Andrei Plesu

A murit Ronald Reagan. La căpătâiul lui, nu s-au auzit decât cuvinte de preţuire. In timpul vieţii, şi mai ales în timpul preşedinţiei sale, fusese clasat insa de „lumea buna” în categoria „băieţilor rai”. Mai întâi era republican, ceea ce, pentru „lumea buna” (adică pentru stânga luminata de pretutindeni) era, din principiu, un minus. Apoi era un simplu actor – şi inca unul de mana a doua – ceea ce il făcea suspect de histrionism, incultura şi primitivism politic. Mai grav inca era anticomunismul lui „grosolan”. Cum îşi putuse permite un preşedinte american sa declare ca Uniunea Sovietica e un „imperiu al răului”? Cum sa admiţi, daca eşti un om fin, citit şi bine orientat ideologic, ca marxism-leninismul e de aruncat la gunoi, aşa cum îndrăznise sa spună Reagan inca din 1982? Au mai fost şi „Irangate”, şi finanţarea rebelilor din Nicaragua, şi „Războiul Stelelor” (care va sa zică înarmare răutăcioasă), şi sprijinirea mujahedinilor din Afganistan, s.a.m.d. Una peste alta, omul era un reacţionar, un exponent tipic al imperialismului, o fiara capitalista, fara lecturi şi fara scrupule. Doar tarile Europei de Est il priveau cu simpatie, orbite cum erau de ura lor (iraţională) împotriva sovietelor şi a democraţiilor populare. Astăzi se recunoaşte, totuşi, ca radicalismul preşedintelui american a contribuit decisiv la surparea sistemului geo-politic de la Yalta şi ca fraza de încheiere a discursului sau de lângă zidul Berlinului („Domnule Gorbaciov, dărâmaţi zidul acesta!”) a avut o dimensiune profetica. Despre morţi numai de bine.           Voluptatea de a blama America şi pe mai toţi preşedinţii ei a rămas insa un hobby al intelighenţiei mondiale. E semnul de recunoaştere al „oamenilor de bine”, expresia singurei gândiri politice corecte. Jean-Fransois Revel a făcut, în „Obsesia antiamericana”, un tulburător inventar al acestui hobby. S-ar zice ca Statele Unite au o predilecţie morbida pentru conducători deviaţi: Truman, vânzătorul de cravate, Carter, vânzătorul de alune, Reagan, starul de filme B, Glenn Ford, (incapabil, cum se spunea, sa meargă şi sa mestece chewing-gum în acelaşi timp), teroristul fundamentalist Bush Junior etc. Numai J. F. Kennedy, căsătorit cu o doamna de educaţie europeana şi asasinat de forte obscure, a reabilitat cat de cat oficiul prezidenţial. In rest – o tara guvernata de „băieţi rai” şi animata de instincte sălbatice. De la Simone de Beauvoir, care deplângea, după al doilea război mondial, ocuparea Franţei de către americani, pana la Habermas, care avertizează, astăzi, asupra „unilateralismului” iancheu, datorat tristei dispariţii a Uniunii Sovietice, linia exasperării „civilizate” fata de monstrul atlantic e continua. E drept, nu toţi americanii sunt defecţi. Exista, slava Domnului, destui americani antiamericani. Exista şi mari gesturi recuperatoare. (De pilda, participarea doamnei Madeleine Albright, în calitatea ei de secretar de stat, la aniversarea a cincizeci de ani de viaţa ai partidului comunist nord-corean, în toamna lui 2000). Dar imaginea de ansamblu ramane sumbra. Est-europenii şi dreapta europeana încearcă în zadar sa salveze aparentele, fluturând, dinaintea neamurilor, o alta lista de „băieţi rai”: Saddam Hussein (cu care, în 1998, Kofi Annan invita lumea sa facă „business”), Gaddafi, Kim Jon Il, Mugabe, Mao Tse Dun, Pol Pott şi Fidel Castro. E o diversiune. Adevăraţii băieţi rai sunt alţii. Nu Ceauşescu, ci Margaret Thatcher, nu Putin, ci Tony Blair, nu Stalin, conducătorii chinezi şi iranieni, ci Ronald Reagan, George W. Bush şi Berlusconi. Ăştia sunt marii agenţi ai râului, ăştia pregătesc şi „implementează” acte de terorism abominabile, ăştia exporta dictaturi, ăştia ameninţa instituţiile democratice şi statul de drept. Din fericire, ei mor din când în când, lăsându-ne sa oblojim cultul celorlalţi. Aflu din ziare ca (lamentabilul) preşedinte Bush a spus, curând după moartea lui Reagan, în zorii celebrării istoricei „D Day”: „A făcut ceea ce trebuia sa facă!” aşa cred şi eu. Dar asta nu-i va împiedica pe oamenii de bine din lumea întreagă sa demonstreze maine împotriva imperialismului american, purtând în vârf de bat portretul lui Che Guevara.                                                                           SFÂRŞIT  

Cuvânt de deschidere de Andrei Pleşu.           Domnule Preşedinte, Excelenţe, Doamnelor şi Domnilor, Vi s-a spus, şi vi se va mai spune mereu că va aflaţi în ţara lui Mircea Eliade. O ştiaţi şi fără să vi se spună. România nu poate găzdui un congres de istoria religiilor, fără să invoce patronajul unui cercetător de notorietatea şi anvergura lui Eliade, născut în România, format în România şi legat de limba română în asemenea măsură, încât prima versiune a mai tuturor cărţilor lui a fost una românească. Dar mă simt dator să vă spun şi altceva, ceva care vă este, cu siguranţă, mai puţin cunoscut: nu sunteţi doar în ţara de obârşie a lui Eliade; sunteţi şi în ţara în care, pentru lungi perioade de timp după ultimul război, Eliade a fost un autor interzis. De câteva ori, s-a reuşit străpungerea acestui embargo. Dar, ideologic vorbind, Eliade a rămas un autor de underground, ceea ce nu s-a întâmplat întotdeauna în celelalte ţări foste comuniste. Interdicţia la care mă refer nu era legată – cum poate veţi fi înclinaţi să credeţi – de publicistica de extremă-dreaptă imputabilă tânărului Eliade. Era vorba, pur şi simplu, de inapetenţa ateismului oficial pentru teritoriul studiilor religioase. Ideologii regimului stabiliseră că Eliade, pe lângă faptul de a fi transfug, avea şi vina de a fi „obscurantist”, „idealist”, „reacţionar” etc. Sfera religiei era principial condamnată, sau, în cel mai bun caz, constrânsă la o subzistenţă marginală, discretă, de ghetou. Această specie de cenzură ideologică nu a reuşit să atenueze viaţa religioasă a oamenilor, chiar dacă i-a impus limite şi precauţii inhibitorii. Ea a reuşit, însă, să reducă studiile religioase la un strict necesar apologetic, la un minimum fără nici o iradiere. Cu câteva spectaculoase excepţii, teologia epocii a evoluat anemic, iar cercetarea academică în materie, respectiv disciplina „istoria religiilor” a fost evacuată din licee şi universităţi. În ultimii ani ai regimului comunist, se ajunsese la severităţi tragicomice. Nu mai puteau apărea albume de artă medievală pentru că nu se tolerau imagini de biserici şi sfinţi, toate cuvintele vocabularului religios curent erau proscrise. Cine avea o vocaţie legată de sfera religiilor trebuia fie să şi-o camufleze abil, fie să plece din ţară, cum a făcut-o amicul meu Ioan Petru Culianu. Găsesc că e bine să aveţi în minte situaţia aceasta pentru a înţelege coloratura specifică şi orientarea studiilor religioase în ţările postcomuniste. Balanţa dintre „trăitori” şi „experţi” a fost net dezechilibrată în favoarea celor dintâi.           Am impresia că în Occident lucrurile au evoluat invers: studiile religioase s-au dezvoltat pe un fond de secularizare tot mai accentuată, aşa încât între experienţa religioasă şi cercetarea academică s-a conturat o oarecare disjuncţie, dacă nu o radicală incompatibilitate. Neutralitatea, uneori chiar distanţa critică faţă de fenomenul studiat a devenit o garanţie de „obiectivitate” şi de rigoare metodologică. Pe scurt, noi am trăit riscul unei angajări religioase de natură să inhibe performanţa ştiinţifică, în vreme ce universitatea apuseană a trăit riscul unui indiferentism religios de natură să inhibe comprehensiunea. La limită, noi putem deveni victimele unei anumite specii de „fundamentalism”, în timp ce Vestul tinde să cadă în formula ateismului „luminat”, cu ale cărui excese propagandistice noi, cei din est, am avut de-a face până la saturaţie în regimul comunist.           S-ar zice că a venit momentul să ne reîntâlnim, să stăm de vorbă şi să ne corectăm unii prin alţii. Organizatorii acestui congres sunt câţiva tineri din noua generaţie de cercetători ai religiilor, care au reuşit performanţa de a îmbina o soliditate academică verificată prin fertile stagii în Apus cu o asumare în plan personal a problematicii religioase. Poate că energia de care au dat dovadă pentru a pune pe picioare imposibilul e, între altele, şi rezultatul acestei însumări a vocaţiilor: rigoarea metodologică şi informaţia masivă pe de o parte, capacitatea de identificare cu obiectul de studiu pe de alta. Le datorăm cu toţii mulţumirile noastre.           După o severă intervenţie chirurgicală, Marshall Mac Luhan a simţit nevoia să spună: „În sala de reanimare nu există atei”. Ei bine, ţările din estul european au trecut, după al doilea război mondial, printr-o traumă, care echivalează cu o intervenţie chirurgicală mutilantă. Iar perioada de tranziţie în care ne aflăm este o imensă sală de reanimare, în care ateismul e neconvigător. În definitiv, am supravieţuit unor vremuri nedemne nu atât prin curaj combativ, cât prin speranţă, răbdare şi credinţă. Vă doresc bun venit în sala noastră de reanimare şi sunt sigur că prezenţa dumneavoastră aici va avea un rapid efect vindecător.                                                                           SFÂRŞIT      

               Care-i problema? de Andrei Pleșu               Limbajul străzii, al politicienilor, al funcţionarilor publici, care va sa zică limbajul nostru, al tuturor, a consacrat, de o buna bucata de vreme, un soi de interogaţie retorica cu multipla folosinţă, un soi de replica vida, neruşinata, de natura sa închidă orice discuţie înainte ca ea sa înceapă: „Care-i problema?” „Ieri ai spus una şi acum spui alta!” „Si? Care-i problema?” „Ai întârziat doua ore!” „Da! şi care-i problema?” „Ai făcut o declaraţie mincinoasa!” „Treaba mea! Care-i problema?” Exista şi oarecari variaţiuni: „E vreo problema?”, sau „Si ce problema ai dumneata?”, sau „Care-i chestia?”. Ideea e ca semnalarea unei nereguli, admonestarea legitima, invocarea unei solicitări contrariate si, în genere, orice enunţ inconfortabil sunt simple fandoseli, afectări prosteşti, pretenţii burgheze.           Numai firile complicate şi inteligentele mediocre vad peste tot „probleme”. In realitate, lucrurile sunt simple şi în perfecta ordine! Ce atâta tapaj? De ce sa ne formalizam degeaba? Care-i problema? N-am înţeles! Te-ai trezit dumneata mai breaz decât alţii? Vezi-ţi, domnule, de treaba dumitale! Unde scrie ca trebuie sa dau cuiva socoteala? Ia nu mai face pe deşteptul! Ai vreo problema? N-ai decât! Du-te şi te plimba! Nu te mai baga unde nu-ţi fierbe oala! „Care-i problema?” e replica arogantei expeditive, a îndreptăţirii necondiţionate, a poziţiei de forţă. E un tip de reacţie care instituie arbitrarul, tupeul, impunitatea sfruntata. Nu trebuie îndreptat nimic pentru ca nu e nimic de îndreptat, nu trebuie căutate soluţii, pentru ca nu exista nimic de soluţionat, nu trebuie amendat nimic pentru ca totul e în regula. Lumea e o grădiniţă placida, fara asperităţi şi fara accidente. Numai cârcotaşii, duşmanii, elitiştii, „intelectualii” cauta nod în papura şi distribuie vinovaţii în dreapta şi în stânga. Ei nu vor sa priceapă ca a fi băiat deştept, băiat de băiat, a fi un tip „marfa”, e a nu problematiza inutil, a nu te lasă intimidat de scrupule muiereşti.           Interogaţia are, de fapt, un temei afirmativ, apodictic. „Care-i problema?” e expresia provocatoare a unei indemolabile suficiente. Ea înseamnă de fapt: „N-am probleme!”, sau „Nu e nici un fel de problema!” Dubiile sunt excluse, ezitările, blocajele, crizele – de asemenea. „S-ar părea ca în partidul dvs. exista unele disensiuni.” „Fals! N-avem nici un fel de probleme!” „Te-ai pregătit pentru examen?” „N-am probleme!” „Ce te faci daca te prinde politia?” „N-am probleme!” „De ce nu v-aţi anunţat pana acum un candidat la preşedinţie?” „O sa anunţăm, nu sunt nici un fel de probleme!” „Cum stam?” „N-avem probleme!” „Vom intra în UE în 2007?” „Nici o problema!” „E justiţia noastră independenta?” „Nu sunt nici un fel de probleme!” „De ce furi?” „Care-i problema?” „De ce scuipi pe jos?” „E vreo problema?” „De ce pui muzica atât de tare?” „N-am înţeles. Sunt la mine acasă. Care-i problema?”           S-ar zice ca trăim în Paradis. Ca sa dam de probleme, trebuie sa le căutăm cu lumânarea. Inocenţi, siguri de noi, bine-dispusi, contemplam lumea ca pe un depozit de enunţuri simple şi luminoase, fara interdicţii, fara constrângeri, pe scurt, fara de lege. Romania e cea mai buna dintre toate lumile posibile, iar romanii sunt, în eternitate, o naţie fara probleme. Probleme au alţii. şi fiindcă le au, le rezolva. La noi lucrurile sunt deja rezolvate. Stârpirea corupţiei, integrarea europeana, privatizarea, statul de drept, toate sunt la locul lor, bine ambalate, împlinite, bifate. Chiar şi alegerile par rezolvate dinainte. Ei si? Care-i problema?                                                                           SFÂRŞIT      

              Cum votam de Andrei Pleșu               Campania electorala face parte în asemenea măsură din metabolismul democraţiei, încât nimeni, la noi şi aiurea, nu mai sta sa reflecteze în chip genuin asupra procedurilor ei.           Ca toate lucrurile devenite obişnuinţă, alegerile nu se mai percep în spectaculoasa lor stranietate. Dar sa ne gândim putin. Din patru în patru ani, suntem invitaţi sa ne alegem liber conducătorii. Nu conducători de parada, nu simple portrete de aparat, ci administratori eficienţi care sa rezolve nerezolvabilul, sa tina în funcţiune mecanismele vitale ale tarii. Care ar trebui sa fie criteriile noastre? Cum alegem un bun instalator, un profesor bun, sau un bun medic? De regula, întrebam în dreapta şi în stânga, ne interesam de isprăvile lor profesionale, de renume, de calitatea lor meşteşugăreasca. Nu ţinem cont nici de înfăţişare, nici de oratorie, nici de interese exterioare propriului nostru interes. Exista, evident, meseriaşi care îşi fac reclama cu mai multa sau mai putina abilitate, dar niciunul nu se poate întreţine pe termen lung, daca nu-şi confirma, de fiecare data, dexterităţile. Ceea ce decide e, în ultima instanţă, competenta, clientela satisfăcută, succesul de piaţă.           Dar cum procedam când e vorba sa alegem elita administraţiei naţionale? Nu procedam în nici un fel. Nu întreprindem investigaţii responsabile, nu comparam grade de pricepere, nu cerem scrisori de recomandare. Ne uitam, pur şi simplu, la televizor, citim ziarele şi căscam gura pe strada dinaintea afişelor electorale. Candidaţii, la randul lor, se străduiesc sa ne devina simpatici. Ei etalează, carnavalesc, o veselie inexplicabila, cu muzici mobilizatoare, sloganuri victorioase, aplauze, baloane, jocuri de artificii şi bancuri despre adversar. Un soi de chermeza nevrotica se desfăşoară tot mai abitir dinaintea privirilor noastre manipulate. Se fac promisiuni impudice, se rade viril, se gesticulează cu antren, se face risipa de buna dispoziţie şi de „simplitate” populara. Toţi surâd viitorului imediat cu o încredere pioniereasca, toţi par sa se distreze copios, ca şi când ar fi invitaţi la o nunta. Atmosfera generala e sprintara, când nu aluneca spre patos misionar şi îngrijorare apocaliptica. Scena geme de soluţii, de atitudini exemplare, de cuvinte mari. Lucrurile nu reuşesc, totuşi, sa treacă pragul unei mondenităţi de mana a doua, cu miza mica. Ai zice ca în joc e o medalie de oina.           Naţiunea e invitata la o întrecere tovărăşeasca, într-o ambianta care aminteşte când joia tineretului, când cheful cu lăutari. Oferta combatanţilor n-are nici o legătură cu nevoile clientului. E ca şi cum cauţi un tâmplar şi ti se aduce o balerina. Vrei o bucătăreasă şi ti se recomanda un acordeonist. Nu se înţelege de ce vânătorii de funcţii publice vor sa cucerească în stilul vedetelor de cabaret şi nici de ce electoratul îşi formulează preferinţele în acelaşi registru. Votul merge către candidatul mai bine tuns, mai bun de gura, mai băşcălios, mai iubitor de fotbal, mai sigur de sine. Contează şi cum ii arata nevasta, cum ii cad hainele, cum sta cu dinţii, cum le-o zice duşmanilor, cum îşi face cruce la liturghiile televizate şi cum dansează prin provincie hora unirii. Problema e ca ceea ce se cauta nu e nici un show-master, nici un prezentator de moda, nici un partener de petrecere, un june prim, sau un comic vestit al ecranului. Se cauta un om serios, cu talent managerial, cu ingeniozitate financiara, cu îndemânări precise: cineva care sa ştie cum e cu asfaltarea străzilor, cu impozitele, cu balanta comerciala, cu legislaţia muncii şi cu drepturile omului. Un „tehnician” riguros, un salahor tenace, care prefera sa fie antipatic decât sa minta profitabil.           Dar daca asta se cauta, ce e cu acest zgomotos spectacol de divertisment? Ce e cu zbanţuiala asta de iarmaroc? Cu ce ne putem alege, de vreme ce avem de a face cu o galerie de petrecăreţi veleitari şi lacomi? Cu vreun ginerica de cartier şi cu jubilaţia, de mult jinduita, a vieţii în democraţie…                                                                           SFÂRŞIT      

Daca Împărăţia lui Iisus „nu este din lumea aceasta” şi daca ce e al Cezarului trebuie separat de ce e al lui Dumnezeu, atunci dorinţa Înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu, arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului de a separa oficiul preoţesc de sfera politicului este perfect îndreptăţită, (…) iar protestele pe care le-a stârnit vin fie de la clerici cu nefireşti veleităţi publice, fie de la militanţi legalişti, care judeca abstract, fara sa ia nota de contexte şi fara sa priceapă substanţa însăşi a religiei. Pe de alta parte, Biserica nu lucrează într-un rarefiat spatiu supralumesc, ci în chiar carnea lumii, cu brutalităţile, promiscuităţile şi ispitele ei. Nu dispreţul de lume e conduita canonica a preotului, ci iubirea îngrijorată fata de soarta şi fata de şansele mântuirii ei. Am putea adăuga ca a prescrie preoţimii o forma de comportament public (a-i cere, în speţă, sa nu se angajeze politic) e, în fond, o atitudine de for public, adică, în ultima instanţă, un gest politic. Suntem, aşadar, confruntaţi cu o dilema: cum trebuie sa se mişte în lume o instituţie care nu e din lumea aceasta, cum poate cineva sa fie simultan în lume şi în afara ei?           O sugestie de răspuns a venit tot din partea I. P. S. Bartolomeu. El a vorbit, într-o pastorala, despre problema corupţiei din România, arătând ca ea e principalul obstacol în calea normalizării pe care ne-o dorim cu toţii. O declaraţie mai politica nici ca se poate. Şi totuşi, tocmai pentru ca ea vine din partea unui înalt reprezentant al Bisericii, ea nu este politica, sau este politica într-un fel care e refuzat politicienilor: e politica într-un mod apolitic. Cu alte cuvinte, preţul acestei declaraţii sta tocmai în faptul ca ea nu ilustrează o poziţie de partid, ca îndărătul ei nu e un interes electoral, ca ea exprima un punct de vedere care nu e „din lumea aceasta”. aşa trebuie sa vorbească Biserica. Despre toate ale lumii, dar dintr-o perspectiva transmundana. Când un arhiepiscop vorbeşte despre corupţie, el nu face un discurs de campanie, nu e suspect de demagogie, şi nu deplânge mizeria imediata a realităţii autohtone (desi e departe de a o ignora). Când un arhiepiscop vorbeşte despre corupţie, el se gândeşte la efectele ei vicioase asupra destinului comunitar, sub specie aeternitatis. El ştie ca o comunitate în care corupţia se simte la ea acasă, o comunitate care oblojeşte furtul, înşelătoria şi minciuna, o astfel de comunitate sta sub un pericol capital: nu acela de a ramane săraca, nu acela de a nu fi acceptata în Europa şi de a pierde toate trenurile reformei veritabile, ci acela de a-şi pierde sufletul. Conştiinţa noastră colectiva s-a trivializat pana într-atât, încât simpla invocare a sufletului şi a problematicii lui provoacă surâsuri. De suflet ne arde noua? Noi abia daca ne descurcam cu corpul: traversam o „tranziţie” în care s-ar putea sa ne lăsăm oasele. Pe acest fundal, a vorbi despre suflet pare o cochetărie demodata, un lux. Revine preotului sarcina ingrata, dar decisiva, de a-şi asuma acest lux vital. El face astfel politica, dar o face neînregimentat, în numele altor legi şi criterii decât cele de care se ocupa (sau ar trebui sa se ocupe) politicienii. A te ridica într-o şedinţă de partid şi a vorbi despre suflet e o nobila şi ridicola inadecvare. Trebuie sa fii în afara şi deasupra scenei politice, daca vrei sa fii auzit şi luat în serios.           Mi se va spune, poate, ca şi cetăţeanul responsabil, activistul civic, intelectualul critic, artistul nonconformist, pedagogul moralizator sau gazetarul independent vorbesc din afara si, într-un sens, de deasupra scenei politice. Dar în toate aceste cazuri, la tribuna se afla o voce particulara, un „eu” mai mult sau mai putin gonflat, o opinie omeneasca. Preotul insa nu e doar în afara scenei politice. E şi în afara eului propriu. Discursul lui, când e autentic, are o legitimitate impersonala. Mai exact, legitimitatea conferita de singura Persoana care înţelege lumea pentru ca a creat-o.                                                                           SFÂRŞIT