Dusan Baiski prozator, jurnalist, poet, traducător, dramaturg român

Plouase.           Stăteau în balcon şi se uitau muţi la florile din ghivece. Atunci se auzi un bufnet surd. „Ce, încă mai tună?” întrebă el, parcă dezamăgit. Se apropie de geam şi privi în sus, la norii ce se roteau deasupra lor. Jos, într-unul din garajele blocului de vizavi, o maşină întoarsă într-o rână. „S-a oprit”, zise ea. Apoi smulse un fir de iarbă răsărit cine ştie cum lângă cactusul proaspăt sădit. Printr-o fereastră larg deschisă năvăli-ră cu furie acorduri muzicale. „Iar a pus placa aia”, mormăi bărbatul.           Când ploua, le plăcea să stea în balcon, acolo, la ultimul etaj, şi să numere picăturile de ploaie. Să vadă cum fug câte unii, surprinşi fără umbrele. Stăteau cu nasurile lipite de sticla încă fierbinte (balcon închis, aşa-l şi vruseseră) şi-şi aminteau de toate ploile şi de toate furtunile pe care le-au trăit şi care i-au surprins la rându-le, de s-au uitat şi alţii la ei, bucurându-se de adăpost, aşa cum s-au uitat şi ei acum, până turnase cu găleata.           Dinspre garaje răzbătu zgomot de tablă lovită cu ciocanul. Zidurile clădirilor înalte, de beton, repetau mecanic, iritant, fiecare sunet. Bărbatul îşi trecu palma peste cerceveaua metalică şi şterse câţiva stropi de apă. Lângă pântecele Daciei culcate pe o parte ardea o flacără albăstruie, oxiacetilenică. Prin curte plutea, sufocant, miros de carbid.           „[i-am spus că Fane n-o să aibe destui nervi cu Ioana. De fapt, ai văzut, era o fiinţă imposibilă.” De undeva ţipă un copil şi bărbatul scormoni iar cu privirea prin hăul de sub ei. Pe asfaltul ce începuse să se aburească, două fetiţe cu codiţe desenaseră nişte dreptunghiuri şi se jucau „de-a şcoala”. „Tu n-asculţi”, se întoarse el dojenitor. „Ba, ascult”, zise femeia.           Un timp nu se mai auziră decât loviturile de ciocan şi un motor accelerat la maximum. „Iar şi-au făcut cuib sub geamul de la baie”, vorbi el, urmărind ţopăiala bezmetică a unei perechi de vrăbii pe tabla sub care se zăreau discret câteva fire de paie şi câlţi de bumbac. „I-am spus: mă, Fane, lasă, ai tot timpul să te-nsori. Nu, că ei se iubesc şi că părinţii Ioanei o să le cumpere imediat apartament şi maşină, că au cazan de ţuică şi nu mai ştiu ce…”           Se întoarse iarăşi către femeie şi o surprinse ştergând cu o pensulă de pictură praful de pe cactuşi. Pe măsuţa de melamină, radiocasetofonul, o pereche de căşti audio şi o carte din „Colecţia romanului de dragoste”, cu titlul întors de-a-ndoaselea. „E… Mi.ly…” silabisi el, apoi, parcă deodată obosit, se roti iar spre curtea plină de copii, de zgomote şi de maşini. Fetiţele cu codiţe se jucau „de-a şcoala”, doi puşti loveau o minge de uşile de tablă ale unui garaj, sudorul de lângă pântecele acela negru de Dacie bătea zgura. La un geam înfloriseră pânzeturile unor plapume şi unor albituri de aşternut.           „Le-au cumpărat şi apartament, şi maşină”, reluă. „Un timp a fost bine. Însă Ioana a început să facă riduri. A devenit acră. Şi meliţa într-una… Cum dracu putea meliţa atât? Eu cred că muierile astea-s bolnave… Fir-ai tu să fii!” Unul din grămada de copii din curte pocnise cu carbid şi detunătura, ce-l luase prin surprindere, făcuse geamurile să zdrăngăne. „Va trebui totuşi să punem chit, i-auzi cum se cutremură. Ştii, nici Fane n-a fost uşă de biserică. Însă putea să fi văzut încă de la început că Ioana, fiind mai bătrână decât el, avea deja laba gâştii pe la ochi şi că în scurtă vreme, din păunoşenia şi din băţoşenia ei de femeie bine n-or să rămână decât ridurile şi năravul: meliţa. Nu-l mai interesa nici apartamentul, nici maşina. Îi stăteau în gât. Laolaltă cu Ioana. Soaţă cu zurgălăi… Aşa a început. A întârziat azi, a întârziat mâine… ~sta n-are decât un singur disc şi-l întoarce când pe o parte, când pe alta…”           Îşi aţinti privirea spre fereastra prin care se auzea refrenul unei melodii de muzică ce se vroia populară, încercând să vadă picapul, discul acela ce-l scotea deja din sărite şi persoana în stare să-şi maltrateze timpanele cu cântece de birt. „Poate-i o casetă, că ăia de la Electrecord nu înregistrează asemenea tâmpenii”, cocluzionă, întors pentru o clipă către nevastă. De fapt, se întorsese să afle dacă-i acolo şi nicidecum pentru ca să vadă ce anume face. Gândul că ei doi se înţeleg de minune îi furnică plăcut coastele şi omoplaţii şi el simţi o presiune ciudată în gât, în piept, în cap. „N-am mai întâlnit o femeie care să dea atâta din gură ca Ioana asta. Când mergeam la ei, în cinci minute aflam toate bârfele din cartier. Pe urmă pornea să mi se plângă de Fane. Că Fane bea ca unul din ăia, că nu vorbeşte cu ea zile-ntregi, că patul lor din dormitor stă neatins, că a auzit ea cum că el umblă după cai verzi pe pereţi şi după fuste scurte…”           Un claxon scurt îi fulgeră dureros prin creier. Pentru o clipă îi trecu pe dinaintea ochilor ceva ca o aripă neagră şi aproape că ridică palma să o alunge, să se apere. Se uită din nou în curte. Cineva dintr-un Trabant ocăra copiii, dând din mâini ca un epileptic. Sudorul bătea toba în tabla încă roşie de căldură. Un bărbat într-un şort galben, mătăsos, îşi spăla bicicleta. Fetiţele se certau pentru o piatră oprită chiar pe linia de cretă.           „După ploaia asta, totul parcă râde”, observă bărbatul, nu fără o uşoară urmă de satisfacţie în glas, urmărind cum se destramă norii pe cer, cum se învălmăşesc din nou în zbor, plutind impasibili mai departe, în voia unui vânt secat de putere. „M-am dus într-o zi pe la ei, că m-a chemat Fane să-l ajut într-o problemă, şi i-am găsit pe amândoi mânioşi, aprinşi la faţă, cu privirile tăioase, de parcă în secunda aceea eu i-aş fi oprit dintr-o încăierare. Fane a dat din umeri, ca un ţânc neputincios, m-a privit lung, cu subânţeles, nu trebuia s-o fi făcut, eu înţelesesem prea bine totul, şi mi-a spus să trec altă dată, că acum era Ioana acasă. Nu m-am supărat, eu nu pot să mă supăr pe Fane… Când naiba o să termine şi ăsta cu sudura lui… Da, aşa a fost cu ei.”           O nouă bubuitură zgâlţâi sticlele prinse prost în cadrele de metal. Amânase deja de prea multe ori să finalizeze balconul şi acum îi era ciudă pe sine. Vrăbiile de pe pervazul de tablă zincată zburară speriate.           „N-aş fi crezut că Ioana e-n stare să-şi înşele bărbatul. Mai târziu mi-am dat seama că toate poveştile ei erau doar praf în ochii lumii. Fane este un băiat de treabă, prea de treabă ca să înşele el pe cineva… A prins-o. Ştii, a prins-o cu ăla cu care se-ncurcase ea. Un pierde-vară, un nepricopsit care le mânca banii la amândoi. De fapt, nu părea mai frumos decât Ioana… Săracu' Fane, acum bea, tot timpul bea. Îmi spăl amarul, mi-a şoptit odată.”

Uşa dormitorului rămăsese întredeschisă. Poate uitase Marina s-o închidă. Poate i se stricase clanţa. Din apartamentul vecin răzbăteau zgomote seci şi voci bărbăteşti înfierbântate. Aplica din hol arunca pe covor o fantă de lumină bolnăvicioa-să. Dinspre uşă se auzi un scârţâit scurt. Iovan tresări. Apoi se întoarse spre deşteptător. Secundarul tăia implacabil felii de timp. Încă un scârţâit. Bărbatul se ridică într-o rână şi aprinse veioza. Pe noptieră, cadrul de lemn cu goblenul în lucru. O reproducere după un tablou de Francesco Guardi. Imediat lângă, lupa cu mâner de ebonită. Mâner negru. Cu un defect de fabricaţie.           Se ridică încet şi cu vârfurile picioarelor pipăi după papucii de casă. Nu se sculă de tot. Rămase în pat, cu picioarele atârnând. Luă cadrul încă mirosind a brad şi tămâie şi lupa de filatelie.           Dinspre bucătărie, farfurii lovindu-se de chiuvetă. Dinspre curtea interioară, tusea unui Trabant. De undeva, cascada unui rezervor de toaletă. Un alt scârţâit. Motanul Gon-zo se strecură elegant prin uşa întredeschisă şi, arcuindu-şi spinarea vărgată, se frecă tandru de piciorul stăpânului său. Iovan împinse goblenul şi lupa la o parte şi întinse mâna.           — Gonzo, tati, Gonzo!           Simţind efuziunea de dragoste şi surprins parcă de acel ultim apelativ rostit atât de afectat încât sfârşise printr-un tremolo, cu „o”-ul din final înecat în gâtlej, motanul se opri şi-şi înălţă privirea spre ochii omului de lângă el. Palma acestuia i se plimbă caldă de-a lungul spinării şi, când îi ajunse la coadă, animalul făcu o piruetă leneşă, indecisă la început, fermă la urmă, şi-şi reluă frecatul coastelor de piciorul lui Iovan.           — Gonzo… Gonzo!           Motanul se prăvăli pe spate mieunând. Puţin reţinut, chiar dacă Gonzo nu mai era tânărul animal pus pe hârjoană, Iovan îşi jucă degetele prin blana scurtă şi albă de pe burta acestuia. Dădu de câteva ori cu buricele degetelor de sfârcurile cât bobul de orez al ţâţelor masculine şi Gonzo scoase un alt mieunat.           — Gonzo, tati… Marele meu Gonzo!           Şi atunci Gonzo (Iovan nu s-ar fi aşteptat la una ca asta) scoase un fel de mârâit, oricum un sunet mai aproape de mârâitul câinesc decât de mieunat, cu ghearele labelor din faţă îi trase mâna spre el şi încercă să i-o muşte, iar cu picioarele din spate, cu ghearele scoase pe jumătate, i-o împinse şi, zvâcnind, se ridică şi dispăru sub comodă. Vârful cozii, tărcată până aproape de vârf cu brun-galben-cenuşiu-negru, îi rămase afară, lovind nervos parchetul. Totul se petrecuse în ceva mai mult de o secundă şi Iovan abia se dezmetici, mai mult, bineînţeles, din pricina usturimii ce începuse pe neaşteptate să-i chinuie dosul palmei stângi.           — Gonzo…           — Îngăimă, privind aproape cu stupoare cele trei dâre alb-rozalii răsărite în piele.           — Da' mai las-o dracului de pisică! Se auzi din bucătărie glasul puternic al Marinei. Hai să-ţi bei ceaiul de afine, că lapte n-am mai prins.           — Şi lui Gonzo…           — Se zburli bărbatul, însă vocea i se înecă în gâtlej, la fel ca „o”-ul de mai înainte, numai că, de data asta, nu de prea multă dragoste, ci de nervi; usturimea începuse să-l sâcâie.           — N-o să moară. Şi schimbă-i nisipul din tavă că…           Motanul continua să-şi izbească vârful cozii de parchet.           — Gonzo, tati…           — Se înduioşă Iovan până la urmă.           — Hai, că imediat apare George – îi tăie Marina noul val de efuziune.           Bărbatul dădu neputincios din umeri, mai aruncă o privire spre coada motanului şi se îndreptă spre baie oftând şi plin de frământări. Gonzo îşi chimbase brusc comportamentul şi, din fiinţa fragedă (era senzaţia pe care o simţea în permanenţă când se gândea la Gonzo), devenise inexplicabil de suspicios la mângâieri şi reacţiona într-un mod sălbatic. „Să-l ia…” – făcu, însă imediat îi păru rău.           Îşi frecă îndelung ceafa şi gâtul cu prosopul de pluş. Încercă să se gândească la altceva, să uite de zgârietură, de nervii motanului. „Animalele devin irascibile înainte de cutremur”, îi trecu prin minte. Pentru o clipă văzu imagini de coşmar, cu blocuri prăbuşindu-se în nori de praf şi perdele în flăcări, cu animale călcându-se şi strivindu-se îngrozite, cu femei şi copii ţipând, dar îşi dădu imediat seama că toate acestea le văzuse într-un film de război şi nicidecum într-un documentar despre cutremure.           — Ce tot faci în baie? Strigă Marina din sufragerie.           Puse prosopul pe suportul subţire din plastic şi ieşi.           — Mai încet, dragă, ţi-am spus de o mie de ori să nu strigi aşa de dimineaţă, că doar trăim într-un bloc şi sunt unii care la ora asta mai dorm.           Regretă imediat cele spuse. Marina se apropia de el fără cuvinte. Tot fără cuvinte îl îmbrăţişă caldă.           — Într-o săptămână vreau să-l termin şi pe Guardi. Pe urmă am un Grigorescu, zise el.           Femeia avu o clipă de ezitare. Pentru o fracţiune de secundă privirea îi fu ca de gheaţă. Buzele-i schiţară un zâmbet neclar, închise repede ochii şi sfârşi prin a-l săruta apăsat, zgomotos.           — Termină-l şi pe Guardi. Acum, hai şi mănâncă.      Ultimele cuvinte le pronunţase pe un ton neutru. El se aşeză greoi pe scaun. Ceaiul de afine (fă-mi de afine, goblenul cere vitamina A) aburea molcom dintr-o ceaşcă fără toartă, cu buza ciobită. Cândva dar de nuntă. Nu spuse nimic. Ca şi cum n-ar fi observat. Sorbi încet lichidul arămiu, îndulcit cu miere. Se uita spre ceasul de perete, un fel de tablou cu un peisaj de iarnă: un soare din care ţâşneau, ca trei raze, un orar, un minutar şi-un secundar. „O capodoperă kitch” – se exprimase la prima vedere. Marinei nu-i picase de loc bine remarca, de altfel destul de acidulată, însă avusese buna inspiraţie să nu comenteze şi sfârşise prin a-l agăţa singură tocmai în bucătărie. Se mai uită o dată, uneori omul îşi îndreaptă privirea spre ceas, dar pe drum se gândeşte la altceva, priveşte cadranul, însă nu vede nimic. Şase şi un sfert. Mai exact, şase şi şisprezece.

Dungă stă cu coatele înfipte în tejghea, cu privirea pierdută la turla bisericii franciscane. De-acolo, zice-se c-au tras teroriştii în revoluţionari. De fapt, gândeşte el, asta s-a zis. Că terorişti nu s-au găsit, revoluţie cică n-a fost, c-a fost lovitură de stat, iar manifestanţii şi-au tras singuri gloanţe în cap. Iar acum nu zice nimeni nimic. Viaţa e prea scurtă pentru a mai da cu băţu-n baltă.           După un timp, Dungă îşi coboară privirea la consensul pieţei. Liliana, gâsca lui cea albă, îşi întinde din când în când gâtul ca pentru a înghiţi vreun nod ce-i alunecă anevoios prin esofag. Uneori, Dungă ar vrea să fie în locul ei. Alteori ar vrea să nu mai fie deloc. Speră însă că într-o bună zi cineva, vreun individ bonom, cu o respiraţie profundă şi liniştită, va scoate din buzunarul pantalonilor o bancnotă de o sută de lei, îi va îndrepta colţurile, i-o va întinde domnului Dungă, proprietarul societăţii comerciale cu răspundere limitată „Liliana” şi, cu încuviinţarea acestuia, va pune palma pe creştetul gâştei.           Falimentul pare însă iminent. De o săptămână întreagă, Liliana zace pe betonul rece al tejghelei şi priveşte melancolică „alba-neagra” de pe tejgheaua de vizavi. Zace degeaba, nu vine nimeni s-o atingă, zace, priveşte şi ascultă muzică. Uneori muzica o deranjează fiindcă e dată tare, prea tare, aproape asurzitor şi atunci îşi întinde gâtul lung şi subţire şi dă din cap. A început chiar să înveţe unul din cântecele Romicăi Puceanu. Ba chiar se bucură de faptul că s-a născut în Balcani. Viaţa pare veselă aici. Şi nici nu rişti să plăteşti cinci sute de dolari pentru un prăpădit de chiştoc de ţigară aruncat pe jos, ca la Singapore.           Totuşi, gândurile astea îi trec prin cap lui Dungă şi nicidecum Lilianei. Cu toate că, uneori, nici în capul lui nu e nimic. Stă doar şi se holbează la consens. Un consens ce lui i se arată de-a dreptul dubios. De ce nu vine încă nimeni să pună mâna pe Liliana? Ori e toată lumea foarte liniştită, şi-n acest caz bolnavă, ori e toată neliniştită, şi-n acest caz e fără cuvinte.           Azi, după ce a cărat cu sine o pancartă pe care fusese scris: „Pentru o sută de lei, Liliana vă alungă sughiţu” (da, nearticulat, pentru că Danny, cel care i-a scris reclama a făcut un liceu unde nu s-a-nvăţat gramatică), o ploaie iute, ca de vară, total neobişnuită pentru ianuarie, i-a stricat literele de cerneală şi i-a muiat cartonul. Acum, pancarta zace mototolită sub cartoanele goale de „Assos”, lângă tomberonul prea plin de alte pancarte şi cartoane goale de „Assos”.           Alteori, Dungă îşi fixează privirea înspre intrarea în piaţă. Se uită atent la chipurile oamenilor, până când întâlneşte o figură dumnezeiască. Domnul sau doamna, cu bunătatea întipărită până şi-n ridurile frunţii, potenţiali clienţi ai societăţii comerciale cu răspundere limitată „Liliana”, se dau totuşi repede de gol, de cum ajung la tejgheaua cu ziare. Se uită întâi la fiţuici, apoi în jur, scot în grabă moneda dinainte pregătită, aproape că smulg ziarul din mâna vânzătorului, îl îndoaie cu titlul înăuntru şi-l introduc discret în buzunarul pantalonului sau în plasă. Dungă ştie totuşi ce titlu are ziarul. Fiindcă din locul lui el le vede pe toate.           Iată, de pildă, această doamnă platinată, cu faţa rotundă, semn al blândeţii, poate cândva o bună şi ascultătoare cotizantă de partid, acum precis membră a vreunei societăţi filantropice şi, judecând după cutele neacoperite de pudră, probabil chiar bunică, se va opri senină, liniştită, marcată de consensul zis general, se va uita de sus la fiţuici, va scoate din poşetă o puşculiţă din piele natur, asta după ce în prealabil va scotoci îndelung printre nimicurile ce umplu mai toate poşetele femeilor, din această puşculiţă va alege bancnota cea mai urâtă şi i-o va întinde vânzătorului bărbos arătând cu degetul spre un ziar de scandal. Dungă va face de îndată legătura şi va conchide laconic, în sinea sa, bineînţeles: „Masturbaţie!”           Doamna platinată l-a văzut şi se îndreaptă spre el. Tocmai spre el cu toate că se află ascuns printre mormane de mere, plase de rafie şi sticle de ţuică din găinaţ de porumbel. Prin minte îi revine imaginea obsedantă a chipului „în două urechi” al fostului prim-miner al ţării. Doamna platinată seamănă cu fostul prim-miner. Sau lui doar i se pare că seamănă. Nu i-au plăcut niciodată portretele. Au în ele ceva diabolic, iar ochii te urmăresc indiferent în ce colţ al camerei te găseşti.           — [igări ai?           Vocea dumneaei alungă vedenia. (Chiar dacă… Cu primul-miner…) Dungă dă din umeri, holbându-se la aluniţa de pe gâtul alb al femeii.           — Am adidaşi parlamentari, zice.           Şi râde. Cucoana îl fulgeră cu privirea. Bărbatul nu înţelege de ce s-o fi supărat, ba, dimpotrivă, cel supărat trebuia să fi fost el. De unde şi până unde îl întreabă de ţigări? „Masturbaţie”, gândeşte şi, pentru o clipă, i se pare c-a zis asta cu voce tare. Iar olteanul care vinde mai încolo varză murată îl priveşte împietrit. Pe şorţul albastru, prins dinainte, peste pufoaică, o pată mare, închisă la culoare. Dungă trage puternic aer în plămâni. Simte în nări un miros vag de tutun bulgăresc, de langoşi, de urină şi gaze de eşapament.           Se uită furios la Liliana. Furios dintr-o dată. Cucoana de bine n-a catadicsit să deschidă baierile pungii „din piele de OTTER”. Îl înjură pe vânzătorul de ziare. Înjură şi lumea cu inimă de piatră. Piaţa e plină cu oameni cu inimi de piatră. Şi pe deasupra idioţi.           „Pentru o sută de lei Liliana vă vindecă de sughiţ.” Ce rost au atâtea ziare? Un singur ţipăt al Lilianei, neaşteptat, să surprindă, nu-i aşa? Face cât o sută de ziare. Înmulţiţi deci o sută de ziare cu cinci lei. Pentru o sută de lei, Liliana vă vindecă de apatia postelectorală.           Cântă Romica Puceanu. Liliana îşi întinde gâtul. Îi place Romica Puceanu şi faptul că s-a născut în Balcani. Dungă se cutremură de frig. Scoate din buzunar o sticlă de un sfert. Goală. Mai e (parcă) un strop pe fund. Până să ajungă la gura lui Dungă, picătura dispare. Ochii Lilianei lucesc şi patronul o înjură.

În colţul încăperii, lângă soba de tuci, ardea veioza cu abajur albastru. În oglinda verde, cu folia lucitoare pe alocuri scorojită, scânteia albastru aceeaşi veioză. Legănându-se într-o vârşă agăţată de grindă, în cuie ce acum nu se vedeau, radioul „Pionier” emitea zgomotos muzică simfonică. Speriaţi poate de scârţitul viorilor, de cinele ori de cornii englezeşti, peştii se îngrămădeau în spaţiul dintre geamuri. Le vedea ochii holbându-se misterios la el. Simţi cum îl trec năduşelile. De nervi. Nu i-au plăcut niciodată ochii, iar atunci când stătea de vorbă cu cineva, întotdeauna se uita într-altă parte, la nimicuri, se ferea să-i fie surprinsă privirea. [inea în mâini ceva ca o plasă de fluturi. Încerca să înoate înspre ei, dădu chiar de câteva ori din mâini, însă picioarele refuzau să se desprindă de pământ. Acum nu mai erau mâini, ci aripi, mari, mai mari decât cele de vultur. Se înălţă încet, calm, uşor, pământul cel blestemat nu avea asupra lui nici o putere. Sus, undeva deasupra lui, plutea Veronica. Goală. Zâmbind. Îi vedea coapsele albe, sânii aceia tari, părul negru. Exact în acel moment, „Pionierul” rămas dedesubt prinse să cârâie plin de paraziţi, coapsele, sânii şi părul Veronicăi se topiră într-un nor de smarald, iar el căzu îndelung într-o prăpastie adâncă, în clinchete de tălăngi.           Se trezi buimac, molfăind în gol. La căpătâi suna deşteptarea bătrânul ceas C. F. R., zestrea lui. Atât avusese: un gemantan din carton presat, cu colţuri metalice, plin de bulendre. Şi acest ceas. Marta a venit cu ceva mai mult: cu două geamantane încărcate cu bibelouri de porţelan fără nici o valoare şi cu un fiu, aproape major. Pe nume Bobo.           Se întoarse gemând. Bănuia că e trează. Seara, când îi aude răsuflarea potolită, se uită la ea pe furiş şi o vede cu o-chii îndreptaţi spre tavan. „Ce ai de te uiţi aşa, ca una plecată de-acasă?” Nu i-a răspuns niciodată. Aşa doarme ea, cu ochii deschişi.           O înghionti.           — Scoală, mă, n-auzi… Scoală şi du-te la lucru!           Stătea şi acum, mai mult ca sigur, cu privirea aţintită în tavan. Mormăi şi, probabil, închise ochii, fiindcă albul lor nu-i mai luci de loc. Însă, atunci când împinse plapuma la o parte, îi luciră coapsele şi bărbatul simţi cum începe să ia foc. Nu se întâmplă totuşi nimic.           Marta ieşi pe pipăite în antreu şi aprinse lumina. Înăuntru pătrunse un val de aer îngheţat, amestecat cu miros greu de petrol şi mucegai. Antreul ţinea loc de bucătărie.           Bobo se foi nervos, vădit deranjat de o fantă de lumină, scăpată printr-un loc unde hârtia albastră, prinsă cu pioneze de geamul uşii, era puţin ciupită.           Marta se scula întotdeauna prima. Chiar şi atunci când lucra el în schimbul întâi. Se scula, îşi arunca pe umeri capotul, îşi trăgea pe picioare ciorapii de lână, pe urmă se ducea în antreu, aprindea maşina de gătit şi pregătea ceaiul de mentă ori muşeţelul cumpărate de la baba Anghelina, bătrâna aceea uscată ce dădea în cărţi la întreg cartierul.           — Păpuşicule, scoală, mă! Strigă Preda către băiat.           — Da' de ce trebuie să-l scoli? Ţipă femeia, de dincolo, apoi, deschizând uşa, cu timbrul schimbat: scoală, Bobo, să nu întârzii.           Bobo se ghemui ca-n pântecele mamei, cu duna trasă până peste cap. Încercă să înnoade un vis cu altul. Se visase cal şi tocmai pornise în galop după o herghelie de iepe tinere, când îl trezise nenorocitul de ceas. Între clopoţel şi vocea subţire, afectată, a tatălui vitreg, visul acela aproape că i se reluase, însă cu un decor schimbat şi fără iepe.           Întors către perete, întins lacom peste locul cald ce încă mai păstra forma femeii, Preda asculta atent orice mişcare. Nu numai din casă, ci şi din curte, îndeosebi din curte, din clădirea cea nouă, a gazdei. Plecau pe rând, după un ritual stabilit la întâmplare: întâi Marta, parcă pe furiş, pe urmă Mara şi Manolita (cele două M, cum le supranumise el), zgomotoase, vorbind tare, certându-se ca de obicei, iar în final, încă dormind, Bobo.           — Bobo!           — Da.           — Tu n-auzi?… Astăzi când vii acasă?           — Nu ştiu. Oricum după ora trei. Da' de ce?           — D-aia… Marto! Vino aici! N-auzi, Marto!           — Aud! Strigă femeia şi-şi băgă iute capul pe uşă, pe de o parte speriată de ton, pe de altă parte gata de harţă.           — Când vii acasă? N-am ţigări.           — Te duci şi-ţi iei. Când ies de la lucru trebuie să merg după cartofi, că eu n-am cine să-mi aducă…           — Hai, lasă! Se zburli bărbatul.           Femeia trase uşa după ea. Geamurile zdrăngăniră scurt. Preda se ridică în şezut, mormăind. Îşi amintise că, într-adevăr, nu avea ţigări. Femeia veni să se îmbrace. Mirosea puternic a petrol ars. Bobo se foi nervos, cu somnul neplăcut întrerupt. În cele din urmă aruncă duna la o parte şi se sculă dârdâind. Marta îl măsură nedumerită. Se uită apoi spre bărbat cum stătea aşa, ca un huhurez, neacoperit, numai în bluza de la pijama.           — Ce-i, n-ai somn? Făcu ea, ironică.           — Aştept să plecaţi, răspunse acesta şi se întinse. Surprinsese în ochii femeii o licărire ciudată.      „Dar dacă ştie? Poate i-a spus Veronica totul… La naiba, doar n-o fi şi aia chiar atât de proastă.” Somnul îi zburase. Oricât l-ar fi dorit înapoi, pleoapele îi deveniseră uşoare, iar privirea, limpede. Doar că începuse să simtă o vagă stare de încordare ce încă nu-i ajunsese la inimă. „Dacă ştie, de ce tace şi nu explodează ca orice femeie?”

Alaiul de câini traversa strada în marş forţat. O „Dacia” apărută brusc de după colţ frână cu disperare, lăsând în urmă două dungi negre. Speriată, mireasa îşi întoarse pentru o clipă capul şi se refugie cu tot cu alai sub un „Moskvich” parcat pe trotuar. „La naiba!” – îşi zise Otto în gând, privind plictisit la câinii ce se pierdeau după colţ. Nu pricepuse niciodată de ce aceştia, atunci când aleargau, o făceau dând impresia că aleargă în lateral, aidoma unor câini handicapaţi.           Otto căscă. Se întinse şi lovi din greşeală claxonul. Cel din „Dacia” cea nouă din faţă puse ziarul pe bancheta de alături, iar pe ziar, ochelarii. După care privi în oglinda retrovizoare. Văzu un tip cu ochelari, pe Otto, cu părul de-un blond spălăcit, care se holba la el. Se uită repede în faţă, mai mult din instinct, nu cumva, pe neobservate, coloana de maşini înaintase mai aproape de benzinărie, însă totul era la fel de încremenit ca în urmă cu o zi. Şi-atunci de ce-o fi claxonat, nenorocitul, ce anume nu-i convenea? Aşteptă să claxoneze din nou, iritat că individul părea că nici nu clipeşte, stând în aceeaşi poziţie nu de acum câteva clipe, ci de acum cinci-şase ore. Parcă sesiză pe faţa celuilalt un zâmbet. Drept pentru care îşi roti privirea, sperând în adâncul sufletului să găsească acolo răspunsul şi la claxonat şi la zâmbetul enigmatic al tipului cu „Trabant” din spate. Dădu cu ochii de „Moskvich” şi de haita de câini ce tocmai ieşea de sub maşină. Cu toată încrâncenarea şi pornirea de mai înainte, Petre nu se putu abţine să nu zâmbească. În frunte, o căţea neagră, lăţoasă, cu ţâţele atârnând, care era îndeaproape urmată de vreo şapte-opt maidanezi de toate mărimile şi culorile, cu limbile scoase şi ochii bulbucaţi.           Claxonă scurt, în semn că se prinsese de jocul celui din „Trabant”. Aşteptă câteva momente, numai că nu primi nici un fel de răspuns. Mai apăsă o dată butonul de plastic, uşor, chiar prea uşor, astfel că nu auzi nici el aproape nimic.           Otto coborî fără să-i acorde vreo atenţie. După care deschise portbagajul „Trabantului”, de unde luă o lădiţă din lemn, băiţuită, lăcuită, o aşeză cu grijă pe bordura din dreapta a şoselei şi o deschise. Scoase întâi din ea un trepied metalic, pe care-l înfipse în iarbă, apoi o spirtieră pe care imediat o şi aprinse, iar în cele din urmă un ceaun de două porţii, în care turnă conţinutul unui sufertaş. Un timp, Petre urmări intrigat mişcările celuilalt, însă când văzu cum Otto îşi pune cu polonicul într-o farfurie de aluminiu tip cantină ceva lichid, aburind, din ceaun, se aşează pe un scăunel cu trei picioare, lângă „Trabant”, şi începe să înfulece cu poftă, i se făcu deodată dată foame. Fără să-şi dea seama, deschise portiera şi se dădu jos. Abia în aerul răcoros de aprilie sesiză că foamea fusese cea care-l împinsese la o asemenea acţiune. Mormăi îmbufnat, supărat pe sine însuşi. Urcă înapoi, nu înainte de a face câteva mişcări pentru a-şi dezmorţi, chipurile, mădularele. Luă ziarul de pe bancheta de alături. Pentru a treia oară în ziua respectivă, parcurse absent rubrica de ştiri. Auzi cum îi chiorăie maţele. Strânse din dinţi. Privirea i se ridică singură la oglinda retrovizoare de pe parbriz. Celălalt continua să mănânce cu poftă.           O lovitură surdă în tăblăria „Daciei” îl făcu să tresară. Era Iasmina, fiică-sa mai mică. Nu reacţionă imediat. Abia când fetiţa mai bătu o dată şi ridică un sufertaş până în dreptul ochilor lui, reuşi să se dezmeticească. Deschise portiera, coborî precipitat, aproape că smulse recipientul din mâna micuţei, o sărută pe frunte şi o împinse uşor din spate.           — Acum fugi acasă, că e frig!           — Dar aş mai sta aici, cu tine – se smiorcăi ea, dar chipul aspru al tatălui o convinse că era mai bine să plece… Mi-e frică de câini – adăugă îndepărtându-se.           Petre scoase din portbagaj o măsuţă de weekend şi două scaune pliante. Puse apoi sufertaşul pe masă. Se aşeză pe unul din scaune, astfel încât să stea cu faţa la Otto.           — Poftiţi la masă, şefu!           — Zise satisfăcut.           Otto îl măsură nedumerit.           — Mulţumesc, dar aproape că am terminat – îi răspunse, zdrăngănind cu lingura prin blidul metalic după ceea ce mai rămăsese din ciorba de fasole cu costiţă.           Petre nu mai zise nimic. Îndepărtă capacul sufertaşului, să vadă ce este înăuntru. Apoi la „Dacia” lui cea nouă. În sufertaş, câţiva cartofi fierţi, două-trei linguri de spanac şi două chiftele. Înghiţi în sec. Asta mâncase şi ieri. Acum ar fi preferat chiar şi un sandviş cu untură de porc, sare şi boia de ardei. Dinspre ceaunul celuilalt continua să vină mirosul ademenitor de fasole cu afumături. Scoase din buzunarul de la pantaloni un briceag multifuncţional, îi desfăcu furculiţa minusculă şi o înfipse cu ciudă într-unul din cartofi.           — Salut, Petrică! Şi tu pe-aici?! Nu-mi vine să cred că domnul director stă la rând la benzină când toţi şperţarii intră în faţă… Nu este adevărat, este de-a dreptul imposibil…           Dumicatul i se opri în gât. Înghiţi cu greu.           — Dar ce ai de mâncare, că mi-e şi mie foame… Ia te uite ce bunătăţuri… Îţi iau o chifteluţă… ai scăpat ieftin, nici mie nu-mi place spanacul lui Popeye.           Nu se uită cine se oprise lângă el, fiindcă vocea îi fusese îndeajuns pentru a recunoaşte persoana. Privi doar mâna aceea plină de motorină şi ulei ars de motor care apucă una din chiftelele din sufertaş. Nu schiţă nici un fel de împotrivire, chiar dacă doar ce nu vomită.           — Dar e bună, deşi e mai mult cu pâine şi cartofi – zise Ştangă, mecanicul auto la care-şi reparase până acum vechea „Dacie”.           — Tu cu ce treburi pe-aici?