Carti istorie politica

CUPRINS:   I. Martorii oculari…5   II. Farmacia de la Auschwitz…92   III. Despre nebunia corpului etnic şi limba germană ca leac…217   IV. A fost numai dragoste pentru ordine şi conştiinţă a datoriei…248   V. Dragostea în lagărul morţii…274   VI. O, Doamne, ştiinţă!… 289   VII Musulmanii, morţii vii de la Auschwitz… 313   VIII. Revolta comandoului special…338   IX. Sfârşitul…362   Literatura utilizată şi citată. Materialele…381   Protagoniştii…388   Corespondenţele gradelor militare între Waffen-SS şi armata română…401         I.   MARTORII OCULARI.   Ne mână spre duşuri. Văd vâlvătăile ridicându-se dintr-un şanţ lung, aud ţipete, plânset de copii, lătrat de câini, focuri de armă. Flăcările înalte acoperă umbrele care ţopăie. Fumul, funinginea şi mirosul de păr şi carne arsă umplu aerul. „Nu pot să cred”, strigă vecinul meu. Copii, femei şi bolnavi sunt împinşi de vii în flăcări de ciobăneştii germani. Ne izbeşte o dogoare cumplită. Apoi se aud împuşcături. Un bătrân într-un scaun cu rotile se rostogoleşte în flăcări; se aude un ţipăt strident. Nou-născuţii, ca nişte corole albe de flori, zboară direct în foc… Un băiat fuge să scape cu viaţă, câinii ciobăneşti îl hăituiesc, e împins în flăcări. În urma lui rămâne doar un strigăt. O femeie cu pieptul dezgolit îşi alăptează copilul. Cade în jar împreună cu pruncul. O gură de lapte de mamă pentru veşnicie.   Adam a văzut, Adam ştie, el ştie ceva ce noi nu ştim şi nu vom şti niciodată.   Dar el a supravieţuit.   Deci nici el nu ştie ceea ce morţii ştiu.   Şi, ca supravieţuitor, se simte vinovat.   Scrisul l-a ajutat să supravieţuiască. A scris „acolo”, a scris în germană.   Adam: Eu sunt german, abia ei m-au făcut evreu. Germana e limba mea maternă. Când nu mai puteam, când devenise atât de insuportabil, încât aş fi preferat să mă arunc şi eu în foc cu tovarăşii mei de suferinţă, în groapa cu oameni arzând, atunci mă întorceam către EA, către limba mamei, de parcă numai ea ar fi putut să mă vindece, ea singură. Uite, citeşte, nu pot să uit. Şi îmi întinse una dintre foile lui acoperite cu un scris minuscul.   Dar viaţa merge înainte, spune el. Şi priveşte fix într-un punct. Când intră în cameră, nu-l simţi decât pe el, prezenţa lui umple spaţiul, casa întreagă. Toţi amuţesc, nu mai scot o vorbă când intră el în cameră.   E vorba despre Adam, care a fost ACOLO, a aparţinut „comandoului special” al crematoriilor, e vorba despre un om care poartă în sine ceea ce noi nu putem înţelege. Adam trăieşte, există CU ADEVĂRAT, l-am privit în ochi, l-am atins, am avut ocazia să iau masa, să vorbesc şi să mă plimb cu el, am asistat la tăcerile lui şi la momentele de absenţă, când cădea dintr-odată pe gânduri şi mintea îi zbura în altă parte… Absenţa, ca un fel de moarte, dar totuşi în viaţă… Gropile acelea… Atunci. Atunci? Este acum, nu va trece niciodată…   Adam: Brusc – nu mai trecusem niciodată prin aşa ceva, cum să mă exprim?   — Eul meu conştient s-a înstrăinat şi a trecut de partea „cealaltă”; m-a cuprins o milă ciudată faţă de SS-istul care-şi îndeplinea misiunea criminală la câţiva paşi de mine, pe o căldură insuportabilă… Ne-am privit în tăcere: asta, ASTA nu se poate, e nepermis. Ba da. E purul adevăr!   Aşa a scris Adam, ultimul evreu din Sighişoara. Îl vizitasem acasă, iar acum, după ce am plecat din nou, am avut impresia că ne-am despărţit pentru totdeauna, căci el e bătrân şi bolnav. Totuşi, încă mai pot vorbi cu el la telefon, de două ori pe săptămână, mai sunt şi multe scrisori, precum şi jurnalul său, acele „suluri” mici, pe care mi le-a dat, bineînţeles că doar în copie. Adam încă poate fi contactat, deşi capul lui a ajuns să semene cu un craniu, cu ochii negri afundaţi în orbite. Inima îi e bolnavă, oasele zdrobite nu s-au vindecat cum trebuie, a rămas cu dureri de oase de la iernile îngheţate din lagăr – cu temperaturi de până la minus 37 de grade Celsius – îl chinuie reumatismul şi pneumo-toraxul, mai are un singur plămân, celălalt e distrus de tuberculoză, dar trăieşte, nu e mort ca toţi prietenii lui, ca soţia şi copiii, ca părinţii săi. Adam trăieşte ACUM…   Spune că-şi îmbrăţişează zilnic soţia moartă. Şi că ceva nedefinit pătrunde peste tot, în pământ sau în podea, în flori, iarbă, copaci; lumina se face mai cenuşie, e frica asta adânc înrădăcinată care goleşte totul pe dinăuntru, teama asta.   Adam: Sunt animalele negre din mine, râsul lor violent, răutăcios, atunci când eu tac. Animale întunecate în coastele mele. Pândesc acolo, cu aripile strânse ameninţător, sau se ghemuiesc în cavităţile organelor mele, unde eu nu mai îndrăznesc să mă ascund. În întunericul măruntaielor s-a insinuat ceva lugubru, îmi caut înnebunit cavităţile, scos din minţi de frică. Iar dacă iau pastile tari, ele se aşază pentru scurt timp în carnea mea slăbită şi visează coşmarul meu, până tresar hăituit în alt vis… Şi totul se destramă deodată, braţele se înnegresc, soţia mea, care ACOLO a devenit cenuşă, se dizolvă în ceva cenuşiu, camera, pereţii se fărâmiţează, dar nu într-o lumină strălucitoare, ci într-un neant gri, o dimineaţă tulbure ca cenuşa, totul devine cenuşă, cenuşă… Lumea nu-i decât o crăpătură… Şi apoi trezirea, ca în fiecare dimineaţă, la patru, un fluierat strident şi ordinul: Scularea! Îmbrăcarea! Scularea, câinilor! Sunt din nou în lagăr, ca întotdeauna! Şi ştiu că orice altceva n-a fost decât un vis, un fel de vacanţă.   Contează numai oamenii pe care-i cunoaştem sau pe care i-am cunoscut, viii şi morţii. Iar noi pentru morţi vorbim. Pentru ei trăim. Poate că ei au deschis o poartă spre acel ţinut a cărui uitare a făcut atrocităţile astea posibile! Ei sunt unica realitate care ne-a mai rămas. Sunt cei care ştiu, care au trecut prin asta. Orice altceva e ca şi dispărut pentru mine.   Întâmplările din viaţa lui Adam nu pot fi povestite: Tuturor li se întâmplă aşa, spune Adam, noi, care am trăit asta… Venim din altă lume… O prăpastie ne desparte de voi, un vid al ororii, care are de-a face cu viaţa, pur şi simplu, şi mai puţin cu abisul dintre călăi şi victime; doar dacă nu cumva toţi cei care nu ştiu sau care gândesc în continuare ca mai înainte fac parte dintre călăi! Fiindcă de când s-a întâmplat asta, totul s-a schimbat pe lume!   Şi Adam citează o poezie a conaţionalului său din Cernăuţi, Paul Celan, vorbind încet, ca pentru sine, foarte încet, căci acum par a vorbi morţii, victimele, cei ucişi care parcă vor să treacă graniţa spre noi, cei vii, ca şi cum ar dori să ne insufle speranţă, să ne consoleze că de atunci totul este altfel, că vechea moarte nu mai există, moartea de care nu mai trebuie să ne temem, pentru că ei au fost acolo, încet, plin de speranţă, abia perceptibil: Dacă moartea a milioane de victime trebuie să aibă un sens, atunci trebuie să dăm o şansă speranţei absurde că va fi avut loc o deschidere a graniţei dintre viaţă şi moarte: „Măcinaţi în morile morţii făina albă a/făgăduinţei, /o aşezaţi înaintea fraţilor şi a surorilor noastre -/noi limpezim părul alb al timpului…”. Să vină ce n-a mai fost niciodată! /să vină un om din mormânt.” în sulurile minuscule de hârtie ce seamănă cu nişte mini-papirusuri şi unde Adam a scris în germană se află şi acest pasaj, pe care el însuşi l-a uitat, a trebuit să-l uite ca să poată trăi mai departe. A scos la iveală aceste suluri de parcă ele ar fi fost martorii, nu el, şi de parcă abia cu ele ar începe acea… Da. Acea. Le-a luat cu mâna tremurândă din sertarul vechi şi stricat, şovăitor, de parcă ar fi fost ceva ce nu-şi are locul în lumea obişnuită, ceva imperceptibil şi invizibil, de parcă ar fi fost copii ale sulurilor arse ale Torei, aşa le-a atins… Sulurile mici de hârtie îngălbenită… Se aflau în palma lui… Şi deodată el s-a aplecat asupra lor şi le-a mirosit… Apoi mi le-a întins şi mie… ca şi când ar fi vrut să-mi comunice ceva ce nu poate fi comunicat altfel… Nu, nu miroseau a hârtie veche… În ele mai persista încă mirosul de fum, cenuşă şi piele arsă…   Îl aud pe Adam vorbind, îi aud vocea la telefon, în convorbiri de ore întregi… Îi aud vocea înregistrată pe bandă de magnetofon. Şi îi aud vocea „reală”, vie, vorbind uşor pe nas şi tărăgănat, pe îndelete. Şi mereu vorbeşte în germană, pronunţă cuvinte, fraze germane. O dată l-am întrebat cum de mai suportă limba germană după „tot ce s-a întâmplat”. Atunci a devenit foarte vehement, a strigat: Abia indivizii ăştia din SS au vrut să mă facă evreu, până atunci nici nu ştiam că sunt evreu, doar eram german, cu limba asta pe care o îngânam încă din fragedă pruncie. Ea mă consola. Ea plângea în mine, limba mea. O auzeam limpede plângând atunci când le auzeam pe brutele astea, care veneau, ce-i drept, din Germania, dar vorbeau o germană incorectă, se numeau „nemţi”, dar adesea nu erau în stare să zbiere decât fraze „greşite” în germană, nişte analfabeţi care lătrau în germană.

              Cartea întîi            Pînă la abolirea regalităţii romane            τὰ παλαιότερα σαφῶς μὲν εὑρεῖν διὰ χρόνου πλᾔϑος ἀδύνατα ᾗν⋅ ἑϰ δὲ τεϰμηρίων ῶν ἑτὶ μαϰροτάτον σϰοποῦντί μοι πιστεῦσαι ξυμβαίνει οὔ μεγάλα νομίω γενέϑαι, οὔτε ϰατὰ τοὺς πολέμους οὔτε ἐς τὰ ἄλλα.                     Evenimentele mai îndepărtate nu au putut fi pătrunse temeinic din cauza scurgerii timpului; însă, pe baza mărturiilor care mi s-au părut demne de încredere în urma cercetării, cred că n-au fost importante nici prin războaie, nici în celelalte privinţe.          Thukydides                                    Capitolul I            Introducere            Marea Mediterană, cu ţărmurile sale bogat articulate, crestînd adînc împărăţia uscatului, formează cel mai mare golf al oceanului; cînd îngustată de insule sau de promontorii îndrăzneţe, cînd extinzîndu-se iarăşi la o lăţime considerabilă, desparte sau leagă cele trei părţi ale lumii vechi. În jurul ei s-au aşezat, în negurile timpurilor, triburi care, privite din punct de vedere etnografic şi lingvistic, fac parte din rase diferite, dar formează un întreg istoric. Acesta este întregul numit îndeobşte, nepotrivit, „istoria lumii vechi”; „istoria civilizaţiei popoarelor mediteraneene” ar fi mai aproape de realitate. În cele patru mari etape de dezvoltare, ea aduce în faţa noastră istoria ramurii copte sau egiptene, pe cea a naţiunii aramaice sau siriene, care se întinde adînc în interiorul Asiei pînă la Eufrat şi Tigru, cuprinzînd coasta de est, şi istoria popoarelor gemene ale elenilor şi italicilor, care au primit ca parte de moştenire ţinuturile riverane europene ale Mării Mediterane. La începuturile ei, fiecare dintre aceste istorii se leagă, desigur, de cele ale altor naţiuni şi civilizaţii, însă, curînd, fiecare se îndreaptă spre o identitate proprie şi particulară. Naţiunile neînrudite sau chiar înrudite care locuiesc în jurul acestei mari unităţi, berberii şi negrii Africii, arabii, perşii şi indienii Asiei, celţii şi germanii Europei, au venit în mod sigur în contact cu locuitorii ţărmurilor mediteraneene, dar nici nu le-au dat, nici nu au primit de la ei un real impuls; în măsura în care se poate delimita aria unei civilizaţii, pot să fie demarcate ca unităţi acelea al căror apogeu îl constituie Teba, Cartagina, Atena sau Roma. După ce fiecare a ajuns pe o cale proprie la o civilizaţie specifică şi măreaţă, cele patru naţiuni au elaborat şi au dezvoltat, pătrunzător şi abundent, în relaţii de reciprocitate dintre cele mai felurite, toate elementele naturii umane, pînă cînd s-a desăvîrşit şi această unitate, pînă cînd alte seminţii, care au scăldat pînă atunci ţinutul Mării Mediterane, aşa cum valurile scaldă ţărmul, s-au revărsat peste ambele maluri şi, despărţind istoric coasta de sud de cea nordică, au mutat centrul de civilizaţie din Marea Mediterană la Oceanul Atlantic. Istoria veche se separă astfel nu numai întîmplător şi cronologic de cea modernă. Ceea ce noi numim istorie modernă este într-adevăr formarea unei noi arii culturale, care se leagă de aceea şi mai veche, indo-germanică, în mai multe etape ale dezvoltării sale. Ca şi aceasta însă, este destinată să străbată un făgaş propriu şi să trăiască din plin toate aspectele fericirii şi nefericirii popoarelor. A cunoscut epocile dezvoltării, ale puterii depline şi bătrîneţii, mulţumirea generată de efortul creator în religie, stat şi artă, savurarea comodă a bogăţiei materiale şi spirituale cîştigate, uneori poate chiar şi decadenţa forţei creatoare epuizată de satisfacţia ţelului atins. Dar şi acest ţel va fi numai unul efemer. Civilizaţia cea mai grandioasă are periferiile sale pe care şi le poate duce la împlinire; niciodată însă neamul omenesc, căruia tocmai atunci cînd se crede ajuns la ţintă i se pune din nou misiunea veche, mai cuprinzătoare şi într-o accepţiune superioară.          Sarcina noastră este înfăţişarea ultimului act al acelei grandioase drame a umanităţii – istoria veche a naţiunii care ocupă peninsula mijlocie dintre cele trei, care, pornind din continentul nordic, se întind în Marea Mediterană. Ea este formată din munţii care pornesc din Alpii Occidentali şi se ramifică spre sud. Apeninii coboară mai întîi în direcţia sud-estică între golful vestic, mai extins, şi cel estic, îngust, al Mării Mediterane. Apropiindu-se de acesta din urmă, abia dacă ating limita zăpezii veşnice prin culmea cea mai înaltă a Abruzzilor. De la Abruzzi, munţii se îndreaptă în direcţia sudică, la început unitari şi de o înălţime considerabilă. În continuarea unei depresiuni care formează un peisaj colinar, se despart în două lanţuri muntoase, unul sud-estic, mai domol, şi unul sudic, mai abrupt, ambele încheindu-se prin două peninsule înguste. Şesul care se întinde în partea nordică, între Alpi şi Apenini, pînă la Abruzzi nu face parte, sub aspect geografic, din ţinutul muntos şi deluros sudic şi, pînă în epoci tîrzii, nici sub aspect istoric, din acea Italie a cărei istorie ne preocupă aici. Ţărmul de la Sinigaglia pînă la Rimini a fost încorporat Italiei abia în secolul al VII-lea al Romei (secolul II î.Cr.)1, Valea Padului abia în secolul al VIII-lea (I). Vechea graniţă de nord a Italiei nu o formează aşadar Alpii, ci Apeninii. Aceştia nu se înalţă din nici o parte într-un lanţ de munţi prăpăstioşi, ci, revărsîndu-se larg prin ţară şi incluzînd o multitudine de văi şi podişuri legate prin trecători uşor accesibile, oferă chiar şi oamenilor un loc de aşezare potrivit; avantaj pe care îl oferă şi ţinutul de la poalele lor, ca şi cel riveran estic, sudic şi vestic. Pe coasta de est se desfăşoară, ce-i drept, Cîmpia Apulică, o întindere monotonă, cu ţărmurile nearticulate şi săracă în rîuri, închisă la nord de masivul Abruzzilor şi întreruptă insolit numai de coama abruptă a Garganului. Pe litoralul sudic însă, între cele două peninsule cu care se termină Apeninii, un şes întins se sprijină, în interior, de ţinutul deluros, sărac în porturi, dar bogat în ape şi fertil. Coasta de vest, în fine, un teritoriu larg străbătut de fluvii importante, îndeosebi de Tibru, este împărţită de rîuri şi de vulcani, cîndva numeroşi, în foarte variate văi, coline, porturi şi insule. Aici se formează, din ţinuturile Etruria, Latium şi Campania, nucleul pămîntului italic; regiunea submontană dispare treptat la sud de Campania, iar lanţul munţilor este scăldat aproape nemijlocit de Marea Tireniană. Precum Peloponesul Greciei, Sicilia se ataşează Italiei. Această insulă, cea mai mare şi cea mai frumoasă din Marea Mediterană, al cărei interior este muntos şi parţial pustiu, e înlănţuită, mai ales în est şi în sud de o bordură de splendizi munţi riverani, majoritatea de origine vulcanică. Aşa cum, geografic, munţii sicilieni sînt continuarea Apeninilor, abia întrerupţi de îngusta fisură (Ῥήγιον) a strîmtorii, sub aspect istoric Sicilia este o parte a Italiei, aşa cum Peloponesul este o parte a Greciei, locul de confluenţă a aceloraşi triburi şi sediul comun al aceleiaşi civilizaţii superioare. Peninsula Italică împărtăşeşte cu cea greacă clima temperată, aerul sănătos de pe dealurile de înălţime medie, coborînd pînă în văi şi cîmpii. În privinţa varietăţii ţărmului este întrecută de Grecia; lipseşte arhipelagul care i-a transformat pe eleni într-o naţiune de navigatori. În schimb, Italia se impune în faţa vecinului prin văile mănoase ale rîurilor şi pantele fertile şi bogate în ierburi, propice agriculturii şi creşterii vitelor. Ca şi Grecia, este o ţară frumoasă, care antrenează şi răsplăteşte truda oamenilor şi deschide năzuinţelor neînfrînate accesul spre depărtări; în egală măsură, aspiraţiilor potolite le oferă posibilităţile unui cîştig paşnic în patrie. Dacă Peninsula Greacă este deschisă spre est, cea Italică priveşte spre vest. Pentru Elada, ţărmul acarnanian şi epirotic, pentru Italia, coastele apulice şi mesapiene sînt de o importanţă secundară; şi dacă acolo meleagurile purtătoare ale dezvoltării istorice, Atica şi Macedonia, sînt orientate înspre Asia, Etruria, Latium şi Campania privesc spre Occident. Astfel, cele două peninsule, aşa de mult învecinate şi aproape înfrăţite, se află concomitent despărţite una de cealaltă. De la Otranto se pot zări crestele acrocerauniene; italicii şi elenii s-au întîlnit însă mai devreme şi în relaţii mai strînse pe alte căi de navigaţie decît pe cea proximă peste Marea Adriatică. Destinul istoric al popoarelor a fost prescris şi de data aceasta, ca de atîtea alte ori, de natura terenului: cele două ramuri mari, din care a rezultat civilizaţia lumii vechi, şi-au aruncat umbra, ca şi sămînţa lor, una spre Orient, cealaltă spre Occident.          Urmează să abordăm aici Istoria Italiei, nu cea a oraşului Roma. Chiar dacă, după dreptul de stat formal, comunitatea urbană din Roma a fost aceea care a dobîndit mai întîi stăpînirea asupra Italiei, apoi asupra lumii, aceasta nu se poate susţine în sensul istoric mai cuprinzător. Ceea ce, în mod curent, se numeşte subjugarea Italiei de către romani apare în sensul acesta mai degrabă ca unificarea într-un singur stat a întregii seminţii a italicilor, din rîndul cărora romanii sînt într-adevăr cei mai puternici, însă, cu toate acestea, numai o parte. Istoria italică se împarte în două perioade principale: istoria internă a Italiei, pînă la unificarea sub conducerea tribului latin, şi istoria stăpînirii italice mondiale. În consecinţă, trebuie să prezentăm stabilirea poporului italic în peninsulă, primejduirea existenţei sale naţionale şi politice, subjugarea sa parţială de către populaţii străine cu o civilizaţie mai veche, de către greci şi etrusci, revolta italicilor împotriva străinilor şi nimicirea sau supunerea acestora; în fine, luptele dintre cele două ramuri italice principale, latinii şi samniţii, pentru hegemonie în peninsulă şi victoria latinilor la sfîrşitul secolului al V-lea al Romei (IV). Acestea vor forma conţinutul primelor două cărţi. Următoarea secţiune este deschisă de războaiele punice. Ea cuprinde extinderea rapidă a dominaţiei romane pînă la şi dincolo de frontierele naturale ale Italiei, lungul status-quo al imensului Imperiu Roman şi prăbuşirea sa. Toate acestea vor fi relatate în cartea a treia şi următoarele.                     1. Th. Mommsen a folosit cronologia Romei, deci numărarea anilor de la legendara întemeiere a Oraşului (754 î.Cr.). Pentru a scuti cititorul de efortul recalculării, am indicat şi datele cronologice conforme cronologiei uzuale. Ele vor fi redate prin litere aldine alături de celelalte, fără adaosul „î.Cr.” (de exemplu: anul 364, 390).           Cititi cartea mai departe după ce o descărcați de la atasamente              

                      DONBAS          de Jacques Stefanesco          CAPITOLUL I            Am fost arestat în Braşov, în drum spre şcoală. Abia începuse să se lumineze şi străzile reci, de un cenuşiu întunecat, erau aproape goale. La colţul străzii, lîngă curtea şcolii, am văzut cîţiva soldaţi ruşi înarmaţi şi un translator român în civil, împingând pe cineva într-un camion al poliţiei. M-au zărit şi translatorul a strigat:          - Un' te duci?          - La şcoală.          - Vino! Trebuie să te ducem undeva. După aia poţi să te duci la şcoală.          M-a înşfăcat şi soldaţii l-au ajutat să mă împingă către camion. M-am smucit din mâinile lor şi am sărit singur pe platformă. Era întuneric beznă înăuntru, dar am simţit privirile câtorva inşi.          Am fost duşi la Cinematograful ”Axa”. Era tixit de lume care forfotea printre scaune. Cîţiva se aşezaseră şi asta îmi părea foarte straniu, căci nu rula nici un film. Am privit în zadar în jurul meu, căutînd pe cineva cunoscut. Un puternic sentiment de nesiguranţă şi teamă plutea în aer. Nimeni nu întreba nimic despre ceea ce se-ntîmpla. Răspunsurile zăceau în golul din stomacul fiecăruia, dar toţi încercam să le ignorăm, de teama de a nu le transforma în realitate. Fiecare încerca să treacă cât mai nebăgat în seamă cu putinţă, mişcîndu-se domol, vorbind încet, fără să gesticuleze. Teama îngheţase simţurile, gândurile, mişcările.          Am stat acolo multă vreme, aşteptînd nehotărît, dar nu mi-a adresat nimeni nici un cuvînt. M-am aşezat pe un scaun, mi-am tras capul între umeri şi m-am gândit la multele prilejuri în care stătusem în acelaşi cinematograf, bucurîndu-mă de filmul de după-amiază. Gândurile au coborît din ce în ce mai mult în timp şi îmi amintesc că la un moment dat am început să mă întreb nelămurit ce film avea să urmeze.          Câteva ore mai tîrziu, un translator s-a urcat pe scenă şi a anunţat cu o voce puternică, că vom fi încărcaţi în camioane şi duşi la barăcile de la marginea oraşului. Un camion şi un autobuz au făcut cam zece drumuri fiecare. În barăci lumea a început să plîngă şi să se roage şi în general să facă mult zgomot. Unii cîntau imnuri religioase. Către seară am fost duşi cu mai multe camioane la gară unde am fost transferaţi într-un tren de treizeci de vagoane de marfă. Am intrat în vagoane pe la coada trenului pentru că în faţa lui, pe peronul gării, se afla o muţime uriaşă de oameni. Cînd ne-am urcat am fost număraţi. Eram patruzeci şi şase de persoane, bărbaţi şi femei, în vagonul meu.          Cam la vreo cincisprezece metri de tren, un cordon de gărzi ruseşti ţineau în loc o muţime de oameni care strigau şi plîngeau. Împingând de zor, mi-am făcut loc la una dintre cele două ferestre mici. L-am zărit imediat pe tata, înalt, cu un cap deasupra mării de oameni. Am fluierat ascuţit. M-a văzut imediat şi şi-a croit drum prin muţime pînă cînd a ajuns drept în faţa mea. Ochii noştri s-au întîlnit şi nu s-au mai desprins. L-am simţit luptîndu-se să-şi stăpînească lacrimile. Nu-l văzusem niciodată aşa pînă atunci. Am încercat să par încrezător, ca să înţeleagă că-mi voi putea purta singur de grijă. După două minute am fost dat brutal la o parte de ceilaţi, care căutau şi ei un chip cunoscut. Deîndată ce m-am îndepărtat de fereastră mi-au dat lacrimile. Singura mea mîngîiere era că ştiam că tata nu mă putea vedea plîngând. Ar fi fost prea mult pentru el. Printre lacrimi puteam să-i văd pe ceilaţi înghesuindu-se la fereastră, fluturînd frenetic din mâini şi încercînd să strige ceva prietenilor şi rudelor de afară, frîngându-şi mâinile şi plîngând. Apoi, cu o smucitură, trenul se puse în mişcare şi un vaier ascuţit se ridică din vagoane şi din muţimea de afară.          Aveam cincisprezece ani şi am descoperit că sunt cel mai tînăr deţinut din vagonul meu, dar nu şi cel mai scund, pentru că aveam un metru şi optzeci şi cinci şi optzeci şi unu de kilograme. În vagon se mai aflau doi ingineri, un doctor şi fratele unuia dintre profesorii de la şcoala mea. Pe cei mai muţi dintre restul deportaţilor îi văzusem întîmplător, fie pe stradă, fie auzisem despre ei. M-a izbit ciudăţenia faptului că nici doctorul şi nici inginerii nu încercaseră să facă ceva ca să instaureze vreun fel de ordine printre aceşti oameni care se văitau într-una. Ca bărbaţi cu o anume poziţie socială trebuiau măcar să încerce să-i consoleze, în special pe femeile care boceau şi care făceau cel mai mare zgomot. Începusem deja să-mi pierd respectul faţă de oameni. Îi credeam pe toţi nespus de slabi.          Imaginea tatei îmi revenea într-una înaintea ochilor. M-am forţat să o alung din minte şi m-am aşezat într-un coţ ca să pot cugeta la situaţia mea. Nu era nimeni acolo pe care să-l cunosc îndeajuns ca să vorbesc cu el despre asta şi m-am simţit teribil de singur în mijlocul acestui haos.          În ciuda tuturor acestor lucruri încă mai era o scînteie de speraţă ca destinaţia trenului să nu fie un lagăr de muncă forţată sovietic, dar speranţa e speranţă iar logica e logică. Am hotărît că, indiferent unde aveau să ne ducă, acolo trăiau şi munceau aţi oameni. Avea să fie doar o problemă de adaptare. Apoi m-am gândit la evadare. Citisem cărţi şi auzisem istorisiri despre evadări din lagărele de prizonieri şi capul meu era plin de planuri despre tuneluri şi sute de diferite moduri de a înşela gardienii şi poliţia. Voi trăi şi voi vedea.          Eram plin de curiozitate în privinţa Uniunii Sovietice. În ultima vreme auziserăm o muţime de lucruri bune despre asta. Era începutul lui patruzeci şi cinci şi trupele ruseşti ocupaseră România de patru luni. România fusese aliata Germaniei şi, dintr-o dată, întorsese armele cînd ruşii trecuseră graniţa în urma trupelor armatei germane care se retrăgea din faţa lor. Soldaţii cantonaţi în Braşov erau nişte sălbatici. Serile bîntuiau străzile bînd şi cîntînd, jefuiau magazine şi aprindeau focuri în mijlocul străzii la care-şi găteau puii furaţi. Cîţiva dintre soldaţi erau femei şi una dintre ele ieşise într-o seară pe stradă purtînd o pijama de mătase, pe care o cumpărase într-un magazin de lenjerie de lux. Toţi o crezuseră nebună şi în cele din urmă cineva i-a spus că acele lucruri erau doar pentru dormit. Am aflat că n-aveau aşa ceva în Rusia şi totuşi se spunea că era Paradisul Muncitorilor.          Gândurile mi-au fost întrerupte de o foame cumplită. Muţi dintre deţinuţi fuseseră ridicaţi de acasă şi putuseră să ia cu ei hrană, săpun, prosoape sau îmbrăcăminte. Tot ce aveam cu mine erau trei cărţi: o Istorie a României, o Geografie şi o Istorie a Germaniei. Puţin mai tîrziu fratele profesorului mi-a oferit puţină pîine şi cîrnaţi. Am spus "Nu, muţumesc!", dar mai tîrziu, noaptea, m-a mai îmbiat o dată şi am fost foarte bucuros să mănînc ceva. În ziua următoare ruşii au început să ne dea raţii de pîine şi supă.          Era ianuarie şi un frig aspru. Un godin aprovizionat cu o mică raţie de cărbune era singura noastră sursă de căldură şi frigul se strecura prin sutele de crăpături ale pereţlor. Dormeam cu rîndul. De fiecare parte a vagonului se aflau două rînduri de scînduri care puteau găzdui cam douăzeci de oameni. Cînd cineva se întorcea, cei cinci tovarăşi de pat trebuiau să se întoarcă şi ei. Era acel fel de somn pe care îl dormi în călătoriile lungi cu trenul sau autobuzul. Ce conta, de fapt, era că pentru şase ore îţi scuteai picioarele de greutatea trupului. După asta deveneai atît de nervos încât nu mai puteai suporta şi trebuia să te ridici în picioare şi să te mişti.          În trei zile am ajuns la graniţa rusească şi a trebuit să ne mutăm în alt tren, pentru că distanţa dintre şine e diferită în Rusia. Cele două trenuri erau trase alături, la vreo zece metri distanţă unul de celălalt şi deţinuţii erau trecuţi dintr-o parte în cealaltă pe rînd, în ordinea vagoanelor. M-am gândit să mă ascund sub priciuri, dar cînd vagonul nostru a fost golit, am fost număraţi pe măsură ce ieşeam şi i-am văzut pe gardieni verificînd interiorul vagoanelor înainte de a urca. Am fost lăsaţi peste noapte în trenul rusesc şi dimineaţa următoare, la răsăritul soarelui, am pornit. Trenul s-a tîrît în susul unui deal şi la o curbă am putut vedea prin fereastră, departe, înaintea noastră, locomotiva. Era un tren foarte lung. Se pare că adăugaseră încă patruzeci sau cincizeci de vagoane în câteva dintre gările în care ne opriserăm. Mă întrebam încotro ne îndreptam. Ţinutul era plat şi dezolant, kilometru după kilometru. Din cînd în cînd treceam pe lîngă câte un sat mic, înconjurat de cîmpuri pustii, acoperite cu zăpadă.          În a doua săptămînă, în timp ce ne găseam înzăpeziţi pe o linie secundară, cîţiva dintre bărbaţi au început să joace cărţi. După ce au încercat câteva jocuri, s-au hotărît la "21". Se vede că îi atrăgea ceva din hotărîrea jocului. Mă fascina să-i privesc. Atmosfera s-a schimbat imediat - din cea a unui transport de deportaţi, în cea a unui cazino. Pentru un timp toţi s-au strîns în jurul jucătorilor, schimbînd în şoaptă păreri despre o carte sau alta şi, pentru prima dată într-o săptămînă, lîngă sobă s-a făcut un loc liber. Am deschis uşiţa şi am privit cărbunii strălucind şi arzînd cu flăcări albastre. Am descoperit destul de surprins că nu mai văzusem arzînd cărbuni. Atunci m-am simţit din nou copil, acasă, în serile lungi de iarnă, cu buştenii arzînd în căminul enorm, cu uriaşul de tata şi mama şi surorile. O voce îmi întrerupse gândurile:          - Închide uşa sobei, puştiule, o să ardă mai bine!          Am închis uşiţa şi am dat locul altcuiva. Din lipsă de altă preocupare mi-am îndreptat atenţia către jocul de cărţi. Mizele ajungau foarte sus. Se întîmpla să am în buzunare douăzeci de mii de lei, adică aproape o sută şaizeci şi cinci de dolari înainte de război, pe care-i cîştigasem la aşa-numita piaţă neagră. Fusesem unul dintre nenumăraţii tineri care profitau de ocaziile pe care inflaţia le creează la vreme de război, în special în ţările ocupate. De câteva luni de cînd ruşii ocupaseră Braşovul tot auzisem la şcoală sute de discuţii despe comerţul cu ofiţerii ruşi. Unui băiat i se dăduseră treizeci de mii de lei pentru bicicleta lui. Părea o sumă enormă de bani, deşi aproape totul costa de cel puţin o sută de ori preţul lui normal. De obicei, o bicicletă se vindea cu o mie de lei. Auzisem că ofiţerul care cumpărase bicicleta căuta un acordeon. Ăsta era un adevărat noroc, căci aveam un acordeon minunat pe care mi-l dăduse tata cînd împlinisem paisprezece ani. Mă gândisem că dacă-l puteam vinde pentru o sumă mare, mi-ar fi fost uşor să cumpăr altul şi să-mi mai şi rămînă ceva pe deasupra. Mă dusesem la ofiţerul cu pricina şi ne înţelesesem îndată pentru o sută de mii de lei. Primisem banii în cea mai mare parte în monede de argint de o sută şi cinci sute de lei - îmi luase o oră să-i număr. Ascunsesem optzeci de mii acasă şi încă nu mă hotărîsem ce să fac, cînd fusesem arestat cu restul în buzunar. Dar în timpul celor patru sau cinci zile câte trecuseră, mă bîntuise un sentiment de vinovăţie, pentru că nu-mi consultasem părinţii mai înainte. Mă gândisem că dacă le-aş fi arătat un acordeon mai mare, plus optzeci de mii de lei, m-ar fi felicitat. Dar nu prea eram sigur.          După ce m-am gândit la asta şi mi-am pipăit o vreme banii din buzunare, am hotărît să-mi încerc norocul. Am cîştigat, am pierdut şi am cîştigat din nou. La un moment dat am tras optsprezece şi am pus toţi banii mei pe masă. Trei partide mai tîrziu avam patru sute de mii. Am pierdut iute cea mai mare parte a lor şi apoi i-am cîştigat la loc, ba chiar şi aţii pe de-asupra şi am sfîrşit cu cinci sute de mii. Într-o situaţie obişnuită aş fi fost foarte fericit, dar, în timp ce mă uitam la bani, mă îndoiam că o să-mi folosească la ceva în Rusia, fiindcă, probabil, aveau să ne ia lucrurile la sosire.          După ce s-a terminat partida, o femeie a început să îngîne un cîntec bisericesc, deprimant. O altă femeie i se alătură şi în curînd tristeţea se aşternu peste vagon, dar doi dintre jucătorii mai dezgheţaţi salvară situaţia lălăind câteva cîntece de cîrciumă.[1]aa În toiul balamucului ăsta, am aţipit.          Cam la două-trei zile ne opream şi paznicii lăsau cîţiva oameni să iasă, să aducă mîncare şi apă. Fiecare vagon avea dreptul la două găleţi de apă, iar fiecare grup de cinci oameni împărţea o pîine pe zi. În plus, se distribuia nişte supă subţire de varză şi kaşa - terci de secară. De fiecare dată mă ofeream voluntar pentru aceste corvezi, pentru că mă scăpau puţin de neîntreruptele văicăreli. Trebuia să mă îndepărtez de ele, chiar dacă zăpada se înăţa pînă la genunchi iar eu purtam o pereche de pantofi uşori, negri. Cînd ajungeam înapoi la vagon picioarele îmi erau ude leoarcă. După o săptămîna pantofii deveniră albi şi începură să crape pe la cusături. Am început să mă îngrijorez, închipuindu-mi cum ar fi fost să rămîn descuţ tot restul iernii.          Merita să iei parte la corvezi în special cînd ne opream în micile sate sau orăşele. În timp ce ne îndreptam către punctele de distribuire a mîncării, cercetam oamenii pe care îi întîlneam căci, după propaganda comunistă, intrasem în Paradisul Muncii. Dar n-am văzut nimic altceva decât oameni cu chipuri coţuroase care scuipau spre noi de fiecare dată cînd aveau ocazia. Cîţiva dintre bărbaţi erau atît de pricepuţi la sportul ăsta că, în ciuda faptului că mă aflam de partea ţintelor, am fost obligat să le admir iscusinţa. La început însă nu mă puteam dumiri de ce ne urau atît. Treptat am înţeles că, pentru aceşti oameni, deţinuţii reprezentau duşmanul care le jefuise şi devastase pămîntul. Deci, în mînia lor neputincioasă, ei îşi scuipau, literalmente, ura. Cei care ne urau mai mult scuipau cel mai prost, căci, ca de obicei, emoţia încurca lucrurile.          De fiecare dată cînd aveam ocazia, mă duceam la fereastra vagonului şi priveam vastul ţinut neted. Nu era împărţit în pătrate de garduri şi drumuri în felul în care este cea mai mare parte a Europei. Cât cuprindeai cu ochii nu se vedeau altceva decât cîmpii acoperite de zăpadă.          Drumul a durat trei săptămîni. Întunericul se înstăpînea pe la trei şi jumătate sau patru după-amiaza. Câteodată eram lăsaţi două sau chiar trei zile pe o linie secundară. Frigul era teribil şi tremuratul ne storcea toată energia. Dinţii mei clănţăneau cât era noaptea de lungă. Dimineaţa, istovit de această încordare continuă, încercam să-mi pun sîngele în mişcare rotindu-mă prin vagon. Dar toată lumea încerca să facă acelaşi lucru şi trupurile noastre se înghionteau într-una. Abia aşteptam corvezile, deşi picioarele mele o încasau zdravăn de fiecare dată cînd ieşeam în zăpadă. Nesfîrşitul stat în picioare, schimbîndu-mi greutatea trupului de pe un picior pe altul, rareori aşezat, aproape fără să dorm, oră după oră, zi după zi, era prea greu de îndurat.          Ce-mi zgândărea cel mai mult nervii erau rugăciunile cu voce tare ale acestor oameni deja bătuţi de soartă. O, cum se mai rugau! Se rugau Domnului, lui Iisus Cristos şi Fecioarei Maria să-i ajute, să-i ducă înapoi acasă, dar nimeni nu părea să-i audă pentru că încet, dar sigur, ne adînceam mai mult şi mai mult în Rusia, pînă cînd, într-o zi, am trecut uriaşul rîu Nipru. Am putut să privesc timp de cinci minute Dniepropetrovskul; era un oraş mare, împărţit de rîu în două părţi - de Est şi de Vest. Oraşul arăta exact ca şi oamenii: neîngrijit, urît, risipit, cenuşiu.           Citiți mai departe după ce descărcați cartea de la atasamente                

                Introducere Nu s-a aruncat nicio lumină nouă asupra motivului pentru care ţările sărace sunt sărace, iar ţările bogate sunt bogate.   Paul Samuelson, 1976[1]     În iunie 1836, Nathan Rothschild a plecat de la Londra la Frankfurt pentru a participa la nunta fiului său Lionel cu nepoata sa (verişoara lui Lionel, Charlotte) şi pentru a discuta cu fraţii săi despre intrarea copiilor lui Nathan în afacerea familiei. Nathan era probabil cel mai bogat om din lume, cel puţin în active lichide. E inutil să mai spunem că îşi putea permite absolut orice. Nathan, la vremea respectivă în vârstă de 59 de ani, avea o stare bună de sănătate, deşi era puţin corpolent, plin de energie, neobosit în pasiunea lui pentru muncă şi înzestrat un temperament îndărătnic. Cu toate acestea, atunci când a plecat de la Londra, suferea de o inflamaţie în zona lombară, spre baza coloanei vertebrale. (Un medic german a pus diagnosticul de furuncul, însă este posibil să fi fost un abces[2].) În ciuda tratamentului medical, această inflamaţie a supurat şi a devenit dureroasă. Însă nu a contat: Nathan s-a ridicat din patul de suferinţă şi a participat la nuntă. Dacă ar fi fost ţinut la pat, nunta s-ar fi oficiat la hotel. În ciuda durerilor sale, Nathan a continuat să se ocupe de problemele de afaceri, iar soţia lui scria după dictare. Între timp, marele doctor Travers a fost convocat de la Londra şi, cum nu a reuşit să rezolve problema, a fost chemat un chirurg german de seamă, probabil ca să deschidă şi să cureţe rana. Nimic nu a avut efect; otrava s-a răspândit; iar în data de 28 iulie 1836, Nathan a murit. Se spune că porumbelul călător al lui Rothschild a purtat următorul mesaj înapoi la Londra; Il est mort. Probabil că Nathan Rothschild a murit în urma unei septicemii cu stafilococ sau streptococ – ceea ce se numea infecţie a sângelui. În lipsa unor informaţii mai amănunţite, este greu de spus dacă l-a ucis furunculul (abcesul) sau infecţia secundară, generată de bisturiele chirurgilor. Asta se întâmpla înainte de apariţia teoriei microbiene, deci înaintea oricărei noţiuni de importanţă a igienei. Pe vremea aceea nu existau substanţe bactericide, cu atât mai puţin antibiotice. Şi iată cum omul care îşi permitea să cumpere orice a murit din pricina unei banale infecţii, tratată cu uşurinţă astăzi de oricine ajunge la un medic sau la un spital, ba chiar la o farmacie. Medicina a evoluat enorm faţă de epoca lui Nathan Rothschild. Însă medicina mai bună, mai eficientă – tratamentul bolilor şi vindecarea rănilor – este doar un aspect al situaţiei. Speranţa crescută de viaţă din ultimii ani a fost dată, în bună parte, mai curând de câştigurile legate de prevenire şi de un trai mai curat decât de o medicină mai bună. Apa curată şi înlăturarea promptă a reziduurilor, alături de îmbunătăţirea igienei personale, au contat enorm de mult. Foarte multă vreme, principalul ucigaş a fost infecţia gastrointestinală, transmisă de pe reziduuri pe mâini, iar apoi pe alimente şi în tractul digestiv; iar acest inamic nevăzut, însă mortal, omniprezent, era susţinut din când în când de microbi cauzatori de epidemii, precum vibrionul holeric. Cea mai propice cale de transmitere o reprezenta toaleta aflată în afara casei, unde contactul cu reziduuri era favorizat de lipsa hârtiei igienice şi a lenjeriei intime lavabile. Cine poartă haine din lână – care nu se spală bine – are mâncărimi şi se scărpină. Aşa că mâinile erau murdare, iar marea greşeală consta în faptul că oamenii nu se spălau pe mâini înainte de a mânca. Iată de ce grupurile religioase ce recomandau spălatul pe mâini – evreii, musulmanii – prezentau rate mai scăzute ale îmbolnăvirii şi mortalităţii, lucru ce nu era întotdeauna în avantajul lor. Oamenii se lăsau uşor convinşi că, dacă mureau mai puţini evrei, asta se întâmpla deoarece otrăviseră fântânile creştinilor. Soluţia a fost găsită nu în schimbarea credinţelor sau doctrinelor religioase, ci în inovaţia industrială. Principalul produs al noii tehnologii pe care o cunoaştem drept Revoluţia Industrială a fost bumbacul ieftin, care se mai şi spală; şi, odată cu el, săpunul fabricat în masă din uleiuri vegetale. Pentru prima oară, omul de rând îşi putea permite lenjerie intimă, cunoscută odinioară drept olandă de corp, deoarece acesta era materialul lavabil pe care oamenii cu stare îl purtau direct pe piele. Aceştia se puteau spăla cu săpun, ba chiar puteau face baie, deşi îmbăierea prea frecventă era văzută drept un semn de murdărie. De ce ar fi nevoiţi oamenii curaţi să se spele atât de des? Mă rog, nu mai contează. Igiena personală s-a schimbat radical, astfel încât, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, oamenii de rând duceau adesea o viaţă mai curată decât regii şi reginele veacului anterior. Cel de-al treilea element al scăderii ratei îmbolnăvirii şi mortalităţii a fost reprezentat de alimentaţia mai bună. Aceasta s-a datorat în bună parte creşterii rezervelor de alimente şi, mai mult decât atât, transportului mai eficient şi mai rapid. Perioadele de foamete, deseori produsul penuriilor locale, au devenit din ce în ce mai rare; alimentaţia s-a diversificat tot mai mult şi s-a îmbogăţit în proteine animale. Aceste schimbări s-au tradus, printre altele, în constituţii mai înalte şi mai puternice. Acesta a fost un proces mult mai lent decât câştigurile ce au ţinut de medicină şi igienă, care au putut fi instituite de sus în jos, deoarece a depins în bună parte atât de obiceiuri şi gusturi, cât şi de venituri. În Primul Război Mondial, turcii care au înfruntat corpul expediţionar britanic la Gallipoli au fost uimiţi de diferenţa de înălţime dintre trupele hrănite cu fripturi şi carne de oaie din Australia şi Noua Zeelandă şi tinerii piperniciţi din orăşelele britanice. De asemenea, oricine urmăreşte populaţiile care au emigrat din ţări sărace în ţări bogate va observa că odraslele acestora sunt mai înalte şi mai bine făcute decât părinţii lor. În urma acestor progrese, speranţa de viaţă a crescut simţitor, în vreme ce diferenţele dintre ţările bogate şi cele sărace s-au estompat. Cauza majoră a mortalităţii în rândul adulţilor nu mai este infecţia, cu precădere infecţia gastrointestinală, ci e reprezentată mai curând de bolile degenerative ale vârstei a treia. Cele mai mari câştiguri s-au înregistrat în rândul naţiunilor industriale bogate ce oferă asistenţă medicală tuturor, însă şi unele ţări mai sărace au obţinut rezultate impresionante. Progresele înregistrate în medicină şi igienă ilustrează un fenomen mult mai amplu: câştigurile obţinute în urma aplicării cunoaşterii şi ştiinţei în tehnologie. Acestea ne dau motive de speranţă în ceea ce priveşte problemele ce se abat asupra prezentului şi a viitorului. Mai mult decât atât, ele ne îndeamnă spre iluzii precum viaţa veşnică sau chiar tinereţea veşnică. Totuşi, aceste iluzii, atunci când se sprijină pe ştiinţă, adică pe realitate, reprezintă visul celor bogaţi şi norocoşi. Câştigurile din domeniul cunoaşterii nu au fost distribuite în mod uniform, nici măcar în cadrul naţiunilor bogate. Trăim într-o lume a inegalităţii şi diversităţii. În mare, această lume este împărţită în trei tipuri de naţiuni: cele care cheltuiesc foarte mulţi bani ca să-şi menţină greutatea la un nivel scăzut; cele ai căror membri mănâncă pentru a supravieţui; şi cele ai căror membri nu ştiu de unde va proveni următoarea masă. Aceste diferenţe sunt însoţite de contraste pronunţate în ceea ce priveşte rata îmbolnăvirii şi speranţa de viaţă. Membrii naţiunilor bogate îşi fac griji legate de bătrâneţe, care se tot prelungeşte. Fac mişcare ca să se menţină în formă, măsoară şi combat colesterolul, îşi omoară timpul cu televizorul, telefonul şi jocurile, se consolează cu eufemisme precum „epoca de aur” şi le troisième âge. Cuvântul „tânăr” e bun; „bătrân” e peiorativ şi problematic. În acelaşi timp, locuitorii ţărilor sărace se chinuie să supravieţuiască. Ei nu au de ce să-şi facă griji în privinţa colesterolului şi a arterelor îngroşate, pe de o parte din pricina alimentaţiei sărace, iar pe de altă parte deoarece mor de tineri. Aceştia se străduiesc să-şi asigure bătrâneţea, dacă mai ajung până acolo, făcând mulţi copii, cărora să le insufle simţul obligaţiei filiale. Vechea împărţire a lumii în două blocuri de putere, Estul şi Vestul, nu mai este valabilă. Acum, provocarea şi ameninţarea majore le reprezintă discrepanţa privind bogăţia şi sănătatea care îi separă pe bogaţi de săraci. Aceştia sunt deseori numiţi Nord şi Sud, deoarece separarea este de ordin geografic; însă o categorisire mai precisă ar fi Vestul şi Restul, întrucât separarea este, de asemenea, de ordin istoric. Iată cea mai mare problemă şi principalul pericol cu care se confruntă lumea celui de-al treilea mileniu. Următorul motiv de îngrijorare este deteriorarea mediului înconjurător, iar cele două sunt strâns legate între ele – de fapt, sunt unul şi acelaşi. Sunt unul şi acelaşi deoarece bogăţia nu generează numai consum, ci şi reziduuri, nu numai producere, ci şi distrugere. Iar tocmai reziduurile şi distrugerea, care au sporit enorm odată cu productivitatea şi venitul, ameninţă spaţiul în care trăim şi în care ne desfăşurăm activităţile. Cât de mare este discrepanţa dintre cei bogaţi şi cei săraci şi ce se întâmplă cu ea? În mare şi pe scurt: diferenţa de venit pe cap de locuitor dintre cea mai bogată naţiune industrială, să zicem Elveţia, şi cea mai săracă ţară neindustrială, Mozambic, este de circa 400 la 1. În urmă cu 250 de ani, această discrepanţă dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci era, probabil, de 5 la 1, iar diferenţa dintre Europa şi, să zicem, Asia de Est sau de Sud (China ori India) era de aproximativ 1,5—2 la 1[3]. Se acutizează această discrepanţă în zilele noastre? La extreme, categoric da. Anumite ţări nu numai că nu câştigă, ci devin din ce în ce mai sărace, în mod relativ şi, uneori, absolut. Unele abia dacă mai supravieţuiesc. Altele se redresează. Sarcina noastră (a ţărilor bogate), atât în interesul nostru, cât şi al lor, este de a le ajuta pe cele sărace să devină mai sănătoase şi mai bogate. Dacă nu vom face acest lucru, ele vor încerca să ia ceea ce nu pot produce; şi, dacă nu pot câştiga din exportul bunurilor de larg consum, vor exporta oameni. Pe scurt, bogăţia este un magnet irezistibil; iar sărăcia are potenţialul unui teribil agent de contaminare: nu poate fi izolată, iar pacea şi prosperitatea noastră depind, pe termen lung, de bunăstarea altora. Cum vor face alţii acest lucru? Cum putem fi de ajutor? Volumul de faţă se va strădui să contribuie la o soluţie. Accentuez cuvântul „contribuie”. Nimeni nu deţine o soluţie simplă şi toate panaceele propuse se încadrează în aceeaşi categorie cu milenarismul. Propun să abordăm aceste probleme din punct de vedere istoric. Asta pentru că sunt istoric prin pregătire şi temperament, iar în situaţiile dificile de acest gen, este mai bine să faci ceea ce ştii şi faci cel mai bine. Însă fac asta şi întrucât cea mai bună modalitate de a înţelege o problemă este să te întrebi: cum şi de ce am ajuns în această situaţie? Cum au ajuns ţările bogate atât de bogate? De ce sunt ţările sărace atât de sărace? De ce a preluat Europa („Vestul”) controlul în privinţa schimbării lumii? O abordare istorică nu asigură un răspuns. S-au gândit şi alţii la aceste chestiuni şi au oferit diverse explicaţii. Majoritatea se încadrează în una dintre următoarele două teorii. Unii văd bogăţia şi dominaţia occidentale drept triumful binelui asupra răului. Europenii, spun ei, au fost mai inteligenţi, mai bine organizaţi, mai muncitori; ceilalţi au fost ignoranţi, aroganţi, leneşi, înapoiaţi, superstiţioşi. Ceilalţi inversează categoriile: europenii, spun ei, au fost agresivi, nemiloşi, lacomi, fără scrupule, ipocriţi; victimele lor au fost fericite, nevinovate, slabe – victime pasive şi, drept urmare, victimizate până la capăt. Vom vedea că ambele viziuni maniheiste au atât un sâmbure de adevăr, cât şi o doză de fantezie ideologică. Lucrurile sunt întotdeauna mai complicate decât ne-ar plăcea nouă să fie. O a treia teorie ar susţine că dihotomia Vestul-Restul este pur şi simplu falsă. În curentul amplu al istoriei mondiale, Europa este un participant întârziat, beneficiind în mod gratuit de realizările celor de dinaintea sa. Această afirmaţie este, în mod evident, incorectă. După cum o arată dovezile istorice, în ultimii o mie de ani, Europa (Vestul) a fost principalul vehicul al dezvoltării şi modernităţii. Rămâne însă aspectul moral. Unii ar spune că eurocentrismul nu este benefic pentru noi, pentru lumea întreagă, şi că ar trebui, prin urmare, evitat. Persoanele respective ar trebui să-l evite. Cât despre mine, eu prefer adevărul în detrimentul curentelor de gândire. Mă simt mai stăpân pe terenul meu.   [1] În „Illogic of Neo-Marxian Doctrine”, p. 107. [2] Thus Wilson, Rothschild, p. 102. [3] Mă sprijin aici, cu câteva modificări, pe estimările îndrăzneţe ale lui Paul Bairoch, „Écarts internationaux des niveaux de vie avant la Révolution industrielle”, Annales. Économies, Sociétés, Civilisations, nr. 34, 1 (ianuarie-februarie 1979), pp. 145—171. Dacă am calcula în termeni reali (PPP), anvergura PIB-ului (produs intern brut) este oferită în Human Development Report 1996 ca fiind de 80 la 1. Ram, „Tropics and Human Development”, p. 1.         Citește mai departe după ce descarci cartea de la atasamente