Dusan Baiski prozator, jurnalist, poet, traducător, dramaturg român

Toma se întoarse cu faţa la perete. Ploaia care continua să susure prin jgheabul din tablă prins de streaşina casei, aşternutul rece, pătura puţin cam aspră, cu fire de lână străpungând cearceaful şi iritând pielea, perna puţin cam tare, locul de dormit străin, toate acestea îi provocaseră o violentă insomnie. Îşi desfăcu de la mână ceasul-brăţară şi-l vârî sub pernă, să nu-i mai vadă cifrele de-un verde lăptos, nici secundarul ce lumina intermitent, să uite de cea mai păcătoasă dimensiune. Era ca un plan de evadare cu sorţi de izbândă zero, însă nu şi-ar fi iertat niciodată faptul de a nu fi încercat măcar să uite.           — Este ora douăzeci şi trei!           Chiar dacă pâlnia altera puţin timbrul, dându-i rezonanţe metalice, glasul omenesc era inconfundabil. Glasul ce dădea viaţă pâlniei. Toma nu rezistă tentaţiei de a verifica şi scoase ceasul de sub pernă. Douăzeci şi trei şi câteva secunde. Omul din turn dădea dovadă de o precizie fantastică.           La primul contact cu satul în care înnopta acum pentru întâia dată (de la venirea sa nu trecuse nici măcar o jumătate de zi), lucrul care efectiv îl uluise a fost tocmai acest mijloc anacronic de anunţare a orei exacte. Trecut pe hărţile fizice drept o localitate de câmpie fără vreun interes anume, poate eventual pentru diversele sale produse apicole de care ştiau numai iniţiaţii, Enadul ascundea, de fapt, o ciudăţenie de prim rang. Fire în esenţă analitică, uneori excesiv de analitică, Toma întoarse problema pe toate părţile, căutând motivul nevalorificării acestei ciudăţenii până în pragul prejudecăţilor locale, pe care nu le cunoştea, dar le intuia şi unde se şi împotmoli, peisajul moral de aici fiindu-i total necunoscut. Un timp inventă şi consumă câteva eventuale scenarii, însă totul se prăbuşi, obligându-l până la urmă să renunţe la subiect. El venise la Enad pentru o cură de miere de stup şi nicidecum pentru a-şi toca nervii cu întrebări inutile. Îşi trase pătura peste cap. Încă mai persista în ea un miros vag de oaie. Rezistă câtva timp, apoi, dându-se oarecum bătut, îşi scoase capul şi inspiră cu nesaţ aerul din cameră. Pentru cine nu poate adormi, deşi o doreşte din tot sufletul, noaptea devine un supliciu şi Toma îşi reaminti cu ciudă de sticluţa lui cu somnifere, lăsată acasă la sfatul prietenilor, în ideea că aerul de aici, de la ţară, este un înlocuitor perfect. Îşi continuă foiala prin patul deranjant de scârţâitor, mai aruncă o privire spre geamul prin care se ghicea cerul fosforescent, încercă iar să-şi alunge gândurile sâcâitoare, dar totul se arăta inutil şi singurul lucru cuminte era să se lase pradă insomniei.           Trecuse destul timp de când omul din turn anunţase ora exactă. Toma vru să scoată ceasul de sub pernă, o vreme îşi înfrână cu succes dorinţa de a repeta gestul făcut nu cu mult timp în urmă, dar nu rezistă şi-l smulse înciudat din ascunzătoare. Întâi crezu că, în mişcare, îl adusese cu capacul din spate înspre el, însă îl întoarse pe toate părţile şi tot nu-i văzu obişnuitele cifre şi secundarul clipind. Aprinse lanterna. Ceasul arăta întreg, nu-l strivise, iar bateria îi era nouă, doar ce o schimbase cu câteva zile înainte. Un gong puternic sfâşie liniştea în bucăţi.           — Este ora unu.           „Este ora unu” – de patru ori, dinspre turn spre cele patru puncte cardinale, pentru a auzi muritorii din toate colţurile. Toma se simţi torturat de o întrebare sâcâitoare: să fi strigat oare omul din turn miezul nopţii ori el, Toma, reuşise totuşi să adoarmă şi doar gândurile îl treziseră? În sfârşit, se predă iarăşi hazardului şi-n această stare îl găsi şi somnul.           Dormi fragmentar, chinuit, obosit de secvenţe absurde de vis cu orologii-mâncătoare-de-oameni. Micul dejun dădu peste un Toma iritat, cu ochii roşii, bombănind. Gazda, un bătrânel cam morocănos, cu plete cărunte şi cu o ţigară fără filtru în colţul gurii – o ţigară fără început şi fără sfârşit, fiindcă ieri, aproape o oră şi jumătate, timp în care trecuseră în revistă efectele curative ale mierii de stup, fumegase fără a se consuma vizibil – îi oferi pe o tavă de lemn câteva borcănaşe cu diferite sorturi de miere, insistând îndeosebi asupra celei din flori de salcâm. În final, nu se atinse decât de cana cu lapte proaspăt. După care îi ceru bătrânului său amfitrion o ţigară şi-un briceag. [igări nu mai avea moşneagul, dar cu briceag îl servi imediat. Toma luă obiectul cu plăsele coadă-de-peşte, o piesă arhaică, dar bine ascuţită, şi forţă capacul din spate al ceasului. Totul arăta perfect. Poate bateria…           — Gândi. Oare să se fi terminat aşa, dintr-o dată? Vreun scurt-circuit pe undeva, prin mădularele abia vizibile? Apăsă cu degetele în discul nichelat şi capacul se închise cu un sunet sec, înfundat. Dacă tot îşi propusese să uite factorul timp, nu mai avea nici un sens să se frământe.           Curtea bătrânului i se păru strâmtă, ceea ce-l determină să iasă în stradă. Poarta scârţâi scurt. Nimic anormal, gândi. Nu-şi dădu seama de ce se gândise că nu e nimic anormal. O lovitură de gong.           — Este ora zece!           Vocea omului din turn se făcuse parcă mai slabă, atenuată de zgomotele diurne. Toma tresări; informaţia i se scurse prin corp ca o descărcare electrică, iritându-i nervii. Insul hăituit de timp preferă fapte.           Satul dormea, pustiu. Doar două-trei bătrâne uitate în viaţă, picotind pe bănci de lemn în faţa caselor, mute, cu ochii inexpresivi, cufundaţi într-o altă lume. Nu înfăţişau un tablou impresionant, dar pentru el femeile acestea însemnau mult curaj în faţa vieţii. Ceea ce oarecum îl deranja era tocmai liniştea prea mare, ici-colo câte-o pasăre ascunsă delimitându-şi teritoriul prin cântec, altceva nimic. Singurele vietăţi pe care le vedea animând peisajul se dovedeau a fi albinele. În număr mare. Uneori, ca un nor, pe deasupra trecea câte-un roi masiv, aproape înfricoşându-l. Le vedea pretutindeni, în plină activitate, însă ocolindu-l inofensive, de parcă el nici nu exista. Peste tot, salcâmi înfloriţi şi trandafiri. O mare de culori, o mare pură, calmă. Simţi o uşoară durere la tâmple. Se îmbătase de atâta linişte.           Se întoarse pe la prânz. După ce omul din turn îi aminti indirect de foame. Bătrânul – Toma nici măcar nu-l întrebase cum îl cheamă – îi puse pe masă un meniu compus doar din vegetale şi el crezu că nu-i va ajunge, dar, contrar aşteptărilor, sfârşi prin a recunoaşte că masa fusese excelentă.           — Cât să fie ceasul?

Salca de dincolo de peron se topise şi acum privea cerul printre rădăcini. Traversele îmbăiate în motorină se subţiaseră şi se torsionaseră ca nişte beţe de chibrituri arse. Liziera dinspre Mureş ardea mocnit cu flăcări verzui, decolorate. În răcoarea biroului, dezbrăcat la maiou şi cu chipiul dat pe spate, şeful de gară, Pascu, dezlega cuvinte încrucişate.           Uitat pe boltă, soarele de iulie îşi înfipsese razele în ceafa cantonierului Matei şi-l urmărea, păşind împreună cu el de pe o traversă pe alta.           Matei venea de la canton. În mâna stângă ţinea un bidon de plastic de cinci litri, iar în cea dreaptă o paporniţă plină cu ouă. Avea vestonul desfăcut, lăsând la vedere pieptul cu câteva smocuri de păr roşcat. Costeliv ca un cal proprietate comună, îşi puncta fiecare pas cu câte o gâfâială profundă, pornită parcă din burtă. Prin minte îi roiau gânduri confuze, somnoroase. La un moment dat se opri. Depuse paporniţa pe pietrişul dintre traverse şi-şi duse degetele spre gură. Atunci se văzu batista legată în jurul lor. Suflă în ele, întoarse capul cumva cu teamă, apoi ridică paporniţa şi o luă din loc.           Intră la şeful de gară cu falca de jos atârnând ca o cârpă fără întrebuinţare, iar când întinse mâna ca să-l salute pe celălalt, palma îi tremura ca piftia.           — Ce-i?           — Nimic, don' şef.           — Credeam că iară…           — Nu, p-aia am lăsat-o. Ştiţi, ulcerul…           — Tremuri de parcă l-ai fi văzut pe dracu! Observă Pascu.           — L-am, râse Matei, dar gluma nu prinse, fiindcă celălalt îşi reluă pedant careurile, cu chipiul aproape căzut pe spate.           Prin încăpere stăruia un miros vag de ţigări.           — Mâine trebuie să duc un bidon cu petrol, reuşi să spună, însă şi acest lucru îl făcu mai mult pentru el, ca nu cumva să uite. Disciplina căilor ferate era aspră, iar noaptea semnalul trebuia aprins.           — Puteai să dormi la canton. Cine te-a pus să vii pe căldura asta? Întrebă Pascu.           — Şi totuşi aţi fumat, don' şef.           Pascu îşi întoarse alene capul şi şapca i se rostogoli în mijlocul biroului. Matei stătea ca turnat lângă ghişeul de bilete şi doar ochii-i trădau pulsul inimii.           — Puteai să laşi jos bidonul şi paporniţa. Văd că te-a omorât drumul până aici. Cine te-o fi pus, nu ştiu…           Cantonierul nu se mişcă. Privea în gol, mut. Şeful de gară îl mai măsură o dată, lung, apoi, după câteva secunde, se ridică, îşi culese de pe jos chipiul şi ieşi nedumerit pe peron. O pală de vânt, scăpată de cine ştie unde, se chinuia să clatine frunzele unui tufiş de plop argintiu. Se auzi un cârâit de găină. Căldura se rostogolea implacabilă de-a lungul şinelor, înecând orizontul într-o perdea de flăcări transparente. La capătul câmpiei, cele două linii metalice se uneau şi urcau spre cer ca o scară infinită. Peste tot, un soare uitat.           Se întoarse drăcuind. Cantonierul s-o fi scrântit de atâta căldură, îşi zise. Îşi reluă plictiseala cu patimă. Trecură câteva minute bune. Prin birou plutea răsuflarea poticnită a lui Matei. Într-un timp acesta îşi lăsă bagajele pe podea. Pascu se roti alene către el.           — Mă, tu ai băut.           — N-am băut, don' şef.           — Atunci, ce ai?           — Păi… N-am nimic.           — Căldura, a? Conchise şeful de gară şi râse clătinând din cap.           Dar dacă totuşi i s-a întâmplat ceva, se întrebă. Îl privi din nou. Poate l-a doborât insolaţia.           — Cantonul! Sări ca ars şi ieşi iarăşi pe peron.           Îşi puse mâna streaşină la ochi şi se uită spre orizont, acolo unde se vedea întotdeauna clădirea cantonului, de fapt o cămăruţă de trei pe patru, cu acoperiş din ţiglă roşie. Îşi palpă globii oculari până la durere şi mai privi o dată.           — A naibii căldură! Mormăi şi reintră în răcoarea biroului.           Pentru o clipă, Matei vru să zâmbească satisfăcut. Însă privirea pierdută a celuilalt îi tăie orice pornire.           — Cald, cald.           — Cald, don' şef.           Tăcerea adormi toropită pe umerii lor, până când o vrabie începu să ciripească isterică prin castanii înfipţi în peron. Pascu zvârli revista cu careuri peste un teanc de bilete. Matei continua să zacă lipit de podea, cu aceeaşi expresie nedefinită în ochi.           — Cald, mă!           — Cald, don' şef.           — Să-ţi umplu jucăria cu petrol, zise şi se duse în pivniţă.           Se auzi zdrăngănit de cutii metalice şi tăcerea năvăli afară înspăimântată.           — S-a mai răcorit un pic, mormăi Pascu ieşind. Parcă aş face o plimbare. Mi-ai spus că-ţi plouă în canton. Vreau să văd şi să fac un proces verbal de constatare. O să-l semnezi şi tu. Poate reuşesc să fac rost şi de o sobă cu petrol. Că mi-ar trebui şi mie. Ştii cum e, vara sanie şi iarna car.           — Acum?! Se îngrozi Matei arătând cu mâna spre sud, acolo unde trebuia să fie cantonul.           Şeful de gară îşi luă cămaşa lui albastră, cu epoleţi.           — Acum! Spuse foarte hotărât şi în minte îi răsări cantonul cu acoperiş roşu.           Apoi ieşi pe peron. Şi totuşi cantonul era acolo. Ardea şi el mocnit, cu flăcări transparente. Asta însemna că înainte n-a avut decât o iluzie optică. Privi către satul cocoşat de căldură. Acoperişurile îndoite nu-i spuneau nimic. Nici măcar turlele cu streşinile scurse ale celor trei biserici din centru. Nu era credincios, dar nici ateu convins.

Ca un câine bolnav, cerul gri.           Atârnând peste câmpie.           Reîncepu să plouă mărunt şi îndesat.           (Convoiul de zdrenţe se târăşte anevoios, lăsând în urmă lutul frământat de picioare crispate. Lutul de culoarea cerului bolnav. Umflat de apă. „Alles Scheisse! 1” tună de undeva din spate vocea unui sergent cu urechile clăpăuge. Norii îşi răstoarnă cupele peste întinderea nesfârşită. Un om cu mantaua fără mâneci se prăvăleşte cu faţa în noroi. Cel de lângă el, un ins înalt, uscăţiv, încearcă să-l ridice, însă un pat de armă în coste îi rupe imaginea. „Ai dreptate, Otto, alles Scheisse”, spune locotenentul în negru şi apropie buza armei de ceafa celui căzut. Sărutul. Floarea de foc. Cina cea de taină. Ecoul armei se îneacă undeva în cer, la urechile surde ale unui Dumnezeu alunecat de pe piedestal. În America, Einstein se gândeşte la praştia cu libelule. Szilard joacă table la umbra unui cocotier. Convoiul de zdrenţe frământă mai departe aluatul. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.)           — Peste asta nu mai trecem – zise Onu, privind derutat în sus, la prelata cândva kaki.           — Trecem, spuse Antonie cu un uşor tremur în glas şi se uită fugar la poza copilului, lipită stângaci pe partea dinspre parbriz a tavanului. Îmbrăcat într-un costum de „mariner”, puştiul surâdea candid. ~sta a fost costumul meu, reluă Antonie, arătând cu capul spre fotografie. Mi l-a cumpărat tata înainte de mobilizare şi n-a mai apucat să mă vadă cu el. Îi stă bine şi lui, nu-i aşa? Întrebă, arătând din nou spre băiat.           — ~l mic seamănă cu mine! Zise Onu, apoi se întoarse către Cristea şi-i făcu complice cu ochiul. Acesta slobozi un hohot sarcastic.           — Du-te-n…           — Se înfurie Antonie.           Pe urmă schimbă viteza şi acceleră puternic. La stânga, lanul de sfeclă. La dreapta, canalul cu malurile troienite de flori de muşeţel. Ici-colo, câte-o pată sângerie de mac sălbatic. La orizont, negură. Mai încoace, un pâlc de salcâmi. Şi ochiul de apă ce se apropia ameninţător. Vru să-i spună celuilalt, lui Cristea, să închidă naibii geamul ăla coborât, însă nu mai avu timp. Peste vuietul motorului se suprapuse plânsul apei spintecate. Pe de lături, două aripi de-un verzui murdar ridicându-se cu furie în văzduh, stând un timp atârnate de nimic şi prăbuşindu-se în cele din urmă în albia ce le-a născut. Antonie încercă să-şi treacă dosul palmei peste frunte însă roţile din spate derapară şi-l siliră să răsucească volanul. Văzu pentru o clipă oglinda gălbuie a apei din canal. Apoi drumul urcă puţin, aproape insesizabil şi aici, solul negru, cleios, părea mult mai sigur.           (Omul cel înalt şi uscăţiv îşi aminteşte că într-unul din buzunarele mantalei i-a mai rămas o batistă. Dar nu are nici un rost să o scoată, să-i facă noduri pe la colţuri şi să o pună pe cap. Plouă. Nemţii au împuşcat cerul, l-au împuşcat pe Creator şi acum li s-a făcut sete. Churchill are noaptea coşmaruri. Visează fotolii pe rotile. Împăratul florii de cireş coase un goblen cu chipul lui Budha. Stalin socoteşte câte degete i-au mai rămas. „Mensch, das ist aber ein grosser Affe! 1” zice sergentul cu urechile clăpăuge, împungându-l pe omul înalt şi uscăţiv cu ţeava automatului. „Ja, ja” – încuviin-ţează locotenentul. „Am auzit că macaronarul ăla de Mussolini a pierdut Mezzogiorno cu un careu de popi” – continuă, dar se opreşte imediat; Otto nu e decât un fiu de căţea, n-o să priceapă niciodată de ce ţine Führerul atât de mult ca fiecare glonţ să fie împodobit cu câte o fundiţă albă. „Plouă.” „Voi încerca să fug” – gândeşte omul cel înalt şi uscăţiv. Plouă.)           — Şi bătrânul, când se împotmolea cu camionul în mijlocul uliţei, în clisa aia neagră, mustoasă, prin urmele lăsate de tractoare, lua de acasă snopi de tulei şi-i arunca sub roţi – spuse Cristea cu mâna la gură şi Onu se întoarse, scurt, către el.           — De data asta am dat de dracu! Bombăni Antonie lungindu-se peste volan.           În faţă, căscat spre cerul cenuşiu, se odihnea alt ochi de apă. Micşoră viteza şi se apropie prudent. Pe porţiunile de drum mai înalte, încă se mai puteau zări crăpăturile lăsate de secetă. Iar colbul, acum plin de apă, acoperea totul ca o pojghiţă înşelătoare.           — Ce faci? Se precipită Cristea, scoţându-şi capul pe geam.           — Coborâţi! Făcu Antonie, ferm.           — Ceee, ai înnebunit?! Explodă Onu, dar, văzând chipul încruntat al şoferului, deschise portiera şi-şi slobozi încet piciorul pe pământ.           Pantoful i se afundă în noroi până peste linia tălpii. Din şovarul canalului ţâşni spre cer un fazan speriat. Pentru o clipă, mişcările omului îngheţară.           — Cine m-o fi pus, nu ştiu – murmură Antonie.           — Iei bani pentru drumul ăsta, observă sarcastic Onu, simţind cum se scufundă printre firele de sfeclă. Încearcă totuşi să nu te împotmoleşti, fiindcă nu ştiu dacă vom apuca să-ţi trimitem pe cineva să te scoată.           Cel de la volan îi aruncă o privire piezişă. Cristea zâmbi cu gura până la urechi. Doar ochii-i sticliră într-un fel anume şi, înainte de-a închide portiera, celălalt, Antonie, îl surprinse măsurându-l într-un fel oarecum ciudat.           („Putea să mă omoare în clipa în care m-am aplecat să-l ridic pe Radu. Ba nu, mint. Putea s-o facă de mult. De exemplu, când am pornit din S. Lângă tufele alea de porumbar. Sau lângă rambleul de cale ferată. Ajungea un glonte. Nu ştia nimeni nimic. Pac şi gata. Sau pac-pac, pentru mai multă siguranţă. Ciorbă de gloanţe.”

Vameşul înjură ceva de mamă, apoi, cătrănit, intră în cancelarie şi lipi nervos ştampila de filele paşapoartelor. Apa de ploaie se scurgea impasibilă prin burlanul de tablă al vamei, se prelingea de pe caroseria maşinii pe caldarâmul cenuşiu şi se pierdea undeva într-un şanţ înecat în iarbă. Un băiat cu pistrui, cu ochii bulbucaţi, cu o grimasă idioată pe chip, urmărea mişcările a ceva nevăzut. Se auzeau numai picăturile mărunte lovindu-se în ţiglele ondulate ale acoperişului. Şi câteodată, doar câteodată, croncănitul stingher al unei ciori invizibile.           În partea cealaltă a zonei nimănui, sub ciuperca albă-roşie, un soldat uitat în poziţie de drepţi, cu foaia de cort aruncată peste spate, cu frigul insinuându-i-se prin oase. Puşca îi atârna moartă de umăr. Privirea şi-o pierduse printre scaieţii din buza drumului. Amintindu-şi parcă de realitate, îşi ridică, înspre satul strivit de nori, gândurile-i fugiră unde-va la un sat poate ca şi acesta, doar cu altfel de biserică şi, într-un sfârşit, oftă greu, încruntându-se. Pe urmă îşi lipi mâna de ţeasta unei mâţe ascunse în veston, cu capul iţindu-se printre nasturii de metal, o mângâie apăsat, pisica mieună, mai mult se făcu a mieuna, fiindcă din gura deschisă nu ieşi decât un sunet anemic, neconvingător. În cele din urmă o scoase de la sân şi o aruncă jos, lângă ciupercă, în iarba udă. Animalul se scutură, se dezmetici, privi în jur, după care se pierdu grăbit printre mărăcini.           Maşina cu băiatul cel pistruiat o luă din loc tuşind şi lăsând în spate un fum negru, înecăcios.           Vameşul înjură ceva de neînţeles, coborând bariera vărgată în furca de dincolo de drum şi când se asigură că în partea opusă e linişte, intră în vamă şi se aşeză greoi pe scaun. Colegul său dormea dus, întins pe patul de campanie, cu gura întredeschisă. Preţ de câteva minute îi urmări mişcările burţii masive, parcă nefireşti, palpitaţiile nărilor pline de păr, zvâcnirile sub impulsul cine ştie căror vise. Porni să bată darabana în tăblia mesei, iritat de ploaia ce nu mai contenea, de indiferenţa colegului, de ciripitul enervant al unei perechii de vrăbii.           Îşi scoase pantofii chinuit, cu vârful unuia împingând partea de dinapoi a celuilalt. De sub masă începu să se înalţe un miros neplăcut de ţesătură îmbibată cu sudoare. Îşi sprijini tălpile de feţele încălţărilor până le turti de tot. Apoi, ca şi când şi-ar fi amintit ceva deosebit de important, sări în picioare, înşfăcă de pe masă un binoclu de teatru, îl duse la ochi şi porni să scruteze câmpul de dincolo de sticla coşmeliei. De o parte a graniţei, un lan de porumb cu tuleiul îngălbenit. De cealaltă, despărţită de primul printr-o fâşie de pământ gălbui, un lan cu o cultură incertă, înăbuştă de buruieni, pe alocuri pătată cu ochiuri de apă tubure şi smocuri de pipirig.           Nu găsi nimic. Se reaşeză bombănind aiurea. (Burduhănosul, zis şi Nero, nimeni nu aflase de ce fusese poreclit astfel şi nici el nu spusese nimănui vreodată, continuă să zacă în pat ca mort, iar dacă n-ar fi fost mişcarea aceea a burţii, însoţită de un şuier ciudat de slab, s-ar fi putut crede că e mort.) Apoi se ridică brusc în picioare, aducându-şi parcă aminte de ceva foarte important, luă din cuier o geantă de piele, o desfăcu, scoase de acolo un binoclu greu, militar, după care se apropie de fereastră şi-l duse la ochi.           Semnul desenat pe lentilă se plimbă încet peste câmpul îmbibat de apă, deasupra muşuroaielor din cultura aceea confuză, peste fâşia unde nu apuca să se prindă nici măcar o iarbă, fiindcă pământul era mereu discuit şi grăpat pentru a se putea lua amprentele oricărei treceri de frontieră, iar când ajunse la porumbul din teritoriul lui, văzu nişte vrăbii rupându-şi ciocurile în ştiuleţii aproape copţi. Baleie în final cerul şi, negăsind nimic, puse binoclul înapoi, în taşca lui de piele şi-l agăţă în cuier.           Nero se întoarse într-o rână, în scârţâitul metalic al patului. Oftă o dată profund. Coşmelia se umplu parcă de zgomote şi mişcări. Însă amuţi de îndată totul. Nu se mai auzi decât picuratul stingher al stropilor ce se loveau de pervazul de tablă.           Un timp gândurile-i rătăciră fragmentat prin creier. Era obosit de plictiseala ce-l chinuia de ani de zile în acest loc uitat de lume, de Dumnezeu şi de vameşul-şef. Începuse chiar să ţină un jurnal, dar treceau luni întregi fără să se întâmple un lucru deosebit. Luni de zile scrisese pe filele acelui caiet dictando de o sută de file „încă o zi moartă”.           — Dormi? îşi întrebă colegul, uitându-se cu coada ochiului la cărţile rămase în formaţie de pasienţă. Nero avea o manie: aceea de a-şi da mereu în cărţi. Când se plictisea, asta ca prin minune, propunea câte o partidă de „şaizeci şi şase” şi atunci juca până se auzea afară claxonul timid al vreunuia de „dincolo”, fericit că a reuşit să pornească înspre alte zări. Dacă Nero nu se afla în câştig, cel de afară avea toate şansele să-şi mănânce buzele şi unghiile. Fiindcă Nero insista întotdeauna să ajungă în avantaj, să triumfe când balanţa se înclina în favoarea sa. Ca să-i ia apoi pe toţi în zeflemea. Suflând ca o gâscă îndopată.           Însă acum Nero dormea, visând poate câmpuri cu maci, cu troiţe, june înfocate cu sânii tari, ape nesfârşite sau zboruri peste case şi stâlpi de telegraf.           — Oh, exclamă, sărind în picioare, cu ochii deodată holbaţi, urmărind ceva dincolo de geamul coşmeliei, dincolo de fâşia gălbuie de pământ.           Întinse mâna după geanta de piele de porc, îi desfăcu închizătoarea, pocnetul acesteia îl făcu să tresară, iar în cele din urmă scoase din nou binoclul. Îl înghionti pe Nero, burduhănosul se foi horcăind, întrebând „ce-i”? dar, neprimind nici un răspuns, se înapoie grăbit în somnu-i dulce.           — Punem pariu că n-o să-l prindă! zise.           Rămase aşa, cu binoclul la ochi, minute întregi, minute întregi apăsă pâlniile de ebonită de sprâncene, până simţi că nu mai are în braţe nici o picătură de sânge, iar de mai stă mult aşa, acestea or să i se desprindă de trup şi or să-i cadă. Se aşeză pe scaun, sprijinindu-şi coatele de masă. La un moment dat câmpul, cu tot cu mlaştinile, cu zona nimănui, cu lanul de porumb, începu să se îndepărteze, să se piardă în ceaţă, amestecându-se cu cerul, cu cenuşiul norilor. Fu nevoit să-şi frece bine ochii, până simţi durere în globi, apoi, când privirea i se limpezi, duse încă o dată binoclul în sus.

„Ce pică din cer nu-i păcat”, gândi Mariş, trecându-şi alene degetele prin păr. Numai că bucăţelele acelea îngheţate, de găinaţ de porumbel, nu-i căzuseră doar în cap, ci şi pe tejgheaua cu ziare. Îşi suflă apoi în palme, îngândurat, după care privi în sus, la streaşina unde ghicea însorindu-se o pereche de porumbei. Îi veni aşa, dintr-o dată, să lase totul dracului, să se caţere pe clădirea farmaciei „Ramona” şi să-şi ia zborul. Să-şi ia zborul aşa cum şi l-a luat prăpăditul ăla de Icar, dând din aripi ca un bezmetic, şi să se prăbuşească taman în mijlocul grupului de ţigăncuşe guralive ce se vânzoleau în parcul din mijlocul străzii. Şi iar, nici el nu mai ştia pentru a câta oară, îşi surprinse privirea rătăcindu-i pe faţa verde a chioşcului de ziare de peste drum, acolo unde se zărea un graffiti revoluţionar, scris cu vopsea-spray de culoare neagră într-una din nopţile acelui decembrie sângeros: „Libertate te iubim ori învingem ori….” De luni de zile încerca să dea peste cuvântul lipsă, de luni de zile se întreba ce anume l-o fi determinat pe autor să-şi întrerupă scrisul şi nu reuşea nicidecum. Sau, mai bine zis, găsise câteva cuvinte, găsise chiar şi motive destul de plauzibile care i-au tăiat autorului elanul revoluţionar, însă cu nici unele nu era de acord.           Brusc, imaginea îi fu întreruptă. De fapt, auzind că vine un tramvai, închisese ochii. Era un joc inventat de el, un joc de-a ghicitul firmei al cărei nume se găsea inscripţionat pe tramvai. Stând astfel, cu pleoapele strânse, spunea în gând numele, pe urmă deschidea ochii şi verifica. De data asta ghicise. Vopsite în roşu cu alb, cele două vagoane aveau desenate pe ele „Marlboro”.           „<Apostrof>, aveţi?”, îl întrebă un individ bine clădit cu mustaţă, îmbrăcat sportiv într-un aşa-zis costum de fâş viu colorat. Preţ de câteva clipe rămase blocat, uitându-se ba la posibilul cumpărător – bişniţar sută la sută, îşi spuse, ba uitându-se la tejgheaua lui cu ziare. Nu, el nu auzise de nici o publicaţie cu numele ăsta, dar se va interesa poate chiar la concurenţă, la Mopsu, vânzătorul de la chioşcul de ziare de vizavi. Iar când individul dispăru în mulţimea de pe stradă, îşi pipăi înfrigurat „chimirul” belgian pe care-l primise împreună cu ajutoarele de după Revoluţie şi în care îşi ţinea buletinul de identitate şi banii pe marfă.           „< Apostrof>, oare ce hram poartă şi scârboşenia asta? O fi vreo porcărie cu niscaiva gagici goale ori cu manglitori şi miliţieni mascaţi în poliţişti?”, se întrebă. Soarele, ieşit acum peste acoperişul anticariatului de peste drum, îi mângâia plăcut obrazul. De unde i se păru că frigul se mai îmblânzise puţin.           „Camel”? Nu, nu era „Camel”, ci un „Palmolive” ce trecea zdrăngănind pe dinaintea lui. Un puşti ce se holba printr-unul din geamurile vagonului motor îi arătă limba.           „Şefu', dacă vrei cacao pudră, am pe cineva….” „Nu… Nu… Eu n-am ce face cu aşa ceva”, se grăbi să răspundă. Pe undeva prin apropiere se găsea o fabrică de ciocolată, al cărei miros de cacao fierbinte îi tortura nările atunci când îi era foame. „Poate ceva <Carpaţi> fără filtru”, zise, însă celălalt dădu neputincios din umeri şi se cărăbăni.           Din coşul chioşcului verde ieşea un firicel de fum. Mariş se cutremură cuprins de frig. Îşi suflă iar în palme. Poate de-ar avea cumpărători s-ar mai mişca, s-ar încălzi cumva şi el. Dar, ca un făcut, astăzi cumpărătorii nu-i prea veneau, de fapt nu-i prea veneau de când cu scăpatul preţurilor în trifoi. Iar cu suta îşi putea aprinde acum ţigara, aşa cu îşi aprisese şi bunicul lui, Paia, prin anii '30, parcă, luleaua. Ferice de Mopsu, concurentul de vizavi. Că toată iarna a stat ca un belfer în colivia-i verde, la căldură, înghesuit între mormanul de ziare nevândute şi soba aceea de tablă, cu trei picioare.           Uneori, când pe el, pe Mariş, îl plesnea rău gerul, îşi strângea ziarele şi tejgheaua articulată şi se aciua pentru câte o jumătate de ceas în chioşcul lui Mopsu. Că pe Mopsu îl cunoaşte de vreo treizeci de ani, de pe vremea când jucau fotbal pe maidanele Mehalei. De regăsit s-au regăsit în toamna trecută, când fostul lui şef l-a trimis să se confrunte cu economia de piaţă şi el, Mariş, s-a apucat de vândut ziare taman lângă prăvălioara lui Mopsu. Mopsu l-a suduit de mamă, nu de altceva, dar îi strica vadul. La care Mariş l-a luat de gât şi nu i-a dat drumul până nu l-a rugat sectoristul şi i-a pus să-şi dea mâna, aşa, tovărăşeşte. Atunci s-au împăcat. Mopsu şi-a închis dugheana, au pus mână de la mână, inclusiv poliţistul, şi au cumpărat din Piaţa Iosefin un litru de vin din loză de tomate. Apoi, ca nişte bărbaţi cu scaun la cap, şi-au depănat amintirile. Astfel şi-au descoperit şi acel trecut comun.           Mopsu e băiat fin. Aşteaptă, zice, ziua „liberării”, adică pensionarea. Să-şi vadă, în sfârşit, de colecţia lui de carnete de partid. Avea, mai zicea el, chiar şi un carnet de membru al „găştii roşii castriste”. Iar pentru unul tadjik i-a dat unui moldovean de dincolo de Prut douăzeci de mărci nemţeşti. Însă, după cum se lăuda, fala colecţiei o constituia carnetul ce aparţinuse cândva primului secretar de judeţ, scăpat ca prin minune de maşina de făcut tăiţei.           „Palmolive!” Nu, „Colgate”. „Libertate te iubim….” Moscu i s-a lăudat că el cu mâna lui a scris cu spray negru lozinca aia pe chioşc, şi asta în noaptea de şaisprezece spre şaptesprezece decembrie, când a început vânătoarea de oameni prin oraş. N-a terminat-o de scris, zice, pentru că s-a speriat de o dubă plină cu miliţieni şi s-a ascuns repede în chioşc. Iar după aceea, după ce s-au cărat caraliii, a luat-o la goană către casă.           Mariş nu-l crede, numai că nu are ce face. Mopsu e băiat fin, mai ales că i-a aranjat ca după ce se pensionează, peste două săptămâni, să-i dea lui locul de vânzător la chioşc. Şi-atunci, gata cu frigul, cu mâinile îngheţate, cu lăieţii, cu nunţile matinale de câini şi cu praful dulceag din stradă. Căldurica-căldurică, bacşişul-bacşiş….

Plouase.           Stăteau în balcon şi se uitau muţi la florile din ghivece. Atunci se auzi un bufnet surd. „Ce, încă mai tună?” întrebă el, parcă dezamăgit. Se apropie de geam şi privi în sus, la norii ce se roteau deasupra lor. Jos, într-unul din garajele blocului de vizavi, o maşină întoarsă într-o rână. „S-a oprit”, zise ea. Apoi smulse un fir de iarbă răsărit cine ştie cum lângă cactusul proaspăt sădit. Printr-o fereastră larg deschisă năvăli-ră cu furie acorduri muzicale. „Iar a pus placa aia”, mormăi bărbatul.           Când ploua, le plăcea să stea în balcon, acolo, la ultimul etaj, şi să numere picăturile de ploaie. Să vadă cum fug câte unii, surprinşi fără umbrele. Stăteau cu nasurile lipite de sticla încă fierbinte (balcon închis, aşa-l şi vruseseră) şi-şi aminteau de toate ploile şi de toate furtunile pe care le-au trăit şi care i-au surprins la rându-le, de s-au uitat şi alţii la ei, bucurându-se de adăpost, aşa cum s-au uitat şi ei acum, până turnase cu găleata.           Dinspre garaje răzbătu zgomot de tablă lovită cu ciocanul. Zidurile clădirilor înalte, de beton, repetau mecanic, iritant, fiecare sunet. Bărbatul îşi trecu palma peste cerceveaua metalică şi şterse câţiva stropi de apă. Lângă pântecele Daciei culcate pe o parte ardea o flacără albăstruie, oxiacetilenică. Prin curte plutea, sufocant, miros de carbid.           „[i-am spus că Fane n-o să aibe destui nervi cu Ioana. De fapt, ai văzut, era o fiinţă imposibilă.” De undeva ţipă un copil şi bărbatul scormoni iar cu privirea prin hăul de sub ei. Pe asfaltul ce începuse să se aburească, două fetiţe cu codiţe desenaseră nişte dreptunghiuri şi se jucau „de-a şcoala”. „Tu n-asculţi”, se întoarse el dojenitor. „Ba, ascult”, zise femeia.           Un timp nu se mai auziră decât loviturile de ciocan şi un motor accelerat la maximum. „Iar şi-au făcut cuib sub geamul de la baie”, vorbi el, urmărind ţopăiala bezmetică a unei perechi de vrăbii pe tabla sub care se zăreau discret câteva fire de paie şi câlţi de bumbac. „I-am spus: mă, Fane, lasă, ai tot timpul să te-nsori. Nu, că ei se iubesc şi că părinţii Ioanei o să le cumpere imediat apartament şi maşină, că au cazan de ţuică şi nu mai ştiu ce…”           Se întoarse iarăşi către femeie şi o surprinse ştergând cu o pensulă de pictură praful de pe cactuşi. Pe măsuţa de melamină, radiocasetofonul, o pereche de căşti audio şi o carte din „Colecţia romanului de dragoste”, cu titlul întors de-a-ndoaselea. „E… Mi.ly…” silabisi el, apoi, parcă deodată obosit, se roti iar spre curtea plină de copii, de zgomote şi de maşini. Fetiţele cu codiţe se jucau „de-a şcoala”, doi puşti loveau o minge de uşile de tablă ale unui garaj, sudorul de lângă pântecele acela negru de Dacie bătea zgura. La un geam înfloriseră pânzeturile unor plapume şi unor albituri de aşternut.           „Le-au cumpărat şi apartament, şi maşină”, reluă. „Un timp a fost bine. Însă Ioana a început să facă riduri. A devenit acră. Şi meliţa într-una… Cum dracu putea meliţa atât? Eu cred că muierile astea-s bolnave… Fir-ai tu să fii!” Unul din grămada de copii din curte pocnise cu carbid şi detunătura, ce-l luase prin surprindere, făcuse geamurile să zdrăngăne. „Va trebui totuşi să punem chit, i-auzi cum se cutremură. Ştii, nici Fane n-a fost uşă de biserică. Însă putea să fi văzut încă de la început că Ioana, fiind mai bătrână decât el, avea deja laba gâştii pe la ochi şi că în scurtă vreme, din păunoşenia şi din băţoşenia ei de femeie bine n-or să rămână decât ridurile şi năravul: meliţa. Nu-l mai interesa nici apartamentul, nici maşina. Îi stăteau în gât. Laolaltă cu Ioana. Soaţă cu zurgălăi… Aşa a început. A întârziat azi, a întârziat mâine… ~sta n-are decât un singur disc şi-l întoarce când pe o parte, când pe alta…”           Îşi aţinti privirea spre fereastra prin care se auzea refrenul unei melodii de muzică ce se vroia populară, încercând să vadă picapul, discul acela ce-l scotea deja din sărite şi persoana în stare să-şi maltrateze timpanele cu cântece de birt. „Poate-i o casetă, că ăia de la Electrecord nu înregistrează asemenea tâmpenii”, cocluzionă, întors pentru o clipă către nevastă. De fapt, se întorsese să afle dacă-i acolo şi nicidecum pentru ca să vadă ce anume face. Gândul că ei doi se înţeleg de minune îi furnică plăcut coastele şi omoplaţii şi el simţi o presiune ciudată în gât, în piept, în cap. „N-am mai întâlnit o femeie care să dea atâta din gură ca Ioana asta. Când mergeam la ei, în cinci minute aflam toate bârfele din cartier. Pe urmă pornea să mi se plângă de Fane. Că Fane bea ca unul din ăia, că nu vorbeşte cu ea zile-ntregi, că patul lor din dormitor stă neatins, că a auzit ea cum că el umblă după cai verzi pe pereţi şi după fuste scurte…”           Un claxon scurt îi fulgeră dureros prin creier. Pentru o clipă îi trecu pe dinaintea ochilor ceva ca o aripă neagră şi aproape că ridică palma să o alunge, să se apere. Se uită din nou în curte. Cineva dintr-un Trabant ocăra copiii, dând din mâini ca un epileptic. Sudorul bătea toba în tabla încă roşie de căldură. Un bărbat într-un şort galben, mătăsos, îşi spăla bicicleta. Fetiţele se certau pentru o piatră oprită chiar pe linia de cretă.           „După ploaia asta, totul parcă râde”, observă bărbatul, nu fără o uşoară urmă de satisfacţie în glas, urmărind cum se destramă norii pe cer, cum se învălmăşesc din nou în zbor, plutind impasibili mai departe, în voia unui vânt secat de putere. „M-am dus într-o zi pe la ei, că m-a chemat Fane să-l ajut într-o problemă, şi i-am găsit pe amândoi mânioşi, aprinşi la faţă, cu privirile tăioase, de parcă în secunda aceea eu i-aş fi oprit dintr-o încăierare. Fane a dat din umeri, ca un ţânc neputincios, m-a privit lung, cu subânţeles, nu trebuia s-o fi făcut, eu înţelesesem prea bine totul, şi mi-a spus să trec altă dată, că acum era Ioana acasă. Nu m-am supărat, eu nu pot să mă supăr pe Fane… Când naiba o să termine şi ăsta cu sudura lui… Da, aşa a fost cu ei.”           O nouă bubuitură zgâlţâi sticlele prinse prost în cadrele de metal. Amânase deja de prea multe ori să finalizeze balconul şi acum îi era ciudă pe sine. Vrăbiile de pe pervazul de tablă zincată zburară speriate.           „N-aş fi crezut că Ioana e-n stare să-şi înşele bărbatul. Mai târziu mi-am dat seama că toate poveştile ei erau doar praf în ochii lumii. Fane este un băiat de treabă, prea de treabă ca să înşele el pe cineva… A prins-o. Ştii, a prins-o cu ăla cu care se-ncurcase ea. Un pierde-vară, un nepricopsit care le mânca banii la amândoi. De fapt, nu părea mai frumos decât Ioana… Săracu' Fane, acum bea, tot timpul bea. Îmi spăl amarul, mi-a şoptit odată.”

Uşa dormitorului rămăsese întredeschisă. Poate uitase Marina s-o închidă. Poate i se stricase clanţa. Din apartamentul vecin răzbăteau zgomote seci şi voci bărbăteşti înfierbântate. Aplica din hol arunca pe covor o fantă de lumină bolnăvicioa-să. Dinspre uşă se auzi un scârţâit scurt. Iovan tresări. Apoi se întoarse spre deşteptător. Secundarul tăia implacabil felii de timp. Încă un scârţâit. Bărbatul se ridică într-o rână şi aprinse veioza. Pe noptieră, cadrul de lemn cu goblenul în lucru. O reproducere după un tablou de Francesco Guardi. Imediat lângă, lupa cu mâner de ebonită. Mâner negru. Cu un defect de fabricaţie.           Se ridică încet şi cu vârfurile picioarelor pipăi după papucii de casă. Nu se sculă de tot. Rămase în pat, cu picioarele atârnând. Luă cadrul încă mirosind a brad şi tămâie şi lupa de filatelie.           Dinspre bucătărie, farfurii lovindu-se de chiuvetă. Dinspre curtea interioară, tusea unui Trabant. De undeva, cascada unui rezervor de toaletă. Un alt scârţâit. Motanul Gon-zo se strecură elegant prin uşa întredeschisă şi, arcuindu-şi spinarea vărgată, se frecă tandru de piciorul stăpânului său. Iovan împinse goblenul şi lupa la o parte şi întinse mâna.           — Gonzo, tati, Gonzo!           Simţind efuziunea de dragoste şi surprins parcă de acel ultim apelativ rostit atât de afectat încât sfârşise printr-un tremolo, cu „o”-ul din final înecat în gâtlej, motanul se opri şi-şi înălţă privirea spre ochii omului de lângă el. Palma acestuia i se plimbă caldă de-a lungul spinării şi, când îi ajunse la coadă, animalul făcu o piruetă leneşă, indecisă la început, fermă la urmă, şi-şi reluă frecatul coastelor de piciorul lui Iovan.           — Gonzo… Gonzo!           Motanul se prăvăli pe spate mieunând. Puţin reţinut, chiar dacă Gonzo nu mai era tânărul animal pus pe hârjoană, Iovan îşi jucă degetele prin blana scurtă şi albă de pe burta acestuia. Dădu de câteva ori cu buricele degetelor de sfârcurile cât bobul de orez al ţâţelor masculine şi Gonzo scoase un alt mieunat.           — Gonzo, tati… Marele meu Gonzo!           Şi atunci Gonzo (Iovan nu s-ar fi aşteptat la una ca asta) scoase un fel de mârâit, oricum un sunet mai aproape de mârâitul câinesc decât de mieunat, cu ghearele labelor din faţă îi trase mâna spre el şi încercă să i-o muşte, iar cu picioarele din spate, cu ghearele scoase pe jumătate, i-o împinse şi, zvâcnind, se ridică şi dispăru sub comodă. Vârful cozii, tărcată până aproape de vârf cu brun-galben-cenuşiu-negru, îi rămase afară, lovind nervos parchetul. Totul se petrecuse în ceva mai mult de o secundă şi Iovan abia se dezmetici, mai mult, bineînţeles, din pricina usturimii ce începuse pe neaşteptate să-i chinuie dosul palmei stângi.           — Gonzo…           — Îngăimă, privind aproape cu stupoare cele trei dâre alb-rozalii răsărite în piele.           — Da' mai las-o dracului de pisică! Se auzi din bucătărie glasul puternic al Marinei. Hai să-ţi bei ceaiul de afine, că lapte n-am mai prins.           — Şi lui Gonzo…           — Se zburli bărbatul, însă vocea i se înecă în gâtlej, la fel ca „o”-ul de mai înainte, numai că, de data asta, nu de prea multă dragoste, ci de nervi; usturimea începuse să-l sâcâie.           — N-o să moară. Şi schimbă-i nisipul din tavă că…           Motanul continua să-şi izbească vârful cozii de parchet.           — Gonzo, tati…           — Se înduioşă Iovan până la urmă.           — Hai, că imediat apare George – îi tăie Marina noul val de efuziune.           Bărbatul dădu neputincios din umeri, mai aruncă o privire spre coada motanului şi se îndreptă spre baie oftând şi plin de frământări. Gonzo îşi chimbase brusc comportamentul şi, din fiinţa fragedă (era senzaţia pe care o simţea în permanenţă când se gândea la Gonzo), devenise inexplicabil de suspicios la mângâieri şi reacţiona într-un mod sălbatic. „Să-l ia…” – făcu, însă imediat îi păru rău.           Îşi frecă îndelung ceafa şi gâtul cu prosopul de pluş. Încercă să se gândească la altceva, să uite de zgârietură, de nervii motanului. „Animalele devin irascibile înainte de cutremur”, îi trecu prin minte. Pentru o clipă văzu imagini de coşmar, cu blocuri prăbuşindu-se în nori de praf şi perdele în flăcări, cu animale călcându-se şi strivindu-se îngrozite, cu femei şi copii ţipând, dar îşi dădu imediat seama că toate acestea le văzuse într-un film de război şi nicidecum într-un documentar despre cutremure.           — Ce tot faci în baie? Strigă Marina din sufragerie.           Puse prosopul pe suportul subţire din plastic şi ieşi.           — Mai încet, dragă, ţi-am spus de o mie de ori să nu strigi aşa de dimineaţă, că doar trăim într-un bloc şi sunt unii care la ora asta mai dorm.           Regretă imediat cele spuse. Marina se apropia de el fără cuvinte. Tot fără cuvinte îl îmbrăţişă caldă.           — Într-o săptămână vreau să-l termin şi pe Guardi. Pe urmă am un Grigorescu, zise el.           Femeia avu o clipă de ezitare. Pentru o fracţiune de secundă privirea îi fu ca de gheaţă. Buzele-i schiţară un zâmbet neclar, închise repede ochii şi sfârşi prin a-l săruta apăsat, zgomotos.           — Termină-l şi pe Guardi. Acum, hai şi mănâncă.      Ultimele cuvinte le pronunţase pe un ton neutru. El se aşeză greoi pe scaun. Ceaiul de afine (fă-mi de afine, goblenul cere vitamina A) aburea molcom dintr-o ceaşcă fără toartă, cu buza ciobită. Cândva dar de nuntă. Nu spuse nimic. Ca şi cum n-ar fi observat. Sorbi încet lichidul arămiu, îndulcit cu miere. Se uita spre ceasul de perete, un fel de tablou cu un peisaj de iarnă: un soare din care ţâşneau, ca trei raze, un orar, un minutar şi-un secundar. „O capodoperă kitch” – se exprimase la prima vedere. Marinei nu-i picase de loc bine remarca, de altfel destul de acidulată, însă avusese buna inspiraţie să nu comenteze şi sfârşise prin a-l agăţa singură tocmai în bucătărie. Se mai uită o dată, uneori omul îşi îndreaptă privirea spre ceas, dar pe drum se gândeşte la altceva, priveşte cadranul, însă nu vede nimic. Şase şi un sfert. Mai exact, şase şi şisprezece.

Dungă stă cu coatele înfipte în tejghea, cu privirea pierdută la turla bisericii franciscane. De-acolo, zice-se c-au tras teroriştii în revoluţionari. De fapt, gândeşte el, asta s-a zis. Că terorişti nu s-au găsit, revoluţie cică n-a fost, c-a fost lovitură de stat, iar manifestanţii şi-au tras singuri gloanţe în cap. Iar acum nu zice nimeni nimic. Viaţa e prea scurtă pentru a mai da cu băţu-n baltă.           După un timp, Dungă îşi coboară privirea la consensul pieţei. Liliana, gâsca lui cea albă, îşi întinde din când în când gâtul ca pentru a înghiţi vreun nod ce-i alunecă anevoios prin esofag. Uneori, Dungă ar vrea să fie în locul ei. Alteori ar vrea să nu mai fie deloc. Speră însă că într-o bună zi cineva, vreun individ bonom, cu o respiraţie profundă şi liniştită, va scoate din buzunarul pantalonilor o bancnotă de o sută de lei, îi va îndrepta colţurile, i-o va întinde domnului Dungă, proprietarul societăţii comerciale cu răspundere limitată „Liliana” şi, cu încuviinţarea acestuia, va pune palma pe creştetul gâştei.           Falimentul pare însă iminent. De o săptămână întreagă, Liliana zace pe betonul rece al tejghelei şi priveşte melancolică „alba-neagra” de pe tejgheaua de vizavi. Zace degeaba, nu vine nimeni s-o atingă, zace, priveşte şi ascultă muzică. Uneori muzica o deranjează fiindcă e dată tare, prea tare, aproape asurzitor şi atunci îşi întinde gâtul lung şi subţire şi dă din cap. A început chiar să înveţe unul din cântecele Romicăi Puceanu. Ba chiar se bucură de faptul că s-a născut în Balcani. Viaţa pare veselă aici. Şi nici nu rişti să plăteşti cinci sute de dolari pentru un prăpădit de chiştoc de ţigară aruncat pe jos, ca la Singapore.           Totuşi, gândurile astea îi trec prin cap lui Dungă şi nicidecum Lilianei. Cu toate că, uneori, nici în capul lui nu e nimic. Stă doar şi se holbează la consens. Un consens ce lui i se arată de-a dreptul dubios. De ce nu vine încă nimeni să pună mâna pe Liliana? Ori e toată lumea foarte liniştită, şi-n acest caz bolnavă, ori e toată neliniştită, şi-n acest caz e fără cuvinte.           Azi, după ce a cărat cu sine o pancartă pe care fusese scris: „Pentru o sută de lei, Liliana vă alungă sughiţu” (da, nearticulat, pentru că Danny, cel care i-a scris reclama a făcut un liceu unde nu s-a-nvăţat gramatică), o ploaie iute, ca de vară, total neobişnuită pentru ianuarie, i-a stricat literele de cerneală şi i-a muiat cartonul. Acum, pancarta zace mototolită sub cartoanele goale de „Assos”, lângă tomberonul prea plin de alte pancarte şi cartoane goale de „Assos”.           Alteori, Dungă îşi fixează privirea înspre intrarea în piaţă. Se uită atent la chipurile oamenilor, până când întâlneşte o figură dumnezeiască. Domnul sau doamna, cu bunătatea întipărită până şi-n ridurile frunţii, potenţiali clienţi ai societăţii comerciale cu răspundere limitată „Liliana”, se dau totuşi repede de gol, de cum ajung la tejgheaua cu ziare. Se uită întâi la fiţuici, apoi în jur, scot în grabă moneda dinainte pregătită, aproape că smulg ziarul din mâna vânzătorului, îl îndoaie cu titlul înăuntru şi-l introduc discret în buzunarul pantalonului sau în plasă. Dungă ştie totuşi ce titlu are ziarul. Fiindcă din locul lui el le vede pe toate.           Iată, de pildă, această doamnă platinată, cu faţa rotundă, semn al blândeţii, poate cândva o bună şi ascultătoare cotizantă de partid, acum precis membră a vreunei societăţi filantropice şi, judecând după cutele neacoperite de pudră, probabil chiar bunică, se va opri senină, liniştită, marcată de consensul zis general, se va uita de sus la fiţuici, va scoate din poşetă o puşculiţă din piele natur, asta după ce în prealabil va scotoci îndelung printre nimicurile ce umplu mai toate poşetele femeilor, din această puşculiţă va alege bancnota cea mai urâtă şi i-o va întinde vânzătorului bărbos arătând cu degetul spre un ziar de scandal. Dungă va face de îndată legătura şi va conchide laconic, în sinea sa, bineînţeles: „Masturbaţie!”           Doamna platinată l-a văzut şi se îndreaptă spre el. Tocmai spre el cu toate că se află ascuns printre mormane de mere, plase de rafie şi sticle de ţuică din găinaţ de porumbel. Prin minte îi revine imaginea obsedantă a chipului „în două urechi” al fostului prim-miner al ţării. Doamna platinată seamănă cu fostul prim-miner. Sau lui doar i se pare că seamănă. Nu i-au plăcut niciodată portretele. Au în ele ceva diabolic, iar ochii te urmăresc indiferent în ce colţ al camerei te găseşti.           — [igări ai?           Vocea dumneaei alungă vedenia. (Chiar dacă… Cu primul-miner…) Dungă dă din umeri, holbându-se la aluniţa de pe gâtul alb al femeii.           — Am adidaşi parlamentari, zice.           Şi râde. Cucoana îl fulgeră cu privirea. Bărbatul nu înţelege de ce s-o fi supărat, ba, dimpotrivă, cel supărat trebuia să fi fost el. De unde şi până unde îl întreabă de ţigări? „Masturbaţie”, gândeşte şi, pentru o clipă, i se pare c-a zis asta cu voce tare. Iar olteanul care vinde mai încolo varză murată îl priveşte împietrit. Pe şorţul albastru, prins dinainte, peste pufoaică, o pată mare, închisă la culoare. Dungă trage puternic aer în plămâni. Simte în nări un miros vag de tutun bulgăresc, de langoşi, de urină şi gaze de eşapament.           Se uită furios la Liliana. Furios dintr-o dată. Cucoana de bine n-a catadicsit să deschidă baierile pungii „din piele de OTTER”. Îl înjură pe vânzătorul de ziare. Înjură şi lumea cu inimă de piatră. Piaţa e plină cu oameni cu inimi de piatră. Şi pe deasupra idioţi.           „Pentru o sută de lei Liliana vă vindecă de sughiţ.” Ce rost au atâtea ziare? Un singur ţipăt al Lilianei, neaşteptat, să surprindă, nu-i aşa? Face cât o sută de ziare. Înmulţiţi deci o sută de ziare cu cinci lei. Pentru o sută de lei, Liliana vă vindecă de apatia postelectorală.           Cântă Romica Puceanu. Liliana îşi întinde gâtul. Îi place Romica Puceanu şi faptul că s-a născut în Balcani. Dungă se cutremură de frig. Scoate din buzunar o sticlă de un sfert. Goală. Mai e (parcă) un strop pe fund. Până să ajungă la gura lui Dungă, picătura dispare. Ochii Lilianei lucesc şi patronul o înjură.

În colţul încăperii, lângă soba de tuci, ardea veioza cu abajur albastru. În oglinda verde, cu folia lucitoare pe alocuri scorojită, scânteia albastru aceeaşi veioză. Legănându-se într-o vârşă agăţată de grindă, în cuie ce acum nu se vedeau, radioul „Pionier” emitea zgomotos muzică simfonică. Speriaţi poate de scârţitul viorilor, de cinele ori de cornii englezeşti, peştii se îngrămădeau în spaţiul dintre geamuri. Le vedea ochii holbându-se misterios la el. Simţi cum îl trec năduşelile. De nervi. Nu i-au plăcut niciodată ochii, iar atunci când stătea de vorbă cu cineva, întotdeauna se uita într-altă parte, la nimicuri, se ferea să-i fie surprinsă privirea. [inea în mâini ceva ca o plasă de fluturi. Încerca să înoate înspre ei, dădu chiar de câteva ori din mâini, însă picioarele refuzau să se desprindă de pământ. Acum nu mai erau mâini, ci aripi, mari, mai mari decât cele de vultur. Se înălţă încet, calm, uşor, pământul cel blestemat nu avea asupra lui nici o putere. Sus, undeva deasupra lui, plutea Veronica. Goală. Zâmbind. Îi vedea coapsele albe, sânii aceia tari, părul negru. Exact în acel moment, „Pionierul” rămas dedesubt prinse să cârâie plin de paraziţi, coapsele, sânii şi părul Veronicăi se topiră într-un nor de smarald, iar el căzu îndelung într-o prăpastie adâncă, în clinchete de tălăngi.           Se trezi buimac, molfăind în gol. La căpătâi suna deşteptarea bătrânul ceas C. F. R., zestrea lui. Atât avusese: un gemantan din carton presat, cu colţuri metalice, plin de bulendre. Şi acest ceas. Marta a venit cu ceva mai mult: cu două geamantane încărcate cu bibelouri de porţelan fără nici o valoare şi cu un fiu, aproape major. Pe nume Bobo.           Se întoarse gemând. Bănuia că e trează. Seara, când îi aude răsuflarea potolită, se uită la ea pe furiş şi o vede cu o-chii îndreptaţi spre tavan. „Ce ai de te uiţi aşa, ca una plecată de-acasă?” Nu i-a răspuns niciodată. Aşa doarme ea, cu ochii deschişi.           O înghionti.           — Scoală, mă, n-auzi… Scoală şi du-te la lucru!           Stătea şi acum, mai mult ca sigur, cu privirea aţintită în tavan. Mormăi şi, probabil, închise ochii, fiindcă albul lor nu-i mai luci de loc. Însă, atunci când împinse plapuma la o parte, îi luciră coapsele şi bărbatul simţi cum începe să ia foc. Nu se întâmplă totuşi nimic.           Marta ieşi pe pipăite în antreu şi aprinse lumina. Înăuntru pătrunse un val de aer îngheţat, amestecat cu miros greu de petrol şi mucegai. Antreul ţinea loc de bucătărie.           Bobo se foi nervos, vădit deranjat de o fantă de lumină, scăpată printr-un loc unde hârtia albastră, prinsă cu pioneze de geamul uşii, era puţin ciupită.           Marta se scula întotdeauna prima. Chiar şi atunci când lucra el în schimbul întâi. Se scula, îşi arunca pe umeri capotul, îşi trăgea pe picioare ciorapii de lână, pe urmă se ducea în antreu, aprindea maşina de gătit şi pregătea ceaiul de mentă ori muşeţelul cumpărate de la baba Anghelina, bătrâna aceea uscată ce dădea în cărţi la întreg cartierul.           — Păpuşicule, scoală, mă! Strigă Preda către băiat.           — Da' de ce trebuie să-l scoli? Ţipă femeia, de dincolo, apoi, deschizând uşa, cu timbrul schimbat: scoală, Bobo, să nu întârzii.           Bobo se ghemui ca-n pântecele mamei, cu duna trasă până peste cap. Încercă să înnoade un vis cu altul. Se visase cal şi tocmai pornise în galop după o herghelie de iepe tinere, când îl trezise nenorocitul de ceas. Între clopoţel şi vocea subţire, afectată, a tatălui vitreg, visul acela aproape că i se reluase, însă cu un decor schimbat şi fără iepe.           Întors către perete, întins lacom peste locul cald ce încă mai păstra forma femeii, Preda asculta atent orice mişcare. Nu numai din casă, ci şi din curte, îndeosebi din curte, din clădirea cea nouă, a gazdei. Plecau pe rând, după un ritual stabilit la întâmplare: întâi Marta, parcă pe furiş, pe urmă Mara şi Manolita (cele două M, cum le supranumise el), zgomotoase, vorbind tare, certându-se ca de obicei, iar în final, încă dormind, Bobo.           — Bobo!           — Da.           — Tu n-auzi?… Astăzi când vii acasă?           — Nu ştiu. Oricum după ora trei. Da' de ce?           — D-aia… Marto! Vino aici! N-auzi, Marto!           — Aud! Strigă femeia şi-şi băgă iute capul pe uşă, pe de o parte speriată de ton, pe de altă parte gata de harţă.           — Când vii acasă? N-am ţigări.           — Te duci şi-ţi iei. Când ies de la lucru trebuie să merg după cartofi, că eu n-am cine să-mi aducă…           — Hai, lasă! Se zburli bărbatul.           Femeia trase uşa după ea. Geamurile zdrăngăniră scurt. Preda se ridică în şezut, mormăind. Îşi amintise că, într-adevăr, nu avea ţigări. Femeia veni să se îmbrace. Mirosea puternic a petrol ars. Bobo se foi nervos, cu somnul neplăcut întrerupt. În cele din urmă aruncă duna la o parte şi se sculă dârdâind. Marta îl măsură nedumerită. Se uită apoi spre bărbat cum stătea aşa, ca un huhurez, neacoperit, numai în bluza de la pijama.           — Ce-i, n-ai somn? Făcu ea, ironică.           — Aştept să plecaţi, răspunse acesta şi se întinse. Surprinsese în ochii femeii o licărire ciudată.      „Dar dacă ştie? Poate i-a spus Veronica totul… La naiba, doar n-o fi şi aia chiar atât de proastă.” Somnul îi zburase. Oricât l-ar fi dorit înapoi, pleoapele îi deveniseră uşoare, iar privirea, limpede. Doar că începuse să simtă o vagă stare de încordare ce încă nu-i ajunsese la inimă. „Dacă ştie, de ce tace şi nu explodează ca orice femeie?”

Alaiul de câini traversa strada în marş forţat. O „Dacia” apărută brusc de după colţ frână cu disperare, lăsând în urmă două dungi negre. Speriată, mireasa îşi întoarse pentru o clipă capul şi se refugie cu tot cu alai sub un „Moskvich” parcat pe trotuar. „La naiba!” – îşi zise Otto în gând, privind plictisit la câinii ce se pierdeau după colţ. Nu pricepuse niciodată de ce aceştia, atunci când aleargau, o făceau dând impresia că aleargă în lateral, aidoma unor câini handicapaţi.           Otto căscă. Se întinse şi lovi din greşeală claxonul. Cel din „Dacia” cea nouă din faţă puse ziarul pe bancheta de alături, iar pe ziar, ochelarii. După care privi în oglinda retrovizoare. Văzu un tip cu ochelari, pe Otto, cu părul de-un blond spălăcit, care se holba la el. Se uită repede în faţă, mai mult din instinct, nu cumva, pe neobservate, coloana de maşini înaintase mai aproape de benzinărie, însă totul era la fel de încremenit ca în urmă cu o zi. Şi-atunci de ce-o fi claxonat, nenorocitul, ce anume nu-i convenea? Aşteptă să claxoneze din nou, iritat că individul părea că nici nu clipeşte, stând în aceeaşi poziţie nu de acum câteva clipe, ci de acum cinci-şase ore. Parcă sesiză pe faţa celuilalt un zâmbet. Drept pentru care îşi roti privirea, sperând în adâncul sufletului să găsească acolo răspunsul şi la claxonat şi la zâmbetul enigmatic al tipului cu „Trabant” din spate. Dădu cu ochii de „Moskvich” şi de haita de câini ce tocmai ieşea de sub maşină. Cu toată încrâncenarea şi pornirea de mai înainte, Petre nu se putu abţine să nu zâmbească. În frunte, o căţea neagră, lăţoasă, cu ţâţele atârnând, care era îndeaproape urmată de vreo şapte-opt maidanezi de toate mărimile şi culorile, cu limbile scoase şi ochii bulbucaţi.           Claxonă scurt, în semn că se prinsese de jocul celui din „Trabant”. Aşteptă câteva momente, numai că nu primi nici un fel de răspuns. Mai apăsă o dată butonul de plastic, uşor, chiar prea uşor, astfel că nu auzi nici el aproape nimic.           Otto coborî fără să-i acorde vreo atenţie. După care deschise portbagajul „Trabantului”, de unde luă o lădiţă din lemn, băiţuită, lăcuită, o aşeză cu grijă pe bordura din dreapta a şoselei şi o deschise. Scoase întâi din ea un trepied metalic, pe care-l înfipse în iarbă, apoi o spirtieră pe care imediat o şi aprinse, iar în cele din urmă un ceaun de două porţii, în care turnă conţinutul unui sufertaş. Un timp, Petre urmări intrigat mişcările celuilalt, însă când văzu cum Otto îşi pune cu polonicul într-o farfurie de aluminiu tip cantină ceva lichid, aburind, din ceaun, se aşează pe un scăunel cu trei picioare, lângă „Trabant”, şi începe să înfulece cu poftă, i se făcu deodată dată foame. Fără să-şi dea seama, deschise portiera şi se dădu jos. Abia în aerul răcoros de aprilie sesiză că foamea fusese cea care-l împinsese la o asemenea acţiune. Mormăi îmbufnat, supărat pe sine însuşi. Urcă înapoi, nu înainte de a face câteva mişcări pentru a-şi dezmorţi, chipurile, mădularele. Luă ziarul de pe bancheta de alături. Pentru a treia oară în ziua respectivă, parcurse absent rubrica de ştiri. Auzi cum îi chiorăie maţele. Strânse din dinţi. Privirea i se ridică singură la oglinda retrovizoare de pe parbriz. Celălalt continua să mănânce cu poftă.           O lovitură surdă în tăblăria „Daciei” îl făcu să tresară. Era Iasmina, fiică-sa mai mică. Nu reacţionă imediat. Abia când fetiţa mai bătu o dată şi ridică un sufertaş până în dreptul ochilor lui, reuşi să se dezmeticească. Deschise portiera, coborî precipitat, aproape că smulse recipientul din mâna micuţei, o sărută pe frunte şi o împinse uşor din spate.           — Acum fugi acasă, că e frig!           — Dar aş mai sta aici, cu tine – se smiorcăi ea, dar chipul aspru al tatălui o convinse că era mai bine să plece… Mi-e frică de câini – adăugă îndepărtându-se.           Petre scoase din portbagaj o măsuţă de weekend şi două scaune pliante. Puse apoi sufertaşul pe masă. Se aşeză pe unul din scaune, astfel încât să stea cu faţa la Otto.           — Poftiţi la masă, şefu!           — Zise satisfăcut.           Otto îl măsură nedumerit.           — Mulţumesc, dar aproape că am terminat – îi răspunse, zdrăngănind cu lingura prin blidul metalic după ceea ce mai rămăsese din ciorba de fasole cu costiţă.           Petre nu mai zise nimic. Îndepărtă capacul sufertaşului, să vadă ce este înăuntru. Apoi la „Dacia” lui cea nouă. În sufertaş, câţiva cartofi fierţi, două-trei linguri de spanac şi două chiftele. Înghiţi în sec. Asta mâncase şi ieri. Acum ar fi preferat chiar şi un sandviş cu untură de porc, sare şi boia de ardei. Dinspre ceaunul celuilalt continua să vină mirosul ademenitor de fasole cu afumături. Scoase din buzunarul de la pantaloni un briceag multifuncţional, îi desfăcu furculiţa minusculă şi o înfipse cu ciudă într-unul din cartofi.           — Salut, Petrică! Şi tu pe-aici?! Nu-mi vine să cred că domnul director stă la rând la benzină când toţi şperţarii intră în faţă… Nu este adevărat, este de-a dreptul imposibil…           Dumicatul i se opri în gât. Înghiţi cu greu.           — Dar ce ai de mâncare, că mi-e şi mie foame… Ia te uite ce bunătăţuri… Îţi iau o chifteluţă… ai scăpat ieftin, nici mie nu-mi place spanacul lui Popeye.           Nu se uită cine se oprise lângă el, fiindcă vocea îi fusese îndeajuns pentru a recunoaşte persoana. Privi doar mâna aceea plină de motorină şi ulei ars de motor care apucă una din chiftelele din sufertaş. Nu schiţă nici un fel de împotrivire, chiar dacă doar ce nu vomită.           — Dar e bună, deşi e mai mult cu pâine şi cartofi – zise Ştangă, mecanicul auto la care-şi reparase până acum vechea „Dacie”.           — Tu cu ce treburi pe-aici?