Nae Ionescu

Întâmpinarea, plina de dorinţa sincera a unei lămuriri, pe care colegul meu de învăţământ, d. prof. Frollo, a publicat-o în aceasta foaie în apărarea romanilor catolici, ne da prilejul sa revenim asupra unor chestiuni pe care noi, la „Cuvântul”, le socotim drept fundamentale.           D. Frollo se întreabă surprins si, oarecum, îndurerat: de ce şi de unde îndârjirea unor cercuri ortodoxe împotriva romanilor de confesiune romano-catolică? Adica cum, un catolic nu poate fi un „bun roman”? şi nici nu mai aşteaptă răspunsul; caci dreptatea atitudinii d-sale ii apare ca evidenta.           La prima impresie – desigur! Dar numai la prima impresie. Caci, în fond, chestiunea aşa cum e pusa de d. Frollo, şi în genere de toţi romanii catolici sau numai catolicizanţi, este cu mult prea putin precisa pentru a putea contribui la lămurirea problemei.           În adevăr, oricât de paradoxal s-ar părea, toţi romanii catolici sunt în măsură a raspunde victorios la întrebarea daca un catolic poate fi un „bun roman”. Niciunul nu se opreşte la chestiunea mai simpla – dar cea relevanta – daca un catolic poate fi „roman”. Et pour cause! Caci a fi „bun roman” este, sub raportul etnic şi spiritual, mai putin decât a fi „roman” pur şi simplu. Dar ceea ce în adevăr atinge miezul problemei noastre, nu e chestiunea bunului roman, ci a romanului.           Sa ne lămurim. „Bun roman” este o noţiune foarte vaga, foarte complicata şi foarte confuza. Ea închide un element de valorificare morala, unul de încadrare politica, şi în ultima analiza, unul de apartenenta spirituala.           Bercu Solomon, din târg de la Paşcani, care munceşte de dimineaţă până-n noapte, care îşi plăteşte regulat birurile şi e respectuos cu legile tarii, care a fost în război şi şi-a împlinit însărcinările cu convingerea ferma ca e dator sa o facă, este desigur un „bun roman”.           Samuel Micu, cărturarul ardelean care a mers după învăţătura la Roma, a adus de acolo dovada latinităţii noastre şi a contribuit ca nimeni altul la definirea, la delimitarea conştiinţei noastre naţionale, este iarăşi un „bun roman”. şi tot asa, pentru a ne tine în istorie:           Ion Bratianu-tatal care a construit armatura statului romanesc modern şi urmărit, cu o putere vie inca în copiii lui, înstăpânirea romanilor asupra statului şi avuţiei din cuprinsul lui, a fost un „bun roman”.           „Buni romani” toţi aceşti trei, fara indoala. Dar şi romani? Aici e nodul chestiunii. Sa nu mai vorbim de Bercu Solomon, săracul.           — Desi poate cel mai patetic dintre toţi. La el situaţia e clara: „bun roman”, adica: bun cetăţean al statului roman, în cea mai larga accepţiune a cuvântului. Pentru asta, insa, nu e nevoie sa fii numaidecât roman, nu? După cum nu e Bercu Solomon; desi nu este exclus ca acesta sa fi murit în război, cu liniştea detaşată şi lipsita de retorism a celor care au conştiinţă împlinirii unei datorii fata de o realitate colectiva care ii înglobează şi ii depăşeşte.           Cazul lui Samuel Micu e ceva mai complicat. Călugărul acesta papistaş este unul din ctitorii conştiinţei româneşti. S-ar putea oare pune la îndoială romanismul lui? şi totuşi, se poate. Eu nu vreau sa cercetez aici daca Samuel Micu a fost sau nu roman cu adevărat. Cred insa ca pot afirma ca nu e nevoie sa fii roman ca sa faci ce a făcut Micu.           Iată, mai anul trecut ne-a cercetat aici în Bucureşti un englez, colonelul Wedgwood. Wedgwood este un englez de baştină. Neamul lui fabrica porţelanuri de vreo doua sute de ani. Colonelul nostru este insa… ziarist. Poate ca putini oameni au făcut pentru conştiinţa etnica şi pentru naţionalismul evreu, cat a realizat Wedgwood, acest stăruitor şi îndărătnic militant al sionismului. Care e insa situaţia lui?           Daca ar fi locuit în Palestina, ar fi fost, desigur, un „bun evreu”. Este el insa pentru asta şi evreu? Evident, nu!           Iată, deci, cum cazul lui Samuel Micu devine irelevant.           Mai ramane cel al lui Ion Bratianu-tatal. Exemplul colonelului Wedgwood este şi aici hotărâtor. S-ar putea totuşi ca el sa nu epuizeze fondul chestiunii; de aceea vom insista.           E incontestabil ca Ion Brătianu a voit sa fie roman. A voi sa fii roman nu înseamnă insa şi a fi roman. A fi roman înseamnă o stare naturala, o formula de echilbru a existentei din care decurg, prin însăşi desfăşurarea vieţii, anumite forme. Un bob de grau, daca il îngropi în pământ, la umezeala, încolţeşte şi da fir. Un anumit fir, cu o anumită dezvoltare, necesara, mai dinainte determinata de însăşi structura bobului de grau. aşa se petrece şi cu „romania” noastră. A fi roman înseamnă a avea o anumită plămada, din care decurg cu necesitate absoluta anumite atitudini şi gesturi. Voinţa noastră nu are nimic de zis în aceasta împrejurare; pentru ca noi nu ne putem depăşi în chip normal pe noi înşine decât încetând a mai fi noi înşine.           Prin urmare: Ion Bratianu-tatal a construit statul nostru modern. Este acest stat în adevăr romanesc? Daca da, atunci, desigur, Brătianu a fost în adevăr roman. Dar daca statul nostru modern nu e cu adevărat romanesc? Atunci lucrurile se schimba: Ion Brătianu a fost „bun roman”, adica a avut cele mai bune intenţii pentru poporul şi statul nostru.           — Dar „roman” nu a fost. După cum nu e grau sămânţa care sfârşeşte prin a purta un spic de orz.           Iată deci adevăratul cadru al problemei. Catolicii romani revendica pentru ei calitatea de a fi „buni romani”. Es ist zu viel des Guten. Noi ne-am mulţumi numai cu răspunsul la o întrebare… mai modesta: Buni romani puteţi fi si, desigur, sunteţi. Sunteţi insa şi romani?           30 Octombrie 1930                                                                           SFÂRŞIT    

CUVÂNT INTRODUCTIV.           În acest volum se reproduc patru conferinţe ţinute de profesorul Nae Ionescu în luna mai 1938, în faţa legionarilor, pe când se găsea internat în lagărul de la Miercurea Ciuculuî. Aceste conferinţe au fost publicate în buletinul informativ" (nr. 2-34-5, august-septembrie 1940), ce apărea săptămânal la Berlin, pentru uzul intern al legionarilor refugiaţi în Germania, în primul exil.           Într-o notă preliminară, făcuta de redacţia buletinului, se precizau următoarele: „Sub acest titlu („Fenomenul legionar"), profesorul Nae Ionescu, pe când se afla în lagăr, a ţinut în primăvara anului 1938 o serie de conferinţe legionarilor închişi. Vor fi reproduse succesiv, în acest buletin, după notele luate de un auditor. Conferinţele ne-fâind stenografiate, ele trebuie considerate mai mult ca nişte rezumate".           Auditorul care a luat notele nu a fost menţionat atunci. El era răposatul preot Ştefan Palaghiţă, care ne-a dat asigurarea că gândurile exprimate de ilustrul conferenţiar au fost notate fidel, aproape cuvânt cu cuvânt, şi că, după fiecare conferinţă, îşi confruntase însemnările cu notele altor camarazi, spre a completa eventualele omisiuni.           La sfârşitul volumului reproducem cuvintele comemorative ce le-am rostit în ziua de 24 martie 1940 în faţa camarazilor strânşi la casa de Amalienhof (Berlin) cu ocazia morţii lui Nae Ionescu, subliniind semnificaţia jertfei sale.                     Din citirea conferinţelor reproduse, se poate observa clar factura gândirii lui Nae lonescu cu dialectica ei ca racteristică. Totuşi, uneori, parcă se simte o contracţie bruscă în cursivitatea gândirii, determinată, probabil, de vreo lacună în notarea cuvintelor rostite de conferenţiar. Pe de altă parte, trebuie ţinut seama că, în timpul când conversa sau rostea o conferinţă, pe lângă dialectica lui îndrăcită, Nae lonescu degaja şi o vrajă specifică, ce cap ta pe auditor. Spre deosebire de alţi conferenţiari, care obişnuiesc să citească sau să recite un text elaborat cu multă trudă Nae lonescu gândea pe loc. Prin aceasta nu numai că antrena pe auditor în procesul de gândire, dar îl făcea să guste şi deliciul ei, aşa cum se simte aroma pâinii calde abia ieşită din cuptor. De aceea, dacă în rândurile redate, dialectica lui specifică rămâne adânc impregnată, vraja conferenţiarului însă, lipseşte. Şi aceasta face ca textul să apară mai schematic.           Trebuie să menţionăm că profesorul Nae lonescu a ţinut mar^nulte conferinţe în legătură cu „Fenomenul legionar", în,3uletinul informativ", însă, nu s-au publicat decât acestea patru pe care le reproducem, întrucât, cu nr. 7 din 13 septembrie 1940, când a avut loc repatrierea legionarilor refugiaţi, buletinul şi-a încetat apariţia.           De aceea, în conferinţele ce le reproducem, se tratează mai mult problemele generale, menite însă a servi ca baza la explicarea fenomenului legionar propriu-zis. Notele de la conferinţele succesive nu le-am avut la îndemână.           Nu ştim dacă profesorul Nae lonescu şi-a dezvoltat aceste idei şi în alte conferinţe sau scrieri de-ale dânsului. In situaţia de acum n-am avut posibilitatea să verifiFenomenul legionar 5 cam, fiindcă nu avem la dispoziţie toate articolele, conferinţele sau lucrările lui. Problema ar putea fi lămurită de către aceia care sunt mai la curent cu activitatea profesională sau publicistică a ilustrului gânditor. Oricum, ideile expuse în paginile ce urmează ar putea servi, în mare parte, ca bază pentru o doctrină legionara, sistematizată. Trebuie să relevăm, însă, că sunt şi câteva idei care n-ar concorda cu linia Căpitanului. Pe una dintre acestea am vrea să o relevăm în mod deosebit, fiindcă se exalta spiritul imperialist „Caracterul naţiunii – spune Nae lonescu – e ofensiv şi imperialist prin excelenţă, adică un organism care nu poate trăi decât în expansiune, viaţa, dinamism. Sar putea obiecta: care e poziţia faţă de alte neamuri? Ireductibilitatea naţiei.           Nu mă interesează pe mine, naţiune vie, în ofensivă, ci pe ele, Să se aranjeze ele, cum pot, cu mine.           Noi trăim în istorie, unde este păcat, veşnică luptă, unde trebuie să ne cucerim dreptul la existenţa, prin vrednicia noastră. (Dacă nu există dreptul de existenţa, am fi în acest caz îngeri, şi nu sub păcat şi în istorie!)           Aici este adevărata înţelegere a lumii în istorie. Apune altfel problema este o dobitocie, cei ce o susţin sunt sau proşti, sau imbecili. Prin urmare, cel care vrea să-1 realizeze pe Dumnezeu nu o va face decât cucerind în afară, strângând de gât pe altul, deci naţiunea e dinamică, este viaţă ofensivă şi imperialistă. Nu există, altfel zis, cuminţenie şi defensivă în naţionalism, căci neamurile care se pun pe o astfel de temă, poziţie, cad în robie." (Conferinţa a IV-a, pag. 31).           Această idee a luptei necruţătoare o găsim exprimată de Căpitan în nişte rânduri trimise Congresului Studenţese ţinut la Berlin, în toamna anului 1930. Scria atunci Căpitanul: „Respingeţi cu îndărătnicie toate falsele teorii ale falşilor apostoli umanitarişti şi pacifişti, care tind să vă dezarmeze sufleteşte. Nu uitaţi că dreptul este o proprietate care se sprijină pe forţă. în lume oamenii se luptă. Din adâncul mării şi până în înălţimile văzduhului, nu-i decât o luptă în care animalele se devorează unele pe altele. In lumea plantelor, în natură, în păduri şi pe câmpii, acolo unde oamenii se duc să guste pacea, nu este în realitate decât o luptă surdă şi necruţătoare pentru viaţă. Voiesc să spun că nu există în natură „pacea" pe care o cântă toţi poeţii şi literaţii, nu există decât o singura realitate, mare, crudă, superbă: RĂZBOIUL Neamurile care înţeleg acest adevăr trăiesc. Celelalte pier. Românii, înconjuraţi pretutindeni de vrăjmaşi cu pofte mari şi invadaţi înăuntru de duşmani care îi slăbesc şi le macină sistematic puterile de rezistenţă şi de viaţă, nu vor putea rezista în viitor decât dacă vor înţelege că pe pământul lor trebuie să crească soldaţii ca brazii în pădure. De la acest adevăr fundamental şi în această direcţie spirituală trebuie să pornească întreaga noastră activitate. Viaţa acestei Patrii milenare va fi asigurată." (Circ, pag. 14)           În „Pentru legionari", şase ani mai târziu, Căpitanul, fără a renunţa la principiul luptei naţionale active, îi dă, totuşi, o mai mare viziune creştină, care formează partea cea mai originală şi patetică a doctrinei legionare.           „Ţelul final al Neamului – scrie el – este viaţa? Dacă este viaţa, atunci nu interesează mijloacele pe care neamurile le întrebuinţează spre a şi-o asigura. Toate sunt bune, chiar şi cele mai rele. Se pune deci problema: După ce se conduc naţiunile în raport cu alte naţiuni? După legea peştilor din mare sau a fiarelor din pădure? Ţelul final nu este viaţa. Ci învierea. învierea neamurilor în numele Mântuitorului lisus Hristos. Creaţia, cultura nu-s decât un mijloc, nu un scop, cum s-a crezut, pentru a obţine această înviere. Este rodul pe care Dumnezeu 1-a sădit în Neamul nostru, de care trebuie să răspundem. Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor. Având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final,4hvierea din morţi", este ţelul ceî mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam." în lumina citatului de mai sus, teoria imperialismului şi a expansionismului, de esenţă amorală, vine în vădită contradicţie cu linia creştină adoptată de Căpitan pentru Mişcarea Legionară.           Fără îndoială, mai mult ca oricare, Nae lonescu trebuie să fi observat această disonanţă. Ar fi extrem de interesant de ştiut ce anume explicaţii a găsit el pentru a rămâne nu numai ataşat de Mişcarea Legionară, dar şi pentru a mărturisi o nestrămutată încredere în destinul legionar. încă din 1936, probabil după apariţia cărţii „Pentru legionari", mărturisea unui discipol al său: „A crede că o dată cu dispariţia lui Corneliu Codreanu se va nărui şi opera lui, ar însemna să ne facem o slabă idee despre adâncimea acestei opere. Minunea pe care a făcut-o Corneliu Codreanu e aşa de mare, că de-acum îl depăşeşte şi pe el".1           Poate Nae lonescu să fi dat această explicaţie în conferinţele despre „fenomenul legionar" ce au urmat şi care, din cauza încetării apariţiei „Buletinului informativ", nu s-au mai publicat. De aceea, înainte de a recurge la alte scrieri ale lui, vom căuta chiar în conţinutul con-           1. Vezi „Legea", anul IL nr. 3 – 4, iunie-iulie 1957, G. Racoveanu: „Nae lonescu. Fapte şi cuvinte. Inedit". Şi „Orientări", nr. 13, octombrie 1958.  ferinţelor reproduse elemente care ar putea schiţa puntea de apropiere a acestor două concepţii deosebite.           „Naţionalismul secolului al XX-lea – spune Nae Ionescu în a IV-a sa conferinţă – pleacă de la popor, trece la popor pentru a ajunge la Dumnezeu. Cuvântul lui Hristos este unul în cer, pe linia perfecţiunii, dar noi, oamenii care trăim în istorie, îl înţelegem deosebit, deci relativ, după raţiunea din care facem parte, altfel am fi îngeri. Aşadar, fiecare om trăieşte cuvântul lui Dumnezeu în felul său, conform cu colectivitatea supremă absolută, în istorie, care este naţiunea. In lumea răsăriteană există un simţ mai dezvoltat al realităţii, fapt care ne deosebeşte de Apus, unde domină simţul generalităţii, al abstracţiunii. Deci aici, în Răsărit, există deja nuanţe în trăirea lui Dumnezeu. Dacă naţia realizează pe Dumnezeu pe pământ, pe mine nu mă interesează decât Dumnezeul pe care-1 trăiesc eu şi nu ungurii, francezii etc. în Napoli aproape fiecare stradă are Madona ei, ceva al străzii; aceasta înseamnă necesitatea localizării, individualizării, naţionalizării lui Dumnezeu. Deci, eu sunt dator Iui Dumnezeu numai în naţia mea. Or, cum naţia este cel mai important cerc colectiv în care trăieşte omul în istorie, eu n-am decât un singur tribut de plătit în viaţă, faţă de Dumnezeu: prin naţie. Dacă Dumnezeu nu este numai Dumnezeul meu, dacă nu este un Dumnezeu singular, ci este şi al ungurilor, francezilor etc, atunci eu n-aş mai fi român şi n-aş mai putea plăti lui Dumnezeu tributul meu prin naţia mea."           Ideea relativităţii în „veac", adică în istorie, la care se referă Nae Ionescu la începutul paragrafului citat mai sus, este subliniată şi de Căpitan.           „Facem o mare deosebire – scrie el – între linia pe care mergem noi şi linia Bisericii Creştine" („Pentru legionari", pag. 393). „Linia istorică este una: aceea pe care o trăim noi. Căci noi trăim în veac. Linia Bisericii este cu mult deasupra noastră. Către ea tindem, dar nu realizăm decât puţin. Pentru că trăim sub condamnare şi sub piatra de moară a păcatelor noastre, a lumii şi a moşi-stră-moşilor noştri. Recunoaştem că suntem păcătoşi: aceasta este atitudinea legionară faţă de Biserică" (pag. 109).           Şi totuşi, acel „puţin" care se realizează,^n veac" din năzuinţa creştină pentru „învierea neamului", este foarte mult dacă se compară cu tendinţa generală dominantă în societatea contemporană de a se comporta, exaltând legea junglei, a „peştilor din mare sau a fiarelor din pădure". Specifica omenie românească arată că năzuinţa creştină de a depăşi legea junglei este apanajul întregului popor român. Poate şi el a realizat „puţin" în cursul zbuciumatei sale istorii, dar n-a păcătuit ca alte popoare, „strângând de gât pe altul".           Desigur, pentru cei care au cultul păgân al foiţei materiale cu sete de putere şi tendinţe de dominaţie imperialistă, această năzuinţă creştină ar părea ca o mare deficienţă. Căpitanul însă o considera ca un titlu de nobleţe istorică a poporului român. Pe această linie orienta el şcoala legionară, menită, după vindecarea metehnelor imprimate de dominaţia fanariotă şi potenţarea virtuţilor, „să dea ţării acesteia un mare tip de român. Poate să iasă din ea ceva mare, cum n-a mai fost, care să frângă în două întreaga noastră istorie şi să pună temeliile începutului unei alte istorii româneşti, la care acest popor are dreptul, datorită suferinţelor şi răbdării îui milenare, precum şi curăţeniei şi nohlepi sale sufleteşti, căci este, poate, singurul popor din lume care, în toată istoria sa, n-a cunoscut păcatul înrobirii, încălcării sau nedreptăţirii altor popoare" („Pentru legionari", pag. 287).

Eu am văzut multe feministe în viaţa mea. Şi mi-a fost dat să surprind şi resortul intim al mişcării acesteia: feminismul decurge din lipsa de feminitate. Încercarea – ridicolă în pretenţiile ei şi generatoare de milă în lipsa ei de mijloace – de a expropria pe bărbat din funcţiile lui politic-sociale, în beneficiul femeilor, nu a fost niciodată întreprinsă de femei propriu zise; ci, în chip normal, de biete fiinţe aruncate, printr-o lipsă sau alta, în afară de putinţa acţiunilor lor fireşti, scoase, printr-o deformaţie sau alta, de sub raza de valabilitate a legilor lor fireşti.           Veleităţile de stăpânire ale femeilor? Nimeni nu ar avea, la urma urmelor, dreptul să le nege sau să le duşmănească. Căci nu ar însemna decât să ne facem iluzii. Stăpânirea aceasta a fost întotdeauna un fapt. Ea e mai slabă astăzi, de când femeile au încercat să o exercite direct, la egalitate cu bărbaţii, după aceleaşi norme şi poziţii ca şi bărbaţii – şi, evident, au fost înfrânte. Ceea ce şi explică, de altfel, lipsa oricărei femei ca element hotărâtor de declanşare a acţiunii în toate marile prefaceri actuale. Dar întâmplările istorice au stat prea întotdeauna şi prea sub stăpânirea – adesea dură şi tiranică – a femeilor, pentru a se putea nega acesteia drepturile la existenţă.           A fost o stăpânire deci.           — Însă s-a exercitat altfel. După legile fireşti ale femeii. Care, orice ar spune feministele, este totuşi altceva decât un bărbat. Altceva, nu numai ca organism şi sensibilitate; ci altceva ca structură spirituală. Mai aproape de realităţi.           — În contact mai nemijlocit cu viaţa. Mai identificate cu ea. Nedepăşind-o cu gândul; dar fiind această viaţă. Şi redând-o. Într-un gest sau într-o vorbă. Încercarea noastră conceptual-analitică de a despica realităţile după liniile lor fireşti, de a le grupa şi sistematiza pentru a le cunoaşte, se dovedeşte a fi o penibilă trudă pe lângă îndemnarea instinctivă, de animal aproape, cu care o femeie mai mult jucându-se, fixează elementele esenţiale ale unei situaţii, precizează punctele nevralgice, ignoră într-o problemă tot ce e lipsit de relevanţă.           Pe această linie, deci, a vieţii, şi mai departe a răsfrângerii vieţii, a reprezentării ei simbolice, şi nu pe cea a cunoaşterii şi acţiunii analitic-discursiv trebuie să se mişte activitatea feminină – dacă vrea să fie rodnică. Pe linia feminităţii adică, şi nu a feminismului.                                                                           SFÂRŞIT  

nae, filozofu' sculii noastre...feminismul nu a fost o ideologie despre feminitate, ci despre drepturile civile ale femeilor, studii arheologice au descoperit in Etruria (actual Toscana, provincie din Italia), ca femeile etrusce aveau aceleasi drepturi ca si barbatii, ulterior, dupa ce Etruria a fost cucerita cu japca de catre romani (nu rumani), femeile si-au pierdut drepturile...amuzant, nu ?

I. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA TEORIEI CUNOŞTINŢEI.             [noiembrie 1925]           1. Originile teoriei cunoştinţei           2. Fundamentarea necesităţii acestui curs           3. Cunoştinţa. Aspectul psihologic şi cel logic           4. Teoria cunoştinţei – Gnoseologie – Epistemologie           5. Problema adevărului           6. Metoda de cercetare a acestui curs: cea empirica           1. Am anunţat un curs de Teoria cunoştinţei, şi anume, de introducere în problematica generala a acestei discipline filosofice, determinat, între alte consideraţiuni, şi de aceea ca la Universitatea noastră din Bucureşti un asemenea curs nu s-a făcut până acum.           În afara de prelegerile profesorului meu, Radulescu-Motru, făcute pentru prima oara cam prin 1912 – prelegeri cari aveau mai mult un caracter metafizic, adica de vedere de ansamblu asupra realităţii, în afara de prelegerile cu un caracter ceva mai special ale colegului meu, d-l Florian, făcute acum doi ani, şi în afara de prelegerile mele, purtând asupra unor probleme cu totul speciale, asupra uniformităţii legilor naturii, făcute acum trei ani, nu s-a făcut, ce putin după câte stiu eu, nici un curs propriu-zis de teoria cunoştinţei la aceasta Universitate.           Nu stiu daca, din punct de vedere filosofic, aceste prelegeri ar fi de prima necesitate; cu alte cuvinte, nu stiu daca împărţirea aceasta pe felii a domeniului de speculaţiune filosofica este tocmai ceva recomandabil introducerii d-voastra în spiritul de filosofare.           Filosofia şi filosofarea ar trebui sa fie unul şi acelaşi lucru. Si, cu toate acestea, au ajuns sa fie doua lucruri distincte unul de altul, filosofarea rămânând pentru toată lumea un fel de atitudine spirituala în încercarea omului de împăcare cu sine însuşi, iar filosofia devenind un obiect de studiu. Cu alte cuvinte, acest nobil meşteşug al filosofiei, care a fost odinioară o preocupare personala a spiritului, s-a transformat adeseori într-un fel de meserie. Se învaţă astăzi filosofia cum se învaţă orice meşteşug; se învaţă filosofia într-o presupoziţie nedovedita încă, în presupoziţia ca exista un domeniu precis al filosofiei, cu o problematica precisa şi cu soluţiuni precise la aceasta problematica.           Nu este părerea mea, întrucât ma îndeletnicesc cu meşteşugul filosofării. Dar trebuie sa fie şi părerea mea, întrucât stau pe scaunul acesta – adica trebuie sa contribui şi eu la lămurirea didactica a problemelor dezbătute în filosofie, al căror instrument de lupta este domeniul filosofării.           Teoria cunoştinţei este o disciplina ceva mai noua. Ea a apărut mai întâi, conştientă şi de numele ei şi de importanta ei, cam prin veacul al XIX-lea şi ameninţa la un moment-dat sa devina filosofia însăşi; adica în momentul de criza a gândirii filosofice, care a fost perioada de după 1850. Instaurarea filosofiei sau, mai bine zis, restaurarea metafizicei în demnitatea ei naturala s-a făcut cu ajutorul acestei teorii a cunoştinţei sau a cunoaşterii. Au fost filosofi şi cercetători în ale filosofiei în Germania cari au identificat chiar, la un moment-dat, aceasta teorie a cunoştinţei cu filosofia însăşi. Trebuie însa sa o spunem de la început: nu exista teorie a cunoştinţei ca disciplina filosofica, ca apariţiune de sine stătătoare în domeniul filosofiei, ci exista probleme de teoria cunoştinţei cari, alături cu alte probleme, de alta natura, întregesc filosofia în cadrul ei natural şi în funcţiunea ei primitiva de creare a unei viziuni personale asupra universului. Istoriceşte, as putea spune chiar ca, daca teoria cunoştinţei nu s-a constituit ca ştiinţa până în veacul al XIX-lea, este tocmai din cauza ca, până în veacul al XIX-lea, nu a fost niciodată o perioada spirituala aşa de săracă încât sa se mărginească interesul pentru filosofie la desfacerea problemelor şi la delimitarea diferitelor ramuri de activitate spirituala în filosofie. Teoria cunoştinţei a fost o preocupare constanta a spiritului omenesc – şi o sa vedem îndată din ce motive a început sa fie.           Dar aceasta preocupare constanta nu a fost de sine stătătoare, ci s-a împletit întotdeauna cu preocupări din domenii anexe, cari, desi logiceşte ar putea sa fie distincte de teoria cunoştinţei, totuşi, din punctul de vedere al necesităţilor spirituale ale omenirii, nu sunt deosebite, ci se întregesc.           Aceasta afirmaţiune are ceva din ceea ce ar fi un fenomen fizic şi un fenomen chimic. Este evident ca putem face o cercetare fizica a realităţii şi una chimica a aceleiaşi realităţi; dar nu este mai putin adevărat ca realitatea, în ea însăşi, nu este nici fizica, nici chimica, ci este pur şi simplu realitate; ca poate sa ne ofere perspective diferite asupra ei, dar ca, în definitiv, ea rămâne una şi aceeaşi.           Atâta timp, prin urmare, cât filosofia a rămas în adevăr preocuparea aceasta metafizica a construirii viziunii de ansamblu a universului, nici nu a simţit omenirea nevoia unei delimitări precise în diferite discipline filosofice. şi atunci, logica, psihologie, teorie a cunoştinţei, morala, estetica şi celelalte erau probleme cari se împleteau si, împletindu-se, prezentau nu realitatea însăşi, ci realitatea vieţii spirituale. Dar, în momentul când, cum spuneam, sufletul omenesc nu a mai fost destul de bogat, când necesitatea aceasta spirituala de opunere a individului în fata universului sau de împăcare a individului cu întreaga existenta a căzut, în momentul acesta tradiţiunea gândirii filosofice s-a realizat, însa transformata, adica a devenit un fel de cercetare metodica asupra filosofiei care se făcea până atunci. şi atunci, în locul filosofiei care se făcea până atunci, în locul filosofiei ca rezultat al necesităţii de filosofare a omenirii, a apărut filosofia care nu era decât cercetarea filosofiei anterioare – activitate spirituala care a deschis calea la noi probleme, care a deschis calea problemei istoriei filosofiei, a problemei enciclopediei filosofiei, nu în înţelesul în care se face la noi acum, ci în înţelesul sistematizării filosofiei.           Ei bine, astăzi sistematica filosofica este o realitate; este o realitate care are şi părţile ei rele, dar care are, incontestabil, şi părţile ei bune.           Este evident ca, în principiu, a filosofa trebuie sa poată toată lumea. Dar este iarăşi evident ca necesitatea aceasta de a filosofa nu o are, de fapt, nu o simte toată lumea. Este, pe de alta parte, iarăşi adevărat ca, în orice moment, gândirea noastră şi atitudinea noastră spirituala în fata realităţii, în fata existentei nu este de sine stătătoare, ci este oarecum – as zice – dependenta de tradiţiunea noastră istorica. Conştient sau inconştient, a început de la o vreme, şi anume, cam de pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea, sa fie dependenta şi de altceva, şi anume, de tradiţiunea scrisa; adica, a început sa fie dependenta de erudiţie.           Ceea ce cunoaşte veacul al XIX-lea şi veacul al XX-lea ca metoda de lucru este, în adevăr, un aspect cu totul nou al activităţii acestei speculaţiuni. Daca ati deschide cărţile de filosofie, ati fi totdeauna izbiţi de puţinătatea argumentelor polemice, ati fi totdeauna izbiţi de autenticitatea cu care fiecare filosof îşi expune punctul sau de vedere. Nu exista, în marea generalitate a cazurilor, propriu-zis, erudiţiune sau trimiteri în josul paginei, nu exista material asupra căruia sa se speculeze, care sa fie altul decât acela dat de observarea directa a celui care filosofează şi de puterea creatoare directa a celui care filosofează. Adica, nu exista, până la sfârşitul veacului al XVIII-lea, aşa-numita filosofie despre ceea ce a spus cutare, ci exista filosofia de-a dreptul, în contact direct cu realitatea. şi între aceasta realitate directa şi cel care filosofează nu se mai aşază nimic.           Trebuie sa fiţi izbiţi şi d-voastra, după cum este izbita majoritatea cercetătorilor, de faptul acesta, în adevăr surprinzător, ca marii cugetători ai omenirii, la cari filosofia a fost în adevăr o necesitate organica şi nu un meşteşug învăţat, ca marii cugetători nu au prea ţinut seama de ceea ce au spus cei dinaintea lor. Filosofia lor este un fel de ţâşnitura spontana, un fel de reacţiune a tuturor forţelor lor sufleteşti.           Eu am mai spus şi cu alta ocaziune ca Pascal, care este unul din vârfurile cele mai de seama ale vieţii spirituale omeneşti, era un ignorant în materie de filosofie. El şi-a făcut cultura filosofica cu Montaigne, care spunea ca cutare spune cutare lucru şi cutare, cutare lucru, în tonul în care obicinuia să-şi scrie Eseurile. Iar Kant, pe care d-voastra îl învăţaţi şi cu privire la care se zice ca noi îl ştim pe dinafara, ceea ce nu este deloc exact, Kant citează în toată opera lui, care este de câteva mii de pagini, doar câteva nume mai mari şi aceasta incidental. De altfel, Kant este prototipul omului incult. Desigur, vi se pare ciudat. Ei bine, ştiţi cum făcea Kant geografie? Era profesor de geografie fizica şi nu văzuse în viaţa lui un munte! Făcea geografie, fapt constatat, după romanele de călătorii.           Desigur ca veţi zice: Ia uite cum se făcea ştiinţa pe vremea aceea! Ei bine, domnilor, se făcea cel putin tot atât de bine ca şi acum.           Vasăzică, filosofarea sprijinita pe erudiţiune este o cucerire a veacului al XIX-lea, o cucerire pe care, desigur, noi nu putem sa o trecem astăzi cu vederea. Este adevărat ca noi astăzi suntem ceva mai jos decât un Kant sau un Descartes; dar nu este mai putin adevărat ca, daca i-am prinde pe unul din ei la un examen de anul I, nu stiu daca ar raspunde cel putin atât cât ar putea raspunde un student de anul I; însa ar gândi ceva mai mult, desigur, decât 14 profesori la un loc. Aceasta este singura deosebire între cultura filosofica a vremii noastre şi cultura filosofica a vremii trecute.           2. Dar noi suntem, în definitiv, prinşi în ruajul acesta al existentei şi nu putem sa ignoram în adevăr ceea ce ni se impune. De îndată ce o realitate a fost creata, nu poţi să-i comanzi sa se dea la o parte. Poţi sa te dai cel mult tu la o parte, în măsura în care nu eşti realitate, dar realitatea nu poţi sa o îndepărtezi.           Si atunci, este evident ca noi astăzi în filosofie judecam, în afara de elementul personal şi de elementul realităţii propriu-zise, cu un al treilea element, care este tocmai ceea ce s-a spus până la noi. Astăzi, la drept vorbind, nici nu mai putem sa facem ca Pascal sau Descartes (lăsa ca ni s-ar spune ca facem literatura, ceea ce nu ar fi tocmai un reproş greu de suportat), dar, pentru uzul nostru personal, problematica este astfel schimbata, instrumentele noastre de lucru sunt astfel modificate, încât, daca am face filosofie ca pe vremea lui Pascal, nu am avea, desigur, nici un succes. De ce? Pentru ca am vorbi pur şi simplu un alt limbaj decât acela pe care-l vorbesc specialiştii.