John Fowles

CUVÂNT ÎNAINTE.           DEŞI VERSIUNEA DE FAŢĂ NU ESTE, TEMATIC sau structural, o versiune nouă, specială a cărţii, ea este totuşi mai mult decât o ediţie revizuită. Un număr de scene au fost în mare parte rescrise şi câteva au fost adăugate. Am făcut acest pas neobişnuit mai ales datorită faptului – dacă scrisorile pot fi considerate un test – că această carte a suscitat cel mai mare interes în comparaţie cu tot ce am mai scris. De mult m-am învăţat cu faptul că scrierile care m-aţi satisfăcut cel mai puţin (motivat fiind de primii mei critici) continuă să mulţumească majoritatea cititorilor mei.           Romanul a apărut în 1965, după alte două, şi este primul, dar nu în virtutea datei de publicare. Am încercat să-l scriu la începutul anilor '50, pe parcurs, atât starea mea, cât şi naraţiunea trecând prin multe transformări. În forma originală era vorba de un element evident supranatural – o încercare de a reedita nuvela lui Henry James The Turn of the Screw. Nu aveam o idee coerentă nici cu privire la mersul vieţii şi nici la cel al cărţii. Eul meu obiectiv nu credea în acel moment că voi deveni un scriitor care va publica, celălalt eu, subiectiv, nu putea abandona efortul stângaci dar laborios de a produce o poveste şi tot ce-mi amintesc este că permanent aruncam pasaje la coş, fiind incapabil să descriu ceea ce doream. Atât tehnica, cât şi acea forţă bizară a imaginaţiei care mi se pare un fel de handicap al memoriei fată de realitate şi existentă – împiedicând evocarea faptului non-existent – mă făceau nefericit, mă ţintuiau în loc. Şi totuşi, atunci când succesul romanului The Collector, în 1963, mi-a dat încredere în literatura mea, a venit şi rândul acestui roman permanent torturat şi handicapat de a-şi impune drepturile înaintea altora pe care le încercasem în anii '50., dintre care, măcar două erau, presupun, mai realizate şi m-ar fi făcut chiar mai bine cunoscut, cel puţin în propria mea tară.           În 1964, am reluat lucrul şi am colaţionat şi rescris toate variantele deja scrise. The Magus a rămas cartea unui novice şi, pe lângă naraţiune, conţine notaţia explorării unui pământ necunoscut, o explorare adesea pornită pe căi greşite sau eronat concepute. Cititorul cu experienţă nu poate crede că forma finală publicată poate păstra caracterul dezordonat al scrierii produse cu naivitatea instinctului. Cele mai mari lovituri pe care criticii mi le-au dat au fost când au decis că această carte reprezintă o gimnastică deliberată a fanteziei, un joc cerebral. Aceasta înseamnă că eroarea cărţii consta în faptul că ascundea nesfârşitul şuvoi al scrierii sale.           Pe lângă evidenta influentă a lui Jung, ale cărui teorii mă interesau profund în acea vreme, au mai existat trei romane care au contribuit la scrierea acestuia. Modelul de care am fost conştient pe de-a-ntregul a fost Le Grand Meaulnes al lui Alain Fournier, motiv care m-a făcut să renunţ pe parcursul reviziei la un număr de referinţe prea directe. Paralela s-ar putea să nu fie foarte evidentă celui obişnuit să analizeze la nivel literal, dar The Magus ar fi fost o carte esenţial diferită dacă nu ar fi existat antecedentul francez. Forţa romanului Le Grand Meaulnes (pentru câţiva dintre noi în orice caz) de a produce o experienţă, alta decât cea literară, era exact ceea ce doream să adaug eu naraţiunii mele. Un alt defect al romanului meu, şi pe care nu-l pot remedia, provine din faptul că nu am fost capabil să văd că această dorinţă e tipică pentru adolescenţă. Cel puţin adolescenţa protagonistului lui Alain Fournier este deschisă şi specifică.           A doua influentă ar putea fi surprinzătoare, dar a provenit de la o carte care a obsedat imaginaţia copilăriei mele, Bevis de Richard Jefferies. Cred că romancierii încep să se formeze încă din copilărie, chiar dacă nu-şi dau seama. Bevis, ca şi Le Grand Meaulnes, proiectează o lume diferită de cea existentă sau de cea căreia copilul crescut într-o familie de mici burghezi marginali trebuia să i se integreze. Mă refer la această carte ca la una care mi-a imprimat un model profund, o stare din cele care nu se şterg chiar dacă am depăşit de mult şi evident acest tip de carte.           A treia carte care se află la originea cărţii mele, fără ca eu s-o fi recunoscut ca atare la vremea respectivă, o pot adăuga acum datorită perspicacităţii unei studente de la Universitatea din Reading care mi-a trimis, la câţiva ani după publicare, o scrisoare în care evidenţia numeroasele asemănări cu romanul lui Dickens Great Expectations. Ceea ce studenta nu ştia era faptul că acesta este singurul roman al lui Dickens pentru care am manifestat o admiraţie şi o dragoste absolută (un roman pentru care îi iert atâtea alte lucruri ce îmi displac în opera lui), că, în perioada când începusem să scriu romanul meu, predam, cu mare plăcere, un curs despre el, prezentându-l ca pe o carte exemplară şi că mult timp am cochetat cu ideea de a introduce un personaj feminin în locul lui Conchis. Nu am renunţat total la această idee deoarece există ceva din Miss Havisham în figura doamnei de Seitas. Un scurt pasaj introdus în ediţia de faţă reprezintă un omagiu la această influentă din umbră.           Trebuie să mă mai refer pe scurt la două schimbări mai de esenţă. În două scene, dezlănţuirea pasiunii este mai puternică, îndreptând astfel o lipsă anterioară de curaj. Cealaltă schimbare este în finalul cărţii. Nici în prima versiune nu intenţionasem să închei în mod misterios, aşa cum unii cititori au avut senzaţia. Cred că ei nu au acordat îndeajuns de multă atenţie celor două versuri din Pervigilium Veneris de la sfârşit. Recunosc faptul că ar fi trebuit să declar propria mea soluţie pentru sfârşit într-un chip mai puţin ambiguu. De data aceasta o fac.           Nici un scriitor nu recunoaşte cu plăcere care au fost cele mai intime influente de ordin biografic din opera sa şi care rareori sunt legate de evenimente, de activităţi exterioare. Eu nu fac excepţie. Insula mea, Phraxos (insula „îngrădită”) a fost de fapt insula Spetsai unde am predat în 1951 şi 1952 la un internat particular, diferit în acei ani de cel din carte. Dacă l-aş fi descris fidel, aş fi scris un roman umoristic.           Binecunoscutul milionar grec care a cumpărat o parte a insulei Spetsai nu are nici o legătură cu cel din romanul meu; domnul Niarchos a venit mult mai târziu în locul respectiv. Nici proprietarul de atunci al vilei Bourani, al cărei aspect exterior şi amplasament le-am adaptat, nu este modelul personajului meu, deşi înţeleg că aceasta este pe cale de a se transforma într-o altă legendă a insulei. L-am întâlnit pe domnul respectiv, prieten al bătrânului domn Venizelos, numai de două ori şi foarte scurt. Casa lui, pe aceea mi-o amintesc foarte bine.

Aşadar, examinând cu atenţie ceea ce sunt, şi văzând că pot pretinde că nu am trup, că lumea exterioară nu există şi că eu nu sunt nicăieri; dar că, în ciuda acestui lucru, nu pot pretinde că nu exist; că, dimpotrivă, din chiar faptul că mă pot îndoi de realitatea celorlalte lucruri decurge în mod clar şi neîndoios că exist; în schimb, dacă încetez să cuget, nu mai am nici un motiv să cred că aş mai putea exista – toate acestea m-au convins că sunt o fiinţă a cărei esenţă sau natură în întregimea ei este gândire, o fiinţă care nu depinde nici de un loc anume, nici de alte lucruri materiale pentru a exista. Astfel încât acest „eu”, adică spiritul prin care sunt ceea ce sunt, este în întregime distinct de trup, este chiar mai uşor de cunoscut decât trupul, ba mai mult, nu încetează a fi ceea ce este, chiar dacă trupul însuşi nu ar exista.           RENÉ DESCARTES, Discurs asupra metodei                 SYLVIA: Să fim serioşi acum. Stă scris în stele că mă voi căsători cu un bărbat distins, şi nu am de gând să mă mulţumesc cu mai puţin.           DORANTE: Dacă aş fi eu acela, m-aş simţi ameninţat şi mi-ar fi teamă să nu cumva să ţi se adeverească horoscopul. În privinţa astrologiei, sunt un necredincios… dar cred din adâncul sufletului în chipul tău. SYLVIA (aparte): Cât e de pisălog! (Către D.) Vrei să-ncetezi odată? Ce importanţă are pentru tine dacă destinul meu te-a eliminat?           DORANTE: Bine, dar destinul tău n-a hotărât că nu mă voi îndrăgosti de tine.           SYLVIA: Nu, dar a prezis că nu-ţi va folosi la nimic, şi pot să-ţi spun c-a avut dreptate. Eşti în stare să mai vorbeşti şi despre altceva în afară de dragoste?           DORANTE: Da, începând din clipa în care vei înceta să-mi inspiri dragoste.           SYLVIA: Bine, dar e revoltător, simt că-mi sare ţandăra acuşi. Te rog, o dată pentru totdeauna, încetează de a mai fi îndrăgostit de mine!           DORANTE: Numai dacă şi tu încetezi.           MARIVAUX, Jocul dragostei şi al întâmplării.           I.           Erau, în general, reprezentate în chip de fecioare, tinere, frumoase şi sfioase.           Îndrăgeau singurătatea şi apăreau, de obicei, în veşminte deosebite, potrivit cu artele şi ştiinţele peste care stăpâneau.           LEMPRIČRE, Dicţionarul, articolul Musae.           Era conştient de pâcla luminoasă şi nesfârşită, de parcă ar fi plutit, privind în jos, ca un zeu – alfa şi omega – peste o mare de abur. Încântarea îi scăzu însă când, după un răstimp imprecis ca durată, plin de murmure şi de umbre periferice, impresia de spaţiu nemărginit, de imperiu fără hotar, s-a redus la ceva mult mai restrâns şi oarecum neîncăpător. Din acea clipă, cu fulgerătoarea fatalitate a unei căderi, murmurele s-au închegat în voci, umbrele în chipuri. Ca într-un film obscur, vorbit într-o limbă străină, nimic nu era familiar: nici limba, nici exterioarele, nici actorii. Imagini şi cuvinte începură să înoate, aici amestecându-se pentru o clipă, acolo separându-se, precum amoebele de baltă; o activitate intensă, era evident, dar fără scop. Toate aceste colocaţii de forme şi senzaţii, aceste asociaţii de morfeme şi foneme, reveneau precum formulele de algebră, fixate în memorie demult, în anii de şcoală, dar la ce se aplicau aceste formule, de ce existau, uitase cu desăvârşire. Era conştient, asta era evident; dar îi lipsea pronumele, ceea ce distinge o persoană de alta; şi îi lipsea timpul, ceea ce distinge prezentul de trecut şi de viitor.           O vreme, acestui sentiment de impersonalitate i s-a asociat o senzaţie plăcută de superioritate, senzaţia de a fi ajuns cumva deasupra gloatei. Dar chiar şi aceasta a fost repede şi brutal alungată de neînduplecatul demon al realităţii. Un fel de tumbă mentală l-a dus la concluzia inevitabilă că, departe de a pluti maiestuos prin stratosferă, purtat parcă pe un aşternut de pentametri iambici, în realitate zăcea în pat, culcat pe spate. Deasupra capului avea o lampă de perete, un panou simplu, dreptunghiular, din material plastic alb, opac. Lumină. Noapte. O încăpere mică, cenuşie, un gri pal, ca aripile unui pescăruş. Limb etern, dar cel puţin era fără întâmplări, un nimic tolerabil. Dacă nu ar fi fost cele două femei, privind cu luare aminte în jos, spre el.           Pentru că era ţinta unor inexplicabile reproşuri din partea siluetei mai apropiate şi mai insistente, mai făcu o deducţie, fără voie: dintr-un motiv oarecare, se afla în centrul atenţiei, era, deci, un fel de „eu”. Chipul îi zâmbi, aplecându-se spre el cu un amestec de solicitudine şi scepticism, de grijă cu o tuşă de suspiciune, poate involuntară: „se preface bolnav”.           — Dragule?           Cu o nouă străfulgerare de intuiţie reductivă, dureros de rapidă, realiză nu numai că are un „eu”, dar şi că este un „eu” masculin. Probabil că de aici venea sentimentul violent de inferioritate, neputinţă şi neghiobie. El – adică „eul” care era el, de fapt – privi cum gura alunecă în jos, aterizându-i, ca un paraşutist, pe frunte. Atingere şi parfum, înseamnă că nu e nici film, nici vis. Acum chipul plana deasupra lui. Cuvinte şoptite ieşeau din orificiul roşu:           — Dragule, mă recunoşti?           El se uită lung.           — Eu sunt, Claire.           Nu era deloc clar.           — Soţia ta, dragule. Îţi aminteşti?           — Soţie?      Era lucrul cel mai straniu şi mai alarmant din câte se petrecuseră până atunci: să ştii că ai vorbit, dar asta numai din pricina proximităţii sursei de zgomot.

I.           Primii copaci pe care i-am cunoscut bine au fost merii şi perii din grădina casei unde mi-am petrecut copilăria. Poate că afirmaţia o să vă poarte cu gândul la o imagine rustică sau bucolică, însă nici vorbă de aşa ceva. Casa, lipită printr-un zid de o alta, era situată într-o suburbie a anilor '20 de la gura Tamisei, cam la şaizeci de kilometri depărtare de Londra. Grădina din spate era miniaturală – mai puţin de patru ari de teren – însă tata împovărase un capăt şi o latură a gardului cu pomi şi arbuşti tunşi, sprijiniţi pe plase de metal.           Până şi pajiştea pitică avea cinci meri roditori, pe care numai curăţatul şi retezatul constant al crengilor îi ţineau în frâu. Grădina reprezenta o anomalie printre parcelele verzi şi mai convenţionale ale vecinilor, iar felul în care îşi dădea silinţa să arate ca o parte din livada cine ştie cărui conac de vază o făcea, poate, să pară uşor absurdă. Însă adevărul era că nimeni n-o lua în râs tocmai din cauza roadelor acestor copaci.           Denumirile merelor şi perelor seamănă într-un fel cu cele ale vinurilor – nu te lămuresc prea mult în privinţa calităţii. Se prea poate ca două nume să aibă aceeaşi rezonanţă, însă cei doi pomi care le poartă pot da roade la fel de diferite între ele ca şi strugurii produşi de o vie întinsă şi una de mărime potrivită, amândouă pe aceeaşi costişă.           Până şi acelaşi pom poate face roade diferite de la un an la altul. Ca şi la vie, lucrurile esenţiale sunt solul, amplasamentul, clima anului şi, după toţi aceşti factori aleatori, grija omului.           Pomii tatălui meu, mulţumiţi deja de pământul aluvionar din regiune, erau probabil printre cei curăţaţi cu migala cea mai mare, cei mai alintaţi şi mai îngrijiţi din întreaga Anglie, şi-i aduceau în mod constant premii la expoziţiile locale. Oricum, personal n-am întâlnit fructe din soiul lor care să fie mai parfumate – ca să nu mai vorbim că astăzi atât de multe asemenea soiuri au devenit, în peisajul supermarketurilor, nişte rarităţi din cauza dezavantajelor lor comerciale, cum ar fi pulpa fragedă sau cerinţa misterioasă de a fi „mâncate din pom”. Încă mă mai obsedează amintiri legate de ele, de numele şi aroma lor – Charles Ross, Lady Sudeley, Peasgood's Nonsuch şi King of the Pippins. Până şi soiurile mai populare pe care le creştea tata, cum ar fi Comice sau Mozartul şi Beethovenul pomologiei engleze – James Grieve şi Cox's Orange umpleau pomii, transformaţi cu iscusinţă în copaci pitici, cu o abundenţă şi un rafinament pe care rareori mi-a fost dat să le mai întâlnesc după aceea. Se prea poate ca, parţial, asta să se fi datorat faptului că tata ştia cu precizie când anume trebuiau mâncate fructele. O pară din soiul Comice are nevoie de multe săptămâni până să se coacă pe spaliere, însă odată ajunsă la apogeu, nu ţine mai mult de o zi. La soiul Grieve desăvârşirea este aproape la fel de efemeră.           Pomii aceştia au avut o influentă mult mai mare asupra vieţilor noastre decât îmi dădusem eu seama în tinereţe. Îi priveam aşa cum îi prezenta tata lumii, pur şi simplu ca pe o pasiune – la fel de obişnuită sau inevitabilă ca şi nelipsitele griji financiare, dispariţiile lui zilnice la Londra, ulcerul duodenal de care suferea sau lucrurile ceva mai vesele, cum erau golful de la sfârşitul săptămânii, tenisul şi bucuria de a urmări partidele de crichet din comitat. Şi totuşi ei depăşeau simpla noţiune de plante. Numele, comportamentul şi caracterul lor se aflau pe picior de egalitate cu ale celor din familie.           Între mine şi tata exista deja o diferenţă netă. Eram însă prea copil ca s-o observ sau am luat-o, poate, drept o chestiune de gust, de vârstă sau drept o altă şi banală deosebire de pasiuni. Diferenţa era oricum încurajată şi – în ochii mei – consfinţită de diverse rude. Aveam un unchi care era entomolog împătimit şi care m-a luat cu el în câteva expediţii prin ţară. Aşa am deprins meşteşugul prinderii cu plasa, al conservării insectelor, al vânatului omizilor şi toate celelalte; în plus, m-a învăţat şi arta fixării în insectar. Pe urmă mai aveam doi verişori mult mai mari ca mine. Primul avea o plantaţie de ceai în Kenya şi era un neîntrecut pescar la muscă şi vânător de vânat mare, iar în ochii mei, atunci când apărea acasă la noi în vizitele sale ocazionale, era, indiscutabil, cel mai norocos om din lume. Celălalt era un membru indispensabil oricărei familii engleze decente aparţinând clasei mijlocii – un excentric convins, care se potrivea suburbiei şi valorilor ei aşa cum se potriveşte ariciul pe o canapea. Reuşise să advme o gamă ameţitoare de interese personale: recoltele de vârf ale vinului de Bordeaux, cursele de alergări de fond (unde era competitiv la standarde internaţionale), topografia şi. Furnicile – domeniu în care era o autoritate.           L-am invidiat la culme pentru libertatea de a putea să colinde pe unde i se năzărea, pentru fotografiatul la nesfârşit al locurilor exotice, pentru cunoştinţele sale generale temeinice despre natură, obţinute prin contact direct. Mă nedumerea însă faptul că pentru tata această fiinţă fascinantă trecea drept pe jumătate nebună.           Astfel de rude au stârnit foarte curând în mine pasiunea pentru istoria naturală şi peisajul de ţară, adică dorinţa de a scăpa de pomii extrem de nefireşti din grădina din spatele casei, ca şi de tot ceea ce reprezentau ei. Iar asta însemna, fără să-mi dau seama, că începusem deja să calc în picioare sufletul tatălui meu.           Tânjeam din ce în ce mai mult, în taină, după ceea ce nu găseam la noi: spaţiu, sălbăticie, dealuri, păduri. Cred că tânjeam mai cu seamă după crânguri, după copacii „adevăraţi”. Cu una sau două excepţii – şi anume terenurile mlăştinoase din Essex şi tundra arctică – am urât întotdeauna ţinuturile plate şi lipsite de arbori. Acolo timpul pare că s-a înscăunat ca stăpân şi ticăie fără remuşcări, asemeni unui ceas. Copacii însă urzesc timpul sau mai degrabă plămădesc o varietate de timpuri: când dense şi abrupte, când calme şi întortocheate, dar niciodată greoaie, mecanice, monotone fără de scăpare. Încă mă mai cuprinde acest sentiment în clipa în care intru în vreuna din nenumăratele pădurici tainice de la graniţa dintre Devon şi Dorset, unde locuiesc acum. E ca atunci când laşi în urmă malul pentru a intra în apă, într-un alt mediu, într-o altă dimensiune. Când eram mai tânăr, senzaţia era acută. Furişatul în pădure însemna furişatul în rai.

Când venea acasă în vacanţă de la internat o vedeam uneori în fiecare zi, fiind casa lor chiar în faţa Anexei Primăriei. Atât ea, cât şi sora ei mai mică veneau şi plecau, mai totdeauna, însoţite de tineri, ceea ce, bineînţeles, mie nu-mi convenea. Când aveam o clipă liberă şi puteam scoate capul dintre dosare şi registre, mă aşezam la fereastră şi mă uitam pe stradă pe deasupra porţiunii mate a geamului şi uneori o zăream. Seara îmi notam faptul în jurnalul meu de observaţii. La început cu un X şi, mai târziu, când i-am aflat numele, cu un M. De câteva ori mi s-a întâmplat s-o întâlnesc în oraş. Într-o zi, stând la rând la biblioteca din strada Crossfield, m-am nimerit chiar în spatele ei. Nu s-a uitat nici măcar o dată la mine, dar eu nu-mi luam ochii de la ceafa ei şi de la părul strâns într-o coadă la spate. Avea părul blond şi mătăsos ca floarea de sorbestrea, împletit într-o singură coadă care îi ajungea până aproape de talie şi pe care o purta fie peste piept, fie pe spate. Câteodată şi-o învârtea ca o coroană în jurul capului. Înainte să vină ca oaspete în casa mea, nu am avut decât o singură dată prilejul s-o văd cu părul despletit şi era atât de frumoasă, încât mi s-a tăiat răsuflarea. Parcă era o sirenă.           Altă dată, într-o sâmbătă liberă, când m-am dus la Muzeul de Istorie Naturală, ne-am întors amândoi cu acelaşi tren. Stătea la trei scaune de mine, pe lateral, cu nasul într-o carte, aşa că am putut s-o privesc timp de treizeci şi cinci de minute. De câte ori o vedeam, aveam aceeaşi senzaţie ca atunci când descopeream un fluture dintr-o specie rară, de care mă apropiam cu multă grijă, cu sufletul la gură, cum se spune. O specie de călinică femelă, de pildă, foarte deschisă la culoare. Întotdeauna m-am gândit la ea în felul acesta, îmi veneau în minte cuvinte ca „insesizabilă”, „rară”, şi „foarte rafinată”. Căci era diferită de toate celelalte, chiar şi de cele frumoase. Numai un cunoscător o putea aprecia.           În anul în care mai era la internat nu ştiam cine e. Aflasem doar că tatăl ei era doctorul Grey şi, dintr-o frântură de conversaţie auzită la o şedinţă a Secţiei de Entomologie, înţelesesem că mama ei obişnuia să bea. Într-o zi am auzit-o pe maică-sa vorbind într-un magazin. Avea o voce afectată şi de la prima vedere dădea impresia unei femei căreia îi place băutura; era prea tare machiată ş.a.m.d.           Pe urmă au apărut câteva rânduri despre ea în ziarul local, precum că a câştigat o bursă şi cât era de deşteaptă şi îi dădeau şi numele, la fel de frumos ca şi ea: Miranda. Aşa am aflat că plecase la Londra să studieze beleartele. Pentru mine articolul acesta a avut o importanţă specială. Mi se părea că deveniserăm mai intimi, deşi, evident, noi doi nu făcuserăm cunoştinţă, în sensul strict al cuvântului.           Nu pot să spun de ce, de prima oară când am văzut-o, am ştiut că este Unica. Evident că nu sunt nebun. Îmi dădeam perfect seama că e doar un vis şi aşa ar fi rămas dacă nu s-ar fi întâmplat povestea cu banii. O visam cu ochii deschişi, îmi imaginam tot felul de poveşti în care o întâlneam, că făceam lucruri pe care ea le găsea admirabile, că mă însuram cu ea şi tot soiul de chestii de-astea. Nimic indecent, niciodată înainte de… Dar asta am să povestesc mai târziu.           Ea desena în timp ce eu mă ocupam de colecţia mea (în visurile mele, bineînţeles). Mi-o închipuiam întotdeauna îndrăgostită de mine şi de colecţia mea, pe care o desena şi o colora; lucram împreună într-o casă frumoasă, modernă, o încăpere mare cu un perete aproape în întregime din sticlă; organizam reuniuni ale entomologilor, unde în loc să nu scot o vorbă, de frică să nu greşesc, deveneam gazda apreciată de toţi.           Ea, frumoasă, cu părul ei blond şi ochii cenuşii… Şi, bineînţeles, toţi bărbaţii mă priveau plini de invidie.           Singura dată când visurile mele în legătură cu ea nu au fost frumoase a fost atunci când am văzut-o cu un tânăr cu mutră de snob care conducea o maşină sport. Într-o zi eram în spatele lui la bancă şi la casă l-am auzit spunând: „Daţi-mi, vă rog, banii în bancnote de cinci lire”, gluma constând în faptul că cecul era pentru zece lire. Sunt toţi la fel. O vedeam câteodată urcându-se în maşina lui sau traversând oraşul aşezată alături de el, şi în zilele acelea eram foarte tăios cu ceilalţi colegi din birou şi nu mai notam faimosul X în jurnalul meu entomologie (toate astea se întâmplau înainte de plecarea ei la Londra, căci atunci l-a lăsat baltă). În zile ca astea mă lăsam cuprins de visuri urâte: plângea şi de obicei îngenunchea în faţa mea. O dată mi-am permis chiar să visez că o plesneam peste faţă, aşa cum îl văzusem pe unu’ făcând într-o piesă la televizor. Probabil că atunci a început totul.           Tatăl meu murise într-un accident de maşină. Aveam doi ani. Era în 1937. Era beat, dar mătuşa Annie spunea totdeauna că mama îl împinsese la băutură. Nu mi-au spus niciodată ce s-a întâmplat exact, dar curând după aceea mama a plecat lăsându-mă cu mătuşa Annie. Voia să-şi trăiască viaţa. Verişoara Mabel mi-a strigat o dată (eram copii şi ne certam) că era o femeie de stradă şi că plecase cu un străin. Eram atât de prost, încât m-am dus drept la mătuşa Annie s-o descos. Dar, bineînţeles, nu mi-a spus decât ce a considerat ea de cuviinţă. Acum totul îmi este indiferent. Dacă mama mai este în viaţă, nu ţin s-o întâlnesc, nu mă interesează. Mătuşa Annie spune deschis că am avut noroc că am scăpat de ea, şi eu sunt de aceeaşi părere.           Aşa că m-au crescut mătuşa Annie şi unchiul Dick, alături de fiica lor, Mabel. Mătuşa Annie este sora mai mare a tatei.           Unchiul Dick a murit când aveam cincisprezece ani. Era în 1950. Ne duseserăm amândoi la pescuit la Tring Reservoir şi, ca de obicei, eu plecasem cu plasa şi cu ce îmi trebuia mie pentru prins fluturi. Când mi s-a făcut foame şi m-am întors unde îl lăsasem, am văzut o grămadă de lume. Am crezut că prinsese vreun peşte mare. De fapt, avusese un atac de apoplexie. L-am dus acasă, dar n-a mai scos nici o vorbă şi nici nu ne-a mai recunoscut pe vreunul dintre noi.

David ajunse la Coetminais în cursul după'-amiezii. În după-amiaza precedentă debarcase la Cherbourg,. Făcuse drumul cu maşina până la Avranches, unde rămăsese marţi noapte. Aceasta i-a permis să zăbovească pe tot restul drumului şi să se bucure de împrejurimi – o perspectivă de la distanţă a impresionantului vis în spirală de la Mont St Michael, o plimbare agale la St Malo şi la Dinan, apoi spre sud, traversând un peisaj de ţară absolut inedit, pe o vreme minunată de septembrie. Se îndreptă spre ţinutul molcom cu fructele şi grânele culese, un peisaj ordonat şi aliniat, concentrat în sine, care emana un aer de fertilitate consumată. De două ori se opri pentru a reproduce în acuarelă anumite combinaţii de culoare şi adâncime – linii paralele subliniate de notaţiile în creion ale scrisului său îngrijit. Deşi aceste note se refereau la forma originală – cum o dâră de culoare corespundea unui câmp, unui zid însorit, unei coline îndepărtate – de fapt, nu desenă nimic. Mai adăugă data, ora şi aspectul vremii, ap<pi demară.           Într-un fel, avea sentimentul vinovăţiei, pentru că se simţea atât de bine, pentru că se găsea absolut singur, într-un mod atât de neaşteptat, fără Beth, după ce mai făcuse şi atâtea mofturi; dar această zi, sentimentul descoperirii, nemaisocotind faptul că ţinta întreprinderii sale îl speria şi îl atrăgea în acelaşi timp, totul la un loc îi dădea plăcuta senzaţie de libertate a celibatului. Parcurse ultimii kilometri ai drumului cu sentimentul unui răsfăţ absolut printr-una din cele mai întinse porţiuni de pădure străveche a Bretaniei, pădurea din Paimpont, pe drumuri de ţară învăluite în verdeaţă, întrerupte ici-colo de fâşii însorite tăiate printre copacii nesfârşiţi. Dintr-o dată i se explicară anumite elemente din opera recentă mult admirată. ^a bătrânului artist. Nici lectura, nici inteligenţa, indiferent de măsura lor, nu puţeau înlocui experienţa directă. Cu mult înainte de a ajunge la ţintă, David era deja convins că nu făcuse drumul în zadar.           Porni pe un drum de pădure mai îngust, un fel de voie commiinale neumblată şi după aproape doi kilometri ajunse la semnul mult aşteptat – Manoir de Coetminais. Chemin prive. Trebui să deschidă şi apoi să închidă o poartă albă. După încă un kilometru constată că drumul îi este din nou barat de o altă poartă, chiar în spaţiul în care copacii făceau loc unei livezi însorite, plină de ierburi. Prinsă în traversa de sus era o tăbliţă. Inscripţia îl făcu să zâmbească în sinea lui, căci dedesubtul cuvintelor în franceză: Chien mechant, se afla scris în engleză: Vizitatorii sunt primiţi numai dacă au stabilit întâlnirea în prealabil. Şi parcă pentru a i se confirma că avertismentul nu era o glumă, descoperi că poarta era prinsă cu un lacăt. Probabil că uitaseră că el trebuia să sosească în cursul după-amiezii. O clipă se simţi descumpănit, numai dacă al naibii bătrân nu uitase complet de venirea lui. Stătea în umbra deasă cu ochii la lumina de dincolo de gard. Nu se poate să fi uitat, David îi trimisese chiar săptămâna trecută o scrisoare scurtă, atât pentru a-i reaminti, cât şi în semn de anticipată recunoştinţa. Din copaci, de foarte aproape, se auzea strigătul în trei silabe ai unei păsări, ca şi sunetul produs de un flaut din tinichea cântând fals. Privi în jur, dar nu văzu nimic. Cântul păsării era atât de puţin englezesc, încât, în chip nedesluşit, avu revelaţia propriei identităţi.           Indiferent că exista sau nu un câine rău nu puteai să…; se duse înapoi la maşină, opri motorul, încuie uşile, se întoarse la poartă şi sări gardul.           Porni de-a lungul aleii traversând livada de pomi fructiferi bătrâni, încărcaţi cu mere verzi şi dintr-acelea roşii bune pentru cidru. Nu apăru nici un câine, nu se auzi nici un lătrat. Manoir-ul, pierdut în plin soare în mijlocul unui luminiş împrejmuit de stejari şi fagi imenşi, nu era chiar ceea ce-şi imaginase, pentru că el nu prea ştia bine franceza, nu prea cunoştea împrejurimile Parisului şi tradusese cuvântul ca imagine şi sunet în sensul englezesc de manor house. Semăna mai mult cu o fermă cândva opulentă, având faţada din tencuială ocru-deschis cu traverse din lemn uscat şi ferestre protejate de obloane cafenii. În partea de răsărit se afla o aripă construită în unghiuri drepte, aparent de dată mai recentă. În ansamblu, avea farmec; era o casă veche dar adunată, aspectul degaja căldură, dădea un sentiment de soliditate. De fapt, el se aşteptase la ceva mai impunător.           Pe latura de sud a casei se afla o curte pietruită. La baza peretelui erau muşcate, doi trandafiri bătrâni, căţărători, câţiva porumbei împrăştiaţi pe acoperiş; toate obloanele erau lăsate, locul adormit. Dar uşa principală, deasupra căreia se afla o emblemă din piatră cu detalii roase de timp, în formă de scut, plasată excentric către partea de apus a casei, era deschisă. David înaintă pe drumul cu pietriş şi se apropie cu oarecare atenţie. Nu văzu nici un ciocănel, nici urmă de sonerie şi, slavă Domnului, nici un câine rău. Văzu un salon cu pardoseală de piatră, o masă de stejar, nu departe de o scară veche din lemn cu balustrada roasă, crăpată, s-ar fi spus medievală, care ducea la camerele de sus. În capăt, o altă uşă deschisă încadra o grădină însorită. Ezită, având senzaţia că ajunsese mai devreme decât se precizase, apoi bătu cu pumnii în uşa masivă de la intrare. Câteva clipe mai târziu, dându-şi seama de inutilitatea sunetului imperceptibil, făcu un pas dincolo de prag. În dreapta se desfăşura un salon lung ca o galerie,. Probabil că fuseseră daţi jos câţiva pereţi despărţitori, dar se păstraseră câteva coloane negre, de o trufie sinistră, în dreptul pereţilor albi. Interiorul, care amintea de stilul Tudor, avea un aspect mai englezesc decât exteriorul. Camera era frumoasă, aerisită, deşi destul de plină cu mobilă veche în lemn sculptat, vase de flori, câteva fotolii şi, mai spre capăt, două canapele, covoare vechi în nuanţe de roz şi roşu, bineînţeles, obiecte d. e artă…, care îl puteau surprinde cu mult mai puţin decât faptul de a putea circula aşa liber prin casă – căci David ştia că pe lângă operele bătrânului pictor se mai afla aici şi o adevărată colecţie. Ensor, Marquet, acel peisaj de la celălalt capăt probabil că era un Derain din prima perioadă şi acolo, deasupra căminului…