Albert Camus

Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus                                                                               Caderea de Albert Camus         Pot, domnule, să vă ofer serviciile mele fără riscul de a vă stingheri? Mă tem că n-o să ştiţi să vă faceţi înţeles de prea stimabila gorilă care conduce destinele acestui local. Nu vorbeşte decât olandeză. Dacă nu mă autorizaţi să vă pledez cauza, nu va ghici că doriţi un păhărel de rachiu de ienupăr. Iată, îndrăznesc să sper că m-a înţeles; felul în care a dat din cap trebuie să însemne că argumentele mele l-au convins. Se duce într-acolo grăbindu-se cu o încetineală de înţelept. Aveţi noroc, n-a mârâit. Când refuză să servească, e de-ajuns să mârâie o dată: nimeni nu mai insistă. Numai marile animale au privilegiul de a fi, după voie, în toane bune sau rele. Dar îngăduiţi-mi să mă retrag, domnule, prea fericit că v-am putut fi de folos. Vă mulţumesc şi aş accepta dacă aş fi sigur că prezenţa mea nu-l inoportună. Sunteţi prea bun. Atunci îmi voi pune paharul lângă al dumneavoastră.           Aveţi dreptate, tăcerea lui e asurzitoare. E tăcerea pădurilor primitive, din care pândesc mii de ochi. Uneori mă uimeşte încăpăţânarea cu care prea tăcutul nostru prieten se înverşunează împotriva limbilor civilizate. Meseria lui e să primească marinari de toate naţionalităţile în acest bar din Amsterdam, pe care l-a numit, nu se ştie de ce, „Mexico-City”. Cu asemenea îndatoriri ne putem teme — nu credeţi?           — Că ignoranţa lui îl stânjeneşte. Imaginaţi-vi-l pe omul de la Cro-Magnon locatar al turnului Babel! Un lucru e sigur: nu s-ar prea simţi la el acasă. Dar nu, ăsta nu se simte exilat, îşi vede de treabă şi nimic nu-l scoate dintr-ale lui. Una din puţinele fraze pe care le-am auzit rostite de el sună cam aşa: Cui îi place, bine. Cui nu, tot bine. Dar ce sau cine anume putea să placă sau să nu placă? De bună seamă că însuşi prietenul nostru. Vă mărturisesc că asemenea făpturi dintr-o bucată mă atrag. Când ai meditat vreme îndelungată asupra omului, fie obligat de meserie, fie din vocaţie, ţi se întâmplă uneori să te simţi cuprins de-o adevărată nostalgie pentru primate. Căci ele, cel puţin, n-au gânduri ascunse.           Prietenul nostru, la drept vorbind, are câteva, deşi cu greu i le poţi bănui. Fiindcă nu înţelege ce se spune când e de faţă, a devenit, cu timpul, neîncrezător. De aia şi înfăţişarea lui gravă şi bănuitoare, ca şi cum l-ar încerca gândul că între oameni lucrurile nu stau chiar cum ar trebui. Aşa se şi explică de ce discuţi greu cu el orice nu-l în strânsă legătură cu meseria pe care o face. De pildă, ia uitaţi-vă deasupra capului său, pe zidul din fund. O să vedeţi un dreptunghi de culoare mai deschisă, indicând locul unui tablou care a fost dat jos. Într-adevăr, a existat cândva aici un tablou şi încă deosebit de interesant, o adevărată capodoperă. Aflaţi că eram de faţă şi atunci când gazda noastră l-a primit şi atunci când l-a dat. În ambele cazuri, a făcut-o cu aceeaşi neîncredere, după săptămâni de gândire. Aşa stând lucrurile, trebuie să recunoaştem că societatea i-a pervertit întrucâtva firea, altminteri simplă şi deschisă din născare.           Luaţi notă că nu-l judec. Socotesc că neîncrederea lui e întemeiată şi aş fi şi eu că el dacă, aşa cum puteţi vedea, firea mea comunicativă nu mi-ar sta împotrivă. Sunt, din păcate, vorbăreţ şi leg uşor cunoştinţă cu toată lumea. Nu las să-mi scape nici un prilej, dar ştiu să păstrez distanţele, aşa cum se cuvine. Când trăiam în Franţa, îmi făceam prieteni din toţi oamenii inteligenţi pe care se întâmpla să-l fi întâlnit în cale. Ah! Văd că aţi tresărit la auzul acestui subjonctiv. Mărturisesc că am o adevărată slăbiciune pentru acest mod, precum şi pentru limbajul ales în general, slăbiciune de care mă simt vinovat, vă rog să mă credeţi. Ştiu prea bine că gustul pentru rufăria fină nu înseamnă neapărat că eşti nespălat pe picioare. Şi totuşi. Stilul, ca şi mătăsurile, poate ascunde, nu o dată, cine ştie ce eczemă. Mă mângâi spunându-mi că, la urma urmei, nici cei ce se bâlbâie nu sunt neprihăniţi. Aveţi drepţâţe, să mai cerem puţin rachiu de ienupăr.           O să staţi mult la Amsterdam? Frumos oraş, nu-l aşa? Fascinant? Lată un adjectiv pe care nu l-am mai auzit de multă vreme. Tocmai de când am plecat din Paris şi sunt ani de atunci. Dar inima îşi are memoria ei şi-mi amintesc foarte bine de frumoasa noastră capitală şi de cheiurile sale. Parisul nu-l altceva decât o iluzie, un superb decor locuit de patru milioane de umbre. Aproape cinci milioane, la ultimul recensământ? Pesemne au mai făcut pui. Nu m-aş mira. Întotdeauna am fost de părere că două sunt patimile de care suferă concetăţenii noştri: ideile şi desfrâul. Şi acelea practicâte, ca să zic aşa, fără nici o socoteală. Să ne ferim, de altminteri, să-l osândim; nu sunt singurii: Europa întreagă se află în aceeaşi situaţie. Uneori visez la cele ce vor zice despre noi istoricii de mâine. Într-o singură frază, vor putea spune totul despre omul modern: îi plăcea desfrâul şi citea ziare.           După o atât de temeinică definiţie, subiectul va fi, dacă pot îndrăzni să spun aşa, epuizat. Olandezii nu-s atât de moderni. Priviţi-l, nu s-ar putea spune că duc lipsă de timp. Ce fac? Ei bine, prea stimaţii domni aici de faţă trăiesc din munca acestor prea stimate doamne. Atât masculii cât şi femelele sunt, de altminteri, nişte foarte burgheze creaturi, venite, ca de obicei, aici, din miţomanie sau din prostie. În fond, pentru că au prea multă sau prea puţină imaginaţie. Din când în când, domnii mânuiesc cuţitul sau revolverul, dar să nu vă închipuiţi că o fac cu cine ştie ce tragere de inimă. Aşa cere rolul, asta-l tot, dar sunt morţi de frică în timp ce trag ultimele cartuşe. Acestea fiind zise, îi găsesc mai morali decât pe ceilalţi, cei care ucid în fămilie, pe îndelete. N-aţi băgat de seamă că societatea noastră e organizată în vederea acestui gen de asasinat? Aţi auzit vorbindu-se, desigur, de acei peşti mărunţi din râurile braziliene care se năpustesc cu miile asupra înotătorului imprudent şi-l înfulecă în câteva clipe, cu înghiţituri mici şi lacome, nelăsând în urină lor decât un schelet bine curăţat? Ei bine, asta-l şi organizarea lor. „Vrei să duci o viaţă cinstită? La fel cu toată lumea?” Spui da, bineînţeles. Cum ai putea să spui nu? „Straşnic! Vei fi înfulecat. Poftim o meserie, o familie, distracţii organizate.” Şi dinţişorii se înfig în carne, până la os. Dar sunt nedrept. De ce spun organizarea lor? Căci, Ia urma urmei e a noastră, a tuturor şi fiecare se grăbeşte să-l înfulece pe celălalt.

Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus PREFAŢĂ           Lui Jean Grenier.           Eseurile reunite în acest volum au fost scrise în 1935 şi în 1936 (aveam atunci douăzeci şi doi de ani) şi publicate un an mai târziu, în Algeria, în foarte puţine exemplare. Această ediţie este de multă vreme epuizată, iar eu am refuzat întotdeauna reeditarea textelor din Faţa şi reversul încăpăţânarea mea nu-şi aremotivaţii misterioase. Nu mă lepăd de nimic din ce-am exprimat în aceste scrieri, dar forma lor mi s-a părut întotdeauna stângace. Prejudecăţile pe care, fără voia mea, le am în privinţa artei (mă voi explica ceva mai jos) m-au împiedicat multă vreme să am în vedere reeditarea lor. În aparenţă, e o atitudine plină de vanitate, care ar lăsa să se presupună că celelalte scrieri ale mele răspund tuturor exigenţelor. Mai trebuie oare să precizez că nu-i vorba de asta? Sunt doar mai sensibil la stângăciile din Faţa şi reversul decât la altele, pe care, de asemenea, le ştiu. Cum să-mi justific atitudinea altminteri decât recunoscând că primele sunt legate, trădându-l întrucâtva, de subiectul la care ţin cel mai mult. Chestiunea valorii sale literare fiind deci pusă astfel, pot recunoaşte că valoarea mărturiei pe care o aduce această cărticică este pentru mine foarte mare. Spun: pentru mine, căci ea depune mărturie în faţa mea, cerându-mi o fidelitate ale cărei profunzimi şi dificultăţi numai eu le cunosc. Aş vrea să spun de ce.           Brice Parain pretinde adeseori că această cărticică cuprinde tot ce-am scris eu mai bun. Parain se înşală. Nu o spun, cunoscându-i loialitatea, din pricina acelei nerăbdări ce-l năpădeşte pe orice artist în faţa celor ce au impertinenţa de a-l prefera nu cum este, ci cum a fost. Se înşeală, pentru că la douăzeci şi doi de ani – dacă nu eşti ungeniu – nu prea ştii să scrii. Totuşi, înţeleg ce vrea să spună Parain, acest savant inamic al artei şi acest filosof al compasiunii. El vrea să spună, şi are dreptate, că în aceste pagini stângace se află mai multă iubire adevărată decât în toate celelalte ce le-au urmat.           Fiecare artist păstrează astfel, în adâncurile lui, un unic izvor ce-l face să fie, în timpul vieţii, ceea ce este şi ceea ce spune. Qnd izvorul a secat, vedem cum opera îşi pierde din strălucire şi vigoare. Torentul invizibil nu mai hrăneşte ogorul artei, caredevine sterp. Artistul, acum aproape chel, e numai bun pentru tăcere sau pentru viaţa mondenă a saloanelor, ceea ce-i acelaşi lucru. Eu unul ştiu că izvorul meu se află în JFata şi reversul, în acea lume a sărăciei şi a luminii în care ani trăit vreme îndelungată şi a cărei amintire mă apără încă de cele două primejdii contrarii care-l ameninţă pe orice artist: resentimentul şi mulţumirea de sine.           Sărăcia, mai întâi, nu a fost niciodată o nenorocire pentru mine: lumina îşi răspândea peste ea toate bogăţiile. Până şi revoltele meleau fost luminate de sărăcie. Ele au fost aproape totdeauna – pot să o spun fără să trişez – revolte pentru toţi, şi pentru ca viaţa tuturor să se înalţe în lumină. Nu-i sigur că sufletul meu era în mod firesc predispus la acest gen de iubire. Dar m-au ajutat împrejurările. Pentru a-mi corecta indiferenţa nativă, am fost situat la jumătatea distanţei între mizerieşi soare. Mizeria m-a împiedicat să cred că totul e bine sub soare şi în istorie; soarele m-a învăţat că istoria nu înseamnă totul. Să schimb viaţa, da, dar nu şi lumea din care îmi făcusem o divinitate adorată. Astfel, neîndoielnic, am apucat pe acest drum inconfortabil pe care mă aflu, angajându-mă cu inocenţă şi înaintând cu greu, riscând să-mi pierd echilibrul la fiecare pas şi nefiind sigur că-mi voi atinge scopul. Altfel spus, am devenit un artist, dacă-i adevărat că orice artă presupune un refuz şi un consimţământ.           Oricum, splendida căldură ce-mi învăluia copilăria m-a scutit de orice resentiment. Trăiam strâmtorat, dar şi cu un fel de bucurie. Simţeam că posed forţe nemărginite: trebuia doar să descopăr în ce să le investesc. Nu sărăcia stătea în calea lor: în Africa, marea şi soarele nu costă nimic. In calea lor stăteau mai curând prejudecăţile şi prostia. Aveam nenumărate prilejuri să-mi desfăşor o aroganţă care mi-a făcut mult rău şi de care îşi bate joc pe bună dreptate prietenul şi profesorul meu Jean Grenier, aroganţă pe care zadarnic am încercat să mi-o corectez, până când am înţeles că există o fatalitate a temperamentului nostru. Era mult mai bine deci să-mi accept propriul orgoliul şi să încerc să-l pun în slujba a ceva, decât să-mi impun – ca să-l citez pe Chamfort – principii mai puternice decât propriul meu caracter. Dar, după ce m-am cercetat cu de-amănuntul, pot să depun mărturie că, printre numeroasele mele slăbiciuni, nu a figurat niciodată defectul cel mai răspândit printre noi, adică invidia, acest adevărat cancer al societăţilor şi al doctrinelor.           Meritul acestei fericite imunităţi nu mie îmi revine. Îl datorez alor mei, în primul rând, căci ei duceau lipsă de aproape toate cele şi nu invidiau aproape niciodată pe nimeni. Doar prin tăcerea ei, prin atitudinea-i rezervată, prin mândria-i firească şi sobră, această familie, care nici măcar nu ştia să citească, mi-a dat atunci cele mai nobile lecţii, al căror efect dăinuie încă. Şi apoi, eram eu însumi prea preocupat de propriile-mi sentimente pentru a mai visa la altceva. Chiar şi acum, când văd cum trăiesc cei foarte avuţi la Paris, sunt cuprins adeseori de o indiferenţă nu lipsită de milă. Pe lume există multe nedreptăţi, dar despre una nu se vorbeşte niciodată: cea a climatului. Multă vreme, şi fără să ştiu, am fost unul din cei ce au profitat de ea. Parcă-i aud acuzându-mă pe ferocii noştrii filantropi, dacă mă vor citi. Vreau să-i fac pe muncitori să treacă drept bogaţi, iar pe burghezi drept săraci, spre a prelungi astfel fericita servitute a unora şi puterea celorlaţi. Nu, nu despre asta-i vorba. Dimpotrivă, când sărăcia se îmbină cu acea viaţă fără de cer şi fără de speranţă pe care, la vârsta bărbăţiei, am descoperit-o în oribilele cartiere mărginaşe ale oraşelor noastre, atunci s-a consumat ultima şi cea mai revoltătoare dintre nedreptăţi: şi trebuie într-adevăr să facem tot ce ne stă în putinţă pentru ca aceşti oameni să scape de dubla umilinţă a mizeriei şi a urâţeniei. Născut sărac, într-un cartier muncitoresc, nu ştiam totuşi, înainte de a cunoaşte recile noastre mahalale, ce înseamnă adevărata nefericire. Nici chiar extrema mizerie arabă nu se poate compara cu ea, căci cerul sub care se află una şi cel sub care se află cealaltă sunt atât de diferite! Dar, după ce ai cunoscut cartierele industriale, te simţi mânjit pentru totdeauna, cred, şi răspunzător că aşa ceva există.

Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus Acţiunea se desfăşoară în palatul lui Caligula. Un interval de trei ani desparte primul act de actele următoare.           ACTUL ÎNTÂI.           Scena I.           Câţiva patricieni, dintre care unul foarte bătrân, sunt adunaţi într-o sală a palatului şi dau semne de nervozitate.           PRIMUL PATRICIAN: Tot nimic.           PATRICIANUL BĂTRÎN: Nimic dimineaţa, nimic seara.           AL DOILEA PATRICIAN: De trei zile, nimic.           PATRICIANUL BĂTRÎN: Cercetaşii se duc, cercetaşii se-ntorc. Dau din cap şi spun: „Nimic”.           AL DOILEA PATRICIAN: Au cutreierat peste tot, nu mai e nimic de făcut.           PRIMUL PATRICIAN: De ce vă-ngrijoraţi dinainte? S-aşteptăm. Poate că se-ntoarce aşa cum a plecat.           PATRICIANUL BĂTRÎN: L-am văzut când ieşea din palat. Avea o privire ciudată.           PRIMUL PATRICIAN: Eram şi eu de faţă şi l-am întrebat ce are.           AL DOILEA PATRICIAN: Ţi-a răspuns?           PRIMUL PATRICIAN: Un singur cuvânt: „Nimic”.           Pauză. Intră Helicon, mâncând ceapă.           AL DOILEA PATRICIAN (tot nervos): E-ngrijorător.           PRIMUL PATRICIAN: Ei, toţi tinerii sunt la fel.           PATRICIANUL BĂTRÎN: Sigur, vârsta le şterge pe toate.           AL DOILEA PATRICIAN: Crezi?           PRIMUL PATRICIAN: Să sperăm c-o să uite.           PATRICIANUL BĂTRÎN: Bineînţeles! Una pierdută, alte zece în loc.           HELICON: De unde aţi scos-o că-l vorba de dragoste?           PRIMUL PATRICIAN: Şi-atunci, ce altceva?           HELICON: Ficatul, poate. Sau simplul dezgust de a da zilnic ochii cu voi. I-am suporta mai uşor pe contemporanii noştri, dacă şi-ar schimba din când în când mutrele. Numai că meniul nu prea se schimbă. Mereu aceeaşi tocană.           PATRICIANUL BĂTRÎN: Eu prefer să cred că-l vorba tot de dragoste. E mai înduioşător.           HELICON: Şi liniştitor, mai ales, cu atât mai liniştitor. E soiul de boli care nu-l cruţă nici pe inteligenţi, nici pe imbecili.           PRIMUL PATRICIAN: Numai că, din fericire, suferinţele nu ţin o veşnicie. Tu ai fi în stare să suferi mai mult de un an?           AL DOILEA PATRICIAN: Eu, nu.           PRIMUL PATRICIAN: Nimeni n-are această putere.           PATRICIANUL BĂTRÎN: Viaţa ar deveni de nesuportat.           PRIMUL PATRICIAN: Pe drept cuvânt. Uitaţi-vă la mine, anul trecut mi-a murit nevasta. Am plâns foarte mult şi apoi am uitat… Din când în când sunt trist. Dar, la urma urmei, nu-l nimic.           PATRICIANUL BĂTRÎN: Natura le rânduieşte bine pe toate.           HELICON: Şi totuşi, când mă uit la voi, am impresia că mai şi greşeşte uneori.           Intră Cherea.           PRIMUL PATRICIAN: Ei?           CHEREA: Tot nimic.           HELICON: Calmi, domnilor, păstraţi-vă calmul. Cel puţin, aparenţele să le salvăm. Doar imperiul roman noi suntem. Dacă noi ne pierdem cu firea, imperiul îşi pierde capul. Or, nu-l momentul, credeţi-mă! Şi pentru început, haideţi la masă, imperiului o să-l meargă mai bine.           PATRICIANUL BĂTRÎN: Chiar aşa, să nu dăm vrabia din mână pe cea de pe gard.           CHEREĂ: Mie povestea asta nu-mi place. Toate mergeau însă prea bine. Acest împărat era desăvârşit.           AL DOILEA PATRICIAN: Da, exact cum trebuie să fie: scrupulos şi lipsit de experienţă.           PRIMUL PATRICIAN: La urma urmei, ce-l cu voi şi de ce vă tânguiţi atâta? Nimic nu-l împiedică să fie tot cum a fost. O iubea pe Drusilla, de acord. În definitiv, era sora lui. Şi-aşa şi e prea mult că şi-o făcuse amantă. Dar să dai Roma peste cap numai fiindcă Drusilla a murit, mi se pare că-ntrece măsura.           CHEREA: Tocmai de aceea. Mie povestea asta nu-mi place, iar fuga lui nu-mi prevesteşte nimic bun.           PATRICIANUL BĂTRÎN: Da, fără foc nu iese fum.           PRIMUL PATRICIAN: În orice caz, interesele statului nu pot admite un incest care ia proporţii de tragedie. Incestul, fie, dar discret.           HELICON: Numai că, ştiţi, vrând-nevrând, incestul face totdeauna şi puţin zgomot. Patul scârţâie, dacă-mi daţi voie să mă exprim aşa. De altfel, de unde aţi scos-o că-l vorba de Drusilla?           AL DOILEA PATRICIAN: Atunci, ce să fie?           HELICON: Ghiciţi. Şi luaţi aminte că-n nenorocire e ca şi-n căsătorie, îţi închipui că alegi, dar până la urmă eşti tu alesul. Asta e, nu poţi face nimic. Caligula e nefericit, dar poate că nici nu ştie de ce! S-o fi simţit prins în capcană şi-atunci a fugit. Nici noi n-am fi făcut altfel. Uite, eu, care vă vorbesc, dacă aş fi putut să-mi aleg tatăl, nu m-aş mai fi născut.           Intră Scipio.           Scena II.           CHEREA: Ce s-aude?           SCIPIO: Tot nimic. Nişte ţărani susţin că l-au văzut ieri noapte, pe undeva pe-aproape, alergând prin furtună.           Cherea revine în mijlocul senatorilor. Scipio îl urmează.           CHEREA: Scipio, au şi trecut trei zile?           SCIPIO: Da. Eram de faţă, însoţindu-l ca de obicei. S-a apropiat de corpul Drusillei. L-a atins cu două degete. Apoi a căzut pe gânduri, întorcându-se pe loc şi a ieşit cu pas liniştit. De-atunci, gonim pe urmele lui.           CHEREA (dând din cap): Băiatului ăstuia prea-l plăcea literatură.           AL DOILEA PATRICIAN: La vârsta lui, e şi firesc.           CHEREA: Dar nu-l de rangul lui. Un împărat artist nu-l de conceput. Desigur c-am avut şi dintr-ăştia, unul sau doi. Oi râioase găseşti peste tot. Dar aceia, cel puţin, au avut bunul simţ să rămână funcţionari.           PRIMUL PATRICIAN: Era mai odihnitor.           PATRICIANUL BĂTRÎN: Fiecare cu meseria lui.           SCIPIO: Cherea, ce putem face?           CHEREA: Nimic.           AL DOILEA PATRICIAN: S-aşteptăm. Dacă nu se-ntoarce, va trebui înlocuit. Fie vorba-ntre noi, nu ducem lipsă de împăraţi.           PRIMUL PATRICIAN: Nu, doar de caractere ducem lipsă.           CHEREA: Şi dacă se-ntoarce prost dispus?           PRIMUL PATRICIAN: Pe cinstea mea, deocamdată tot copil e, aşa c-o să-l facem s-asculte de glasul raţiunii.           CHEREA: Şi dacă rămâne surd la glasul raţiunii?           PRIMUL PATRICIAN (râzând): Ei bine! N-am scris eu, pe vremuri, un tratat despre lovitura de stat?           CHEREA: Fireşte, dacă va trebui! Dar aş prefera să rămân la cărţile mele.           SCIPIO: Pe mine vă rog să mă scuzaţi.           Iese.           CHEREA: S-a şifonat.           PATRICIANUL BĂTRÎN: E un copil. Tinerii se simt solidari.           HELICON: Solidari sau nu, tot vor îmbătrâni odată.           Apare un soldat din gardă.           SOLDATUL: Caligula a fost văzut în grădina palatului.           Ies toţi.  Scena III.           Câteva clipe scena rămâne goală. Prin stânga se strecoară pe furiş Caligula. Privirea îi este rătăcită, e murdar, are părul îmbibat cu apă şi picioarele stropite cu noroi. Îşi duce de mai multe ori mâna la gură. Se îndreaptă spre oglindă şi, de îndată ce îşi vede propria imagine, se opreşte. Mormăie ceva nedesluşit, apoi se aşază în dreapta, cu braţele atârnând între genunchii depărtaţiPrin stânga apare Helicon. Zărindu-l pe Caligula, se opreşte la extremitatea scenei şi-l observă în tăcere. Caligula se întoarce şi-l vede.           Pauză.           Scena IV.           HELICON (dintr-o margine a scenei spre cealaltă): Bună ziua, Căiuş.           CALIGULA (firesc): Bună ziua, Helicon.           Tăcere.           HELICON: Pari obosit.           CALIGULA: Am umblat mult.           HELICON: Da, absenţa ta a durat cam mult.           Tăcere.           CALIGULA: Mi-a fost greu să găsesc.           HELICON: Ce anume?           CALIGULA: Ceea ce voiam.           HELICON: Şi ce voiai?           CALIGULA (la fel de firesc): Luna.           HELICON: Poftim?           CALIGULA: Da, voiam luna.           HELICON: Aha! (Tăcere, Helicon se apropie.) Ce să faci cu ea?           CALIGULA: Ei bine!… E unul dintre lucrurile pe care nu le am.           HELICON: Bineînţeles. Şi-acum, totul e-n ordine?           CALIGULA: Nu, n-am reuşit s-o am.           HELICON: Asta e mai prost.           CALIGULA: Da, de asta şi sunt obosit. (Pauză.) Helicon!           HELICON: Da, Căiuş.           CALIGULA: Gândeşti, pesemne, că sunt nebun.           HELICON: Ştii bine că eu nu gândesc niciodată. Sunt prea inteligent pentru aşa ceva.           CALIGULA: Da. În sfârşit! Dar nu sunt nebun, ba, dimpotrivă, niciodată n-am fost mai chibzuit. Doar că am simţit deodată nevoia de imposibil. (Pauză.) Lucrurile, aşa cum sunt, nu mi se par satisfăcătoare.           HELICON: E o părere destul de răspândită.           CALIGULA: Adevărat. Dar până acum n-am ştiut. Acum ştiu. (Tot firesc.) Lumea, aşa cum e făcută, nu-l de suportat. Iată de ce am nevoie de lună sau de fericire, sau de nemurire, de orice lucru oricât de nebunesc, numai să nu aparţină acestei lumi.           HELICON: E un raţionament logic. Deşi, în general, nu poate fi susţinut până la capăt.           CALIGULA (ridicându-se, dar cu aceeaşi simplitate): Nu ştii nimic. Tocmai fiindcă nu poate fi susţinut până la capăt, nici nu obţii nimic. Dar poate că va fi suficient dacă rămâi, până la capăt, logic. (Se uită la Helicon.) Ştiu ce-ţi trece prin minte. Câtă zarvă pentru moartea unei femei! Nu, nu-l vorba de asta. Mi-amintesc, într-adevăr, că acum câteva zile o femeie pe care o iubeam a murit. Dar ce e iubirea? Un lucru de nimic. Moartea asta nu-nseamnă nimic, ţi-o jur; nu-l decât semnul unui adevăr care face ca luna să-mi fie necesară. E un adevăr foarte simplu şi foarte limpede, oarecum stupid, dar greu de descoperit şi greu de suportat.           HELICON: Şi-n ce constă acest adevăr, Căiuş?           CALIGULA (întors cu spatele, pe un ton neutru): Oamenii mor şi nu sunt fericiţi.           HELICON (după o pauză): Să fim serioşi, Căiuş, e un adevăr cu care oamenii se-mpacă foarte bine. Uită-te în preajma ta! Asta nu-l împiedică să mănânce.           CALIGULA (cu o izbucnire neaşteptată): Atunci toate din preajma mea sunt minciună şi eu vreau ca oamenii să trăiască potrivit adevărului! Şi singurul care posedă mijloacele de a-l face să trăiască potrivit adevărului sunt eu. Fiindcă eu ştiu ce le lipseşte, Helicon. Oamenii sunt lipsiţi de posibilitatea cunoaşterii, le lipseşte profesorul care să le vorbească în cunoştinţă de cauză.           HELICON: Căiuş, să nu te superi pentru ce-ţi voi spune. Dar, mai întâi, ar trebui să te odihneşti.

Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus Piesă în patru acte             Teatrul nu se scrie sau, dacă-l scrii, înseamnă că n-ai avut încotro.           Este tocmai cazul lucrării pe care o înfăţişăm astăzi publicului. Neputând fi jucată, ea va putea, astfel, măcar să fie citită.           Dar cititorul să nu o judece. Să se străduiască, mai bine, să traducă în forme, în mişcare şi în lumini ceea ce aici nu este decât sugerat. Numai cu preţul acestei strădanii va putea aşeza încercarea de faţă la locul care i se cuvine.           Încercare de creaţie colectivă, spunem noi. Este adevărat. Şi singura ei valoare de aici provine. De asemenea, din faptul că, cu titlu de încercare, acţiunea este introdusă într-un cadru care nu i se prea potriveşte: teatrul. E de ajuns, pe de altă parte, ca acţiunea să ducă la moarte, cum tocmai este cazul, ca să atingă o anume formă de măreţie specifică oamenilor: absurditatea.           De aceea, dacă ar trebui să-i alegem un alt titlu, am propune: Zăpada. Se va vedea mai departe pentru ce. În noiembrie, zăpada albeşte culmile Asturiilor. Şi acum doi ani, ea s-a aşternut peste tovarăşii noştri ucişi de gloanţele Legiunii1. Istoria nu le-a păstrat numele.                 ACTUL ÎNTÂI.           Decorul îl înconjoară şi-l înghesuie pe spectator, silindu-l să intre într-o acţiune pe care prejudecăţile clasice l-ar face s-o privească din afară. Spectatorul nu se află în faţa capitalei Asturiilor, ci în Oviedo, şi totul se învârteşte în jurul lui, care rămâne centrul tragediei. Decorul este conceput pentru a-l împiedica să se apere. De flecare parte a spectatorilor, două străzi lungi din Oviedo, în faţa lor, o piaţă publică, în care dă o tavernă, văzută în secţiune. În mijlocul sălii, masa Consiliului de Miniştri. Deasupra ei, un uriaş difuzor simbolizând Radio Barcelona. Acţiunea se desfăşoară pe aceste diverse planuri, în jurul spectatorilor, siliţi să vadă şi să participe potrivit geometriei lor personale. În mod ideal, de pe locul 156 lucrurile se văd altfel decât de pe locul 157.           Scena I.           Se lasă noaptea; spre sfârşitul verii.           În întuneric – la stânga, în spatele spectatorilor – se aude un cântec din munţii Santander:           En el báile nos veremos, esta tarde, morenuc, en el báile nos veremos y al son de la pandereta unos bailes echaremos.           UN AUDITOR (în sală): Bravo, bravo!           În timp ce tema este reluată de un acordeon, lumina izbucneşte în sal, în capătul uneia dintre străzi, un flăcău, rezemat de o arcadă, îşi înalţă iar glasul:           Y al son de la pandereta unos bailes echaremos.           UN ALT BĂRBAT (printre spectatori): Zău că-i bun băieţaşul!           Acordeonistul se îndepărtează cu paşi rari, acompaniindu-se în surdină. În sală se înteţeşte tradiţionala însufleţire a străzii spaniole.           O FEMEIE (către alta): Te duci la procesiune?           VÂNZĂTORUL DE BILETE DE LOTERIE (care trece pe aleea centrală dintre spectatori): Cine mai joacă la loterie? Cine-şi încearcă norocul? Mi-a mai rămas lozul cel mare! Peste o săptămână e tragerea!           O FEMEIE: Da, de cinci luni. Şi acum proprietarul vrea să ne scoată lucrurile la vânzare.           VÂNZĂTORUL DE BILETE DE LOTERIE: Se poate citi şi de la cap la coadă şi de la coadă la cap. Cine nu dă cu piciorul norocului? Repede, până nu se vinde.           FEMEIA: Pe curând. Mergi cu Dumnezeu.           Un copilandru care vinde ziare se iveşte şi aleargă în jurul publicului, strigând:           COPILANDRUL CARE VINDE ZIARE: Vestitorul din Madrid! Luaţi Vestitorul din Madrid! Pronosticuri pentru alegerile generale!           UN BĂRBAT: Ei! Sunt vechi de două zile ziarele tale!           VÂNZĂTORUL DE BILETE DE LOTERIE: Norocul la îndemâna fiecăruia!           În tot acest timp, acordeonistul s-a apropiat mereu de piaţa centrală.           UN GLAS (în culise): Bilete proaspete cu numai o para!           ALT GLAS (împleticindu-se prin piaţă şi în întuneric): Nu-i de glumă, crede-mă. Dacă aş vrea, aş face-o. Eu n-am cerut niciodată mare lucru.           Acordeonistul atacă un paso doble şi se învârteşte în jurul tavernei, apoi intră.           Scena II.           În întuneric, bătăi din palme, ritmate, după acordeon. O femeie schiţează câţiva paşi de dans, apoi dispare. Perechi dansează după aceeaşi melodie. În faţa tavernei, lângă uşă, un băcan şi un farmacist fumează şi pălăvrăgesc la o masă. Pe pragul uşii de peste drum stă Tatăl Veşnic, un bătrân idiot. Pepe, calfă de frizer, traversează piaţa şi se îndreaptă spre tavernă.           PEPE (în trecere): Ce faci, Tată Veşnic?           BĂTRÂNUL: Păi, ce să fac?           PEPE: Merge? Merge?           BĂTRÂNUL: Ei, aşa., cum vezi şi tu.           PEPE (îi trece mâna peste nas şi intră în tavernă): Ai! Ce pătlăgică!           Înăuntru, se amestecă în conversaţia consumatorilor şi glumeşte cu Pilar, patroana localului – treizeci şi cinci de ani.           BĂTRÂNUL: Eu n-am cerut niciodată prea mult. La bună vedere şi mulţam dumneavoastră, vă spune Tatăl Veşnic. Nu-i de glumă! La bună vedere şi mulţam dumneavoastră, vă spune Tatăl Veşnic.           BĂCANUL (bătând din palme): Ei, cumătră, o pereche de cărţi!           PILAR: Îndată, domnilor.           Cei doi încep să joace.           RADIO (glas de femeie, distins, fără convingere): ALO, ALO, AICI RADIO MADRID. ULTIMELE ŞTIRI. ÎN LEGĂTURĂ CU ALEGERILE LEGISLATIVE. ULTIMELE REZULTATE PRIMITE SUNT URMĂTOARELE: LA CUENCA, ŞEFUL PARTIDULUI REÎNNOIRII SPANIOLE, DOMNUL GOICOECHES, A FOST ALES CU 4225 DE VOTURI. ADVERSARUL SĂU, CETĂŢEANUL LOPEZ, CANDIDAT SOCIALIST, NU A OBŢINUT DECÂT 2615 VOTURI.           FARMACISTUL: Vai, vai, vai!           RADIO: ALO, ALO, ZIARUL VESTITORUL DIN MADRID NE COMUNICĂ: LA SALAMANCA, LIDERUL CONFEDERAŢIEI SPANIOLE A DREPTURILOR AUTONOME, DON GIL ROBLES, A TRIUMFAT ÎN ALEGERI CU 7200 DE VOTURI, CONTRA 5610, OBŢINUTE DE ADVERSARUL SĂU. PARTIDUL REPUBLICAN CONSERVATOR TRIUMFĂ LA ZAMORA, UNDE LISTA LUI DON MIGUEL MAURA ESTE ÎN ÎNTREGIME ALEASĂ.           ALO, ALO, ÎNAINTE DE A VĂ DA REZULTATELE DEFINITIVE ALE ALEGERILOR LEGISLATIVE, TRANSMITEM CURSURILE DE ÎNCHIDERE DE LA BURSĂ DIN MADRID.           FARMACISTUL: Eu dau cărţile. (Le dă.) Anunţă!           BĂCANUL: Ronda.           FARMACISTUL: Ho, ho! Se vede că nevastă-ta te înşală.           Râd silit.           BĂCANUL: Eu mai vreau cărţi.           FARMACISTUL: Iartă-mă, Cao. Ce hărmălaie înăuntru! O să le cam treacă pofta după rezultatele definitive.           BĂCANUL: De ce? Crezi că Lerroux…           FARMACISTUL: Miza. Eu sunt pentru idei. Orice s-ar spune, cultura este un lucru frumos. Şi Lerroux are titluri.           BĂCANUL (socotind punctele): şi cu 3 fac 14. Bietul taică-meu spunea adesea că fără disciplină.           FARMACISTUL: Unde mai pui la socoteală că ticăloşilor ălora, dacă le dai un deget, îţi mănâncă şi capul. Tu dai acum cărţile. Nu zic, lucrurile merg prost. Farmacia nu mai rentează. Oamenii sunt din ce în ce mai puţin bolnavi. Eu am apucat timpuri când şi pentru o durere de cap aveau nevoie de-o reţetă. Acum, doar pentru o dublă pneumonie mai cheamă doctorul. Râd şi joacă.           UN CONSUMATOR (în tavernă): Eu am votat cu el fiindcă nu face pe grozavul.           RADIO: STIMAŢI AUDITORI, VĂ DĂM ACUM PROGRAMUL EMISIUNILOR NOASTRE DE MÂÂINE: ORA 8: O JUMĂTATE DE CEAS DE MUZICĂ ÎNREGISTRATĂ. ORELE 12: CONCERT VARIAT. ORELE 15: EMISIUNE PENTRU SPITALE. ORELE 16: TRANSMISIUNEA MECIULUI DE FOTBAL DINTRE ATLETICA-BILBAO ŞI SPORTING CLUB DIN MADRID. ORELE 18: ROMANŢE ŞI CÂNTECE POPULARE. ORELE 19.15: INFORMAŢII. ORELE 20: MUZICĂ DE DANS… ALO, ALO: IATĂ, TRANSMISE ÎN ACEST MOMENT DE ZIARUL AVANGARDA, REZULTATELE DEFINITIVE ALE ALEGERILOR LEGISLATIVE. CENTRUL: 139 DE DEPUTAŢI, DINTRE CARE 104 RADICALI, 11 CONSERVATORI, 10 LIBERALI DEMOCRAŢI ŞI 14 REPUBLICANI INDEPENDENŢI.           Pepe impune tăcere şi ascultă cu încordare.           RADIO: DREAPTA OBŢINE 207 LOCURI, DINTRE CARE 113 REVIN ACŢIUNII POPULARE, 32 AGRARIENILOR ŞI RESTUL TRADIŢIONALIŞTILOR ŞI MONARHIŞTILOR. STÂNGA OBŢINE 99 DE LOCURI, DIN CARE SOCIALIŞTILOR LE REVIN 57. COMUNIŞTII NU VOR AVEA DECÂT UN SINGUR REPREZENTANT, ÎN PERSOANA LUI BOLIVAR, ALES ÎN ANDALUZIA.

Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus „La fel de normal poţi să reprezinţi un sistem de întemniţare printr-un altul, după cum poţi, de altfel, să reprezinţi orice alt lucru care exista în mod real prin ceva care nu există.”           Daniel Defoe                                    I           Ciudatele evenimente care fac subiectul acestei cronici s-au petrecut în 194…, la Oran. După părerea generală, ele nu-şi aveau locul aici, ieşind puţin din obişnuit. La prima vedere, Oranul este, într-adevăr, un oraş obişnuit şi nimic mai mult decât o prefectură franceză de pe coasta algeriană.           Oraşul ca atare, trebuie să mărturisim, este urât. Cu aerul său paşnic, îţi trebuie un timp oarecare ca să sesizezi ce anume îl deosebeşte de atâtea alte oraşe comerciale de pe toate meridianele. Cum să-ţi poţi închipui, de pildă, un oraş fără porumbei, fără arbori şi grădini, unde nu auzi nici bătăi de aripi, nici foşnet de frunze, un loc neutru, ca să spunem tot? Schimbarea anotimpurilor nu se citeşte decât pe cer. Primăvara se anunţă numai prin calitatea aerului, sau prin coşurile de flori pe care mici vânzători le aduc de prin împrejurimi; e o primăvară care se vinde prin pieţe. În timpul verii soarele incendiază casele prea uscate şi acoperă zidurile cu o cenuşă întunecată; nu mai poţi trăi atunci decât în umbra obloanelor închise. Toamna este, dimpotrivă, un potop de noroi. Zilele frumoase vin numai iarna.           O cale la îndemâna oricui de a face cunoştinţă cu un oraş este să încerci să afli cum se munceşte în el, cum se iubeşte şi cum se moare. În orăşelul nostru, să fie un efect al climatului, toate acestea se fac laolaltă, cu acelaşi aer frenetic şi absent. Adică oamenii aici se plictisesc şi tot aici se străduiesc să-şi formeze obişnuinţe. Concetăţenii noştri muncesc mult, dar totdeauna doar ca să se îmbogăţească. Sunt interesaţi mai ales de comerţ şi, în primul rând, chiar după cum spun ei, să facă afaceri. Fireşte, au şi slăbiciunea bucuriilor simple, iubesc femeile, cinematograful şi băile în mare. Dar, foarte înţelept, ei păstrează aceste plăceri pentru sâmbăta seara şi duminica, încercând, în celelalte zile ale săptămânii, să câştige mulţi bani. Seara, când îşi părăsesc birourile, se adună în cafenele, la ore fixe, se plimbă pe acelaşi bulevard sau stau în balcoanele lor. Dorinţele celor mai tineri sunt violente şi scurte, în timp ce viciile celor mai în vârstă nu depăşesc asociaţiile de popicari, banchetele prieteneşti şi cluburile în care se mizează sume mari la jocul de cărţi.           Veţi spune fără îndoială că asta nu e ceva particular pentru oraşul nostru şi că, la urma urmei, toţi contemporanii noştri sunt la fel. Fără îndoială, nimic nu e mai natural, astăzi, decât să vezi oameni muncind de dimineaţa până seara şi hotărând, ei singuri, apoi, să-şi piardă la cărţi, la cafenea şi în pălăvrăgeli de tot felul, timpul care le mai rămâne de trăit. Dar sunt oraşe şi locuri unde oamenii au. Din când în când, presentimentul că ar mai exista şi altceva. În general, asta nu le schimbă viaţa. Dar presentimentul a existat şi asta, oricum, tot e ceva. Oranul, dimpotrivă, este, aparent, un oraş fără presentimente, adică un oraş cu totul şi cu totul modern. Nu e prin urmare necesar să precizăm modul în care se iubeşte la noi. Bărbaţii şi femeile fie că se devoră rapid în ceea ce se cheamă actul dragostei, fie că se lasă prinşi într-o lungă obişnuinţă în doi. Între aceste extreme, rareori există cale de mijloc. Nici asta nu e ceva original. La Oran, ca şi aiurea, din lipsă de timp şi de reflecţie, eşti într-adevăr silit să iubeşti fără s-o ştii.           Ceea ce e mai original în oraşul nostru este dificultatea de care te poţi lovi aici când e să mori. Dificultate, de altfel, nu este cuvântul potrivit şi mai corect ar fi să vorbim de inconfort. Nu e niciodată agreabil să fii bolnav, dar sunt oraşe şi locuri care te susţin în boală, unde poţi, într-un fel, să te laşi în voia ei. Un bolnav are nevoie de blândeţe, îi place să ştie că se poate sprijini pe ceva, cum e şi firesc. Dar la Oran, excesele climei, importanţa afacerilor care se tratează, insignifianţa decorului, rapiditatea crepusculului şi calitatea plăcerilor, totul cere sănătate zdravănă. Un bolnav se simte foarte singur aici. Gândiţi-vă atunci la cel care trage să moară, prins în cursă, îndărătul sutelor de pereţi trosnind de căldură, în timp ce în acelaşi minut chiar, o întreagă populaţie, la telefon sau în cafenele, vorbeşte de poliţe, de conosamente şi de scont. Veţi înţelege atunci ce poate fi inconfortabil în această moarte, chiar modernă, când apare deci într-un loc sterp.           Aceste câteva indicaţii reuşesc poate să dea o idee suficientă despre oraşul nostru. De altminteri, nu trebuie nimic exagerat. Ceea ce trebuia subliniat, este doar aerul banal al oraşului şi al vieţii. Dar, îndată ce ţi-ai creat obişnuinţele, îţi duci zilele fără greutate. Din moment ce oraşul nostru tocmai favorizează obişnuinţele, se poate spune că totul e cum nu se poate mai bine. Sub acest unghi, fără îndoială, viaţa nu e foarte pasionantă. Dar, cel puţin, la noi nu se cunoaşte dezordinea. Şi populaţia noastră cu fire deschisă, simpatică şi activă, a stârnit totdeauna în călător o stimă firească. Acest oraş fără pitoresc, fără vegetaţie şi fără suflet sfârşeşte prin a părea odihnitor, te prinde în somn, până la urmă. Dar este şi drept să mai adăugam că e grefat pe un peisaj fără seamăn, în mijlocul unui podiş deschis, înconjurat de coline luminoase, în faţa unui golf cu un contur desăvârşit. Păcat numai că a fost construit cu spatele la acest golf şi că e cu neputinţă aşadar să zăreşti marea pe care, dacă vrei s-o vezi, trebuie totdeauna s-o cauţi.           Ajunşi aici, va fi lesne să admitem că nimic nu-i putea face pe concetăţenii noştri să prevadă incidentele care au avut loc în primăvara anului acela şi care au fost, pe urmă am înţeles, cele dintâi semne parcă ale unui şir de grave evenimente a căror cronică ne-am propus s-o facem aici. Aceste fapte vor părea cu totul fireşti unora, iar altora, dimpotrivă, neverosimile. Dar, la urma urmei, un cronicar nu poate să ţină seama de aceste contradicţii. Sarcina lui este să spună numai: „Lucrul ăsta s-a întâmplat”, când ştie că acest lucru, într-adevăr, s-a întâmplat, că a privit viaţa unui întreg popor şi că există deci mii de martori care vor preţui în inima lor adevărul celor spuse de el.