Dusan Baiski prozator, jurnalist, poet, traducător, dramaturg român

Uşa dormitorului rămăsese întredeschisă. Poate uitase Marina s-o închidă. Poate i se stricase clanţa. Din apartamentul vecin răzbăteau zgomote seci şi voci bărbăteşti înfierbântate. Aplica din hol arunca pe covor o fantă de lumină bolnăvicioa-să. Dinspre uşă se auzi un scârţâit scurt. Iovan tresări. Apoi se întoarse spre deşteptător. Secundarul tăia implacabil felii de timp. Încă un scârţâit. Bărbatul se ridică într-o rână şi aprinse veioza. Pe noptieră, cadrul de lemn cu goblenul în lucru. O reproducere după un tablou de Francesco Guardi. Imediat lângă, lupa cu mâner de ebonită. Mâner negru. Cu un defect de fabricaţie.           Se ridică încet şi cu vârfurile picioarelor pipăi după papucii de casă. Nu se sculă de tot. Rămase în pat, cu picioarele atârnând. Luă cadrul încă mirosind a brad şi tămâie şi lupa de filatelie.           Dinspre bucătărie, farfurii lovindu-se de chiuvetă. Dinspre curtea interioară, tusea unui Trabant. De undeva, cascada unui rezervor de toaletă. Un alt scârţâit. Motanul Gon-zo se strecură elegant prin uşa întredeschisă şi, arcuindu-şi spinarea vărgată, se frecă tandru de piciorul stăpânului său. Iovan împinse goblenul şi lupa la o parte şi întinse mâna.           — Gonzo, tati, Gonzo!           Simţind efuziunea de dragoste şi surprins parcă de acel ultim apelativ rostit atât de afectat încât sfârşise printr-un tremolo, cu „o”-ul din final înecat în gâtlej, motanul se opri şi-şi înălţă privirea spre ochii omului de lângă el. Palma acestuia i se plimbă caldă de-a lungul spinării şi, când îi ajunse la coadă, animalul făcu o piruetă leneşă, indecisă la început, fermă la urmă, şi-şi reluă frecatul coastelor de piciorul lui Iovan.           — Gonzo… Gonzo!           Motanul se prăvăli pe spate mieunând. Puţin reţinut, chiar dacă Gonzo nu mai era tânărul animal pus pe hârjoană, Iovan îşi jucă degetele prin blana scurtă şi albă de pe burta acestuia. Dădu de câteva ori cu buricele degetelor de sfârcurile cât bobul de orez al ţâţelor masculine şi Gonzo scoase un alt mieunat.           — Gonzo, tati… Marele meu Gonzo!           Şi atunci Gonzo (Iovan nu s-ar fi aşteptat la una ca asta) scoase un fel de mârâit, oricum un sunet mai aproape de mârâitul câinesc decât de mieunat, cu ghearele labelor din faţă îi trase mâna spre el şi încercă să i-o muşte, iar cu picioarele din spate, cu ghearele scoase pe jumătate, i-o împinse şi, zvâcnind, se ridică şi dispăru sub comodă. Vârful cozii, tărcată până aproape de vârf cu brun-galben-cenuşiu-negru, îi rămase afară, lovind nervos parchetul. Totul se petrecuse în ceva mai mult de o secundă şi Iovan abia se dezmetici, mai mult, bineînţeles, din pricina usturimii ce începuse pe neaşteptate să-i chinuie dosul palmei stângi.           — Gonzo…           — Îngăimă, privind aproape cu stupoare cele trei dâre alb-rozalii răsărite în piele.           — Da' mai las-o dracului de pisică! Se auzi din bucătărie glasul puternic al Marinei. Hai să-ţi bei ceaiul de afine, că lapte n-am mai prins.           — Şi lui Gonzo…           — Se zburli bărbatul, însă vocea i se înecă în gâtlej, la fel ca „o”-ul de mai înainte, numai că, de data asta, nu de prea multă dragoste, ci de nervi; usturimea începuse să-l sâcâie.           — N-o să moară. Şi schimbă-i nisipul din tavă că…           Motanul continua să-şi izbească vârful cozii de parchet.           — Gonzo, tati…           — Se înduioşă Iovan până la urmă.           — Hai, că imediat apare George – îi tăie Marina noul val de efuziune.           Bărbatul dădu neputincios din umeri, mai aruncă o privire spre coada motanului şi se îndreptă spre baie oftând şi plin de frământări. Gonzo îşi chimbase brusc comportamentul şi, din fiinţa fragedă (era senzaţia pe care o simţea în permanenţă când se gândea la Gonzo), devenise inexplicabil de suspicios la mângâieri şi reacţiona într-un mod sălbatic. „Să-l ia…” – făcu, însă imediat îi păru rău.           Îşi frecă îndelung ceafa şi gâtul cu prosopul de pluş. Încercă să se gândească la altceva, să uite de zgârietură, de nervii motanului. „Animalele devin irascibile înainte de cutremur”, îi trecu prin minte. Pentru o clipă văzu imagini de coşmar, cu blocuri prăbuşindu-se în nori de praf şi perdele în flăcări, cu animale călcându-se şi strivindu-se îngrozite, cu femei şi copii ţipând, dar îşi dădu imediat seama că toate acestea le văzuse într-un film de război şi nicidecum într-un documentar despre cutremure.           — Ce tot faci în baie? Strigă Marina din sufragerie.           Puse prosopul pe suportul subţire din plastic şi ieşi.           — Mai încet, dragă, ţi-am spus de o mie de ori să nu strigi aşa de dimineaţă, că doar trăim într-un bloc şi sunt unii care la ora asta mai dorm.           Regretă imediat cele spuse. Marina se apropia de el fără cuvinte. Tot fără cuvinte îl îmbrăţişă caldă.           — Într-o săptămână vreau să-l termin şi pe Guardi. Pe urmă am un Grigorescu, zise el.           Femeia avu o clipă de ezitare. Pentru o fracţiune de secundă privirea îi fu ca de gheaţă. Buzele-i schiţară un zâmbet neclar, închise repede ochii şi sfârşi prin a-l săruta apăsat, zgomotos.           — Termină-l şi pe Guardi. Acum, hai şi mănâncă.      Ultimele cuvinte le pronunţase pe un ton neutru. El se aşeză greoi pe scaun. Ceaiul de afine (fă-mi de afine, goblenul cere vitamina A) aburea molcom dintr-o ceaşcă fără toartă, cu buza ciobită. Cândva dar de nuntă. Nu spuse nimic. Ca şi cum n-ar fi observat. Sorbi încet lichidul arămiu, îndulcit cu miere. Se uita spre ceasul de perete, un fel de tablou cu un peisaj de iarnă: un soare din care ţâşneau, ca trei raze, un orar, un minutar şi-un secundar. „O capodoperă kitch” – se exprimase la prima vedere. Marinei nu-i picase de loc bine remarca, de altfel destul de acidulată, însă avusese buna inspiraţie să nu comenteze şi sfârşise prin a-l agăţa singură tocmai în bucătărie. Se mai uită o dată, uneori omul îşi îndreaptă privirea spre ceas, dar pe drum se gândeşte la altceva, priveşte cadranul, însă nu vede nimic. Şase şi un sfert. Mai exact, şase şi şisprezece.

Ca un câine bolnav, cerul gri.           Atârnând peste câmpie.           Reîncepu să plouă mărunt şi îndesat.           (Convoiul de zdrenţe se târăşte anevoios, lăsând în urmă lutul frământat de picioare crispate. Lutul de culoarea cerului bolnav. Umflat de apă. „Alles Scheisse! 1” tună de undeva din spate vocea unui sergent cu urechile clăpăuge. Norii îşi răstoarnă cupele peste întinderea nesfârşită. Un om cu mantaua fără mâneci se prăvăleşte cu faţa în noroi. Cel de lângă el, un ins înalt, uscăţiv, încearcă să-l ridice, însă un pat de armă în coste îi rupe imaginea. „Ai dreptate, Otto, alles Scheisse”, spune locotenentul în negru şi apropie buza armei de ceafa celui căzut. Sărutul. Floarea de foc. Cina cea de taină. Ecoul armei se îneacă undeva în cer, la urechile surde ale unui Dumnezeu alunecat de pe piedestal. În America, Einstein se gândeşte la praştia cu libelule. Szilard joacă table la umbra unui cocotier. Convoiul de zdrenţe frământă mai departe aluatul. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.)           — Peste asta nu mai trecem – zise Onu, privind derutat în sus, la prelata cândva kaki.           — Trecem, spuse Antonie cu un uşor tremur în glas şi se uită fugar la poza copilului, lipită stângaci pe partea dinspre parbriz a tavanului. Îmbrăcat într-un costum de „mariner”, puştiul surâdea candid. ~sta a fost costumul meu, reluă Antonie, arătând cu capul spre fotografie. Mi l-a cumpărat tata înainte de mobilizare şi n-a mai apucat să mă vadă cu el. Îi stă bine şi lui, nu-i aşa? Întrebă, arătând din nou spre băiat.           — ~l mic seamănă cu mine! Zise Onu, apoi se întoarse către Cristea şi-i făcu complice cu ochiul. Acesta slobozi un hohot sarcastic.           — Du-te-n…           — Se înfurie Antonie.           Pe urmă schimbă viteza şi acceleră puternic. La stânga, lanul de sfeclă. La dreapta, canalul cu malurile troienite de flori de muşeţel. Ici-colo, câte-o pată sângerie de mac sălbatic. La orizont, negură. Mai încoace, un pâlc de salcâmi. Şi ochiul de apă ce se apropia ameninţător. Vru să-i spună celuilalt, lui Cristea, să închidă naibii geamul ăla coborât, însă nu mai avu timp. Peste vuietul motorului se suprapuse plânsul apei spintecate. Pe de lături, două aripi de-un verzui murdar ridicându-se cu furie în văzduh, stând un timp atârnate de nimic şi prăbuşindu-se în cele din urmă în albia ce le-a născut. Antonie încercă să-şi treacă dosul palmei peste frunte însă roţile din spate derapară şi-l siliră să răsucească volanul. Văzu pentru o clipă oglinda gălbuie a apei din canal. Apoi drumul urcă puţin, aproape insesizabil şi aici, solul negru, cleios, părea mult mai sigur.           (Omul cel înalt şi uscăţiv îşi aminteşte că într-unul din buzunarele mantalei i-a mai rămas o batistă. Dar nu are nici un rost să o scoată, să-i facă noduri pe la colţuri şi să o pună pe cap. Plouă. Nemţii au împuşcat cerul, l-au împuşcat pe Creator şi acum li s-a făcut sete. Churchill are noaptea coşmaruri. Visează fotolii pe rotile. Împăratul florii de cireş coase un goblen cu chipul lui Budha. Stalin socoteşte câte degete i-au mai rămas. „Mensch, das ist aber ein grosser Affe! 1” zice sergentul cu urechile clăpăuge, împungându-l pe omul înalt şi uscăţiv cu ţeava automatului. „Ja, ja” – încuviin-ţează locotenentul. „Am auzit că macaronarul ăla de Mussolini a pierdut Mezzogiorno cu un careu de popi” – continuă, dar se opreşte imediat; Otto nu e decât un fiu de căţea, n-o să priceapă niciodată de ce ţine Führerul atât de mult ca fiecare glonţ să fie împodobit cu câte o fundiţă albă. „Plouă.” „Voi încerca să fug” – gândeşte omul cel înalt şi uscăţiv. Plouă.)           — Şi bătrânul, când se împotmolea cu camionul în mijlocul uliţei, în clisa aia neagră, mustoasă, prin urmele lăsate de tractoare, lua de acasă snopi de tulei şi-i arunca sub roţi – spuse Cristea cu mâna la gură şi Onu se întoarse, scurt, către el.           — De data asta am dat de dracu! Bombăni Antonie lungindu-se peste volan.           În faţă, căscat spre cerul cenuşiu, se odihnea alt ochi de apă. Micşoră viteza şi se apropie prudent. Pe porţiunile de drum mai înalte, încă se mai puteau zări crăpăturile lăsate de secetă. Iar colbul, acum plin de apă, acoperea totul ca o pojghiţă înşelătoare.           — Ce faci? Se precipită Cristea, scoţându-şi capul pe geam.           — Coborâţi! Făcu Antonie, ferm.           — Ceee, ai înnebunit?! Explodă Onu, dar, văzând chipul încruntat al şoferului, deschise portiera şi-şi slobozi încet piciorul pe pământ.           Pantoful i se afundă în noroi până peste linia tălpii. Din şovarul canalului ţâşni spre cer un fazan speriat. Pentru o clipă, mişcările omului îngheţară.           — Cine m-o fi pus, nu ştiu – murmură Antonie.           — Iei bani pentru drumul ăsta, observă sarcastic Onu, simţind cum se scufundă printre firele de sfeclă. Încearcă totuşi să nu te împotmoleşti, fiindcă nu ştiu dacă vom apuca să-ţi trimitem pe cineva să te scoată.           Cel de la volan îi aruncă o privire piezişă. Cristea zâmbi cu gura până la urechi. Doar ochii-i sticliră într-un fel anume şi, înainte de-a închide portiera, celălalt, Antonie, îl surprinse măsurându-l într-un fel oarecum ciudat.           („Putea să mă omoare în clipa în care m-am aplecat să-l ridic pe Radu. Ba nu, mint. Putea s-o facă de mult. De exemplu, când am pornit din S. Lângă tufele alea de porumbar. Sau lângă rambleul de cale ferată. Ajungea un glonte. Nu ştia nimeni nimic. Pac şi gata. Sau pac-pac, pentru mai multă siguranţă. Ciorbă de gloanţe.”

Simţi întâi uşoare furnicături la nivelul pielii, apoi, pentru câteva clipe, vederea i se întunecă, ochii i se umplură cu sute de puncte colorate, urechile i se înfundară, vocile din jurul său se estompară, îndepărtându-se, pierzându-se în neant, iar pământul îi fugi brusc de sub picioare. Înghiţi cu greu nodul ce i se născuse în gâtlej, silindu-se să se controleze, să-şi revină. Încet-încet, nervul optic începu să lucreze, să perceapă, Eleazar văzu din nou contururile obiectelor din jur, siluetele întunecate ale doctorilor şi asistentelor. Reîntâlni privirile reci ale celor din spatele său, ale celor ce-şi aşteptau rândul la tratament. Cu dreapta apăsând plasturele aplicat pe braţul mâinii stângi, ieşi în hol şi traversă tăcut sala pustie. Încă mai simţea în creier ameţeala aceea insuportabilă şi o moliciune ce voia parcă să-i reteze picioarele, să-l facă să se prăbuşească la pământ ca o cârpă udă.           La primul colţ coti la dreapta, privi discret în jur şi, nevăzând pe nimeni, dezlipi dintr-o singură mişcare plasturele de pe braţ şi-l aruncă într-un coş de gunoi. În locul unde fusese acesta aplicat, rămăsese o pată roşie-vineţie. Eleazar zâmbi şi iuţi pasul. Bucuria însă îi fu scurtă. Foarte scurtă. Doar atât cât durase şi zâmbetul. O clipă doar. Poate chiar o secundă. Muşchii feţei i se contractară şi cu greu reuşi să-şi stăpânească maxilarele. Dinaintea sa, răsărit de cine ştie unde, înţepenit în clasica poziţie a celor puternici şi siguri pe sine, cu picioarele uşor îndepărtate, cu mâinile ascunse, ţinând probabil bastonul de cauciuc, un poliţist uşor trecut în vârsta a doua. Eleazar se strânse, se făcu mai mic decât era. Trecu în partea dreaptă a coridorului, aproape să atingă zidul, cu gândul să se strecoare pe lângă omul de ordine, fără nici o problemă.           — Eleazar? Frakson Eleazar?           Poliţaiul nu-l privea. Aştepta răspunsul. Oprit, Eleazar dădu din cap şi îngăimă un „da” abia auzit. Celălalt se întoarse înspre el.           — Da, sunt Eleazar, întări primul, crispat, cu nervii încordaţi de ură şi de frică în acelaşi timp.           Pentru moment, îndrăzni să-i înfrunte privirea ce-l învăluise dintr-o dată, aşteptând să vadă ce vrea. Era în atitudinea lui ceva sfidător, o sfidare nu îndeajuns mascată pentru a nu-şi atrage asupră-i vreo lovitură în plină figură, doar aşa, amical, ca să nu se mai hlizească.           Ochii poliţaiului, cu irisul aproape cât pupila, mici, ciudat de mici pentru cineva care nu trăia decât în lumea aceasta subpământeană, ascunsă de razele unui soare prea violent, îl măsurară din cap până-n picioare. Avea pe chip un surâs la fel de ciudat ca şi ochii săi, un surâs ce aducea mai degrabă a rânjet cabalin.           „Poate doar mi se pare, gândi Eleazar, poate acest om este un om bun, ce nu e în stare să lovească pe cineva, să omoare pe cineva.”           — Diseară la ora opt să fii la crematoriu, ai înţeles?           — Am înţeles, răspunse el mecanic, deşi ar fi vrut să-l întrebe de ce.           Poliţaiul, cu mâinile la spate, ţinând într-adevăr un baston, porni agale, cu sentimentul datoriei împlinite. Fără a-l mai învrednici măcar cu o privire. De parcă nici nu exista. Ori era un simplu obiect, executant de ordine primite de la n-are importanţă cine.           Adus de spate, aproape cocoşat sub povara neputinţei sale, Eleazar o luă încet din loc, bolborosind ceva ininteligibil, căutând în sine puterea care-i lipsea, gândurile care să-i dea curaj să se răzvrătească. Apoi, după câţiva metri, devenind sau redevenind înţelept, revenind la starea ce-i permisese până acuma să supravieţuiască fără necazuri mari, îşi dădu seama că era de fapt mulţumit pentru că incidentul trecuse pe lângă el fără să-l absoarbă, fără să-l înghită. Se întoarse chiar, spre a se convinge că omul în uniformă se îndepărtase, că nu-l va opri din nou pentru a-l lovi pentru un pretext oarecare, pentru a-l înjura sau, în cel mai rău caz, pentru a-i pune cătuşele la mâini, aşa, nevinovat, şi a-l duce într-un loc din care ieşire nu există.           Uneori Eleazar se simţea ca un gunoi, nedemn să trăiască, bun să fie aruncat în gura hulpavă a crematoriului, unde să ardă, să nu rămână din el decât un degetar de cenuşă, iar sufletul să iasă laolaltă cu fumul, pe coş, afară, acolo, în atmosfera aceea aducătoare de moarte. Să fie veşnic chinuit de razele ucigaşe ale soarelui, să fie veşnic zburătăcit de vânturi puternice, în frigul fără sfârşit, în aerul plin de microbi, în duhoarea bălţilor şi a mlaştinilor în care colcăiau vietăţi iradiate, scârboase.           Păşea mulţumit prin coridorul acela aseptic, curat, ce-i inspira siguranţă, cu toate că fiecare mişcare îi era controlată, supravegheată, era convis de asta, cu toate că atâta timp cât nu se răzvrătea securitatea fizică îi era garantată. Nu aveau atâta importanţă jignirile, injectările, programele speciale de la televiziune, unde li se prezentau întotdeauna imagini a ceea ce îi aştepta sus, dincolo de scuturile de beton, nici faptul că se scârbise de multe şi doar statul, seara, cu ochii holbaţi la ecranul monitorului, la filmele de pe videocasete, îi menţineau tonusul la linia de plutire, îl împiedicau să nu-şi ia lumea în cap, să urle, să-şi dea cu ţeasta de pereţi, să fugă undeva, acolo, „sus”, în lumea aceea ucigătoare. Era uneori sătul de această siguranţă trâmbiţată peste tot, de zidurile frumos colorate, de plasturii antianxioşi lipiţi de braţ în fiecare joi. Bad, poate doar Bad, cu poveştile lui, cu neghiobiile lui minunate, copilăreşti, chiar idioate uneori, el ce îl mai împiedica să facă ceva urât. Şi întotdeauna când aluneca pe neaşteptate în vreo pasă proastă, îl chema pe Bad, să trăncănească împreună, să dezbată probleme mărunte, nimicuri, fleacuri cotidiene, să caute vreun ţel ce făcea să merite să trăiască în continuare.

Plouase.           Stăteau în balcon şi se uitau muţi la florile din ghivece. Atunci se auzi un bufnet surd. „Ce, încă mai tună?” întrebă el, parcă dezamăgit. Se apropie de geam şi privi în sus, la norii ce se roteau deasupra lor. Jos, într-unul din garajele blocului de vizavi, o maşină întoarsă într-o rână. „S-a oprit”, zise ea. Apoi smulse un fir de iarbă răsărit cine ştie cum lângă cactusul proaspăt sădit. Printr-o fereastră larg deschisă năvăli-ră cu furie acorduri muzicale. „Iar a pus placa aia”, mormăi bărbatul.           Când ploua, le plăcea să stea în balcon, acolo, la ultimul etaj, şi să numere picăturile de ploaie. Să vadă cum fug câte unii, surprinşi fără umbrele. Stăteau cu nasurile lipite de sticla încă fierbinte (balcon închis, aşa-l şi vruseseră) şi-şi aminteau de toate ploile şi de toate furtunile pe care le-au trăit şi care i-au surprins la rându-le, de s-au uitat şi alţii la ei, bucurându-se de adăpost, aşa cum s-au uitat şi ei acum, până turnase cu găleata.           Dinspre garaje răzbătu zgomot de tablă lovită cu ciocanul. Zidurile clădirilor înalte, de beton, repetau mecanic, iritant, fiecare sunet. Bărbatul îşi trecu palma peste cerceveaua metalică şi şterse câţiva stropi de apă. Lângă pântecele Daciei culcate pe o parte ardea o flacără albăstruie, oxiacetilenică. Prin curte plutea, sufocant, miros de carbid.           „[i-am spus că Fane n-o să aibe destui nervi cu Ioana. De fapt, ai văzut, era o fiinţă imposibilă.” De undeva ţipă un copil şi bărbatul scormoni iar cu privirea prin hăul de sub ei. Pe asfaltul ce începuse să se aburească, două fetiţe cu codiţe desenaseră nişte dreptunghiuri şi se jucau „de-a şcoala”. „Tu n-asculţi”, se întoarse el dojenitor. „Ba, ascult”, zise femeia.           Un timp nu se mai auziră decât loviturile de ciocan şi un motor accelerat la maximum. „Iar şi-au făcut cuib sub geamul de la baie”, vorbi el, urmărind ţopăiala bezmetică a unei perechi de vrăbii pe tabla sub care se zăreau discret câteva fire de paie şi câlţi de bumbac. „I-am spus: mă, Fane, lasă, ai tot timpul să te-nsori. Nu, că ei se iubesc şi că părinţii Ioanei o să le cumpere imediat apartament şi maşină, că au cazan de ţuică şi nu mai ştiu ce…”           Se întoarse iarăşi către femeie şi o surprinse ştergând cu o pensulă de pictură praful de pe cactuşi. Pe măsuţa de melamină, radiocasetofonul, o pereche de căşti audio şi o carte din „Colecţia romanului de dragoste”, cu titlul întors de-a-ndoaselea. „E… Mi.ly…” silabisi el, apoi, parcă deodată obosit, se roti iar spre curtea plină de copii, de zgomote şi de maşini. Fetiţele cu codiţe se jucau „de-a şcoala”, doi puşti loveau o minge de uşile de tablă ale unui garaj, sudorul de lângă pântecele acela negru de Dacie bătea zgura. La un geam înfloriseră pânzeturile unor plapume şi unor albituri de aşternut.           „Le-au cumpărat şi apartament, şi maşină”, reluă. „Un timp a fost bine. Însă Ioana a început să facă riduri. A devenit acră. Şi meliţa într-una… Cum dracu putea meliţa atât? Eu cred că muierile astea-s bolnave… Fir-ai tu să fii!” Unul din grămada de copii din curte pocnise cu carbid şi detunătura, ce-l luase prin surprindere, făcuse geamurile să zdrăngăne. „Va trebui totuşi să punem chit, i-auzi cum se cutremură. Ştii, nici Fane n-a fost uşă de biserică. Însă putea să fi văzut încă de la început că Ioana, fiind mai bătrână decât el, avea deja laba gâştii pe la ochi şi că în scurtă vreme, din păunoşenia şi din băţoşenia ei de femeie bine n-or să rămână decât ridurile şi năravul: meliţa. Nu-l mai interesa nici apartamentul, nici maşina. Îi stăteau în gât. Laolaltă cu Ioana. Soaţă cu zurgălăi… Aşa a început. A întârziat azi, a întârziat mâine… ~sta n-are decât un singur disc şi-l întoarce când pe o parte, când pe alta…”           Îşi aţinti privirea spre fereastra prin care se auzea refrenul unei melodii de muzică ce se vroia populară, încercând să vadă picapul, discul acela ce-l scotea deja din sărite şi persoana în stare să-şi maltrateze timpanele cu cântece de birt. „Poate-i o casetă, că ăia de la Electrecord nu înregistrează asemenea tâmpenii”, cocluzionă, întors pentru o clipă către nevastă. De fapt, se întorsese să afle dacă-i acolo şi nicidecum pentru ca să vadă ce anume face. Gândul că ei doi se înţeleg de minune îi furnică plăcut coastele şi omoplaţii şi el simţi o presiune ciudată în gât, în piept, în cap. „N-am mai întâlnit o femeie care să dea atâta din gură ca Ioana asta. Când mergeam la ei, în cinci minute aflam toate bârfele din cartier. Pe urmă pornea să mi se plângă de Fane. Că Fane bea ca unul din ăia, că nu vorbeşte cu ea zile-ntregi, că patul lor din dormitor stă neatins, că a auzit ea cum că el umblă după cai verzi pe pereţi şi după fuste scurte…”           Un claxon scurt îi fulgeră dureros prin creier. Pentru o clipă îi trecu pe dinaintea ochilor ceva ca o aripă neagră şi aproape că ridică palma să o alunge, să se apere. Se uită din nou în curte. Cineva dintr-un Trabant ocăra copiii, dând din mâini ca un epileptic. Sudorul bătea toba în tabla încă roşie de căldură. Un bărbat într-un şort galben, mătăsos, îşi spăla bicicleta. Fetiţele se certau pentru o piatră oprită chiar pe linia de cretă.           „După ploaia asta, totul parcă râde”, observă bărbatul, nu fără o uşoară urmă de satisfacţie în glas, urmărind cum se destramă norii pe cer, cum se învălmăşesc din nou în zbor, plutind impasibili mai departe, în voia unui vânt secat de putere. „M-am dus într-o zi pe la ei, că m-a chemat Fane să-l ajut într-o problemă, şi i-am găsit pe amândoi mânioşi, aprinşi la faţă, cu privirile tăioase, de parcă în secunda aceea eu i-aş fi oprit dintr-o încăierare. Fane a dat din umeri, ca un ţânc neputincios, m-a privit lung, cu subânţeles, nu trebuia s-o fi făcut, eu înţelesesem prea bine totul, şi mi-a spus să trec altă dată, că acum era Ioana acasă. Nu m-am supărat, eu nu pot să mă supăr pe Fane… Când naiba o să termine şi ăsta cu sudura lui… Da, aşa a fost cu ei.”           O nouă bubuitură zgâlţâi sticlele prinse prost în cadrele de metal. Amânase deja de prea multe ori să finalizeze balconul şi acum îi era ciudă pe sine. Vrăbiile de pe pervazul de tablă zincată zburară speriate.           „N-aş fi crezut că Ioana e-n stare să-şi înşele bărbatul. Mai târziu mi-am dat seama că toate poveştile ei erau doar praf în ochii lumii. Fane este un băiat de treabă, prea de treabă ca să înşele el pe cineva… A prins-o. Ştii, a prins-o cu ăla cu care se-ncurcase ea. Un pierde-vară, un nepricopsit care le mânca banii la amândoi. De fapt, nu părea mai frumos decât Ioana… Săracu' Fane, acum bea, tot timpul bea. Îmi spăl amarul, mi-a şoptit odată.”

Salca de dincolo de peron se topise şi acum privea cerul printre rădăcini. Traversele îmbăiate în motorină se subţiaseră şi se torsionaseră ca nişte beţe de chibrituri arse. Liziera dinspre Mureş ardea mocnit cu flăcări verzui, decolorate. În răcoarea biroului, dezbrăcat la maiou şi cu chipiul dat pe spate, şeful de gară, Pascu, dezlega cuvinte încrucişate.           Uitat pe boltă, soarele de iulie îşi înfipsese razele în ceafa cantonierului Matei şi-l urmărea, păşind împreună cu el de pe o traversă pe alta.           Matei venea de la canton. În mâna stângă ţinea un bidon de plastic de cinci litri, iar în cea dreaptă o paporniţă plină cu ouă. Avea vestonul desfăcut, lăsând la vedere pieptul cu câteva smocuri de păr roşcat. Costeliv ca un cal proprietate comună, îşi puncta fiecare pas cu câte o gâfâială profundă, pornită parcă din burtă. Prin minte îi roiau gânduri confuze, somnoroase. La un moment dat se opri. Depuse paporniţa pe pietrişul dintre traverse şi-şi duse degetele spre gură. Atunci se văzu batista legată în jurul lor. Suflă în ele, întoarse capul cumva cu teamă, apoi ridică paporniţa şi o luă din loc.           Intră la şeful de gară cu falca de jos atârnând ca o cârpă fără întrebuinţare, iar când întinse mâna ca să-l salute pe celălalt, palma îi tremura ca piftia.           — Ce-i?           — Nimic, don' şef.           — Credeam că iară…           — Nu, p-aia am lăsat-o. Ştiţi, ulcerul…           — Tremuri de parcă l-ai fi văzut pe dracu! Observă Pascu.           — L-am, râse Matei, dar gluma nu prinse, fiindcă celălalt îşi reluă pedant careurile, cu chipiul aproape căzut pe spate.           Prin încăpere stăruia un miros vag de ţigări.           — Mâine trebuie să duc un bidon cu petrol, reuşi să spună, însă şi acest lucru îl făcu mai mult pentru el, ca nu cumva să uite. Disciplina căilor ferate era aspră, iar noaptea semnalul trebuia aprins.           — Puteai să dormi la canton. Cine te-a pus să vii pe căldura asta? Întrebă Pascu.           — Şi totuşi aţi fumat, don' şef.           Pascu îşi întoarse alene capul şi şapca i se rostogoli în mijlocul biroului. Matei stătea ca turnat lângă ghişeul de bilete şi doar ochii-i trădau pulsul inimii.           — Puteai să laşi jos bidonul şi paporniţa. Văd că te-a omorât drumul până aici. Cine te-o fi pus, nu ştiu…           Cantonierul nu se mişcă. Privea în gol, mut. Şeful de gară îl mai măsură o dată, lung, apoi, după câteva secunde, se ridică, îşi culese de pe jos chipiul şi ieşi nedumerit pe peron. O pală de vânt, scăpată de cine ştie unde, se chinuia să clatine frunzele unui tufiş de plop argintiu. Se auzi un cârâit de găină. Căldura se rostogolea implacabilă de-a lungul şinelor, înecând orizontul într-o perdea de flăcări transparente. La capătul câmpiei, cele două linii metalice se uneau şi urcau spre cer ca o scară infinită. Peste tot, un soare uitat.           Se întoarse drăcuind. Cantonierul s-o fi scrântit de atâta căldură, îşi zise. Îşi reluă plictiseala cu patimă. Trecură câteva minute bune. Prin birou plutea răsuflarea poticnită a lui Matei. Într-un timp acesta îşi lăsă bagajele pe podea. Pascu se roti alene către el.           — Mă, tu ai băut.           — N-am băut, don' şef.           — Atunci, ce ai?           — Păi… N-am nimic.           — Căldura, a? Conchise şeful de gară şi râse clătinând din cap.           Dar dacă totuşi i s-a întâmplat ceva, se întrebă. Îl privi din nou. Poate l-a doborât insolaţia.           — Cantonul! Sări ca ars şi ieşi iarăşi pe peron.           Îşi puse mâna streaşină la ochi şi se uită spre orizont, acolo unde se vedea întotdeauna clădirea cantonului, de fapt o cămăruţă de trei pe patru, cu acoperiş din ţiglă roşie. Îşi palpă globii oculari până la durere şi mai privi o dată.           — A naibii căldură! Mormăi şi reintră în răcoarea biroului.           Pentru o clipă, Matei vru să zâmbească satisfăcut. Însă privirea pierdută a celuilalt îi tăie orice pornire.           — Cald, cald.           — Cald, don' şef.           Tăcerea adormi toropită pe umerii lor, până când o vrabie începu să ciripească isterică prin castanii înfipţi în peron. Pascu zvârli revista cu careuri peste un teanc de bilete. Matei continua să zacă lipit de podea, cu aceeaşi expresie nedefinită în ochi.           — Cald, mă!           — Cald, don' şef.           — Să-ţi umplu jucăria cu petrol, zise şi se duse în pivniţă.           Se auzi zdrăngănit de cutii metalice şi tăcerea năvăli afară înspăimântată.           — S-a mai răcorit un pic, mormăi Pascu ieşind. Parcă aş face o plimbare. Mi-ai spus că-ţi plouă în canton. Vreau să văd şi să fac un proces verbal de constatare. O să-l semnezi şi tu. Poate reuşesc să fac rost şi de o sobă cu petrol. Că mi-ar trebui şi mie. Ştii cum e, vara sanie şi iarna car.           — Acum?! Se îngrozi Matei arătând cu mâna spre sud, acolo unde trebuia să fie cantonul.           Şeful de gară îşi luă cămaşa lui albastră, cu epoleţi.           — Acum! Spuse foarte hotărât şi în minte îi răsări cantonul cu acoperiş roşu.           Apoi ieşi pe peron. Şi totuşi cantonul era acolo. Ardea şi el mocnit, cu flăcări transparente. Asta însemna că înainte n-a avut decât o iluzie optică. Privi către satul cocoşat de căldură. Acoperişurile îndoite nu-i spuneau nimic. Nici măcar turlele cu streşinile scurse ale celor trei biserici din centru. Nu era credincios, dar nici ateu convins.