Mihail Bulgakov

„Cine eşti tu, la urma urmei, spune?' „O parte din acea putere, Ce veşnic răul îl voieşte, Şi veşnic face numai bine.”           Goethe, Faust                 CARTEA ÎNTÂI.           Să nu staţi niciodată de vorbă cu necunoscuţi!           La ceasul unui amurg învăpăiat de primăvară, la Moscova, în parcul Patriarşie prudî ( Lacurile patriarhului), îşi făcură apariţia doi cetăţeni. Primul, un bărbat la vreo patruzeci de ani, îmbrăcat în haine gri de vară, mic de stat, brunet, dolofan şi chel, ţinea în mână pălăria decentă, din fetru moale; faţa bine bărbierită i-o împodobeau nişte ochelari uriaşi cu ramă neagră de baga. Celălalt, un tânăr lat în umeri, roşcovan, ciufulit, cu o şapcă în carouri dată pe ceafă, purta o cămaşă de cow-boy, pantaloni albi boţiţi şi pantofi negri de sport.           Primul era Mihail Alexandrovici Berlioz în persoană, re-dactorul-şef al unei reviste lunare literar-artistice şi preşedintele consiliului de conducere al uneia dintre cele mai de seamă grupări literare din Moscova, căreia i se spunea prescurtat Massolit(Literatura de masă.), iar tânărul său însoţitor – poetul Ivan Ni-kolaevici Ponârev, care semna cu pseudonimul Bezdomnâi( Pribeagul).           Intrând sub umbra teilor abia înverziţi, cei doi scriitori se şi repeziră spre un chioşc vopsit în culori pestriţe, purtând firma „Bere şi ape minerale”.           Da, se cuvine să semnalăm prima ciudăţenie a acestei seri cumplite de mai. Nu numai lângă chioşc, ci şi pe toată aleea paralelă cu strada Malaia Bronnaia, nu se afla ţipenie de om. La ceasul acela, când abia mai puteai răsufla de zăpuşeală, când soarele, după ce potopise cu arşiţă Moscova, se prăvălea învăluit într-o pâclă uscată undeva, dincolo de Sadovoe Kolţo, nimeni nu poposea sub umbra teilor, nimeni nu şedea pe vreo bancă; de la un capăt la altul aleea era pustie.           — Apă minerală, vă rog, ceru Berlioz.           — N-avem apă minerală, îi răspunse cu un aer jignit femeia din chioşc.           — Bere aveţi? se interesă cu glas răguşit Bezdomnâi.           — Ne-o aduce pe seară, îl informă vânzătoarea.           — Şi ce aveţi? o întrebă Berlioz.           — Sirop de caise, dar cald, preciza femeia.           — Ei, daţi-ne, daţi-ne, vă rog!           Siropul de caise făcu multă spumă galbenă, răspândind în jur un miros de frizerie. îndată ce goliră paharele, pe cei doi literaţi îi apucă sughiţul. Plătiră şi se aşezară pe o bancă din apropiere, cu faţa spre lac şi cu spatele spre strada Bronnaia.           Aici se petrecu a doua ciudăţenie, privindu-l numai pe Berlioz. Sughiţul i se potoli pe neaşteptate, inima îi zvâcni şi, pentru o clipă, o simţi parcă prăbuşindu-se undeva în gol, apoi revenind, dar cu un ghimpe înfipt într-însa. In acelaşi timp, îl cuprinse aşa, din senin, o spaimă atât de puternică, încât îi veni să fugă din preajma lacurilor mâncând pământul.           Neputând să-şi dea seama ce-l speriase, privi în jur, neliniştit şi trist. Palid la faţă, îşi şterse fruntea cu batista, în-trebându-se: „Ce-i cu mine? Niciodată nu mi s-a mai întâm-plat una ca asta. Stau prost cu inima… M-am surmenat… Ar fi, poate, timpul să dau dracului totul şi s-o întind la Kislovodsk…”           Deodată, văzduhul dogoritor din faţa lui se îngroşă, şi din pâcla deasă se înfiripă un cetăţean străveziu, cu o înfăţişare nespus de ciudată. Avea capul mititel, cu şepcuţă de jocheu în creştet, şi purta o haină cadrilată cam scurtă, ţesută şi ea în văzduh… Deşi înalt de un stânjen, era îngust în umeri, nemaipomenit de slab şi, luaţi notă, avea o faţă batjocoritoare.           Berlioz dusese o viaţă care nu-l deprinsese cu fenomene nefireşti, ieşite din comun. Pălind şi mai mult, holbă ochii şi-şi zise în gând, cuprins de panică: „Nu se poate una ca asta…!”           Dar, din păcate, se putea, şi cetăţeanul deşirat, prin care vedeai ca prin sticlă, se legăna în faţa lui, când la dreapta, când la stânga, fără să atingă pământul.           Înspăimântat la culme, Berlioz închise ochii şi, când îi deschise din nou, îşi dădu seama că totul se sfârşise, mirajul se destrămase, cadrilatul dispăruse, şi, o dată cu el, şi ghimpele acela chinuitor din inimă.           — Pfui, drace! exclamă redactorul-şef. Ştii, Ivan, adineauri, din pricina zăpuşelii, era gata-gata să fac o congestie cerebrală! Am avut chiar un fel de halucinaţie…           Încercă să zâmbească, dar în ochi tot îi mai juca neliniştea, iar mâinile îi tremurau. Treptat, se potoli, îşi făcu vânt cu batista şi, spunând destul de vioi: „Ei, aşadar…”, reluă firul întrerupt al discuţiei.           Era vorba, după cum s-a aflat mai târziu, despre Isus Cris-tos. Redactorul-şef îi comandase poetului pentru numărul următor al revistei un amplu poem antireligios. Ivan Niko-laevici compusese poemul într-un timp foarte scurt, dar, din păcate, redactorul nu era câtuşi de puţin mulţumit de operă. Bezdomnâi zugrăvise personajul principal, adică pe Isus, în culori foarte sumbre, cu toate astea, după opinia redactorului, poemul trebuia refăcut. Şi acum, Berlioz îi ţinea lui Ivan un fel de prelegere despre Isus, ca să-l convingă de greşeala de fond pe care acesta o comisese.           Greu de spus cum ajunsese Ivan Nikolaevici la greşeala asta, poate din cauza forţei de sugestie a talentului său, ori a necunoaşterii totale a problemei? în orice caz, Isus apărea în poem viu, un Isus care a existat cu adevărat, numai, ce-i drept, plin de defecte.           Berlioz însă voia să-i demonstreze poetului că esenţial nu este dacă Isus a fost bun sau rău, ci că nu a fost pur şi simplu, toate istorisirile despre el fiind doar nişte născociri, un mit, şi nimic mai mult.           Se cuvine să arătăm că redactorul-şef era om citit, şi în prelegerea sa făcea cu multă iscusinţă referiri la istoricii din Antichitate, la Filon din Alexandria, de pildă, sau la sclipitorul erudit Iosif Flavius, care n-au pomenit niciodată despre existenţa lui Isus.           Dovedind o erudiţie remarcabilă, Mihail Alexandrovici îi spuse poetului, printre altele, că pasajul din Analele lui Tacit, cartea a cincisprezecea, capitolul 44, unde se vorbeşte despre supliciul lui Isus, nu este altceva decât un adaos fals, făcut mult mai târziu.           Poetul, pentru care tot ceea ce-i împărtăşea redactorul-şef constituia ceva nou, îl asculta cu luare-aminte, fixându-l cu ochii săi verzi, plini de vioiciune, sughiţând doar la răstimpuri şi înjurând în surdină siropul de caise.           — în Orient nu există religie, urmă Berlioz, în care să nu se spună, de regulă, că o fecioară neprihănită l-a adus pe lume pe Dumnezeu. Creştinii, la rândul lor, fără să fi născocit ceva nou, l-au creat în acelaşi chip pe Isus al lor, care nu a existat în realitate. Ei bine, tocmai pe ideea asta trebuie să cadă accentul principal…           Vocea de tenor liric a lui Berlioz răsuna pe aleea pustie şi, pe măsură ce Mihail Alexandrovici se aventura într-un labirint în care numai un om foarte cult îşi putea permite să se aventureze fără riscul de a-şi frânge gâtul, poetul afla multe lucruri interesante şi instructive despre Osiris, bunul zeu egiptean, fiu al Cerului şi al Pământului, despre Famuz, zeul fenicienilor, despre Marduc, şi, în sfârşit, despre mai puţin cunoscutul Huitzi-Lopochi, cumplitul zeu, cândva atât de venerat de aztecii din Mexic.           Chiar în timp ce Mihail Alexandrovici îi povestea poetului cum modelau aztecii din aluat figurina lui Huitzi-Lopochi, pe alee se ivi, în sfârşit, un om.           Ulterior, când, sincer vorbind, era prea târziu, diferite instituţii l-au descris pe omul cu pricina în câte o notiţă informativă, a căror confruntare nu putea să nu trezească uimirea. Astfel, în prima se spunea că era mic de stat, avea dinţi de aur şi şchiopăta de piciorul drept. în a doua, dimpotrivă, că era un uriaş, avea coroane de platină şi şchiopăta de piciorul stâng. A treia informa laconic că nu avea semne particulare.           Suntem siliţi să recunoaştem că niciuna din aceste mărturii nu e demnă de crezare.           În primul rând, individul nu şchiopăta defel, nu era nici scund şi nici uriaş, ci, pur şi simplu, înalt. în ce priveşte dinţii, în partea stingă avea coroane de platină, iar în dreapta – de aur. Purta un costum scump, din stofă cenuşie, şi pantofi la culoare, de provenienţă străină. Bereta cenuşie şi-o pusese falnic pe-o ureche, iar sub braţ ţinea un baston cu măciulie neagră, înfăţişând un cap de pudel. După aparenţă, avea vreo patruzeci şi ceva de ani. Era proaspăt bărbierit, brunet, cu gura cam strâmbă. Ochiul drept – negru, stângul – verde. Sprâncenele – negre, una mai pronunţat arcuită decât cealaltă, într-un cuvânt, un străin, om de pe alte meleaguri.           Trecând prin dreptul băncii pe care şedeau redactorul-şef şi poetul, străinul îi privi cu coada ochiului, se opri un pic, apoi se aşeză pe banca vecină, la câţiva paşi de cei doi prieteni.

          https://latimp.eu/?s=teatru+mihail+bulgakov teatru radiofonic           Personajele:           LOUIS BEJART – actor (! n piesă – JOURDAIN) HUBBRT – actor (în piesă – DOAMNA JOURDAIN) DOAMNA MOLIE EE – actriţă (în piesă – LUCILE) LAGRANGE – actor (în piesă – CLEONTE) DOAMNA DE BRIE – actriţă (în piesă – DORIMENE) LA THORILIERE – actor (în piesă – marchizul DORANTE) DOAMNA BEAUVAL – actriţă (în piesă – NICOLE) COVIELLE – actor (în piesă – COVIELLE, valetul lui Cleonte) DOMNUL DE BRIE – actor (în piesă – MAESTRUL DE SCRIMĂ) DU CROISY – actor (în piesă – filosoful PANCRACE) PROFESORUL DE TEATRU ŞI MUZICĂ PROFESORUL DE DANS BIUNDAVOIN – valetul lui Moliere (în piesă – valetul lui Jourdain) CROITORUL NOTARUL DON JUAN, STATUIA COMANDORULUI DANSATORI, DANSATOARE, MUZICIENI, BUCĂTARI.           Acţiunea se petrece la Paris în anul 1670.                 Actul întâi           BEJART           BRINDAVOIN BEJART           BRINDAVOIN BEJART           BRINDAVOIN BEJART           BRINDAVOIN BEJART           BRINDAVOIN BEJART (iese şchiopătând din deschizătura cortinei; poartă pelerină şi pălărie, în mină are un felinar): Slavă cerului! Ziua s-a terminat şi trebuie să recunosc, domnilor, că sunt frânt de oboseală. Şi mă cam sâcâie şi piciorul bolnav. Dar ia să vedem ce i-ar face bine piciorului meu. Un vinişor, un muscat, desigur. Şi de unde poate fi luat acest vinişor? Licoarea cu pricina se află la cârciumioara din strada Hulubăria Veche. Să mergem deci la Hulu-băria Veche. (Porneşte spe ieşire în sunetele stinse ale muzicii.) (în deschizătura cortinei, cu un felinar): Domnule Bejart, nu vă grăbiţi aşa, aveţi o scrisorică. (se preface că nu aude şi merge fredonând): La-la-la-la…           Ei, nu, domnule, opriţi-vă, aveţi o scrisoare. Ai? Cum? M-a strigat cineva? Nu, mi s-a părut. (Merge.) La-la-la-la…           Zău, domnule, lăsaţi-o baltă, nu vi s-a părut deloc, eu eram.           A, Brindavoin, dumneata eşti? Nu te observasem defel. Cum stai cu sănătatea? Bine, zici? Păi, sunt încântat. Atunci, la revedere, Brindavoin, mă grăbesc.           Domnule, aveţi o scrisoare. Ah, dragă Brindavoin, n-am nici un chef s-o desfac, deoarece ştiu oricum ce cuprinde. Dar mai e şi un pachet.           Cu atât mai mult. In pachet sunt roluri, e clar, deoarece nu-i prima oară când văd roluri puse la pachet. Numai ele pot fi atât de neglijent legate cu sfoară. Şi zău dacă n-aş fi fericit să mă spânzur cu această sfoară. Să amânăm deci, până mâine dimineaţă, deoarece noaptea e un sfetnic mai ^ decât seara, cum bine zic filosofii, plus că: nu zic; hop până n-ai sărit groapa… „BRINDAVOIN …da, domnule, toate astea-s foarte bune, şi îmi place şi mie să filosofez, dar acum, din păcate nu-i vreme de aşa ceva, fiindcă domnul director vă roagă să vă ocupaţi numaidecât de această treabă.           BEJART Aşa deci. Numaidecât! (Deschide scrisoarea.) Da, am presimţit-o, Brindavoin, adio Hulubărie Veche în seara asta. Ei, dragă Brindavoin, primeşte drept mulţumire pentru această scrisoare rolul lui Brindavoin.           BRINDAVOIN Doamne fereşte, domnule, eu n-am jucat în viaţa mea pe scenă. BEJART Ţi se va părea cu atât mai interesant.           BRINDAVOIN Domnule, dar vă rog, eu nu sunt actor, sunt doar valetul domnului director.           BEJART Păi asta şi ai de jucat – un valet, mai ales că domnul Moliere pe dumneata te-a descris, asta-i limpede. Nu mă obosi, Brindavoin, strânge trupa.           Brindavoin dispare în deschizătura cortinei. Muzica încetează.           Chambord… O, sărmana mea fantezie, cât de mult îţi lipseşte muscatul. Ce grozav ar fi fost să sporo-văiesc acum cu prietenii în Hulubăria Veche. I-aş fi tras şi-un barbut… Nu simt nici cea mai mică pornire de a mă arunca acum în braţele muzei. Ah, iată şi cortina.           Cortina se deschide. Scena e în întuneric.           Lumină, Brindavoin, lumină! O, hău întunecat, ce de douăzeci de ani încoace mă înghiţi seară de seară, nici astăzi nu mi-e dat să scap de tine. Hm…; Nu prea sunt în voce… O tu, izvor al disperării şj al inspiraţiei… Ah, fir-ar să fie, mult am să mai aştept?           Se deschid trapele şi din ele răsar personajele felinare.           HUBERT Ge-i, şchiopule?           BfiJART O piesă nouă. Mâine-i spectacolul la rege, la Chambord. Deci, Moliere e bolnav. Voi conduce eu repetiţia. Vă rog să nu ţipaţi toţi deodată că n-aud nimic. Brindavoin, cheamă sufleurul! BRINDAVOIN E aici, domnule.           BfâJART Prin urmare, voi fi concis. Domnul Moliere e bolnav şi eu voi juca rolul principal, pe Jourdain. Poanta e că am înnebunit.           HUBERT Am observat mai demult.           BEHubert! … Nu voiam să spun decât că eu, adică Jourdain, burghez parizian, şi om bogat, m-am scrântit, fiindcă mi s-a năzărit că sunt un nobil de vază, asta-i tot. (Către doamna Moliere.) Lucile – fiica lui. Fermecătoare, cum de altfel sunteţi şi dumneavoastră în viaţă.           Doamna Moliere dispare. (Către Lagrange.) Cleonte – amorez! Lagrange dispare.           Doamna de Brie – Dorimene, marchiză, femeie vicleană şi mincinoasă. Nici o legătură cu dumneavoastră cea din realitate.           Doamna de Brie dispare.           Domnul La Thoriliere – marchizul Dorante, un escroc. Ssuzaţi-mă.           Domnul La Thoriliere dispare.

teatru radiofonic Mihail Bulgakov.....https://latimp.eu/?s=teatru+mihail+bulgakov COMEDIE ÎN TREI ACTE             Personajele:           ZINAIDA MIHAILOVNA – actriţa de cinema.           ULIANA ANDREEVNA – soţia administratorului de bloc Bunsa.           ŢARINA.           TIMOFEEV – inventator.           MILOSLAVSKI JORJ.           BUNŞA-KOREŢKI – administrator de bloc.           JŞPAK ANTON SEMIONOVICI.           IOANN CEL GROAZNIC*           IAKIN – regizor de film.           DIACUL.           TRIMISUL SUEDEZ.           PATRIARHUL.           OPRICINICI**           STOLNICI.           CÂNTĂREŢI DIN G-UZLE.           MILIŢIA.           * Variantă arhaică, emfatică a numelui Ivan (N. T.): ** De la opricinină – regimul politic din timpul lui Ivan cel Groaznic; forţele militare şi poliţieneşti ale acestui regim (n.t.).                 Actul întâi.           O locuinţă din Moscova. Camera lui, Timofeev şi, alături, camera lui Şpak, închisă cu lacătul. In afară de asta, an-treul în care se află un difuzor de radio. In camera lui Timofeev e dezordine. Paravane. Un aparat de dimensiuni uriaşe şi de o construcţie neobişnuită, probabil un radio receptor la care lucrează TimofeeV. În apărat-o mulţime de lămpi, tn care se aprind şi se sting lumini. Timofeev are părul vllvoi şi ochii roşii de nesomn. E îngrijorat.           Timofeev apasă pe unul din butoanele aparatului. Se aude un sunet melodios şi plăcut.           TIMOFEEV Din nou un sunet de aceeaşi înălţime…           Iluminarea se schimbă.           Se stinge a cincea lampă… De ce n-o fi lumină? Nu mai înţeleg nimic. Să verificăm. (Calculează.) A doi, A trei… unghiul dintre direcţiile axelor pozitive… Nu înţeleg nimic! Cosinus, cosinus… Aşa e!           În difuzorul din antreu izbucneşte deodată o voce fericită:           …Ascultaţi continuarea operei Pskoviteanka*! după care năvălesc clopotele şi începe să cânte o muzică hirtită.           M-am plictisit de Ioann şi de clopotele lui! Nemai-vorbind de faptul că i-aş deşuruba capul celui care pune asemenea difuzoare. Şi doar i-am spus să-1 scoată, că-1 repar eu! Eu n-am timp! (lese în fugă în antreu şi închide difuzorul; difuzorul scrâşneşte şi amuţeşte. Se întoarce In camera lui.) Unde-am rămas? … Cosinus… Ba nu, administra-           * Operă de Rimski-Korsakov, pe un libret având la bază un subiect inspirat din domnia lui Ivan cel Groaznic (n.t.).           I torul! (Deschide fereastra, se apleacă în afară, strigă.) Uliana Andreevna! Unde-i scumpul dumneavoastră consort? N-aud! Uliana Andreevna! Doar l-am rugat să scoată difuzorul! N-aud. Să ia difuzorul, zic! Spuneţi-i să aibă puţină răbdare că o să-i pun eu un aparat de radio! Va prinde şi Australia! Spuneţi-i că m-a exasperat cu Ioann cel Groaznic al lui! Şi pe deasupra mai şi hârâie! Nu, difuzorul hârâie! Eu n-am timp! Mie-mi cântă clopotele în cap. N-aud! Bine! (închide geamul.) Unde-am rămas? … Cosinus… Mă doare o tâmplă… Unde o fi Zâna? Acum ar fi bun un ceai. (Se apropie de geam.) Ce om ciudat… cu mănuşi negre… Ce-o fi vrând? (Se aşază.) Să mai încerc totuşi… (Apasă pe butoanele aparatului, declanşând acelaşi sunet îndepărtat şi melodios şi schimbând lumina înlămpi.) Cosinus şi clopote… (Notează ceva pe o hârtie.) Cosinus şi clopote… şi clopote… cosinus adică… (Cască.) Sună, hârâie… ce administrator muzical… (Picoteşte şi adoarme chiar lingă aparat.)           Lumina în lămpi se schimbă. Apoi se stinge. Camera lui Timofeev se cufundă în întuneric şi nu se mai aude decât sunetul îndepărtat şi melodios. Se luminează antreul. Intră Z i n a i d a Mihailovna.           ZIXAIDA (în antreu, ascultă eu atenţie sunetul melodios): E acasĂ. Încep să mă tem de-a binelea că va înnebuni cu aparatul ăsta. Sărmanul de el! … Şi acum îl mai aşteaptă şi lovitura asta… Am divorţat de trei ori… Da, de trei ori, pe Zuzin nu-1 mai pun la socoteală… Niciodată însă n-am simţit o asemenea emoţiE. Îmi imaginez ce o să urmeze! Numai de n-ar ieşi scandal! Sunt atât de obositoare scandalurile astea… (Se pudrează.) Ei, înainte! E mai bine să tai fără întârziere nodul gordian… (Bate la uşă.) Koka, deschide!           TIMOFEEV (în întuneric): A, fir-ar să fie! … Cine naiba-i acolo?           ZINAIDA Eu sunt, Koka.           Camera lui Timofeev se luminează. Timofeev deschide uşA. În locul radioreceptorului e un aparat straniu, nemaivăzutKoka, tu nu te-ai mai culcat? Koka, aparatul ăsta te va distruge. Aşa nu mai merge! Şi iartă-niă, Koka, dar toate cunoştinţele mele afirmă că e imposibil să vezi trecutul şi viitorul. E o idee pur şi simplu dementă, Koka. O utopie.           TIMOFEEV Zinocica, eu în locul tău n-aş fi atât de sigur că acele cunoştinţe ale tale se pricep la asemenea probleme. Pentru asta trebuie să fii specialist.           ZINAIDA Iartă-mă, Koka, dar sunt printre ei specialişti formidabili.           TIMOFEEV înţelege odată că pe undeva e o. mică greşeală, una micuţă de tot. O simt, o intuiesc, uite e pe-aici pe undeva… hoinăreşte pe-aici! Şi o voi prinde. ZINAIDA Zău că e un sfint!

Repetiţie generală cu piesa cetăţeanului Jules Verne în teatrul lui Ghennadi Panfilovici, cu muzică, erupţia unui vulcan şi marinari englezi 4 ACTE, CU PROLOG ŞI EPILOG.           Actul întii, al doilea şi al patrulea se petrec pe o insulă pustie, actul al treilea în Europa, iar prologul, în teatrul lui Ghennadi Panfilovici.             Personajele:           GHENNADI PANFILOVICI, directorul teatrului, tot el lordul Bduard Glenarvan VASILI ARTUROVICI DIMOGAŢKI, tot el Jules Verne, tot el Kiri-Kuki, un vântură-lume aciuat la curte NIKANOR METIOLKIN, regizor secund, tot el – lacneu Paspartu, tot el ii pune samovarul lui Ghennadi Panfilovici, tot el este papagalul vorbitor.           JACQUES PAGANEL, membru al Societăţii de geografie LIDIA IVANNA, tot ea lady Glenarvan GATTERAS, căpitan BETSY, camerista lui lady Glenarvan SIZI-BUZI al II-lea, harap alb, cârmuitorul insulei LIKKI-TIKKI, conducător de oşti, harap alb SUFLERUL LIKUI ISAICI, dirijor TOHONGA, un harap din gardă KAI-KUM, primul băştinaş pozitiv FARRA-TETE, al doilea^Mştinaş pozitiv MUZICANTUL cu trompeta SAVVA LUKICI GARDA DE HARAPI (negativă, dar care spre final se căieşte), BĂŞTINAŞI şi BĂŞTINAŞE ROŞII (pozitivi şi în gloate imense), HAREMUL LUI SIZI-BUZI, MARINARI ENGLEZI, MUZICANŢI, ELEVII TEATRULUI, COAFORI şi CROITORISe deschide o parte a cortinei şi apare biroul şi cabina de machiaj a lui Ghennadi Panfilovici. Masă de scris, afişe, oglindă. Ghennadi Panfilovici – roşcat, ras, cu multă experienţă, stă la masă. E supărat. Undeva se aude o muzică plăcută, foarte ritmată, şi voci înfundate, nefireşti (se repetă scena balului).           Metiolkin atlmă In cer printre nişte sfori încurcate şi clntă: „Iubit-am eu şi pllns-am eu, dar m-a distrus escrocul meu”. Ziua.                 GHENNADI Metiolkin!           METIOLKIN (cade din cer în birou): Aici, Ghennadi Panfilâci. GHENNADI N-a venit? METIOLKIN Nu, Ghennadi Panfilâci. GHENNADI Da la el acasă aţi trimis?           METIOLKIN De trei ori a fost curierul. Camera-i încuiată cu lacăt. A întrebat-o pe proprietăreasă când e de găsit şi aia cică: „Vai, domnule, păi nu-l dibui nici cu câinii!” GHENNADI Scriitor! Ptiu, lua-l-ar dracu să-: ia!           METIOLKIN Să-l ia dracu, Ghennadi Panfilâci. GHENNADI Ce tot orăcăi ca un papagal? Dă-mi raportul! METIOLKIN Am înţeles. S-a rupt fundalul Măriei Stuart, Ghennadi Panfilâci. GHENNADI Că doar n-o să-ţi repar eu fundalurile? Ce-mi vii cu fleacuri… Cârpiţi-l. METIOLKIN E plin de găuri, Ghennadi Panfilâci. Dăunăzi, când l-au coborât, vedeai prin el mânuitorii de decoruri…           Sună telefonul.           GHENNADI Pune-i un petec. (La telefon.) Da. Teatrul. Nu dăm invitaţii. Cu tot respectul. (Pune receptorul.)           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN           Ce oameni, domnule! Când se suie în tramvai doar nu se duc să-i ceară conductorului bilete de favoare, nu? Dar la teatru, nu ştiu de ce, consideră că e sfânta lor datorie să meargă pe gratis. Zi şi tu dacă asta nu-i nesimţire! Curată nesimţire! Mai departe.             Nişte bani, Ghennadi Panfilâci, pentru petec. Ard de nerăbdare să-ţi dau. Cam cinci sute de ruble, nu? Cum i-am dat şi pungaşului ăluia!… Te duci şi-ţi tai o bucată… (Telefonul.) Da?… Nu dăm bilete de favoare. Da. (Pune receptor ui.) Ce ţipi! Te duci… (Telefonul.) Nu dăm nimănui (Pune receptorul.) Pedeapsa lui Dumnezeu! Te duci deci, şi iei fundalul… (Telefonul.) Ah, de-ai crăpa odată!… Cum? Nu dăm la nimeri!… Pardon… Evgheni Romualdovici! Nu v-am recunoscut vocea. Cum să nu… cu soţia? Fermecător. La opt fără un sfert vă rog să poftiţi la casă. Toate cele bune. (Pune receptorul.) Metiolkin, fii bun, spune-i casierului să-i oprească dracului ăstuia acvatic două locuri în loja a doua. Care drac, Ghennadi Panfilâci? Păi responsabilul cu conducta de apă. Am înţeles.             Prin urmare iei… Da-i mare gaura? Nicidecum, mică. Cam cinci-şase arşini. După părerea ta, una mare ar fi de vreo trei verste, nu? Sucit mai eşti! (Gânditor.) Ioann cel Groaznic n-o să se mai joace… Deci uite ce-i-Te duci şi tai din el o bucată potrivită. Ai înţeles? Înţeles. (Strigă.) Volodia! Iei o bucată din fundalul lui Ioann cel Groaznic şi croieşti din ea un petec pentru Măria Stuart!. N-o să mai jucăm Ioann cel Groaznic… L-au interzis… Or fi ştiind ei de ce… Ce treabă ai tu?… Telefonul. (ascultă): Nu, nu dau. (Pune receptorul.) Ce mai e?           GHENNADI           METIOLKIN Spuneţi-le dumneavoastră elevilor, Ghennadi filâci, asta-i nesimţire curată. îşi şterg feţele c”l jabalele. GHENNADI Nu înţeleg nimic.           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN GHENNADI           Le-am dat jabale pentru Prea multă minte strică*, iar ei le folosesc în loc de cârpe, la demachiat.           Ah, jabourile?! Bandiţii! Bine, o să le spun. (Sună telefonul. Fără să ridice receptorul). Nu dăm bilete de favoare la nimeni. (Telefonul amuţeşte.) Du-te.           Am înţeles. (Iese.)

— Vă rog, luaţi loc, masa e liberă, vin imediat s-o curăţ. Doriţi o bere sau ceva de citit?           — Vasia, bibliotecarul se interesează, ce poftim, o carte sau o halbă de bere?           — Mi. Mie să-mi a. aducă un ca. Caiet şi-o felie de pâine cu unt.           — Nu ţinem caiete.           — Oh! Mătăluţă. Votre maman. Găgugâlcugât.           — Vă rog! Ştiţi cui să vă adresaţi cu asemenea expresii imposibil de redat pe hârtie.           — Pro. pro. Protestez!           — Om bun, adu-ne două halbe, dar din acelea pântecoase.           — Aveţi un abecedar şi capodopera tovarăşului Buharin?           — Nou-nouţă, acum am primit-o, e încă călduţă. Gherasim Ivanovici! Deci un Buharin şi-o jumătate de blondă.           — Co o porţie de icre de crap.           — Dumneata, tot peşte?           — Mie adu-mi ceva de citit.           — Ce-aţi dori?           — Să zicem, ceva scurt şi bun de Gogol.           — Doriţi să-l împrumutaţi? Nici nu poate veni vorba! Împrumutul cărţilor e interzis prin lege. Umpleţi-vă burdihanul şi-ntre timp citiţi cât vă pofteşte inimioara.           — Am cerut un şniţel vienez. Cât să mai aştept, până la Judecata de Apoi?           — Nu vă agitaţi. Abia răsuflu. A trebuit să alerg până-n fundul pivniţei după Programul de la Ehrfurt.           — Iată-l, poftiţi!           — Ura! De dimineaţă stau şi-l aştept. Să citim un rând în cinstea dumneavoastră!           — Abia acum îmi dau seama că sunteţi beat ca un porc. Ce vi s-a urcat aşa la cap?           — Belinski, criticul.           — Să bem în cinstea criticului!           — În cinstea preşedintelui colţului cultural! Onoraţi-ne cu două numere din martie.           — Psst! Hei! O porţie de şuncă vă rog! Iar pruncului un meniu comsomolist, să se mai dezvolte.           — Vă pot recomanda istoria mişcării muncitoreşti.           — Bine, adu mişcarea muncitorească. Las' să se deştepte, afurisitul.           — Dintre toţi autorii, cel mai mult îmi place Muscat Otonel.           — E un tip celebru. Îi întâlneşti numele în toate reclamele, pe toate clondirele de seamă.           — Uite cum zboară garsonul, ca un vultur.           — E-un băiat de aur. Se străduieşte să-i mulţumească pe toţi şi pune atâta inimă în ceea ce face.           — E-un înger!           — Gherasim Ivanovici, în numele întregului colectiv de cititori, ura!           — A. amintiţi-vă un. Uneori, pri. Prieteni, să ci. Citiţi câteva pagini în ci. Cinstea lui!           — Dacă o-mbulinează, îl îngropăm cu toată pompa. O va duce mai bine acolo, jos, decât a dus-o aicea, sus.           — Finit-kaput!           — Toarnă, frate, toarnă. Fără milă. Hai, să trăieşti!                                                                           SFÂRŞIT