şi el, crapul fu lovit în cap cu un manunchi de leuştean. — Vi s-a facut de duca? racni la ei un om cu caciula. Mai aşteptaţi niţel ca de-abia s-a deschis piaţa. Într-adevar, copiii tatii, peştele şi iepurele erau în piaţa de vanzare… Dar voi aţi adormit amandoi… Povestea are un succes nemaipomenit.