Mircea Cărtărescu literatura fantastică

Prietene, cum să lupt cu himera mea? Dragul meu, apropiatul meu, tu, singurul om pentru care scriu, pentru care am scris vreodată, cum să scap de rujul acela întins pe viaţa mea ca pe o oglindă de spălător şi care nu se şterge cu nimic, dimpotrivă, se sleieşte tot mai mult, mai murdar, mai diluat? Cum să-mi retez din creier ţâţele alea de vată, fusta aia de curvă împuţită, peruca aia, artificiul, manierismul ăla? Tulburarea care se învârto-şează ca un sirop gros în ţeasta mea îmi coboară în oasele nasului, în vertebrele girului şi-mi invadează pieptul cu ceva roz şi lipicios, de parcă imaginea lui Lulu ar curge în culori amestecate, în farduri făcute din urină de pisică, în parfum din spermă de zibelină, în flori exotice, putrede şi suspecte, în ochi daţi cu un rimei unsuros şi scurgându-se ca în Dali – ar curge, m-ar năclăi tot şi s-ar prelinge pe asfalt într-o baltă care aruncă un pseudopod spre canal. Ştii, Victor, că singurătatea mea are pe pielea ei albă un furuncul şi că acest furuncul se numeşte Lulu? Ştii că am venit aici ca să-mi reamintesc pielea fetei care în mine a găsit mereu un colţ umbrit unde şi-a putut legăna păpuşa şi că jos, pe locul unde tivul rochiei ei atinge pulpa cu pieliţă dulce şi transparentă am găsit acum un furuncul mizerabil care se numeşte Lulu? Ninge acum pe marile şi sclipitoarele ferestre ale vilei. N-am aprins Heloc lumina în hol. Privesc cum amurgul îşi interpune filtrele fotografice între mine şi crengile înzăpezite de pin care respiră lângă geam, care tac acolo, care răspândesc linişte cenuşie afară. Şi liniştea cenuşie pătrunde osmotic prin membrana fâşiilor de sticlă şi se aşază în straturi groase, străvezii, unele verzui, altele crem, dar cele mai multe de cenuşă grea şi transparentă, în marele hol rece. M-am dus la closet şi am privit ca în transă şuvoiul subţire de urină galbenă, care difuza lent în bazinetul de porţelan. În aerul întunecat, m-am privit în oglinda de deasupra chiuvetei şi am văzut o faţă care, în liniştea şi frigul şi singurătatea din sala minusculă, dar nesfârşit de înaltă, nu era de fapt faţa mea, ci a ta, Victor, dragul şi singurul meu prieten. Tu te uitai la mine, fiindcă pe tine te-am chemat, iniţiala te am scris-o cu degetul pe oglindă, peste imaginea ta, după ce am aburit-o cu o răsuflare fierbinte. Am zâmbit, pentru că m-am gândit atunci că tu nu puteai fi atins de maladia asta a minţii mele, care se numeşte Lulu, că doar fetiţa aia nefericită şi cu mine am văzut hidoşenia spoită, asudată, care mi-a atras atunci mâna în tenebrele ei. De fapt doar eu am văzut, ea a simţit-o pe pielea ei, de parcă ar fi fost îmbrăcată într-o retină pură, pufoasă şi senzitivă şi, pe ea, de la insuportabila imagine răsturnată, cât un timbru de mică, ar fi ieşit buba colcăitoare. Ochii tăi în oglindă, Victor, sunt frumoşi, puternici, cinstiţi, de cavaler fără pată şi prihană. Te-am privit până când aerul din sala de baie s-a întunecat într-un cafeniu foarte închis iar eu am început să tremur în pijamaua prea mare pentru mine.           Am intrat în cămăruţa de culcare hiper-încălzită, unde doar lampa de pe masă tăia un cerc de lumină peste hârtiile şi cărţile mele, restul rămânând în penumbre groase, am deschis uşiţa înroşită a sobei şi am privit fascinat, multă vreme, flăcările ver-zui-gălbui-albăstrui, arlechineşti, care jucau acolo cu neobrăzare. Am stins focul, apoi şi lampa. Pe fereastră a apărut atunci luna, rotundă, tăioasă, scânteietoare, aler-gând pe cerul întunecat. M-am ghemuit în pat, mi-am tras păturile peste cap şi am visat. Eram pe holul cafeniu al unei clădiri uriaşe, cu săli încremenite de marmură şi monumentale scări interioare. Era seara târziu, după lumina stinsă din holul înalt şi gol, cu lespezi cadrilate pe jos. Stăteam, cu pantalonii traşi în vine, pe un closet de faianţă aşezat chiar în mijlocul imensei încăperi. Cum ajunsesem acolo mi-era greu să-mi dau seama. Îmi priveam pulpele dezgolite şi ascultam liniştea chinuitoare care se rotea prin frigul încăperii. Atunci s-a deschis o uşă de cel puţin cinci metri înălţime şi au început să intre oameni, din ce în ce mai mulţi, să umble preocupaţi în susul şi-n josul holului, murmurându-şi tot timpul câte ceva. Stăteam pe closet, în mijlocul lor, neajutorat, acoperit de ruşine, neştiind ce să fac, cum sătnă ascund. Unii se opreau chiar lângă mine şi mă priveau cu oroare sau pufneau în râs. Curând, spaţiul acela nesfârşit gemea de lume, iar eu, roşu la faţă şi gemând, stăteam mai departe dezgolit, venindu-le cu creştetul până la piept, acoperindu-mi cu palmele sexul care atârna în receptacolul de faianţă murdară. Acum e dimineaţă şi te privesc iar în ochi. Cuvântul pe care îl desenasem ieri pe oglinda aburită se mai vede foarte puţin, doar dacă priveşti dintr-o parte. Îl mânjesc iar cu pastă de dinţi. Singurătatea are în ea sămânţa nebuniei, chiar dacă ai trăit toată viaţa aşa, chiar dacă eşti adaptat la singurătate şi la frustrare. Singurătate. Frustrare. Nu mă duc la masă, îmi fac o cafea şi încerc să mă concentrez, să scriu mai departe, să te prind de undeva. Când eram mic prindeam fluturi, codiţa rândunicii sau roşioare, şi le înfigeam în corpul ver-micular un bold, aşa cum văzusem că se face. Înfigeam boldul într-un dop de plută şi îi priveam cum ore în şir după aceea mai dădeau încă din aripi, se mai agăţau cu cele şase picioruşe filiforme de pluta poroasă. Cu aceeaşi cruzime şi plăcere te-aş ţintui în paginile astea, Lulu, te-aş privi cum te scălâmbăi, cum îţi dai ochii peste cap, cum îţi fojgăi elitrele de abjecţie şi de paiete şi de plastilină. Mă aşez la maşina de scris, masa ta de tortură, dar şi a mea, căci nu te pot chinui fără ca eu să mă chinuiesc, aşa cum nu poţi tăia cu bisturiul un furuncul în propria ta carne, ca să-i scoţi puroiul, fără ca tu însuţi să nu urli şi să nu te zbaţi ca un posedat.      Deci: acum şaptesprezece ani. Drace, acum observ potrivirea de date: în 1973 a-veam şaptesprezece ani, iar acum am treizeci şi patru. Deci: acum şaptesprezece ani, pe când aveam şaptesprezece ani şi eram exact la mijlocul vieţii mele de până acum (dar cum puteam şti asta pe atunci?), terminam clasa a unsprezecea la Cante-mir. Eram mult mai singur decât sunt acum, când sunt foarte singur. Meseria mea, pe atunci, era singurătatea. Mi-o exercitam pe străzile galbene şi prăfuite ale Bucureş-tiului, în cartierele lui vechi, necunoscute de mine până atunci. Umblam toată ziua, recitind versuri în gura mare, oripilând trecătorii cu ochii mei halucinaţi, cu faţa mea palidă şi asimetrică, având peste buzele crăpate şi muşcate un puf de mustaţă. Căutam case foarte vechi, galbene, cu de-coraţiuni prosteşti şi solemne, sau blocuri bizare, înguste ca o lamă de brici, aruncân-du-şi umbra ca de gnomon peste piaţete singuratice.

„Totul se află în toate părţile, fiecare lucru este toate lucrurile, soarele e în toate stelele şi fiecare stea e toate stelele şi soarele.”           (Plotin, „Enneadas”, 5, 8, 4)   „Totul pe lume-i frumos, neasemuit de frumos, pentru că-i adevărat.”           (Dostoievski, „Fraţii Karamazov”) „A suferit totul, însă totul într-o singură clipă desăvârşită.”           (Kafka, „Jurnal”)             SUMAR           GENEZA             (, Peste Bucureştiul cu ziduri şi           Glorii”) 9 VIZIUNI           Îmbrăţişarea 15 Ninge peste Gara de Nord 18 Rătăcind prin patiserii 21 Uriaşa 25 Ierihon 28 t” Ciocnirea 31           Măreţia kitschului 33           Be-bop baby (fiindcă la noapte vei fi           A mea) 37<?           Noapte de decemvrie 41 „, La revedere 47           O motocicletă parcată sub stele 50 Pompei 52 Iluminare 54 Gipsy Queen Q2t* El însumi 64 f înserarea 6&*”* Maşinăria 68 Regele Soare           IDILE           Odată, vreodată. 83           Fata de la instrumente muzicale 86                       Iarna cu tine 90           Halucinaţie cu apariţia ei în costum           De schi 93           Cântecul de dragoste al lui J. Alfred           Nobel 95           Arca lui Noe (97; -Aş vrea să fiu amicul tău 100 Lolita 102 Garofiţa 104           Pe când mă bărbieresc 106 Crima din Şoseaua Ştefan cel încetează 112           Rogers/Î2&           Ne pregătim să facem daruri 114 Marea odaliscă 117 Pis-pis 118 Doar încă o zi 120 Ecou de romanţă 125) Ascultându-1 pe Kenny Regina scrumbiilor 130 Poema chiuvetei 133           CUPRINS:           TOTUL           I 137           II 140           IV 146           V 149           VI 152           VII 155           — MOMENTE           O zi fericită din viaţa mea 161           Fereastra plină de stele 171           Mică elegie 173, La o artistă 175           Fiara 177 f Gâză 179 fZâmbesc 181 f-Când ai nevoie de dragoste 183           Adriana 184           Acum te cunosc 186           Bere şi frig 188           O zi minunata pentru peştele-banană           Cunoşti tu ţara unde înfloresc lămâii?           O vodcă la „Caraimanul” 195           Visul meu familiar 197           Pace. Şi realism 200                       GENEZĂ                       Peste Bucureştiul cu ziduri şi glorii           Răsăriseră sorii:           Era câte un soare de jasp şi zăpadă           Peste fiecare fantomatică stradă, Câte un soare portocaliu           Peste Grădina Icoanei şi Cişmigiu, Un soare de seu           Storcind umbre din Ateneu, Globuri de sticlă şi majolică           Peste parcajele de lângă Ţăndărică, Bile, cercuri, sfere, curburi           La Băneasa, peste păduri, Şi chiar un soare albastru           Peste o musculiţă de alabastru           Bâzâind într-un ferometal.           Şi erau şi sori de caşmir, de fistic, de Tuborg, de vulpi, de coral           Încât orice bloc din Floreasca sau Colentina           Îşi avea deasupra lumina.           Dacă te uitai mai atent, Fiecare soare era mono, bi, tri sau tetravalent, Şi între ei se iscau legături           Ca între chimicale, ca între borduri, Ca între planete, ca între zmee, Aşa că apăreau pe cer molecule gigantice: proteine, grăsimi şi uree, Aminoacizi, enzime băloase, Şi din ribozomi, membrane fosforice, sucuri, mătase           Se încropiră celulele vii.           Era ca un câmp de cămăruţe liliachii, Pe margini cu scântei electrice, pâlpâind, Iar din acest mucilaginos labirint           Se închegau ţesuturi şi zgârciuri, tendoane şi piei, Trahee de vâsc şi artere de clei, Nervii ca un copac sau ca un păianjen sau ca o meduză           Iritând pulpă, torace şi buză.           Sub stafia de jar           Ne oripila sistemul osteo-muscular           Străveziu în lumină, Iar prin interstiţii, mareele de adrenalină           Izbeau, cu flux şi reflux, în pereţi.           Şi brusc bătu inima.           Şi brusc bătu inima, brusc începură ganglionii să lumineze.           Brusc începură venele, ca nişte curcubee de orgă, Să gâlgâie şi să cânte. Brusc începu creierul să gândească.           Iar la cea dintâi dungă albastră a dimineţii           Brusc omul deschise ochii.           Sclipeau în jurul său Jupiteri şi radiosurse, Îşi îndrepta corpul într-un ocean electromagnetic, Înota în volutele minţii.           Bucurestiul era la un micron depărtare de ochiul său, Terasa de la Inter aproape că îi zgâria retina           Iar turiştii îşi aţinteau binoclurile spre albăstrimea striată           A irisului său, numai peruzea şi agată.                       Răsărise ochiul albastru peste circulaţia rutieră           Ce ne mai puteam de-acuma dori?           Ce ne mai puteam dori decât ca el să ne ţină în palme, Să-i vedem enormele şanţuri digitale trăgându-ne aproape, Tot mai aproape de ochiul său.

 Toamna cu luna            Când porţi peste pulovăr o niciodată căptuşită cu totdeauna            Când ştii ca ai mai iubit şi ai sa mai iubeşti            Printre taxiuri nefireşti.                        Toamna cu luna            Când cabinele de telefon scânteiază            Când ştii ca nimic nu durează            Când pina şi vitrinele graseiază            şi vocea le tremura, şi serviciile de porţelan se fac zob.                        Toamna de stlcla            Când magnetofoanele se fac zob            Când mixerele de plastic pălesc            Când aspiratorul asuda rece            Când trusa de şurubelniţe hohoteşte            Când maşina de spălat cu ochiul rotund            şi coniacul cu patru stele            Se-ngalbenesc şi cad de pe ramura mintii mele            şi toamna de vermut se crede tinăra uneori.                        Noi n-o sa mai ţinem unul la altul.            N-o sa ne mai facă placere sa ne vedem fetele, rietul.            Noi n-o sa ne căsătorim,            N-o sa avem copii            şi n-o sa îmbătrânim împreună.            Mi-e aşa de clar lucrul asta acum.            Iar vieţile noastre n-or sa fie îndelungate            Ci scurte, haotice.            Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte            August, decembrie, aprilie.                        Toamna cu luna            As vrea atât de tare sa fim acum împreună            Sa privim vitrinele împreună            Sa numărăm taxiurile împreună            şi sa ne ningă frunzele-ngalbenite.                                                                           SFÂRŞIT

Să ne iubim, chera mu, să ne iubim tujur           Ca mâine vom fi pradă inundaţiilor, surpărilor de teren, beţiilor crâncene,           Ca mâine un ieri cu labe de păianjen de fân îţi va umbla în cârlionţii de florio ai coiffurii           Zăpăcindu-te, ambetăndu-te…           Să sim tandri, bâigui poligonul cătelu lipindu-şi irişii           De soldurile voluptoase ale autobazei filaret           Să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu           Să fim tandri, mai zise o muscă.           Primăvara ne lingea ca un pechinez pe fată, pe mâini           Ne făcea să ne întrebăm ce gust om avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele,           Primăvara ne mângâia depăşind uneori limitele maternităţii sau prieteniei nevinovate           Arătându-şi provocatori sânii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit           Oh, mai rămâi, şopti lustra către o scamă de pe covor,           Nu vrei să te urci la mine? Bem ceva, ascultăm muzica, îţi arăt biblioteca…           Nu vrei să rămâi în noaptea asta la mine?           Să ne ţinem de mână, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irza           Iepurelui de tablă din vitrina cu jucării.           Să ne iubim, să ne amăm, să creştem şi să ne înmulţim           Cântau tergarulile şi velurul, drilul şi chembrica pe gabroveni           Le răspundeau până la răguşeala plutonierii şi norişorii           Să facem chestia aia, gâfâiau frizeriile.           Ca nişte becuri electrice legate în serie           Nervii plezneau pe antebraţ, venele se umflau pe torace,           În nări analizatorii mirosului îşi încuiai paltoanele în dulapuri           Si indicele de refracţie îşi halea sandviciul cu carne de pui           În holbarea perversă a ochiului.           Ce de ocheade, câte accidente din neatenţie,           Conturi încheiate, poliţe plătite,           Îngeraşule, strănuta plămânul când se privi în oglindă           Si văzând în urma lui o uzină.           Primăvara ne întindea pe pâine felia groasă de televizor           Mintea noastră era îmbâcsită de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de tranşee,           Deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blană de vulpe al omului invizibil           La ochii catifelaţi ai omului care trece prin zid …           Creierul nostru îşi amintea de când stătea ghemuit           De când pulsa, de când palpita, fojgăia, colcăia, mişuna, şerpuia           Antebraţul îşi defula în aerul slăbănog sentimentul de a avea pene,           Urechea – sentimentul de a fi auzit boncăluitul triceratopsului           Si bulele de hidrogen pleznind malaria peste fată.           Ai încredere în mine, gânguri flora intestinală           Întinzându-se voluptos în braţele groazei           Care purta în acea seară un costum simplu, cambrat, tineresc,           Dă-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism,           Crudelo, nu mă chinui, rânjea maxilarul spre maxilar.                       Venea seara, oraşul se anima,           Venea noapteam străzile sfârâiau ca sifonul,           Să fim tandri, loz necâştigător, să fim tandri, bătător de covoare,           Să ne iubim, robinete, să facem excursii, mapă de plicuri!           În rochii de moloz şi nuiele verzi, de mezeluri şi de brânzeturi,           Spoite cu vodcă şi motorină emoţiile ieşiseră la agăţat.           Prin ganguri şi pasaje acoperite cu geam colorat           Câte un pisoi zgâria în lădiţa vreunui dafin           Si în berării ospătarele se lăsau deşurubate de vii contra cost.           Să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu,           Si apoi să ne-nselăm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinţi,           Să ignorăm influenta exercitată în psihicul nostru           De complexul lui grozăveşti.           Primăvara priveşte galbenă sin stratosferă, gâdilată de ozon şi de ioni,           Să ne cunoaştem mai bine, melcule, zice,           Să ne îmbrăţişăm, depoule, hârtiuţo, tomberonule …           Iar noi la ţâşnitoarea din capătul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apă           Chiar lângă policlinică, şi până şi copacii           Miroseau a dentist.                                                                           SFÂRŞIT

Dăruieşte, Doamne, pacea Israelului celui care are optzeci de ani şi nici un viitor pe pământ.           Notez aici (pentru ce?) aceste versuri din Eliot. In orice caz nu ca posibil motto pentru vreuna din cărţile mele, pentru că n-am să mai scriu niciodată nimic. Iar dacă totuşi scriu rândurile astea, nu le consider nici pe departe literatură. Am scris destulă literatură, vreme de vreo şaizeci de ani nu am făcut decât asta, dar să-mi îngădui acum, la sfârşitul sfârşitului, un moment de luciditate: tot ce am scris după vârsta de treizeci de ani nu a fost decât o penibilă impostura. Sunt sătul să mai scriu fără speranţa că mă voi putea vreodată depăşi, că voi putea să-mi sar peste umbră. E drept, până la un punct am fost cinstit cu mine, în singurul fel posibil pentru un artist, adică am vrut să spun despre mine totul, absolut totul. Dar cu atât mai amară a fost iluzia, căci literatura nu e mijlocul potrivit prin care poţi spune ceva cât de cât real despre tine. De la primele rânduri pe care le aşterni pe pagina, în mâna care ţine stiloul intră, ca într-o mănuşă, o mână străină, batjocoritoare, iar imaginea ta în oglinda paginii fuge în toate părţile ca argintul viu, aşa încât din bobitele lui deformante se încheagă Păianjenul sau Viermele sau Famenul sau Unicornul sau Zeul, când de fapt tu ai vrut să vorbeşti pur şi simplu despre tine. Literatura e teratologie.           De câţiva ani buni dorm agitat şi visez un bătrân care înnebuneşte de singurătate. Doar visul mă mai reflectă realist. Mă trezesc plângând de singurătate, chiar şi când ziua mă simt bine printre prietenii care îmi mai trăiesc. Nu-mi mai pot suporta viaţa, iar faptul că azi sau mâine voi intra în moartea fără sfârşit mă face să încerc să gândesc. De asta, pentru că trebuie să gândesc, aşa cum cel aruncat în labirint trebuie să caute o ieşire printre pereţii mânjiţi cu baligă, chiar şi prin gaura şobolanului, numai din acest motiv mai scriu rândurile astea. Nu propriu-zis ca să (îmi) demonstrez că exista Dumnezeu. Din păcate nu am fost niciodată, cu toate eforturile mele, credincios, nu am avut crize de îndoială sau tăgadă. Poate că ar fi fost mai bine să fiu, pentru că scrisul cere dramă şi drama se naşte din lupta chinuitoare între speranţă şi deznădejde, unde credinţa are un rol, îmi închipui, esenţial. În tinereţea mea, jumătate din scriitori se converteau, iar jumătate îşi pierdeau credinţa, ceea ce pentru literatura lor avea cam aceleaşi efecte. Cât îi invidiam pentru focul pe care demonii lor îl aţâţau sub căldările în care huzureau ca artişti! Şi iată-mă acum în ungherul meu, un ghem de zdrenţe şi zgârciuri, pe a cărui minte sau inimă sau credinţă nu ar paria nimeni, pentru că mie nu are ce să mi se mai ia.           Zac aici, în fotoliu, terifiat de gândul că afară nu mai există nimic, decât o noapte solidă ca un infinit sloi de smoală, o ceaţă neagră care a mâncat încet, pe măsură ce am înaintat în vârstă, oraşe, case, străzi, feţe. Singurul soare din univers pare să fi rămas becul veiozei, iar singurul lucru luminat de el – o faţă smochinită de moşneag.           După ce voi muri, cavoul meu, ungherul meu, va continua să plutească în ceaţa neagră şi solidă, ducând niciunde foile astea ca să le citească nimeni. Dar în ele e, în sfârşit, totul. Am scris câteva mii de pagini de literatură – praf şi pulbere. Intrigi conduse magistral, fantoşe cu surâsuri galvanice, dar cum să spui ceva, cât de puţin, în această imensă convenţie a artei? Ai vrea să întorci pe dos inima cititorului, iar el ce face? La ora trei termină cartea ta, şi la patru se apucă de alta, oricât de bună ar fi cartea pe care i-ai pus-o în braţe. Dar aceste zece-cincisprezece foi sunt altceva, alt joc. Cititorul meu este acum nimeni altcineva decât moartea, îi şi văd ochii negri, umezi, atenţi ca ochii fetiţelor, citind pe măsură ce umplu rând după rând. Foile acestea cuprind proiectul meu de nemurire.           Zic – proiect, deşi totul, şi ăsta e triumful meu şi speranţa mea, este adevărat. Ce straniu: cele mai multe personaje care populează cărţile mele sunt inventate, dar ele au părut tuturor copii ale realităţii. Abia acum am curajul să scriu despre un om real, care a trăit mult timp lângă mine, dar care în convenţia mea ar fi părut cu totul neverosimil. Nici un cititor nu ar fi acceptat că în lumea lui ar putea trăi, înghesuindu-se în aceleaşi tramvaie, respirând acelaşi aer, un om a cărui viaţă este o demonstraţie practic matematică a unei ordini în care astăzi nu mai crede nimeni, sau crede pentru că este absurd. Dar, vai!           — Ruletistul nu este un vis, nici o halucinaţie a unui creier sclerozat, nici un alibi. Acum, gândindu-mă la el, sunt convins că am cunoscut şi eu acel cerşetor de la capătul podului, despre care scria Rilke, în jurul căruia se rotesc lumile.           Deci, nimeni drag, Ruletistul a existat. Şi ruleta a existat. Nu ai auzit nimic despre ea, dar spune-mi, ce ai auzit despre Agartha? Eu am trăit vremurile neverosimile ale ruletei, am văzut prăbuşirea averilor şi acumularea averilor în lumina de fiară a prafului de puşcă. Am urlat şi eu în sălile scunde, subpământene şi am plâns de fericire când era scos afară un om cu creierii împrăştiaţi. Am cunoscut marii magnaţi ai ruletei, industriaşii, proprietarii de pământuri, bancherii care pariau sumele acelea de multe ori exorbitante. Timp de mai bine de zece ani, ruleta a fost pâinea şi circul iadului nostru senin. Nu s-a auzit nici o şoaptă despre aşa ceva de patruzeci de ani încoace? Gândeşte-te, câte mii de ani au trecut de la misterele greceşti? Ştie cineva oare azi ce se petrecea cu adevărat în acele caverne? Unde e vorba de sânge, se tace. Toţi au tăcut, sau poate că fiecare ştiutor a lăsat după moartea sa nişte foi inutile ca acestea, pe care le va urmări, cu degetul scheletic, doar moartea. Moartea individuală a fiecăruia, geamănul negru născut o dată cu el.           Omul despre care scriu aici avea un nume oarecare, uitat de toată lumea, căci foarte curând i s-a spus Ruletistul. Spunând „Ruletistul”, nu puteai vorbi decât despre el, deşi ruletişti erau destui. Mi-l amintesc fără greutate, o figură posomorâtă, o faţă triunghiulară pe un gât lung, gălbui şi slab, o piele uscată şi părul aproape stacojiu. Ochi de maimuţă amărâtă, asimetrici, mi se pare că inegali ca mărime. Făcea cumva o impresie de îngălare, de necurăţenie. Aşa arăta şi în ţoalele lui de la fermă, şi în smokingurile lui de mai târziu. Doamne, ce tentat sunt să fac aici şi puţină hagiografie, să-i arunc o lumină transfinită pe obraz şi să-i pun o văpaie în ochi! Dar să strâng din fălci şi să-mi înghit ticurile astea mizerabile. Ruletistul avea faţa întunecată, de ţăran ceva mai înstărit, cu dinţii jumătate fier, jumătate cărbune. De când îl ştiu şi până a murit (de revolver, dar nu de glonţ) a arătat la fel. Şi totuşi el a fost singurul om căruia i-a fost dat să întrezărească infinitul Dumnezeu matematic şi să se ia la trântă cu el.

 I            Vai mie, rana s-a închis            Vai, sângele s-a uscat            şi a făcut coaja.            Oh, doamne, m-am vindecat!                        De-acum o sa ma mestece fericirea            O sa ma sfârtece seninătatea            şi nebunia care a fost n-o sa mai fie de-acum niciodată,            Nu, n-o să-i mai sărut umărul.                        Viaţa o să-mi treacă în pace şi armonie            Cu lecturi bogate, cu mese regulate.            Sănătatea o să-mi mănânce plămânii.            Raţiunea o să-mi sfâşie creierul.                        Vai, rana, rana mea draga            Rana plăcută vieţii mele            Rana pentru care am trăit, pe care mi-am zgândărit-o cu unghiil            S-a închis. Oh, doamne, sunt vindecat!                        şi niciodată febra n-o să-mi mai aprindă            Veioza vieţii pina la ars.                        II            Sa accept evidenta: nu mai pot sa scriu poezie.            Nu mai sunt în stare, ceva în mine nu mai colaborează.            Am scris ani de zile cu ura, cu dragoste, iar acum            Creierul meu e mort.            Am pornit la maraton ca pe suta de metri            Am vrut totul deodata, am vrut să-mi înnebunesc cititorul.            Am uitat ca viaţa e lunga.                        Nu-mi imaginam ca o data ma voi opri, voi plati            Ca tot ce am făcut vreodată se va întoarce împotriva mea            şi nu voi putea sa ma ajung din urma            şi orice încercare de a mai face ceva            Va fi o noua dezamăgire.            Ce voi mai scrie inca patruzeci de ani?            O sa string din masele, o sa scriu articolaşe de critica            Sau cine ştie ce amintiri            O sa suport condescendenta tinerilor, o sa las nasul în jos            Când o sa vina vorba despre poezie, o sa fac traduceri            Ca sa nu ma uite lumea, ca sa para ca mai trăiesc.            Sau o să-mi public cândva un volum de versuri din tinereţe            Atât de proaste, ca nu le băgasem în nici o carte            şi o sa am un succes „de prestigiu”, mi se va spune „autorul            Poemelor de amor”,            Precursorul a dumnezeu ştie ce poezie va mai fi pe atunci.            Nu stiu, nu stiu.                        Prieteni mai tineri, sa nu faceţi ca mine.            Calculaţi-vă poezia pentru şaizeci de ani.            Eu? Nu stiu ce drum sa mai apuc, ce s-ar mai putea face            şi nu stiu ce trebuie sa mai simt şi ce mai pot sa imaginez.            De data asta chiar cred ca mi s-a înfundat.                        Voi fi un poet bătrân, care n-a mai scris de decenii            Un supravieţuitor al propriei morţi            şi care mai bine n-ar fi făcut nimic niciodată.                        III            Oare s-a terminat viaţa? Oare sunt terminat?            Sunt un eşec? Voi fi pulbere?            Va veni moartea iar tu ma vei dispreţui.            Va fi groaznic, groaznic.                        Voi fi singur, mai singur decât toţi oamenii, singur.            Fara nimeni, fara odihna.            Voi înţelege totul, ah, înţelege-mă, şi toţi ma vor iubi,            Toţi îşi vor aduce aminte.                        Sunt pierdut, pierdut.            Muşcă-mi tu gura.            O sa ploua nasol pe drumuri, o sa fim uzi pân-la piele.            O sa învăţăm sa urâm                        Va veni toamna, toamna mintii, înecul.            Vom avea gura moale şi calda, va veni luna            Vor veni norii sa ne cunoască            şi vom muri, vom face dragoste.                        Da, da, stai acum lângă mine, priveşte-mă. Sunt terminat, terminat.            Va fi numai moarte în jur.            Stelele vor fi moarte, bot lângă bot ca nişte câini de pe străzi.            Vor muri unghiile.                        Gata. Stai lângă mine. A avut rost?            Ne-am trezit trăind.            A fost groaznic: am trăit.            A fost groaznic, groaznic.                                                                           SFÂRŞIT  

CUPRINS:           Postmodernitatea ca experienta ontologica, epistemologica sj istorica, slaba”           Postmodernism şi postmodernitate. 7           O lume în schimbare. 10           Ontologia postmoderna. 18           Cunoasterea în postmodernitate. 29           Sfirsitul istoriei sau trezirea din cosmar. 45           Optiunea postmoderna. 58           Postmodernismul: sfirsitul artelor sau un nou inceput?           Lumea postmoderna. 65           Arta în postmodernitate. 68           Aspecte ale modernitatii. 70           Ce este postmodernismul? 79           Trasaturile postmodernismului. 92           Cine sint postmodernii? 107           Postmodernism, and beyond”? 115           Catre un postmodernism romanesc.           Drumul Romaniei catre modernitate. 123           Primul modernism. 126           Al doilea modernism. 128           Catre postmodernism. Generatia '80. 142           Dezbaterea în jurul conceptului de postmodernism. 166           Consecintele postmodernismului în istoria, critica şi teoria literara. 207           Exista o tipologie postmoderna? 227           Curiozitati literare, experimente, anticipari. 231. Contestarea modernismului în epoca modernista. 264           Postmodernismul subteran. Anii '45-'70. 301           Generatia '80 în context postmodern. 364           Poezia optzecista. 369           Proza optzecista. 402           Scurta privire asupra literaturii anilor '90. 458                 Postmodernism şi postmodernitate.           Aşa cum studierea conceptului de modernism, definind o atitudine şi o practică artistică apărute la sfârşitul secolului trecut, nu se poate dispensa de discutarea background-lui filosofic, istoric, sociocultural etc. al modernităţii, noţiune mult mai vastă, dar aflată într-o interrelaţie strânsă cu fenomenele artistice şi literare respective, postmodemismul, unul dintre conceptele cel mai frecvent folosite în teoria artistică (şi nu numai) de azi, pur şi simplu nu poate fi înţeles – mai mult, poate fi greşit interpretat – în afara înţelegerii lumii care 1-a făcut cu putinţă: „ii convient de faire une distinction entre „ postmodernite „ comme type de condition humaine (existentielle, mais aussi sociale) et „ postmodernisme „ en tant que courant litteraire (ou culturel, şi vous voulez)”1. De fapt, evidenţierea legăturii dintre postmodernism şi postmodernitate este mult mai importantă decât stau lucrurile în modernism. Dacă moderniştii, deşi se defineau ca artişti ai timpului lor, sincronizaţi cu progresul lumii moderne, susţineau totuşi o formă extremă de autonomie estetică, actul creator fiind pentru ei, la urma urmelor, la fel de pur şi de impersonal ca în clasicism, în schimb artiştii postmo-derni acordă o mult mai mare atenţie inserţiei operelor lor în viaţa cotidiană, în dilemele etice, politice, religioase ale lumii de azi, aşa încât criteriul estetic, sacrosanct în modernism, devine insuficient pentru judecarea şi valorizarea operei de artă. Din acest punct de vedere, postmodernismul închide o mare buclă în cultura europeană, reîntorcându-se la percepţia ambientală, utilitară, decorativă şi eminamente „democratică” a artei de dinaintea revoluţiei romantice.           Este motivul pentru care nu mi-am luat riscul intrării directe în subiectul lucrării de faţă. înainte de a prezenta poetica postmodernă cu întreaga ei ideologie şi recuzită, am găsit necesar să situez acest fenomen pe de-o parte în lumea concretă de după al doilea război, şi mai ales din ultimii treizeci de ani (o lume foarte diferită de cea antebelică), şi pe de altă parte într-un sistem de coordonate bine definit, capabil să-i scoată în evidenţă specificitatea în raport cu toate celelalte curente şi mişcări artistice ale trecutului. Filosofia, epistemologia şi istoria vor fi cele trei axe care vor defini, holografic, postmodernitatea lumii actuale şi, în cadrul ei, arta postmodernă.           Încă de la început voi respinge orice intenţie de „fixare” a fenomenelor, de închistare a lor în definiţii precise şi neechivoce. Deşi nu adopt aici stilul criticii postmoderne (critifiction, surfiction etc.), ale cărei tendinţe ironice, ludice, parodice, extrem-perspectiviste ar părea deplasate într-un studiu „academic”, voi păstra totuşi ceva din punctul de vedere postmodern, pentru care pluralitatea discursurilor posibile, relativismul valorilor şi caracterul ambiguu, proteic, nedeterminat al fenomenelor artistice fac imposibilă orice taxinomie precisă. Voi defini un fenomen „pâslos”, mai curând un câmp cultural decât un curent „obiectiv”, voi.      Dacă nu imediat după război, în orice caz pe la sfârşitul anilor '60 (probabil că anul de cotitură ar putea fi considerat, nu cu totul arbitrar, celebrul 1968), lumea concretă, de toate zilele, a suferit transformări vizibile pentru oricine. Ele au fost atât de puternice, încât, în ciuda tuturor măsurilor izolaţioniste luate de diverse state şi comunităţi, au devenit curând un fenomen globalizat. De la comunism până la lumea islamică, de la regimurile autoritare africane până la societăţile ultraconservatoare asiatice, toate lumile care trăiesc simultan au resimţit câteva fenomene, strâns legate între ele, care au dus curând la închegarea unui nou tip de comunitate internaţională, numit de Marshall McLuhan „satul planetar”. Este vorba mai întâi despre dezvoltarea unor noi tipuri de tehnologie (genetică, robotică, spaţială şi mai ales electronică), economice şi curate, care au transformat lumea industrială într-una postindustrială. Datorită controlului electronic şi unui management mult perfecţionat productivitatea muncii a crescut atât de mult, încât lumea occidentală a cunoscut o prosperitate fără precedent. Acest fapt a creat „societatea consumului”, în stare să ceară şi să absoarbă produse tot mai sofisticate şi mai „estetice”. „Profeţi” ai anilor '60, ca Alvin Toffler (în Socul viitorului şi în scrierile următoare), Marshall McLuhan (Galaxia Gutenberg), Herbert Marcuse (Eliberarea de societatea abundenţei) etc., au surprins în nuce emergenţa, din aceste condiţii esenţiale, a unei altfel de lumi, mai rapide, mai tranziente, mai anarhice şi mai colorate, semănând izbitor cu descrierea cetăţii democratice din Republica lui Platon: Există sorţi ca aceasta să fie cea mai frumoasă dintre toate orânduirile! Căci, precum o haină împestriţată cu toate culorile poate apărea drept cea mai frumoasă, tot aşa ar putea apărea şi această cetate, împestriţată fiind cu toate caracterele. Şi probabil că mulţimea ar şi judeca-o drept cea mai frumoasă, după cum copiii şi femeile judecă privind lucrurile pestriţ colorate.„1 Lăsând la o parte sarcasmul lui Platon, nicidecum un adept al democraţiei (deşi un produs al ei), recunoaştem aici pluralismul, hedonismul, „feminitatea„ şi spiritul de toleranţă al lumii democratice. Un element nou şi decisiv însă al democraţiilor actuale, inimaginabil în orice altă epocă trecută, este caracterul informaţional al societăţii de azi. Explozia informaţională, atât în domeniul public, prin televiziune, cable TV, Internet etc., cât şi în cel tehnic şi ştiinţific, prin enorma dezvoltare a tehnicilor de calcul, a dus, cu o expresie a lui Gianni Vattimo, la „trans-parentizarea„ lumii de azi, caracterizată şi prin accesul aproape nelimitat al fiecărui individ la toată informaţia. Pătrunderea electronicii şi, prin urmare, a informaţiei în toate domeniile nu a avut drept urmare doar democratizarea tot mai accentuată a lumii moderne occidentale, ci şi-a extins consecinţele politice în întreaga lume, scoţând din izolare chiar şi zonele cele mai închistate. Nici un zid (şi în acest context zidul Berlinului este metafora cea mai la îndemână), real sau ideologic, nu a putut rezista acestui bombardament informaţional, care, mai eficient decât orice propagandă, a răspândit gândirea şi modul de viaţă democratice peste tot în lume. Pământul e astăzi înconjurat de un „nor informaţional” la fel de democratic ca şi lumina solară. Dacă gândi-torii modernităţii, ca Adorno, se temeau de mass-media, văzând în ea un instrument de uniformizare, îndoctrinare şi dominaţie (ele ar putea cădea sub controlul total al câte unui Big Brother), evoluţia din ultimele decenii a arătat limpede că, pe ansamblu, mediile sunt incontrolabile şi că orice încercare de monopol asupra lor se întoarce, mai devreme sau mai târziu, împotriva gândirii totalitare. Mediile sunt plurale prin excelenţă şi, chiar dacă unele sau altele dintre canalele de transmisie sunt colorate încă ideologic, există întotdeauna posibilitatea alegerii. Tendinţa actuală este însă dez-ideolo-gizarea acestora, transformarea lor în elemente de integrare şi entertainment neutre din punct de vedere politic. Marxiştii şi alţi critici ai culturii occidentale au văzut în explozia mediilor manifestarea unui imperialism cultural. Peste tot în lume, observă ei, a fost impus prin mass-media un mod de viaţă uniformizat: aspectul străzii, al vestimentaţiei, programele TV, muzica din discoteci, filmele, băuturile etc. sunt aceleaşi pretutindeni, în detrimentul culturilor tradiţionale locale. Fenomenul este real şi intră în paradigma globalizării civilizaţiei occidentale, cu beneficiile şi costurile ei. Nu este mai puţin adevărat însă că, tot prin media-tizare, se petrece şi fenomenul invers: micile culturi locale au devenit mai cunoscute ca oricând şi participă la pluralismul cultural, fără care postmodernitatea lumii de azi ar ră-mâne un concept lipsit de sens. E drept, ele nu rămân „pure”. Fenomenul de degradare a lor a început mult înaintea epocii moderne şi este inevitabil. Lumea actuală apare, din acest punct de vedere, ca un „şantier de supravieţuiri”

ARIPA STÂNGĂ           „Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest în parte se va sfârşi.           Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc.           Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă; acum cunosc în parte, atunci voi cunoaşte deplin, cum am fost cunoscut şi eu pe deplin.”           (Pavel, Corinteni, 1, 9-l2)           Înainte să se construiască blocul de vizavi şi totul să devină ecranat şi irespirabil, priveam nopţi întregi Bucureştiul de la tripla fereastră panoramică a camerei mele din Ştefan cel Mare. Fereastra reflecta de obicei mobilierul sărac al încăperii, un dormitor de lemn gălbui, o toaletă cu oglindă, câteva plante, aloe şi asparagus, în ghivece de argilă, aşezate pe masă. Lustra cu abajururi de sticlă verzuie, unul dintre ele ciobit de mult timp. Spaţiul galben al camerei devenea şi mai galben adâncindu-se în uriaşa fereastră, iar eu, un adolescent ascuţit şi bolnăvicios, în pijama rufoasă şi cu un fel de vestă lăbărţată deasupra, stăteam toată după-amiaza aşezat cu fundul pe lada de la studio, privind în ochi, ca hipnotizat, reflectul meu din oglinda străvezie a ferestrei. Picioarele le ţineam pe caloriferul de sub geam, care iarna îmi ardea tălpile, dându-mi un amestec pervers, subliminal, de plăcere şi suferinţă. Îmi vedeam în geamul galben, sub floarea triplă a fantomei lustrei, faţa subţire ca o lamă şi ochii cu cearcăne violete sub ei. Câteva fire de mustaţă făceau şi mai evidentă asimetria gurii, care era de fapt asimetria întregii mele feţe. Dacă unei fotografii de-a mea i-ai acoperi jumătatea stângă a feţei, ai avea imaginea unui tânăr deschis şi voluntar, cu trăsături aproape frumoase. Cealaltă jumătate, însă, surprindea şi înspăimânta: ochiul era aici mort şi gura tragică, şi lipsa de speranţă se întindea pe întreaga piele a obrazului ca o eczemă.           Abia când stingeam lumina în cameră mă simţeam însă cu adevărat eu. Deodată pe pereţi începeau să se rotească dungile albastre electric şi verzi fosforescente ale tramvaielor care treceau huruind pe şoseaua aflată cu cinci etaje dedesubt, deodată deveneam conştient de zgomotul îngrozitor al traficului şi de singurătatea şi tristeţea fără capăt a vieţii mele. Întrerupătorul era după şifonier, şi când stingeam lumina odaia devenea un acvariu livid. Mă mişcăm, ca un peşte bătrân, printre mobile putrede, mirosind ca reziduurile marine dintre stânci, înaintam pe covorul de iută, aspru sub tălpi, până la ladă, mă aşezam iar pe ea, puneam picioarele pe calorifer şi fantasticul Bucureşti exploda deodată după sticla albastră de lună. Era ca un triptic nocturn, de o strălucire sticloasă, nesfârşită, inepuizabilă. Dedesubt, vedeam o parte din şosea, cu stâlpii ei electrici ca nişte cruci de metal, susţinând firele de tramvai şi becurile roze, care iarna scoteau din noapte valuri peste valuri de ninsoare furioasă sau lentă, rară ca în desenele animate sau abundentă ca o blană. În nopţile de vară, însă, mă distram ima-ginându-mi câte un crucificat cu cunună de spini pe creştet, ţintuit de fiecare din şirul nesfârşit de stâlpi. Costelivi şi pletoşi, cu ştergare umede în jurul şoldurilor, ar fi urmărit din ochii înlăcrimaţi scurgerea automobilelor pe strada pietruită. Doi-trei copii, cine ştie de ce întârziaţi până la ora aceea din noapte, s-ar fi oprit şi l-ar fi privit pe Cristul cel mai apropiat, ridicându-şi înspre lună feţele triunghiulare.           Vizavi se afla centrul de pâine, apoi câteva curţi şi un chioşc rotund de tutungerie. Un centru de umplut sifoane. O alimentară. Poate fiindcă am traversat prima dată şoseaua singur ca să cumpăr o pâine visez atât de des acel loc. În visele mele el nu mai este o magherniţă mizerabilă, mereu întunecoasă, unde o bătrână în halat alb mânuieşte pâini în formă şi cu miros de şobolan, ci un spaţiu misterios, unde duc trepte înalte, greu de urcat. Becul chior, legat de două fire neizolate, capătă un sens mistic, iar femeia e acum tânără şi frumoasă, între lăzile ciclopice de pâine. Femeia însăşi e înaltă cât un turn. Îmi număr banii în acea lumină himerică, îi sclipesc în pumn, dar nu reuşesc să-i socotesc şi încep să plâng, căci nu ştiu dacă-mi ajung să cumpăr o pâine. Şi mai încolo, în susul şoselei, se află Nenea Căţelu, un pensionar nenorocit şi leneş, care are o curte devastată parcă de război, unde nu creşte absolut nimic, un maidan de gunoaie de fapt. Bătrânul şi nevastă-sa umblă năuci de colo-colo, intrând şi ieşind dintr-un bordei acoperit cu carton gudronat, împiedicându-se de un câine scheletic, de la care le-a venit şi numele. Înspre Dinamo mai departe e alimentara, din care nu văd de fapt decât un colţ. Spre Circul de Stat se află blocul cu autoservirea şi cu un alt chioşc de difuzare a presei. Acolo, în visele mele, încep subteranele. Rătăcesc, cu un coş de sârmă în mână, printre rafturile cu şerbet şi dulceaţă, cu şerveţele şi pungi de zahăr (în care uneori erau ascunse maşinuţe de metal verde sau portocaliu, cel puţin aşa se spunea între puşti), pătrundeam apoi printr-o uşă batantă în altă zonă a magazinului, care n-a existat niciodată, şi mă trezeam afară, sub stele, având încă în mână coşuleţul plin de cutii şi borcane. Eram în spatele blocului, între lăzi vrăfuite, de scândură spartă, iar în faţa mea era uşa de tablă vopsită în alb, unde câteodată se vindea brânză. Dar acum nu era o singură uşă, ca în realitate, ci vreo zece, înşirate de-a lungul întregului bloc, iar între ele ferestre puternic luminate ale unor camere aflate la demisol. În fiecare vedeai prin geam câte un pat curios, pe picioare foarte înalte, iar în paturi dormeau fete foarte tinere, cu părul risipit pe pernă, cu sânii mici dezveliţi. Într-unul din vise am deschis uşa cea mai apropiată de mine şi am coborât o scară-n spirală, care ducea adânc, într-un mic alcov luminat electric, unde mă aştepta una dintre aceste fete-păpuşi, cârlionţate şi docile. Deşi eram bărbat deja când am avut acest vis, nu mi-a fost dat s-o posed pe Silvia, şi toată excitaţia mi s-a risipit în încâlceala unor încrengături pâsloase de vorbe şi gesturi. Am ieşit cu ea de mână, am traversat şoseaua înzăpezită şi i-am privit părul albastru în lumina vitrinelor de la farmacie şi de la restaurantul „Hora”, apoi am aşteptat tramvaiul amândoi, în ninsoarea care ne ştergea trăsăturile feţei, şi a venit tramvaiul, care nu avea pereţi, era doar şasiul şi câteva scaune de lemn deasupra, iar Silvia a urcat şi s-a pierdut într-o zonă a oraşului pe care am aflat-o mai târziu, în alte vise.

  Deschid cartea, cartea geme, Caut vremea, nu e vreme.           TUDOR ARGHEZI                 RULETISTUL.           Dăruieşte, Doamne, pacea Israelului.           Celui care are optzeci de ani şi nici un viitor pe pământ.           Notez aici (pentru ce?) aceste versuri din Eliot. În orice caz nu ca posibil motto pentru vreuna din cărţile mele, pentru că n-am să mai scriu niciodată nimic. Iar dacă totuşi scriu rândurile astea, nu le consider nici pe departe literatură. Am scris destulă literatură, vreme de vreo şaizeci de ani nu am făcut decât asta, dar să-mi îngădui acum, la sfârşitul sfârşitului, un moment de luciditate: tot ce am scris după vârsta de treizeci de ani nu a fost decât o penibilă impostura. Sunt sătul să mai scriu fără speranţa că mă voi putea vreodată depăşi, că voi putea să-mi sar peste umbră. E drept, până la un punct am fost cinstit cu mine, în singurul fel posibil pentru un artist, adică am vrut să spun despre mine totul, absolut totul. Dar cu atât mai amară a fost iluzia, căci literatura nu e mijlocul potrivit prin care poţi spune ceva cât de cât real despre tine. De la primele rânduri pe care le aşterni pe pagina, în mâna care ţine stiloul intră, ca într-o mănuşă, o mână străină, batjocoritoare, iar imaginea ta în oglinda paginii fuge în toate părţile ca argintul viu, aşa încât din bobitele lui deformante se încheagă Păianjenul sau Viermele sau Famenul sau Unicornul sau Zeul, când de fapt tu ai vrut să vorbeşti pur şi simplu despre tine. Literatura e teratologie.           De câţiva ani buni dorm agitat şi visez un bătrân care înnebuneşte de singurătate. Doar visul mă mai reflectă realist. Mă trezesc plângând de singurătate, chiar şi când ziua mă simt bine printre prietenii care îmi mai trăiesc. Nu-mi mai pot suporta viaţa, iar faptul că azi sau mâine voi intra în moartea fără sfârşit mă face să încerc să gândesc. De asta, pentru că trebuie să gândesc, aşa cum cel aruncat în labirint trebuie să caute o ieşire printre pereţii mânjiţi cu baligă, chiar şi prin gaura şobolanului, numai din acest motiv mai scriu rândurile astea. Nu propriu-zis ca să (îmi) demonstrez că există Dumnezeu. Din păcate nu am fost niciodată, cu toate eforturile mele, credincios, nu am avut crize de îndoială sau tăgadă. Poate că ar fi fost mai bine să fiu, pentru că scrisul cere dramă şi drama se naşte din lupta chinuitoare între speranţă şi deznădejde, unde credinţa are un rol, îmi închipui, esenţial. În tinereţea mea, jumătate din scriitori se converteau, iar jumătate îşi pierdeau credinţa, ceea ce pentru literatura lor avea cam aceleaşi efecte. Cât îi invidiam pentru focul pe care demonii lor îl aţâţau sub căldările în care huzureau ca artişti! Şi iată-mă acum în ungherul meu, un ghem de zdrenţe şi zgârciuri, pe a cărui minte sau inimă sau credinţă nu ar paria nimeni, pentru că mie nu are ce să mi se mai ia.           Zac aici, în fotoliu, terifiat de gândul că afară nu mai există nimic, decât o noapte solidă ca un infinit sloi de smoală, o ceaţă neagră care a mâncat încet, pe măsură ce am înaintat în vârstă, oraşe, case, străzi, feţe. Singurul soare din univers pare să fi rămas becul veiozei, iar singurul lucru luminat de el – o faţă smochinită de moşneag.           După ce voi muri, cavoul meu, ungherul meu, va continua să plutească în ceaţa neagră şi solidă, ducând niciunde foile astea ca să le citească nimeni. Dar în ele e, în sfârşit, totul. Am scris câteva mii de pagini de literatură – praf şi pulbere. Intrigi conduse magistral, fantoşe cu surâsuri galvanice, dar cum să spui ceva, cât de puţin, în această imensă convenţie a artei? Ai vrea să întorci pe dos inima cititorului, iar el ce face? La ora trei termină cartea ta, şi la patru se apucă de alta, oricât de bună ar fi cartea pe care i-ai pus-o în braţe. Dar aceste zece-cincisprezece foi sunt altceva, alt joc. Cititorul meu este acum nimeni altcineva decât moartea, îi şi văd ochii negri, umezi, atenţi ca ochii fetiţelor, citind pe măsură ce umplu rând după rând. Foile acestea cuprind proiectul meu de nemurire.           Zic – proiect, deşi totul, şi ăsta e triumful meu şi speranţa mea, este adevărat. Ce straniu: cele mai multe personaje care populează cărţile mele sunt inventate, dar ele au părut tuturor copii ale realităţii. Abia acum am curajul să scriu despre un om real, care a trăit mult timp lângă mine, dar care în convenţia mea ar fi părut cu totul neverosimil. Nici un cititor nu ar fi acceptat că în lumea lui ar putea trăi, înghesuindu-se în aceleaşi tramvaie, respirând acelaşi aer, un om a cărui viaţă este o demonstraţie practic matematică a unei ordini în care astăzi nu mai crede nimeni, sau crede pentru că este absurd. Dar, vai!           — Ruletistul nu este un vis, nici o halucinaţie a unui creier sclerozat, nici un alibi. Acum, gândindu-mă la el, sunt convins că am cunoscut şi eu acel cerşetor de la capătul podului, despre care scria Rilke, în jurul căruia se rotesc lumile.           Deci, nimeni drag, Ruletistul a existat. Şi ruleta a existat. Nu ai auzit nimic despre ea, dar spune-mi, ce ai auzit despre Agartha? Eu am trăit vremurile neverosimile ale ruletei, am văzut prăbuşirea averilor şi acumularea averilor în lumina de fiară a prafului de puşcă. Am urlat şi eu în sălile scunde, subpământene şi am plâns de fericire când era scos afară un om cu creierii împrăştiaţi. Am cunoscut marii magnaţi ai ruletei, industriaşii, proprietarii de pământuri, bancherii care pariau sumele acelea de multe ori exorbitante. Timp de mai bine de zece ani, ruleta a fost pâinea şi circul iadului nostru senin. Nu s-a auzit nici o şoaptă despre aşa ceva de patruzeci de ani încoace? Gândeşte-te, câte mii de ani au trecut de la misterele greceşti? Ştie cineva oare azi ce se petrecea cu adevărat în acele caverne? Unde e vorba de sânge, se tace. Toţi au tăcut, sau poate că fiecare ştiutor a lăsat după moartea sa nişte foi inutile ca acestea, pe care le va urmări, cu degetul scheletic, doar moartea. Moartea individuală a fiecăruia, geamănul negru născut o dată cu el.

CÂNTUL ÎNTÂI           O, Levant, Levant ferice! A ta soră, Zenaida Se vărsa umbrirea serii Când plânge filomela Iată sară se-ndeseşte E Iaurta chiorul, spaima apelor dân jur de Zant Eşti ingles? Of, Zotalis, biet Zotalis! Ţaruki ipaluki El vedea un nor de sânge Manoile, cum te plâng!           — JL-loai loare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare, Mări pe care vase d-aur port piper şi scorţişoare, Părând piepteni trecuţi molcom printr-un păr împarfumat, Strop de rouă-n care ceriul e cu nouri mestecat, O, Levant, în cari zefirul umfle-ai sei obraji de zeu, Cu simţiri aprinse umpli neguros sufletul meu! O, Levant, Levant ferice, cum nu simţi a mea turbare, Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare Noaptea turbure din peptu-mi, zbuciumul ce am în sân, De când sunt deştept pe lume, de când ştiu că sunt român! Cum n-am ochii mii, ca Argus, ca cu mii de lăcrimioare Să jelesc ticăloşită a poporului meu stare, Preste care lupi şi pardosi s-au făcut stăpâni deplin Zgâriind cu gheare lunge al Valahiei drag sân!” Astfel cugeta un june pe-un caic ce zbura iute De la Corfu pân-la Zante peste apele hirsute Ce spărgeau în vălurele soarele ce sta să cază Prin văpăi de foc şi miniu, prin lucire de turcoază. Tânărule, a ta faţă îmi apare străvezie, Gemetul ce scoţi e oare de amor sau de mânie, Mâna cu inele grele şi cu petre răsucite Pe jungher sau pe şold fraged va voi să se invite? Ah, pe junghiul Şi degrabă, căci tiranii încă râde Conjuraţi de arvaniţii cu a lor turbane hâde, încă mai jupoi ţeranii, încă junele le smulge Din a mumelor lor braţe, încă ţara o mai mulge! Tu te duci la Zante, unde în barcaz, la felinari Te aşteaptă a ta soră cu treizeci de palicari. A ta soră! Zenaida! Cine-o vede se uimeşte, Cine buzele de rujă, cine ochii i-i zăreşte I se pare cum că Hero vie s-au împeliţat Să-l aştepte iar pe Leandros lângă-al mărilor palat. Greaca are drăgănele, şi perfum, şi-nţelepciune Ce primit-a de la graţii, musulmana ca de prune Are ochii ce prin deasa feregea abia-i prevezi; Frânca are dinţi de boabe de sidef şi ochii verzi; O chirghiză face-n piaţă mahmudele zece mii, Vai, nebun ar fi acela ce pe ea ar târgui, Că i-ar soarbe sărutarea peste perne de şiraz De-ar rămâne fără suflu, făr' bujorii din obraz; Machedoana, nu am coarde l-a mea arfă îndestule Să îi cânt zulufii negri, sânurile nesătule Şi sprâncenele-mbinate, parcă-i arcul lui Amor: E trufaşă dar e dulce şi-are ciucuri la botfor;           Neagră este egipţianca, ca o noapte de iubire, Se topeşte în desmierduri, gungureşte în delire, Arde şi se-ncolăceşte ca o viţă pe arac           Pe un boi de june mândru; talianca e un drac           Ce te-nşeală şi te vinde şi se uită numa-n punge           Şi ibovnicul îşi pune la răscruci de te împunge;           Sârba cea cu salbe multe peste peptul ca de crin           E sfioasă ca şi ciuta, după ea cu toţi suspin.           Nimărui ea nu-i dă floarea junii sale feciorii           Şi se face maică blândă într-un schit de pe pustii;           Multe flori sunt, dar puţine rod în lume au să poarte, Multe mărgăritarele sus pe ceriu ard departe, Multe sunt femei cu ochii neguratici şi codaţi:           Dar niciuna nu-i mai dulce ca rumânca din Carpaţi.           Pletele prea lunge-i curge ca o apă volutoasă           Pân' la gleznele ivite sub şalvarii de mătasă, Pân' la imineii d-aur şi cu vârfuri răsucite, Faţa-i este alabastru, pleoapele-i sunt înnegrite           Cu kohl scump de Chios, pleoape ca ghiocii zuvelcaţi;           Gene grele şi-ncurcate, paşi mărunţi şi cletinaţi.           Inima-i se duce-n taină dup-al ţării beizade, Calimachi, suflet putred, dar frumos ca viaţa e, Fiul cânelui ce ţara o mânca şi-o bea la masă           Şi curvarul mahalalei ce din răotăţi nu iasă.           El e ghimpele ce-n sânul Zenaidei, rotunzior îşi făcu sălaş ca furii.           Dar, efendi narator, Cam grăbişi cu diegesis şi te luă gura-nainte. Să purcedem dar din locul ce-l lăsarăm, fără minte, Să ne înturnăm la junul Manoil, ce lângă cârmă Valul verde, orizonul cu privirea el le scârmă.           Se vărsa umbrirea serii în arhipelag, şi mii           Cornuleţe scot din valuri insulele fumurii.           Pe rotunda de lemn cârmă vezi un mugure că creşte           Şi o coadă cu ghimpi palizi din obadă să iveşte, Şi în vârvu-i se desface un boboc ca de rubin:           Este trandafilul serii din cuprinsul levantin.           El desfoaie foi de purpur peste ceriul de rază, El umbreşte cu văpaia-i apa care schinteiază, El pogoară-n suflet focul dorului nemărginit:           Dor de ducă, dor de arme, dor de mări, dor de iubit.           Gul arzând în alizee şi picându-i focu-n golfuri, Desfoindu-se pe insuli şi pe case şi pe corturi           Zugrăvând cu aur boturi de caice pe cleştar, Punând sânge pe tăişe, iar pe sâni enibahar, Gul vestind cu spuza-i ţara împăratului biulbiul:           Noaptea cea cu berlianturi, de la Roma la Moşul.           Manoil intră-n cămară şi luă peana despicată, O vârî în călămară ca în inem-o săgeată           Şi cu rumena cerneală ca un sânge scrise: „Odă           La Valahia săracă, jăcuită de Lup-vodă”.           Şterse; scrise: „Eleghie la mormânţii din străbuni, Pentru ca să se vădească jalea tristei naţiuni”: „Când plânge filomena în crâng de rosmarine           Şi gârle. Se-ncreţesc, Insecta chiar când cântă sub razele divine           Ce spre apus grăbesc, Eu perna ud cu lacrimi, că-mi vine-n amintire           A patriei nevoi, Şi-o mare fulgeroasă îmi creşte în simţire Umblată de strigoi!           Străinule ce îmbli pentru a ta plăcere           Pe apă sau pe jos, Găsit-ai vreodată mai mare mângâiere           Şi un mai mult folos Decât în câmpul verde smălţat cu floricele, Al terii mele plai, Decât în portul dulce cu ii şi testemele           Al junelor bălai?           Ai zice că din ram Valahia e ruptă           Dar vai cât te înşeli! Că astăzi sânu-i fraged de ciocoime-i suptă           Şi-i plină de mişeii! Ce-ai fost odat, o, ţeară, şi ce-ai ajuns acuma           Supt talpa din Fanar, Că-ţi tremur copilaşii şi crud răcneşte muma           Şi grecii n-au habar.           Pe dalbele mormânturi eroilor din vreme           Acum sunt buruieni, Subt ele Michai Bravu şi Mircea-vodă geme           Ca noi subt agareni, Vai, steaua ni-i apusă, vai, angelul ne moare           Şi pala-a ruginit, Vai, grecii ne mănâncă acuma din sudoare           Bacalul ciocoit!           Te scoală, Brâncovene, nu mai dormi, rumâne, Aminte să-ţi aduci           De Caton şi de Brutu cu acvilele-n mâne, De marii Romii duci, Că acvila în corbu ce cruce-n gură poartă           Cu vremea s-a schimbat Şi în rumân romanul mutat au fost de soartă           Şi e viteaz bărbat!           Sus, naţie robită, femeie lăcrămoasă, Mormânţii se deschid Şi ies fantome nobili dân umbra fumegoasă, Ce secolii desfid. Sus, sus cătaţi la dafini şi la neatârnare           Şi ca cumpliţi paradoşi Mâncaţi în colţii aprigi şi zgâriaţi în ghiare           Tiranii scrofuloşi!           Stăpâne, care-n ceriu aburci pe tron de raze, Pe scaun de argint, Mai dă-mi atâta viaţă să văz ca în extaze           Balaurul perind, Să văz un popol mândru în ţeara mea ferice           Şi ochiu-apoi să-nchid, Şi duhu meu va râde precum o pitulice           De dracul apatrid!”           Iată sară se-ndeseşte şi acopere Elada Iată stele-n mii de colţuri, galbene ca limonada Cum îşi varsă cupa-n marea de mercuriu şi de vis. Semilune moi de aur scaldă valuri de lapis.

CALIZARE ar trebui ca în această lume de unghiuri şi sfere în această lume de orhidee, creier, calcar şi praf solemnă în închistarea ei într-un perpetuu agregat inconştient în care până şi îngerii frumuseţii se mişcă acţionaţi de penduluri şi motoare cu turbină ar trebui ca pe când apa scânteiază concretă, val după val, sub luna ce-şi desfăşoară formele ireale ca o sondă spaţială cu sute de camere TV pe când norii ultraîndepărtaţi îşi rostogolesc demenţial mitologiile peste platouri sterpe unde au supravieţuit doar broaştele şi cumplita oboseală de a trăi pe când în oraşe, singuri pe diferite cărări şi la diferite nivele oameni cu globii ochilor dilataţi, cu stelele bătându-le-n faţă încearcă să înţeleagă, să te înţeleagă pe tine, uriaşă fiinţă hiperlucidă înnebunind de nefericire fiecare încuiat în camera de gazare a trupului său fiecare înconjurat de un vânt de imagini albastre şi verzi orb printre litere gotice, străbătut de scintilaţii şi formicaţii, de apă şi foc, aisberguri astrale pentru că posedăm intelect ar trebui să posedăm doar intelect cuarţ ectoplasmatic străjuind labirintul iluziei ar trebui să credem iarba nimic altceva deoât iarbă, şi nu această mască violetă acest sunet emis de un moog sinthesizer subteran pentru că posedăm carne sânge axoni şi vertebre ar trebui să ne iubim şi să ne iubim în tramvaie şi în uzine ar trebui să nu încercăm acest sentiment de a trăi pe o planetă de a viermui undeva într-un cosmos bântuit de arşiţa, pulsând ca o inimă, străini şi incapabili să credem în realitatea învelişului nostru, trench-coat de carne proiectelor la care visăm, florii care se desface vizibil doar pentru ochiul minutarului în acest februarie străbătut de cofetării pe rotile.           Dar sferele ce armonios se rotesc şi existenţa ce pură e deşi carminul rujurilor de lux şi motocicletele honda şi creierul ultradeştept sunt dejecţii ele flacără ale nemuritoarei fiare umane cu pielea străpunsă de războaie de-o clipă, de arsuri şi mai ales de înfrângeri psihologice dar tu cât de perfectă eşti, femeie demimondenă, fruct al cărui tratat de pictură cu oameni spectrali, braţe şi picioare desfăcute, înscrişi într-un cerc înscrişi într-un ochi, înscrişi într-o istorie mica femeie dintr-o dinastie de fiinţe mereu înscrise, mereu cenzurate, fiinţe dificile, greu de hrănit, greu de liniştit posedând sex şi creier, întâmpinând la porţile legii leviathanuUşi care ar trebui ca în această lume de unghiuri şi sfere, copleşită de trinităţile zidurilor, să fie mai puţin singure şi mai puţin telecomandate de la panouri metafizice presimţite de oricine mai puţin încălecate de destin mai puţin figuranţi în filme de desene animate cu motani şi purcel şi fiecare cu femeia lui să pună piciorul pe un pământ atât de real înaât să fie el însuşi un fel de retina elastică şi sensibilă printre plase însorite de păianjeni şi lanuri de maci să treacă surâzător sub stelele developând emuhia râurilor pline de păstrăvi în păduri care sfâşie norii de toamnă trilul de aur al păsărilor să împingă azurul până la marginea galaxiei şi acolo în centru, goală şi luminoasă până la orbirea degetelor înfăşurată în plete electrizate de mireasma violetelor sălbatice şi ierbii culcată pe spate şi vegheată de bărbatul plin de dorinţă ea să înceapă o altfel de lume, mai limitată şi mult mai modestă, o lume fără cuvinte, o lume a filamentelor nervoase mângâietoare o lume a pantomimei fără de mască, a înţelegerii fără de semne, o lume în care să putem adormi.           S           CONTACT           Singur cum treceam pe străzile oraşului, pe sub flacăra ireală a stelelor printre casele de sticlă survolate de crini şi navete spaţiale mă simţeam dintr-o carne mai pură alcătuit şi foarte aproape de spirit zeificat de resorturi subterane, căci mă gândeam la buzele ei, la pământ la mituri stăvechi, cu feţe de piatră încă veghind la intersecţia venelor noastre cu galere pierdute în marea sargaselor, în spaţii orbitoare fără dimensiuni fără floră şi fără ochi.           Se pare că trăim într-adevăr pe pământ, pe acest foton urmând un traseu brownean se pare că ficţiunea părăsise acest grilaj, aceste parbrize acoperite de gheaţă, se pare că dacă-mi ridic mâna, prin carnea mea transparentă, sub vene şi nervi incendiul stelar va contura oase subţiri de argint,: un radius şi-un cubitus atât de vizibile, o radiografie atât de clară a braţului meu între ochi şi fluorescentele astre gigantele, piticele albe, eteroclite populaţii stelare micelii şi spori parazitând un creier universal stele duble, nove quasari şi pulsari inundând şinele cu o muzică de insecte, râuri şi frunze invadând în nemişcătoare, furioase, livide profiluri de apă labirintele supraeului locuite de oglinzi şi păianjeni de fân purtând războaie de carne, angaiând rinichii şi plămânii alcătuirii umane într-o aventură fără ieşire, incrementa atque decrementa, trecând prin maşinăria masonică – rosen-kreutze şi pictură psihedelică a sexului desenând cu flacăra de eşapament trupuri de bărbaţi femei şi androgini, imperii sfărâmicioase, încărcate de glorie şi neputinţă în câmpuri magnetice în câmpuri cu tuberoze, hatterii, conserve de ananas şi atingeri de piepturi într-o fericire ireproşabilă, căci fluturii sunt liberi.           Dar în acea noapte îngheţată, încetinită, pe care o srăbătearn şovăind ca un cobai cu electrozi fixaţi pe ţeastă, trecând un test de memorie, pe când pe culoarele interioare imaginea ta halucinantă cădea sub o rafală de îngeri o maşină trecând cu farurile aprinse prin zăpada indiferentă mărind până la vomă senzaţia de regizat, de intangibil, de fals, în acea noapte mi-am dorit să pot privi măcar o dată spectacolul oferit de baletul pe gheaţă al morţilor, în faţa unei asistenţe selecte, încărcată de bijuterii '; rimelată cu rubinstein, parfumată cu emotion să primesc un apartament pe planete pustii şi pietroase acolo, în mijlocul crosului universal, şi în ceaţa cărnii mele pe cale de destrămare într-o masă de peşti abisali, alge şi hipocampus, un submarin visător să împrăştie iarăşi germenele inocent al vieţii şi-acolo unde odată faţa mea se zbătea să reflecte ameţitoarele stele coacervate şi saâcâmi galbeni să legene iarăşi iluzia şi pe un pământ îndepărtat şi semitransparent o hologramă miraculoasă să te reîntrupeze, mică femeie, cu raza ochiului meu pineal.

Prefaţă.           Cl înd, acum mai bine de două decenii, pe când eram un tânăr jurnalist amator, am asistat la momentul emoţionant al expunerii, în centrul marii săli frigorifice, special amenajate, de la The Pennsyl-vanian Institute for Unreliable Studies (PIUS), a unui enorm bloc de gheaţă în care se străvedea o siluetă monstruoasă, am ştiut că drumul vieţii mele este decis. M-am apropiat atunci cu sfială şi imensă curiozitate de cristalul din care emana frig şi ceaţă. Fiinţa încleştată-n interior nu semăna cu nimic din ce poţi vedea pe pământ, deşi zâmbetul cam nătâng îi dădea un straniu aer uman. Dar cele zece coarne care-i ţâşneau din ţeasta masivă, penajul care-i ieşea din operculele din dosul urechilor, şi care încă mai păstra o nuanţă violetă, şi mai ales şirul formidabil de solzi care-i tiveau coloana vertebrală, din creştet până la coada vag reptilină, îi dădeau aspectul fantastic al unei creaturi danteşti. Creatura era împlă-toşată şi avea la brâu un formidabil iatagan de oţel, pe lama căruia se înşirau un fel de rune. In pumnul cu patru degete dotate cu gheare încă mai strângea un buzdugan ce trebuie să fi cântărit câteva tone.           A fost prima mea întâlnire cu zmeul, fiinţa căreia i-am dedicat apoi întreaga mea carieră şi putere de muncă. De-atunci am călătorit în toată lumea pe urmelesale, am vizitat situri arheologice, am explorat universul subpământean, am petrecut săptămâni şi luni de documentare în marile biblioteci, citind despre miturile întemeierii unor mari oraşe prin uciderea câte unui balaur de către sfântul ce a devenit apoi patronul urbelor respective. Am conversat cu cele câteva exemplare vii care supravieţuiesc în rezervaţii şi grădini zoologice. Azi port cu mândrie urmele acestor „întâlniri de gradul al treilea” cu subiecţii mei: trei degete lipsă la mâna stingă şi o frumoasă proteză metalică la încheietura şoldului, care nu mă jenează decât în zilele cu ploaie.           Rodul acestei cercetări modeste şi pline de abnegaţie este Enciclopedia zmeilor, lucrare unică în felul ei, în care pentru prima dată străvechea specie inteligentă care a făcut concurenţă, vreme de milenii, omului este prezentată multidisciplinar, în toată grandoarea şi sub toate aspectele ei. Realitatea biologică, economică, socială, culturală, lingvistică şi comportamentală a numeroaselor rase ale speciei zme-iesti formează obiectul primei părţi a lucrării.           În partea a doua am găsit cu cale să reproduc integral un vestit ciclu epic din literatura zmeiască originală, intitulat Zurba Inelară a lui Meer-Tscha, descifrat de noi la capătul unei munci de peste patru ani. Scrierea, cuprinzând zece povestiri înlănţuite, a fost descoperită pe o măciucă din lemn de esenţă tare, bine conservată într-un strat bituminos. Până astăzi, Zurba lui Meer-Tscha este considerată un document complet în privinţa vieţii şi psihologiei zmeilor, şi o iscusită scriere literară.           Îmi fac o datorie de onoare, în finalul acestei prefeţe, din a aduce mulţumirile mele tuturor celor care m-au susţinut şi m-au încurajat, mi-au dat sfaturi şi m-au criticat necruţător în perioada în care am scris această carte: bunei mele soţii Alsacia şi cumnatei mele Lorena (adevăraţi îngeri păzitori), domnului prof. Dr. Serenus Pseudoanaximandros de la Universitatea din Monchengladbach, părintelui Calinic de la schitul Prescura, domnului plt. Pândele Ion de la Secţia 6 Poliţie, doamnei Elena Vrâncâoaia (ale cărei basme spuse cu glas duios mi-au luminat copilăria), colectivului de cercetători ştiinţifici de la The Special Research Institute of the South-Eaştern Tzan-darey, precum şi unui grup unit şi decis de zmei care mi-au făcut onoarea să-mi adnoteze scrierea, grup format din Herr Koole, Bitem App, Grrroooowsfrtkis şi nefericitul |Arromarroma|, zmeul zmeelor căzut până la urmă victimă celorlalţi trei. Fără ajutorul lor, Enciclopedia zmeilor n-ar fi văzut niciodată lumina tiparului.           AUTORUL

Disc 1                       CÂND AI NEVOIE DE DRAGOSTE                       Când ai nevoie de dragoste nu ti se dă dragoste.           Când trebuie sa iubeşti nu eşti iubit.           Când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.           Când eşti nefericit nu are sens să o spui.           Când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.           Când vrei să dai telefon toţi sunt plecaţi.           Când eşti la pământ cine se interesează de tine?           Cui îi pasă? Cui o să-i pese vreodată?           Fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.           Poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,           Nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta înc-o ruptură.           Fii tu lingă mine, tine cu mine.           Înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,           Fii iubita mea permanentă.           Hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.           Să ne ataşăm, să ajungem la un echilibru.           Dar nu sper nimic. Nu primeşti dragoste           Când ai nevoie de dragoste.           Când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.           Când eşti la pământ nici o femeie nu te cunoaşte.                                   POMPEI                       Ma plimb printre ruinele tale, femeie.           Fireşte, cerul este albastru, ca lângă mediterană,           Dar cum este posibilă atâta distrugere?           Aleile şerpuiesc pavate cu pietre albe printre statuile decapitate şi            Zidurile rămase-n picioare,           Pinii răsar de unde nu te aştepţi, vizibili prin câte o fereastră, o boltă           O curte interioară cu un ciot de havuz.           Sunt fresce, chipuri de animale desenate cu ce dermatograf pe            Tencuiala slinoasă?           Menadele sunt rosu-cărămizii – cu ce ruj au fost mâzgălite?           Ce amintire, din ce oraş, din ce seara, le umflă sinii rotunzi?           Norii trec pe deasupra ca nişte furouri mototolite           Furtunile trec şfichiuind bucăţile de cornişa           Ca nişte cearceafuri ude de transpiraţie.           Fireşte, au mai rămas schiţe vagi de tricliniu,           Graminee foşnind lângă pulpa satirului-           Dar unde este ruina unei guri râzând cu necaz şi dispreţ,           Unde sunt vestigiile ochelarilor de soare, brichetei pall mall, unde            Sunt termele           De faianţă şi fard ale snobismului tau?           Sunt vitrine apoi, cu oamnei pietrificaţi, cu câini surprinşi de            Catastrofa încolăciţi           Dormind sau abia făcând ochi           Cu străzi pe unde umblam bârfind, spunând bancuri, punându-ne piedică           Uitându-ne prin garduri la maşinile garate prin curţi,           La pensionarii pictând cu terebentina şi duco tablouri de gang,           Totul, totul rămas ca atunci: rochii pietrificate           Gesturi de şist în vitrine.           Pe-acolo mai trec doar ca turist, agasat de localnici           Asaltat de ghizi şi hamali, cu nasu-n prospecte-           Găsesc uneori câte o fibulă coclită-n pământ           Încolăcită de râme şi urechelniţe.           Rătăcesc sub soarele orbitor printre coloanele astea nenorocite,            Printre dărăpănăturile astea,           Printre buzele tale, nările tale, unghiile tale, mofturile,           Timiditatea ta.                       Disc 2                       GAROFIŢA                       Teiul Doamnei pare zugravit în cridă.           În cofetărie intră o gravidă.           Astfel stă la coadă între muşterii           Ca o garofiţă între păpădii.           Astfel între brazii cu tulpini de ceară           Ling-un şipot dulce şade-o căprioară.           Checuri cu stafide doarme în vitrine.           E frigoriferul greu de savarine.           Eu la o măsuţă îmi consum frucola           Si citesc cum Nică pleacă la Socolă,           Că-l predau pe Creangă astăzi la amiază.           Muşterii merge, coada-naintează.           Rumeioara juna, cu burtica mare,           A ajuns în fată chiar la vânzătoare:           — Muma-mea, duduie, astăzi m-a trimis           Să îmi dai pachetul ce i l-ai promis:           Patru excelenturi, doua amandine           Si ilone şase, glazurate bine,           Cinci cutii de frişcă albă ca zăpada           Si fursecuri unse gros cu şocolada.           Vânzătoarea scoate un oftat adânc.           Pe la mese pruncii cremele-şi mănânc.           — Mergi şi spune celei care te-a trimes           Că i-am pus şi nuga, un delicates,           Si că totul face, socotit în lei,           Doar un fleac, o suta patruzeci şi trei.           Lămpile gălbuie, de la fondul plastic,           Dau cofetăriei un lucit fantastic,           Iar copila noastră, galeş durdulie,           Vine la măsuta-mi cu o sarailie.           Coamele ii trece dincolo de sale.           Are sub bluziţa două portocale           Iar sub gene lunge, ca de hurioară,           O privire dulce, ca de surioară           Şi-un obraz ca luna, pal ii schânteiază.           Muşterii merge, coada-nainteaza.           Eu îmi pun şepcuţa şi cu forte nouă           Merg să-l iau din stradă pe 109.                                   POEMA CHIUVETEI                       Într-o zi chiuveta căzu în dragoste           Iubi o mică stea galbenă din coltul geamului de la bucătărie           Se confesă muşamalei şi borcanului de mustar           Se plânse tacâmurilor ude.           În altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:           — Stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa           Dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine           Ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri           Te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri           Si paratrăznete.           Stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit           Tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el           Vasele cu resturi de conservă de peste           Te-au şi îndrăgit.           Vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum           Crăiasa a gândacilor de bucătărie.           Dar, vai!           Steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări           Căci ea iubea o strecurătoare de supă           Din casa unui contabil din pomerania           Si noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.           Asa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire            La sensul existentei şi la obiectivitatea ei           Si într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.           . Cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,           Eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.           Am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o data.           Dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari           Si tot ce a fost mi se pare un vis.                        

CUPRINS:           STELUŢE IN GENELE EI.           RANA.           TOAMNA CU LUNA ANII '60           CÂTEVA CUVINTE DESPRE IOANA.           DA LĂBUŢA (VEI DA şi BOTICUL).                 STELUŢE IN GENELE EI.           Ningea pe Colentina şi erau steluţe în genele ei.           Tramvaiul patru cotea înzăpezit la Sf. Dumitru şi erau steluţe, steluţe, steluţe în genele ei.           Ningea, ningea, ningea peste Colentina demult, demult… da, dragii moşului, erau… erau steluţe în genele ei.           Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB ningea pe mustaţa mea şi pe gagica în roşu de alături tramvaiele aveau ştergătoare de parbriz şi erau… hai, toţi în cor: erau steluţe în genele ei.           Eram student, era studenta eram eminent, era iminenta şi erau steluţe în genele ei.           Aerul era rece, tramvaiele reci maxi-taxiurile abia înfiinţate mergeau toate pe patru roate şi erau steluţe în genele ei.           Ningea uşurel, cu fulgi catifelaţi peste fabrica Stela peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzăpeziţi…           Ea spunea ceva, dar camera video n-are sonor aşa ca nu mai stiu ce spunea.           Ea ma ţinea de mina şi tramvaiul patru trecea şi ningea şi erau… da… da, dragii moşului…           Eu eram copil, ea era o copila eu stăteam la bloc, ea stătea la vila şi erau steluţe în genele ei.           Eu aveam viziuni, ea avea pandalii restul e în „Poeme de-amor”, precum ştii dar lăsaţi-o balta, copii: erau steluţe în genele ei.           CORUL: Erau steluţe, erau steluţe, erau stelu-u-ute În ge nele eeeeeeeeei!           e eneee le e e e e.           Aici poemul ar trebui sa se încheie dar nu înainte de-a va da o cheie a-ntregii întâmplări:           Ea e o fata de peste blocuri şi mari acum e măritată, gravida, n-are nici o importanta.           Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului.           Acum nu mai sunt steluţe în genele ei.           Acum nu mai e nici o steluţă în genele ei.           Asa, ca sa ştiţi, dragii moşului.           RANA.           Ivai mie, rana s-a închis vai, sângele s-a uscat şi a făcut coaja.           oh, doamne, m-am vindecat!           de-acum o sa ma mestece fericirea o sa ma sfârtece seninătatea şi nebunia care a fost n-o sa mai fie de-acum niciodată, nu, n-o să-i mai sărut umărul.           viaţa o să-mi treacă în pace şi armonie cu lecturi bogate, cu mese regulate.           sănătatea o să-mi mănânce plămânii.           raţiunea o să-mi sfâşie creierul.           vai, rana, rana mea draga rana plăcută vieţii mele rana pentru care am trăit, pe care mi-am zgândărit-o cu unghiil s-a închis. oh, doamne, sunt vindecat!           si niciodată febra n-o să-mi mai aprindă veioza vieţii pina la ars.           II sa accept evidenta: nu mai pot sa scriu poezie.           nu mai sunt în stare, ceva în mine nu mai colaborează.           am scris ani de zile cu ura, cu dragoste, iar acum creierul meu e mort.           am pornit la maraton ca pe suta de metri am vrut totul deodata, am vrut să-mi înnebunesc cititorul.           am uitat ca viaţa e lunga.           nu-mi imaginam ca o data ma voi opri, voi plati ca tot ce am făcut vreodată se va întoarce împotriva mea şi nu voi putea sa ma ajung din urma şi orice încercare de a mai face ceva va fi o noua dezamăgire.           ce voi mai scrie inca patruzeci de ani?           o sa string din masele, o sa scriu articolaşe de critica sau cine ştie ce amintiri o sa suport condescendenta tinerilor, o sa las nasul în jos când o sa vina vorba despre poezie, o sa fac traduceri ca sa nu ma uite lumea, ca sa para ca mai trăiesc.           sau o să-mi public cândva un volum de versuri din tinereţe atât de proaste, ca nu le băgasem în nici o carte şi o sa am un succes „de prestigiu”, mi se va spune „autorul poemelor de amor”, precursorul a dumnezeu ştie ce poezie va mai fi pe atunci… nu stiu, nu stiu… prieteni mai tineri, sa nu faceţi ca mine.           calculaţi-vă poezia pentru şaizeci de ani.           eu? nu stiu ce drum sa mai apuc, ce s-ar mai putea face şi nu stiu ce trebuie sa mai simt şi ce mai pot sa imaginez.           de data asta chiar cred ca mi s-a înfundat.           voi fi un poet bătrân, care n-a mai scris de decenii un supravieţuitor al propriei morţi şi care mai bine n-ar fi făcut nimic niciodată.           III oare s-a terminat viaţa? oare sunt terminat?           sunt un eşec? voi fi pulbere?           va veni moartea iar tu ma vei dispreţui.           va fi groaznic, groaznic.           voi fi singur, mai singur decât toţi oamenii, singur.           fara nimeni, fara odihna.           voi înţelege totul, ah, înţelege-mă, şi toţi ma vor iubi, toţi îşi vor aduce aminte.           sunt pierdut, pierdut.           muşcă-mi tu gura.

 Cri, da-mi minuta şi fii atenta:       E toamna arborescenta       şi nori în amestec cu stele       Curg peste autoturismele de pe şosele.       Prin toamna priveşti ca prin rigla de plastic       Din clasa-ntâia: fantastic       Se vedea-nvatatoarea ocolita de curcubeu.              Trăim într-un televizor color       Cu sonorul dat încetişor.       In culori peruzea, lila, ecosez       Zâmbim obraz lângă obraz, împreună       Ca Frank Sinatra şi Joan Baez       Sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.       Cri a mea, Cri       Cu tâmplele sidefii.              Mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap       şi viaţa literara mi se pare mai departe decât insulele Malvine       şi fâşneţele de pe strada mi se par pure obiecte estetice.       Nu îmi mai decupez cronicile din reviste,       Nu mai „acord” interviuri:       Tot ce a fost genialoid în mine ma face acum sa zâmbesc.       Ştii cit ma obseda structura materiei? Cit il iubeam pe Dylan Thomas?       Ştii cum plângeam ascultând „E perfect, mama”?       Acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de       Consumator       şi nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,       Să-mi întreţin nefericirea.       Visătoria mea trista s-a resorbit       Acum, cmd ai răsărit       Deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.              Cri, draga eu.              Trec autoturisme absente       Pe şosele fluorescente.       Va veni spic de zăpadă       şi va fi altfel colorata fiecare piatra de pe strada       O sa viscolească peste parbrize, capote       Iar noi, sub plapuma de satin       Vom citi la căldură Truman Capote       In miros de scorţişoară şi vin.              In televizorul color       Cu sonorul dat încetişor       Din parul tau oricare fir, şuviţa şi franj       Va fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj       (culorile nefiind bine reglate),       Cri a mea cu tlmple perlate.              Stiu acum ca viaţa exista ca sa fie trăită       Asta înveţi de fapt de la o femeie: ca nu eşti nemuritor       Ca nu eşti tot una cu universul chiar daca eşti un mic univers.       Stiu acum ca nici un poem nu a schimbat viaţa nimănui.              Da lăbuţa (vei da şi boticul)       Toamna lsi agata baticul       In pomii turcoaz.              Noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz.                                                                       SFÂRŞIT