Dusan Baiski prozator, jurnalist, poet, traducător, dramaturg român

Simţi întâi uşoare furnicături la nivelul pielii, apoi, pentru câteva clipe, vederea i se întunecă, ochii i se umplură cu sute de puncte colorate, urechile i se înfundară, vocile din jurul său se estompară, îndepărtându-se, pierzându-se în neant, iar pământul îi fugi brusc de sub picioare. Înghiţi cu greu nodul ce i se născuse în gâtlej, silindu-se să se controleze, să-şi revină. Încet-încet, nervul optic începu să lucreze, să perceapă, Eleazar văzu din nou contururile obiectelor din jur, siluetele întunecate ale doctorilor şi asistentelor. Reîntâlni privirile reci ale celor din spatele său, ale celor ce-şi aşteptau rândul la tratament. Cu dreapta apăsând plasturele aplicat pe braţul mâinii stângi, ieşi în hol şi traversă tăcut sala pustie. Încă mai simţea în creier ameţeala aceea insuportabilă şi o moliciune ce voia parcă să-i reteze picioarele, să-l facă să se prăbuşească la pământ ca o cârpă udă.           La primul colţ coti la dreapta, privi discret în jur şi, nevăzând pe nimeni, dezlipi dintr-o singură mişcare plasturele de pe braţ şi-l aruncă într-un coş de gunoi. În locul unde fusese acesta aplicat, rămăsese o pată roşie-vineţie. Eleazar zâmbi şi iuţi pasul. Bucuria însă îi fu scurtă. Foarte scurtă. Doar atât cât durase şi zâmbetul. O clipă doar. Poate chiar o secundă. Muşchii feţei i se contractară şi cu greu reuşi să-şi stăpânească maxilarele. Dinaintea sa, răsărit de cine ştie unde, înţepenit în clasica poziţie a celor puternici şi siguri pe sine, cu picioarele uşor îndepărtate, cu mâinile ascunse, ţinând probabil bastonul de cauciuc, un poliţist uşor trecut în vârsta a doua. Eleazar se strânse, se făcu mai mic decât era. Trecu în partea dreaptă a coridorului, aproape să atingă zidul, cu gândul să se strecoare pe lângă omul de ordine, fără nici o problemă.           — Eleazar? Frakson Eleazar?           Poliţaiul nu-l privea. Aştepta răspunsul. Oprit, Eleazar dădu din cap şi îngăimă un „da” abia auzit. Celălalt se întoarse înspre el.           — Da, sunt Eleazar, întări primul, crispat, cu nervii încordaţi de ură şi de frică în acelaşi timp.           Pentru moment, îndrăzni să-i înfrunte privirea ce-l învăluise dintr-o dată, aşteptând să vadă ce vrea. Era în atitudinea lui ceva sfidător, o sfidare nu îndeajuns mascată pentru a nu-şi atrage asupră-i vreo lovitură în plină figură, doar aşa, amical, ca să nu se mai hlizească.           Ochii poliţaiului, cu irisul aproape cât pupila, mici, ciudat de mici pentru cineva care nu trăia decât în lumea aceasta subpământeană, ascunsă de razele unui soare prea violent, îl măsurară din cap până-n picioare. Avea pe chip un surâs la fel de ciudat ca şi ochii săi, un surâs ce aducea mai degrabă a rânjet cabalin.           „Poate doar mi se pare, gândi Eleazar, poate acest om este un om bun, ce nu e în stare să lovească pe cineva, să omoare pe cineva.”           — Diseară la ora opt să fii la crematoriu, ai înţeles?           — Am înţeles, răspunse el mecanic, deşi ar fi vrut să-l întrebe de ce.           Poliţaiul, cu mâinile la spate, ţinând într-adevăr un baston, porni agale, cu sentimentul datoriei împlinite. Fără a-l mai învrednici măcar cu o privire. De parcă nici nu exista. Ori era un simplu obiect, executant de ordine primite de la n-are importanţă cine.           Adus de spate, aproape cocoşat sub povara neputinţei sale, Eleazar o luă încet din loc, bolborosind ceva ininteligibil, căutând în sine puterea care-i lipsea, gândurile care să-i dea curaj să se răzvrătească. Apoi, după câţiva metri, devenind sau redevenind înţelept, revenind la starea ce-i permisese până acuma să supravieţuiască fără necazuri mari, îşi dădu seama că era de fapt mulţumit pentru că incidentul trecuse pe lângă el fără să-l absoarbă, fără să-l înghită. Se întoarse chiar, spre a se convinge că omul în uniformă se îndepărtase, că nu-l va opri din nou pentru a-l lovi pentru un pretext oarecare, pentru a-l înjura sau, în cel mai rău caz, pentru a-i pune cătuşele la mâini, aşa, nevinovat, şi a-l duce într-un loc din care ieşire nu există.           Uneori Eleazar se simţea ca un gunoi, nedemn să trăiască, bun să fie aruncat în gura hulpavă a crematoriului, unde să ardă, să nu rămână din el decât un degetar de cenuşă, iar sufletul să iasă laolaltă cu fumul, pe coş, afară, acolo, în atmosfera aceea aducătoare de moarte. Să fie veşnic chinuit de razele ucigaşe ale soarelui, să fie veşnic zburătăcit de vânturi puternice, în frigul fără sfârşit, în aerul plin de microbi, în duhoarea bălţilor şi a mlaştinilor în care colcăiau vietăţi iradiate, scârboase.           Păşea mulţumit prin coridorul acela aseptic, curat, ce-i inspira siguranţă, cu toate că fiecare mişcare îi era controlată, supravegheată, era convis de asta, cu toate că atâta timp cât nu se răzvrătea securitatea fizică îi era garantată. Nu aveau atâta importanţă jignirile, injectările, programele speciale de la televiziune, unde li se prezentau întotdeauna imagini a ceea ce îi aştepta sus, dincolo de scuturile de beton, nici faptul că se scârbise de multe şi doar statul, seara, cu ochii holbaţi la ecranul monitorului, la filmele de pe videocasete, îi menţineau tonusul la linia de plutire, îl împiedicau să nu-şi ia lumea în cap, să urle, să-şi dea cu ţeasta de pereţi, să fugă undeva, acolo, „sus”, în lumea aceea ucigătoare. Era uneori sătul de această siguranţă trâmbiţată peste tot, de zidurile frumos colorate, de plasturii antianxioşi lipiţi de braţ în fiecare joi. Bad, poate doar Bad, cu poveştile lui, cu neghiobiile lui minunate, copilăreşti, chiar idioate uneori, el ce îl mai împiedica să facă ceva urât. Şi întotdeauna când aluneca pe neaşteptate în vreo pasă proastă, îl chema pe Bad, să trăncănească împreună, să dezbată probleme mărunte, nimicuri, fleacuri cotidiene, să caute vreun ţel ce făcea să merite să trăiască în continuare.

Uşa dormitorului rămăsese întredeschisă. Poate uitase Marina s-o închidă. Poate i se stricase clanţa. Din apartamentul vecin răzbăteau zgomote seci şi voci bărbăteşti înfierbântate. Aplica din hol arunca pe covor o fantă de lumină bolnăvicioa-să. Dinspre uşă se auzi un scârţâit scurt. Iovan tresări. Apoi se întoarse spre deşteptător. Secundarul tăia implacabil felii de timp. Încă un scârţâit. Bărbatul se ridică într-o rână şi aprinse veioza. Pe noptieră, cadrul de lemn cu goblenul în lucru. O reproducere după un tablou de Francesco Guardi. Imediat lângă, lupa cu mâner de ebonită. Mâner negru. Cu un defect de fabricaţie.           Se ridică încet şi cu vârfurile picioarelor pipăi după papucii de casă. Nu se sculă de tot. Rămase în pat, cu picioarele atârnând. Luă cadrul încă mirosind a brad şi tămâie şi lupa de filatelie.           Dinspre bucătărie, farfurii lovindu-se de chiuvetă. Dinspre curtea interioară, tusea unui Trabant. De undeva, cascada unui rezervor de toaletă. Un alt scârţâit. Motanul Gon-zo se strecură elegant prin uşa întredeschisă şi, arcuindu-şi spinarea vărgată, se frecă tandru de piciorul stăpânului său. Iovan împinse goblenul şi lupa la o parte şi întinse mâna.           — Gonzo, tati, Gonzo!           Simţind efuziunea de dragoste şi surprins parcă de acel ultim apelativ rostit atât de afectat încât sfârşise printr-un tremolo, cu „o”-ul din final înecat în gâtlej, motanul se opri şi-şi înălţă privirea spre ochii omului de lângă el. Palma acestuia i se plimbă caldă de-a lungul spinării şi, când îi ajunse la coadă, animalul făcu o piruetă leneşă, indecisă la început, fermă la urmă, şi-şi reluă frecatul coastelor de piciorul lui Iovan.           — Gonzo… Gonzo!           Motanul se prăvăli pe spate mieunând. Puţin reţinut, chiar dacă Gonzo nu mai era tânărul animal pus pe hârjoană, Iovan îşi jucă degetele prin blana scurtă şi albă de pe burta acestuia. Dădu de câteva ori cu buricele degetelor de sfârcurile cât bobul de orez al ţâţelor masculine şi Gonzo scoase un alt mieunat.           — Gonzo, tati… Marele meu Gonzo!           Şi atunci Gonzo (Iovan nu s-ar fi aşteptat la una ca asta) scoase un fel de mârâit, oricum un sunet mai aproape de mârâitul câinesc decât de mieunat, cu ghearele labelor din faţă îi trase mâna spre el şi încercă să i-o muşte, iar cu picioarele din spate, cu ghearele scoase pe jumătate, i-o împinse şi, zvâcnind, se ridică şi dispăru sub comodă. Vârful cozii, tărcată până aproape de vârf cu brun-galben-cenuşiu-negru, îi rămase afară, lovind nervos parchetul. Totul se petrecuse în ceva mai mult de o secundă şi Iovan abia se dezmetici, mai mult, bineînţeles, din pricina usturimii ce începuse pe neaşteptate să-i chinuie dosul palmei stângi.           — Gonzo…           — Îngăimă, privind aproape cu stupoare cele trei dâre alb-rozalii răsărite în piele.           — Da' mai las-o dracului de pisică! Se auzi din bucătărie glasul puternic al Marinei. Hai să-ţi bei ceaiul de afine, că lapte n-am mai prins.           — Şi lui Gonzo…           — Se zburli bărbatul, însă vocea i se înecă în gâtlej, la fel ca „o”-ul de mai înainte, numai că, de data asta, nu de prea multă dragoste, ci de nervi; usturimea începuse să-l sâcâie.           — N-o să moară. Şi schimbă-i nisipul din tavă că…           Motanul continua să-şi izbească vârful cozii de parchet.           — Gonzo, tati…           — Se înduioşă Iovan până la urmă.           — Hai, că imediat apare George – îi tăie Marina noul val de efuziune.           Bărbatul dădu neputincios din umeri, mai aruncă o privire spre coada motanului şi se îndreptă spre baie oftând şi plin de frământări. Gonzo îşi chimbase brusc comportamentul şi, din fiinţa fragedă (era senzaţia pe care o simţea în permanenţă când se gândea la Gonzo), devenise inexplicabil de suspicios la mângâieri şi reacţiona într-un mod sălbatic. „Să-l ia…” – făcu, însă imediat îi păru rău.           Îşi frecă îndelung ceafa şi gâtul cu prosopul de pluş. Încercă să se gândească la altceva, să uite de zgârietură, de nervii motanului. „Animalele devin irascibile înainte de cutremur”, îi trecu prin minte. Pentru o clipă văzu imagini de coşmar, cu blocuri prăbuşindu-se în nori de praf şi perdele în flăcări, cu animale călcându-se şi strivindu-se îngrozite, cu femei şi copii ţipând, dar îşi dădu imediat seama că toate acestea le văzuse într-un film de război şi nicidecum într-un documentar despre cutremure.           — Ce tot faci în baie? Strigă Marina din sufragerie.           Puse prosopul pe suportul subţire din plastic şi ieşi.           — Mai încet, dragă, ţi-am spus de o mie de ori să nu strigi aşa de dimineaţă, că doar trăim într-un bloc şi sunt unii care la ora asta mai dorm.           Regretă imediat cele spuse. Marina se apropia de el fără cuvinte. Tot fără cuvinte îl îmbrăţişă caldă.           — Într-o săptămână vreau să-l termin şi pe Guardi. Pe urmă am un Grigorescu, zise el.           Femeia avu o clipă de ezitare. Pentru o fracţiune de secundă privirea îi fu ca de gheaţă. Buzele-i schiţară un zâmbet neclar, închise repede ochii şi sfârşi prin a-l săruta apăsat, zgomotos.           — Termină-l şi pe Guardi. Acum, hai şi mănâncă.      Ultimele cuvinte le pronunţase pe un ton neutru. El se aşeză greoi pe scaun. Ceaiul de afine (fă-mi de afine, goblenul cere vitamina A) aburea molcom dintr-o ceaşcă fără toartă, cu buza ciobită. Cândva dar de nuntă. Nu spuse nimic. Ca şi cum n-ar fi observat. Sorbi încet lichidul arămiu, îndulcit cu miere. Se uita spre ceasul de perete, un fel de tablou cu un peisaj de iarnă: un soare din care ţâşneau, ca trei raze, un orar, un minutar şi-un secundar. „O capodoperă kitch” – se exprimase la prima vedere. Marinei nu-i picase de loc bine remarca, de altfel destul de acidulată, însă avusese buna inspiraţie să nu comenteze şi sfârşise prin a-l agăţa singură tocmai în bucătărie. Se mai uită o dată, uneori omul îşi îndreaptă privirea spre ceas, dar pe drum se gândeşte la altceva, priveşte cadranul, însă nu vede nimic. Şase şi un sfert. Mai exact, şase şi şisprezece.

Ca un câine bolnav, cerul gri.           Atârnând peste câmpie.           Reîncepu să plouă mărunt şi îndesat.           (Convoiul de zdrenţe se târăşte anevoios, lăsând în urmă lutul frământat de picioare crispate. Lutul de culoarea cerului bolnav. Umflat de apă. „Alles Scheisse! 1” tună de undeva din spate vocea unui sergent cu urechile clăpăuge. Norii îşi răstoarnă cupele peste întinderea nesfârşită. Un om cu mantaua fără mâneci se prăvăleşte cu faţa în noroi. Cel de lângă el, un ins înalt, uscăţiv, încearcă să-l ridice, însă un pat de armă în coste îi rupe imaginea. „Ai dreptate, Otto, alles Scheisse”, spune locotenentul în negru şi apropie buza armei de ceafa celui căzut. Sărutul. Floarea de foc. Cina cea de taină. Ecoul armei se îneacă undeva în cer, la urechile surde ale unui Dumnezeu alunecat de pe piedestal. În America, Einstein se gândeşte la praştia cu libelule. Szilard joacă table la umbra unui cocotier. Convoiul de zdrenţe frământă mai departe aluatul. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.)           — Peste asta nu mai trecem – zise Onu, privind derutat în sus, la prelata cândva kaki.           — Trecem, spuse Antonie cu un uşor tremur în glas şi se uită fugar la poza copilului, lipită stângaci pe partea dinspre parbriz a tavanului. Îmbrăcat într-un costum de „mariner”, puştiul surâdea candid. ~sta a fost costumul meu, reluă Antonie, arătând cu capul spre fotografie. Mi l-a cumpărat tata înainte de mobilizare şi n-a mai apucat să mă vadă cu el. Îi stă bine şi lui, nu-i aşa? Întrebă, arătând din nou spre băiat.           — ~l mic seamănă cu mine! Zise Onu, apoi se întoarse către Cristea şi-i făcu complice cu ochiul. Acesta slobozi un hohot sarcastic.           — Du-te-n…           — Se înfurie Antonie.           Pe urmă schimbă viteza şi acceleră puternic. La stânga, lanul de sfeclă. La dreapta, canalul cu malurile troienite de flori de muşeţel. Ici-colo, câte-o pată sângerie de mac sălbatic. La orizont, negură. Mai încoace, un pâlc de salcâmi. Şi ochiul de apă ce se apropia ameninţător. Vru să-i spună celuilalt, lui Cristea, să închidă naibii geamul ăla coborât, însă nu mai avu timp. Peste vuietul motorului se suprapuse plânsul apei spintecate. Pe de lături, două aripi de-un verzui murdar ridicându-se cu furie în văzduh, stând un timp atârnate de nimic şi prăbuşindu-se în cele din urmă în albia ce le-a născut. Antonie încercă să-şi treacă dosul palmei peste frunte însă roţile din spate derapară şi-l siliră să răsucească volanul. Văzu pentru o clipă oglinda gălbuie a apei din canal. Apoi drumul urcă puţin, aproape insesizabil şi aici, solul negru, cleios, părea mult mai sigur.           (Omul cel înalt şi uscăţiv îşi aminteşte că într-unul din buzunarele mantalei i-a mai rămas o batistă. Dar nu are nici un rost să o scoată, să-i facă noduri pe la colţuri şi să o pună pe cap. Plouă. Nemţii au împuşcat cerul, l-au împuşcat pe Creator şi acum li s-a făcut sete. Churchill are noaptea coşmaruri. Visează fotolii pe rotile. Împăratul florii de cireş coase un goblen cu chipul lui Budha. Stalin socoteşte câte degete i-au mai rămas. „Mensch, das ist aber ein grosser Affe! 1” zice sergentul cu urechile clăpăuge, împungându-l pe omul înalt şi uscăţiv cu ţeava automatului. „Ja, ja” – încuviin-ţează locotenentul. „Am auzit că macaronarul ăla de Mussolini a pierdut Mezzogiorno cu un careu de popi” – continuă, dar se opreşte imediat; Otto nu e decât un fiu de căţea, n-o să priceapă niciodată de ce ţine Führerul atât de mult ca fiecare glonţ să fie împodobit cu câte o fundiţă albă. „Plouă.” „Voi încerca să fug” – gândeşte omul cel înalt şi uscăţiv. Plouă.)           — Şi bătrânul, când se împotmolea cu camionul în mijlocul uliţei, în clisa aia neagră, mustoasă, prin urmele lăsate de tractoare, lua de acasă snopi de tulei şi-i arunca sub roţi – spuse Cristea cu mâna la gură şi Onu se întoarse, scurt, către el.           — De data asta am dat de dracu! Bombăni Antonie lungindu-se peste volan.           În faţă, căscat spre cerul cenuşiu, se odihnea alt ochi de apă. Micşoră viteza şi se apropie prudent. Pe porţiunile de drum mai înalte, încă se mai puteau zări crăpăturile lăsate de secetă. Iar colbul, acum plin de apă, acoperea totul ca o pojghiţă înşelătoare.           — Ce faci? Se precipită Cristea, scoţându-şi capul pe geam.           — Coborâţi! Făcu Antonie, ferm.           — Ceee, ai înnebunit?! Explodă Onu, dar, văzând chipul încruntat al şoferului, deschise portiera şi-şi slobozi încet piciorul pe pământ.           Pantoful i se afundă în noroi până peste linia tălpii. Din şovarul canalului ţâşni spre cer un fazan speriat. Pentru o clipă, mişcările omului îngheţară.           — Cine m-o fi pus, nu ştiu – murmură Antonie.           — Iei bani pentru drumul ăsta, observă sarcastic Onu, simţind cum se scufundă printre firele de sfeclă. Încearcă totuşi să nu te împotmoleşti, fiindcă nu ştiu dacă vom apuca să-ţi trimitem pe cineva să te scoată.           Cel de la volan îi aruncă o privire piezişă. Cristea zâmbi cu gura până la urechi. Doar ochii-i sticliră într-un fel anume şi, înainte de-a închide portiera, celălalt, Antonie, îl surprinse măsurându-l într-un fel oarecum ciudat.           („Putea să mă omoare în clipa în care m-am aplecat să-l ridic pe Radu. Ba nu, mint. Putea s-o facă de mult. De exemplu, când am pornit din S. Lângă tufele alea de porumbar. Sau lângă rambleul de cale ferată. Ajungea un glonte. Nu ştia nimeni nimic. Pac şi gata. Sau pac-pac, pentru mai multă siguranţă. Ciorbă de gloanţe.”

Naimit. Lacheu. Agent           1. În acea zi inundata de un soare parând atotputernic, principiul răului, indiferent la aceasta provocare azvârlita de bucuria de a trai ori tocmai întărâtat de ea, îşi făcea jocul sau sumbru, doldora de calcule şi de întortochieri ingenioase. Forţele malefice aleseseră, în 20 iunie 1949, ca loc de acţiune, beciurile Securităţii din capitala României şi birourile de deasupra, iar ca personificare, trupul cu alura lombroziana (asimetric, încovoiat, frunte îngusta, mâini neverosimil de lungi), purtând marca lui Seth, străvechiul sau patron egipţian, adică botul de iepure (sa ne amintim şi de ucigaşul din Baltagul, Calistrat – frumuşelul!           — Bogza), deci se opriseră în alegerea întrupării lor asupra generalului Nikolski, şeful anchetelor. În faţa lui stătea tot un marxist, un fost agent sovietic, ca şi el, pe care asasinul cu privire saşie îl transformase în prada, chinuindu-l cu dexteritate şi cu vădită placere.           2. Noapte de duminica spre luni. Citesc, fara sa ma pot opri, Vsio teciot a lui Vasili Grossman. În general, lucruri ştiute, dar cu un accent nou. Deci în lagărele speciale sovietice nu erau închişi cei ce luptaseră împotriva statului, ci aceia care, mai mult sau mai puţin, ar fi putut s-o facă. (Pe liceanul arestat pentru o infracţiune reala, de a fi lipit manifeste antistatale, veneau să-l vadă, ca pe un animal ciudat, zeci de lucrători ai serviciilor de securitate.) Prezumţia de vinovaţie e suficienta pentru condamnare, va zice peste câţiva ani şi ucenicul Nikolski. E clar, voi rata prilejul de a ma prezenta fresh la slujba. Un demon ma mâna mai departe şi dau de ordinul lui Stalin de a omorî prin foamete ţărani din Ucraina, de platformele trase de cai grei, adunând morţii de peste noapte, de pruncii încă palpitând, azvârliţi în gropile de gunoi, în timp ce marele scriitor al revoluţiei („Omul – ce mândru suna acest cuvânt”) scria cu inocenţa într-un ziar moscovit despre nevoia jucăriilor educative pentru copii. Aud primul tramvai, vad, prin draperie, cum creşte lumina („nu plânge, citeşte 'nainte”), nu ma pot descleşta din vehemenţa incredibila a discursului defunctului scriitor indexat drept rusofob: „Vândut… Lacheu. Lingău. Naimit. Agent, Iuda cumpărat cu 30 de arginţi – cu asemenea vorbe îşi trata deseori Lenin potrivnicii”. „În disputa, Lenin nu urmarea adevărul, ci victoria”. „Intoleranţa leninista, dispreţul faţa de libertate, (…) brutalitatea în raporturile cu cei de alta părere şi capacitatea de a şterge de pe faţa pământului, fara sa clipească, nu doar oraşe, ci judeţe, raioane, gubernii întregi care îi contestau adevărurile ortodoxale…” E ora şapte. Tâmpla îmi bate cadenţa diatribei antileniniste. Deschid aparatul de radio. De la Moscova se anunţa ca Gorbaciov a fost înlăturat de la putere.           3. Într-o apariţie televizata, Nikolski a negat orice implicare în „reeducarea” de la Piteşti. Între timp, puciul din U. R. S. S. a eşuat. Ştiau ce ştiau locuitorii capitalei sovietice, posesori ai unei revigorate memorii istorice, când, cu prodigioasa râvna, s-au apucat sa dărâme statuia lui Dzerjinski, părinte al Cekai, la rândul ei mama K. G. B.-ului şi bunica vitrega a Securităţii; încă din 1917, venerabilul tătuc punea pe hârtie: „Comuniştii trebuie sa fie pregătiţi sa folosească la nevoie tot felul de şiretlicuri, planuri şi stratageme ilegale, sa nege şi sa ascundă adevărul. Politica comunista vizează în mod concret învrăjbirea în rândurile inamicilor/… /, nu pentru a le îndrepta greşelile, ci pentru a-i distruge”. (J. Barron, K. G. B., apud H. P. Cathala, Epoca dezinformării).           Arătania leporina, importata din ţara N. K. V. D.-ului victorios asupra propriului popor, a avut grija să-şi şteargă urmele, sa puna doar prin intermediari mâna pe bâta.           4. Pornind în căutarea lui Nikolski, dai de alţi torţionari: Chirion cel ghebos, ofiţer politic la Peninsula, comandanţii Crăciun (Aiud), Moiş (Timişoara), Goiciu (Gherla); cei doi adjuncţi ai lui Ţurcanu, mari reeducaţi, brigadierul Coriolan Gherman (a lucrat până nu demult la O. J. T. Cluj, relaţii externe) şi pontatorul Livinski de la Canal – aceştia l-au chinuit noapte de noapte pe doctorul Simionescu, obligându-l „sa iasă la sârme” şi să-şi încaseze glonţul izbăvitor.           S-au nimerit printre gardieni şi oameni de treaba. Moş Dumitrache de la Târgşor a făcut sa pătrundă un Nou Testament printre deţinuţi, Alexa, poreclit „omul lui Dumnezeu”, cauta să-i apere pe cei închişi de virulenţa zvonurilor răspândite de conducerea de la Aiud; în cele din urma a fost el însuşi condamnat, aşa ca astăzi osemnitele-i zac în cimitirul închisorii.           Un caz aparte – chinuit de viziuni infernale, Kling, şeful Securităţii din Lugoj, a înnebunit şi şi-a curmat viaţa. A avut parte de o fiica beţiva şi cleptomana.           5. Prima semnalare: dl. N. A. din Lugoj l-a zărit pe Nikolski la Lugoj, în uniforma de general sovietic, spre sfârşitul lui 1944. A rămas circa trei săptămâni. Familiile Koliev şi Şostakov i-au stat mai mult prin preajma, aşa ca ar putea depune marturii interesante.           5b. Nu, dl. V. Z. nu l-a văzut niciodată, însa duhul sau autoritar plutea asupra Aiudului, păzitori şi încarceraţi îi pomeneau numele cu aceeaşi frecvenţa. Se ştia ca orice sachimbare în viaţa de închisoare (o înrăutăţire a regimului sau o abia perceptibila îmbunătăţire) nu se poate face decât cu consimţământul lui Nikolski şi al şlehtei lui. De aceea circula vorba ca nici musca nu zboară pe acolo fara ştirea sa.

Alaiul de câini traversa strada în marş forţat. O „Dacia” apărută brusc de după colţ frână cu disperare, lăsând în urmă două dungi negre. Speriată, mireasa îşi întoarse pentru o clipă capul şi se refugie cu tot cu alai sub un „Moskvich” parcat pe trotuar. „La naiba!” – îşi zise Otto în gând, privind plictisit la câinii ce se pierdeau după colţ. Nu pricepuse niciodată de ce aceştia, atunci când aleargau, o făceau dând impresia că aleargă în lateral, aidoma unor câini handicapaţi.           Otto căscă. Se întinse şi lovi din greşeală claxonul. Cel din „Dacia” cea nouă din faţă puse ziarul pe bancheta de alături, iar pe ziar, ochelarii. După care privi în oglinda retrovizoare. Văzu un tip cu ochelari, pe Otto, cu părul de-un blond spălăcit, care se holba la el. Se uită repede în faţă, mai mult din instinct, nu cumva, pe neobservate, coloana de maşini înaintase mai aproape de benzinărie, însă totul era la fel de încremenit ca în urmă cu o zi. Şi-atunci de ce-o fi claxonat, nenorocitul, ce anume nu-i convenea? Aşteptă să claxoneze din nou, iritat că individul părea că nici nu clipeşte, stând în aceeaşi poziţie nu de acum câteva clipe, ci de acum cinci-şase ore. Parcă sesiză pe faţa celuilalt un zâmbet. Drept pentru care îşi roti privirea, sperând în adâncul sufletului să găsească acolo răspunsul şi la claxonat şi la zâmbetul enigmatic al tipului cu „Trabant” din spate. Dădu cu ochii de „Moskvich” şi de haita de câini ce tocmai ieşea de sub maşină. Cu toată încrâncenarea şi pornirea de mai înainte, Petre nu se putu abţine să nu zâmbească. În frunte, o căţea neagră, lăţoasă, cu ţâţele atârnând, care era îndeaproape urmată de vreo şapte-opt maidanezi de toate mărimile şi culorile, cu limbile scoase şi ochii bulbucaţi.           Claxonă scurt, în semn că se prinsese de jocul celui din „Trabant”. Aşteptă câteva momente, numai că nu primi nici un fel de răspuns. Mai apăsă o dată butonul de plastic, uşor, chiar prea uşor, astfel că nu auzi nici el aproape nimic.           Otto coborî fără să-i acorde vreo atenţie. După care deschise portbagajul „Trabantului”, de unde luă o lădiţă din lemn, băiţuită, lăcuită, o aşeză cu grijă pe bordura din dreapta a şoselei şi o deschise. Scoase întâi din ea un trepied metalic, pe care-l înfipse în iarbă, apoi o spirtieră pe care imediat o şi aprinse, iar în cele din urmă un ceaun de două porţii, în care turnă conţinutul unui sufertaş. Un timp, Petre urmări intrigat mişcările celuilalt, însă când văzu cum Otto îşi pune cu polonicul într-o farfurie de aluminiu tip cantină ceva lichid, aburind, din ceaun, se aşează pe un scăunel cu trei picioare, lângă „Trabant”, şi începe să înfulece cu poftă, i se făcu deodată dată foame. Fără să-şi dea seama, deschise portiera şi se dădu jos. Abia în aerul răcoros de aprilie sesiză că foamea fusese cea care-l împinsese la o asemenea acţiune. Mormăi îmbufnat, supărat pe sine însuşi. Urcă înapoi, nu înainte de a face câteva mişcări pentru a-şi dezmorţi, chipurile, mădularele. Luă ziarul de pe bancheta de alături. Pentru a treia oară în ziua respectivă, parcurse absent rubrica de ştiri. Auzi cum îi chiorăie maţele. Strânse din dinţi. Privirea i se ridică singură la oglinda retrovizoare de pe parbriz. Celălalt continua să mănânce cu poftă.           O lovitură surdă în tăblăria „Daciei” îl făcu să tresară. Era Iasmina, fiică-sa mai mică. Nu reacţionă imediat. Abia când fetiţa mai bătu o dată şi ridică un sufertaş până în dreptul ochilor lui, reuşi să se dezmeticească. Deschise portiera, coborî precipitat, aproape că smulse recipientul din mâna micuţei, o sărută pe frunte şi o împinse uşor din spate.           — Acum fugi acasă, că e frig!           — Dar aş mai sta aici, cu tine – se smiorcăi ea, dar chipul aspru al tatălui o convinse că era mai bine să plece… Mi-e frică de câini – adăugă îndepărtându-se.           Petre scoase din portbagaj o măsuţă de weekend şi două scaune pliante. Puse apoi sufertaşul pe masă. Se aşeză pe unul din scaune, astfel încât să stea cu faţa la Otto.           — Poftiţi la masă, şefu!           — Zise satisfăcut.           Otto îl măsură nedumerit.           — Mulţumesc, dar aproape că am terminat – îi răspunse, zdrăngănind cu lingura prin blidul metalic după ceea ce mai rămăsese din ciorba de fasole cu costiţă.           Petre nu mai zise nimic. Îndepărtă capacul sufertaşului, să vadă ce este înăuntru. Apoi la „Dacia” lui cea nouă. În sufertaş, câţiva cartofi fierţi, două-trei linguri de spanac şi două chiftele. Înghiţi în sec. Asta mâncase şi ieri. Acum ar fi preferat chiar şi un sandviş cu untură de porc, sare şi boia de ardei. Dinspre ceaunul celuilalt continua să vină mirosul ademenitor de fasole cu afumături. Scoase din buzunarul de la pantaloni un briceag multifuncţional, îi desfăcu furculiţa minusculă şi o înfipse cu ciudă într-unul din cartofi.           — Salut, Petrică! Şi tu pe-aici?! Nu-mi vine să cred că domnul director stă la rând la benzină când toţi şperţarii intră în faţă… Nu este adevărat, este de-a dreptul imposibil…           Dumicatul i se opri în gât. Înghiţi cu greu.           — Dar ce ai de mâncare, că mi-e şi mie foame… Ia te uite ce bunătăţuri… Îţi iau o chifteluţă… ai scăpat ieftin, nici mie nu-mi place spanacul lui Popeye.           Nu se uită cine se oprise lângă el, fiindcă vocea îi fusese îndeajuns pentru a recunoaşte persoana. Privi doar mâna aceea plină de motorină şi ulei ars de motor care apucă una din chiftelele din sufertaş. Nu schiţă nici un fel de împotrivire, chiar dacă doar ce nu vomită.           — Dar e bună, deşi e mai mult cu pâine şi cartofi – zise Ştangă, mecanicul auto la care-şi reparase până acum vechea „Dacie”.           — Tu cu ce treburi pe-aici?