Dusan Baiski prozator, jurnalist, poet, traducător, dramaturg român

Naimit. Lacheu. Agent           1. În acea zi inundata de un soare parând atotputernic, principiul răului, indiferent la aceasta provocare azvârlita de bucuria de a trai ori tocmai întărâtat de ea, îşi făcea jocul sau sumbru, doldora de calcule şi de întortochieri ingenioase. Forţele malefice aleseseră, în 20 iunie 1949, ca loc de acţiune, beciurile Securităţii din capitala României şi birourile de deasupra, iar ca personificare, trupul cu alura lombroziana (asimetric, încovoiat, frunte îngusta, mâini neverosimil de lungi), purtând marca lui Seth, străvechiul sau patron egipţian, adică botul de iepure (sa ne amintim şi de ucigaşul din Baltagul, Calistrat – frumuşelul!           — Bogza), deci se opriseră în alegerea întrupării lor asupra generalului Nikolski, şeful anchetelor. În faţa lui stătea tot un marxist, un fost agent sovietic, ca şi el, pe care asasinul cu privire saşie îl transformase în prada, chinuindu-l cu dexteritate şi cu vădită placere.           2. Noapte de duminica spre luni. Citesc, fara sa ma pot opri, Vsio teciot a lui Vasili Grossman. În general, lucruri ştiute, dar cu un accent nou. Deci în lagărele speciale sovietice nu erau închişi cei ce luptaseră împotriva statului, ci aceia care, mai mult sau mai puţin, ar fi putut s-o facă. (Pe liceanul arestat pentru o infracţiune reala, de a fi lipit manifeste antistatale, veneau să-l vadă, ca pe un animal ciudat, zeci de lucrători ai serviciilor de securitate.) Prezumţia de vinovaţie e suficienta pentru condamnare, va zice peste câţiva ani şi ucenicul Nikolski. E clar, voi rata prilejul de a ma prezenta fresh la slujba. Un demon ma mâna mai departe şi dau de ordinul lui Stalin de a omorî prin foamete ţărani din Ucraina, de platformele trase de cai grei, adunând morţii de peste noapte, de pruncii încă palpitând, azvârliţi în gropile de gunoi, în timp ce marele scriitor al revoluţiei („Omul – ce mândru suna acest cuvânt”) scria cu inocenţa într-un ziar moscovit despre nevoia jucăriilor educative pentru copii. Aud primul tramvai, vad, prin draperie, cum creşte lumina („nu plânge, citeşte 'nainte”), nu ma pot descleşta din vehemenţa incredibila a discursului defunctului scriitor indexat drept rusofob: „Vândut… Lacheu. Lingău. Naimit. Agent, Iuda cumpărat cu 30 de arginţi – cu asemenea vorbe îşi trata deseori Lenin potrivnicii”. „În disputa, Lenin nu urmarea adevărul, ci victoria”. „Intoleranţa leninista, dispreţul faţa de libertate, (…) brutalitatea în raporturile cu cei de alta părere şi capacitatea de a şterge de pe faţa pământului, fara sa clipească, nu doar oraşe, ci judeţe, raioane, gubernii întregi care îi contestau adevărurile ortodoxale…” E ora şapte. Tâmpla îmi bate cadenţa diatribei antileniniste. Deschid aparatul de radio. De la Moscova se anunţa ca Gorbaciov a fost înlăturat de la putere.           3. Într-o apariţie televizata, Nikolski a negat orice implicare în „reeducarea” de la Piteşti. Între timp, puciul din U. R. S. S. a eşuat. Ştiau ce ştiau locuitorii capitalei sovietice, posesori ai unei revigorate memorii istorice, când, cu prodigioasa râvna, s-au apucat sa dărâme statuia lui Dzerjinski, părinte al Cekai, la rândul ei mama K. G. B.-ului şi bunica vitrega a Securităţii; încă din 1917, venerabilul tătuc punea pe hârtie: „Comuniştii trebuie sa fie pregătiţi sa folosească la nevoie tot felul de şiretlicuri, planuri şi stratageme ilegale, sa nege şi sa ascundă adevărul. Politica comunista vizează în mod concret învrăjbirea în rândurile inamicilor/… /, nu pentru a le îndrepta greşelile, ci pentru a-i distruge”. (J. Barron, K. G. B., apud H. P. Cathala, Epoca dezinformării).           Arătania leporina, importata din ţara N. K. V. D.-ului victorios asupra propriului popor, a avut grija să-şi şteargă urmele, sa puna doar prin intermediari mâna pe bâta.           4. Pornind în căutarea lui Nikolski, dai de alţi torţionari: Chirion cel ghebos, ofiţer politic la Peninsula, comandanţii Crăciun (Aiud), Moiş (Timişoara), Goiciu (Gherla); cei doi adjuncţi ai lui Ţurcanu, mari reeducaţi, brigadierul Coriolan Gherman (a lucrat până nu demult la O. J. T. Cluj, relaţii externe) şi pontatorul Livinski de la Canal – aceştia l-au chinuit noapte de noapte pe doctorul Simionescu, obligându-l „sa iasă la sârme” şi să-şi încaseze glonţul izbăvitor.           S-au nimerit printre gardieni şi oameni de treaba. Moş Dumitrache de la Târgşor a făcut sa pătrundă un Nou Testament printre deţinuţi, Alexa, poreclit „omul lui Dumnezeu”, cauta să-i apere pe cei închişi de virulenţa zvonurilor răspândite de conducerea de la Aiud; în cele din urma a fost el însuşi condamnat, aşa ca astăzi osemnitele-i zac în cimitirul închisorii.           Un caz aparte – chinuit de viziuni infernale, Kling, şeful Securităţii din Lugoj, a înnebunit şi şi-a curmat viaţa. A avut parte de o fiica beţiva şi cleptomana.           5. Prima semnalare: dl. N. A. din Lugoj l-a zărit pe Nikolski la Lugoj, în uniforma de general sovietic, spre sfârşitul lui 1944. A rămas circa trei săptămâni. Familiile Koliev şi Şostakov i-au stat mai mult prin preajma, aşa ca ar putea depune marturii interesante.           5b. Nu, dl. V. Z. nu l-a văzut niciodată, însa duhul sau autoritar plutea asupra Aiudului, păzitori şi încarceraţi îi pomeneau numele cu aceeaşi frecvenţa. Se ştia ca orice sachimbare în viaţa de închisoare (o înrăutăţire a regimului sau o abia perceptibila îmbunătăţire) nu se poate face decât cu consimţământul lui Nikolski şi al şlehtei lui. De aceea circula vorba ca nici musca nu zboară pe acolo fara ştirea sa.

Săptămâna Paştelui.           Întâi apăruseră cei din strada Vale. În centrul Bocnei se întâlniră cu cei de pe Moraviţa, semn că sentimentul de frustrare era general: Gâscarul îi păcălise. Manu, de curând expulzat din Italia, îndrăznise să compare dependenţa lor de vizitele Gâscarului cu dependenţa de haşiş, drept pentru care fu crunt bătut de către chiar prietenii lui, în faţa birtului rece şi de obicei gol al Perceptorului. Ceea ce trăiseră cu toţii nu putea fi comparat cu nimic.           Orologiul bisericii tocmai bătuse de douăsprezece ori când o luară cu toţii pe strada Ilovăţ. Unii purtau caschete de miner cu luminile aprinse. Alţii îşi luaseră chiar şi lămpaşele, ceea ce dovedea în mod evident faptul că erau hotărâţi de lucruri mari. Inclusiv să scotocească prin măruntaiele dealurilor din jurul satului, prin galeriile părăsite, căpăcite cu beton, însă accesibile prin zecile de coşuri de aerisire ascunse prin păduri. Pe Ilovăţ, de cum ajungeau în dreptul unei case, li se alăturau mereu alţii şi alţii. Înaintau relativ greu, orbiţi şi înecaţi de valurile de fulgi de zăpadă aduse de vânt, ce le intrau în ochi şi-n nări. Nu se auzeau decât paşii, aidoma unui cor absurd, lătratul câinilor prin curţi, şuieratul furtunii şi acel ţipăt inconfundabil, penetrant, de gâscă speriată. Ca o chemare în neant.           Când ajunseră la Cruce, o cruce de marmoră albă, ridicată la marginea satului, în cinstea eroilor din primul război mondial, femeile şi copiii rămaseră pe loc. Nu pentru că se termina asfaltul şi începea urcuşul, ci pentru că nu mai simţeau siguranţa ce le-o dăduseră până aici casele de pe-o parte şi alta a drumului. De la capătul localităţi începeau pădurile. Iar ţipătul acela repetat, ce le sfredelea timpanele, le stârnea acuma teama, o teamă pe care nu şi-o putea explica nimeni. După vreo cincizeci de metri, treimea ce mai rămăsese, adică bărbaţii, fu părăsită pe rând de mai mult de treizeci de oameni, majoritatea bătrâni şi incapabili de-o asemenea incursiune în munţi. Şi împreună cu bătrânii, şi preotul. Cu ceilalţi, cu temerarii, rămaseră primarul şi şeful de post.           *           Totul începuse cu cincizeci şi două de săptămâni în urmă. Sâmbăta de dinainte vântul bătuse cu furie dinspre sud. Iar a doua zi dimineaţa, duminică, se pornise o furtună de zăpadă cum nu mai pomeniseră nici cei mai bătrâni din Bocna. O zăpadă aidoma celei de astăzi. Ninsese aproape orizontal. Speriaţi de zăpadă, cei ce-şi aveau aici case de vacanţă părăsiră satul în grabă. În afară de localnici nu mai rămăseserău decât doi venetici: Mario, fost militar de profesie, disponibilizat, care se retrăsese la casa lui de la Bocna cu un calculator, un laptop, vreo mie de filme pirat şi muzică pe compact-discuri, şi Simona, iubita lui. Se simţeau aici bine amândoi şi furtuna de zăpadă nu era pentru ei decât un motiv în plus de a sta în casă, la căldura şemineului.           Dacă ar fi putut cineva atunci să privească satul de undeva sus, atunci ar fi văzut un sat absolut pustiu. Pe străzile şerpuinde printre dealuri, ţipenie. Chiar şi cele două birturi rămăseseră zăvorâte. Iar la slujba de dimineaţă de la biserică nu se dusese nici preotul. Oricum nu ar fi avut nici un sens: obişnuiţii săi spectatori ţineau cu dinţii de ultimii ani de viaţă, iar zăpada şi gheaţa de sub ea îi convinseseră să rămână pe la casele lor.           Mario şi Simona savurau împreună muzica de la calculator, fără să ia în seamă viforul de-afară. Stăteau în pat, cu ţolul tras până la bărbie, cu ochii pierduţi în galbenul-pai al tavanului. Încercau să mai prelungească, măcar în gând, dulceaţa clipelor de iubire abia consumate. Motanul Coco adormise pe fotoliul lui. Şi, deodată, un ţipăt ca de gâscă speriată. Animalul sări ca ars şi porni să miaune. Cei doi se priviră nedumeriţi.           — O gâscă, fir-aş… Murmură Mario şi, după ce mai trase un fum din pipa de care nu se despărţea decât atunci când dormea, se ridică şi se apropie de geam. Privi oarecum plictisit printre jaluzele din plastic alb. Nu se vede mai nimic, murmură. Se duse la şemineu şi aruncă un buştean în grămada mare de jăratec. Flăcările învăluiră instantaneu bucata de lemn. Inclusiv pacheţelul de hârtie, mai curând un ghemotoc, aruncat de Simona o clipă mai târziu.           Din nou, ţipătul. Apoi un gâgâit relativ liniştitor, de gâscă ce se linişteşte după o mare primejdie. Femeia se sculă din pat plictisită, cu bustul gol. Întârzie câteva clipe dinaintea lui Mario. Pur şi simplu întârzie câteva clipe în faţa lui. Apoi privi, la rândul său, printre jaluzelele chinezeşti.           — E cineva pe uliţă şi se uită fix la casa noastră!           — Exclamă şi se retrase mai mult mirată decât speriată.           — Cine ştie de ce se uită, o măsură Mario, uitându-se şi el pe geam. Nu trebuia să arunci şi guma aia-n foc, o să pută ca dracu'.           În stradă, silueta unui bărbat masiv, cu plete curgându-i peste umeri şi cu o pălărie cu boruri largi. Se auzi iar ţipătul gâştei. Abia atunci crezu Mario că deslujeşte o gâscă sub braţul străinului.           — Mă duc să văd ce-o fi vrând… Acuma şi-a găsit…           Motanul o tuli pe uşă printre picioarele lui, cu coada zburlită. Dacă ar fi fost atent, ar fi văzut că animalul fugise pe scările ce duceau la grădină şi nu, ca de obicei, spre gardul dinspre stradă. Descuie poarta. O deschise larg. În clipa aceea, străinul de pe uliţă îi întinse un obiect mic şi negru. Mario îl luă fără să întrebe nu ce anume este, era clar o dischetă, ci de ce, pentru ce… Până să se dezmeticească, străinul dispăru înghiţit de furtuna de zăpadă. Nu se mai auzi nici un fel de ţipăt sau gâgâit.           *      Drumul forestier era deja acoperit cu un strat gros de zăpadă. Ici-colo se mai zăreau muchiile vreunui pietroi de pe margine şi rădăcini de copaci suspendate peste marginea drumului. Cei vreo şaizeci de bărbaţi câţi mai rămăseseră din toată mulţimea ce se adunase adineaori în sat înaintau greoi, cu valurile zburătoare de zăpadă orbindu-i, intrându-le în ochi, în gură, în sân. Dacă le-ar fi putut vedea cineva ochii pe sub cozoroacele căştilor miniereşti ar fi văzut în ochii lor încrâncenarea. Înaintau aproape orbeşte, cu privirile la drumul anevoios, povârnit, ghicit mai mult după copaci de pe margine.

Întâi se deschise geamul de pe casa scărilor. Apoi apăru o scândură masivă şi geamul bucătăriei de la etajul trei se făcu ţăndări.           Doisprezece martie, zi cu soare, dezmorţeală generală, soare cu dinţi de lapte, vânt cu gripă. Ce se întâmpla în blocul vecin? Femei curioase în balcoane, bărbaţi discreţi după perdele, copii prin curte. Scândura înlătură ultimele cioburi din cadrul de lemn al ferestrei şi fu aşezată între casa scărilor şi bucătăria apartamentului de la etajul trei. Din apartament se auzea mai clar muzica aceea care acum părea sinistră şi bărbatul care se căţără pe scândură se opri, pentru moment şocat, deasupra abisului ce se deschidea lacom sub el, cu urechile ciulite, răstignit între cele două ferestre aşezate una faţă de cealaltă la nouăzeci de grade. Simţi un ciob sfâşiindu-i palma, încă un pas, nu îndrăzni să se uite în jos, prin curte ţipă un copil, el îşi schimbă centrul de greutate, după care ajunse în geamul bucătăriei, apoi în bucătărie. Mirosea înţepător a urină de pisică, se aplecă şi privi cercetător sub masă, sub scaune, uita mereu să schimbe furtunul de la butelia de aragaz, aici, în bucătărie, totul era în regulă, butelia devenise pentru el o obsesie, radioul se auzea şi mai puternic, făcu un pas, în baie lumina era aprinsă, nu se afla nimeni în baie, robinetele închise, robinetele deveniseră şi ele o obsesie, străbătu în fugă prima cameră, nimeni, privi pe balcon, nimeni, în ultima cameră, nimeni.           Se trânti oftând în roşul-putred al unui fotoliu. Altădată şi-ar fi cufundat faţa în palme, şi-ar fi trecut degetele-greblă prin păr, dar acum se mulţumi doar cu oftatul. Odată şi odată va trebui să accepte ideea că teama de uitare devenise acută. Nu ştia ce să mai creadă despre cele întâmplate, despre sine însuşi. Uneori avea impresia că nu el era supus primejdiei de uitare, el plutea pe undeva pe sus şi privea ironic spre celălalt, spre pământeanul supus păcatelor, spre cel ce se căuta mereu prin buzunare după chei ori după buletinul de identitate. Totul se întâmpla ca şi cum peste memorie începuse să se aştearnă cu încetinitorul praful amneziei şi, ori de câte ori programa câte un replay pentru a studia un stop-cadru, constata că nu putea pătrunde nicidecum dincolo de imagini, în mecanismul propriu-zis al uitării. Era convins că totul exista undeva în subconştient, bine sedimentat, memoria nu se ştergea ca o bandă magnetică pentru a face loc altor informaţii, lipsea probabil puterea aceea de selectare, de concentrare a atenţiei şi de aducere în prim-plan şi la momentul oportun a informaţiei necesare.           Şi deodată, parcă anume pentru a-l contrazice, gânduri vechi, de care de atâtea ori încercase să se lepede, ţâşniră brusc. Pentru ce spărsese geamul de la bucătărie? Se pare că degeaba. Atâta rău să fie, îşi spuse. Deşi ştia că răul era cu mult mai mare decât un geam spart. Toată purtarea Aidei a fost, prin urmare, un joc. Redevenise gelos? Îi părea rău că nu se întâmplase ceea ce el fusese aproape convins că s-a întâmplat? Şi ce-or să spună vecinii despre geamul spart? Nu se arătase niciunul în hol, dar îi ştia postaţi în spatele uşilor-tranşee, privind prin vizoarele-periscop cu o curiozitate nici măcar pe un sfert satisfăcută. Poate făcuse bine că nu sunase la niciunul. Sigur făcuse bine. Intenţionase la un moment dat să dea telefon după salvare, însă se răzgândise în ultima clipă. Întâi să fie sigur că Aida… Reluând firul întâmplărilor, descoperea mereu că se purtase copilăreşte. Croitorul trebuia să măsoare de mai multe ori până să taie o singură dată. Pe dracu, era vorba de sentimente, nu de croitorie, ori de analiză matematică, şi dacă acţionase sub logica primelor impulsuri o făcuse pentru că era om şi orice om, pe lună să fi fost, putea greşi. Da, dar nici chiar aşa. În această clipă îi venea parcă mai uşor să se autoacuze. Era vorba oare de acea detaşare prea puţin necesară fiindcă totul se consumase?           „. Cotele apelor Dunării în ziua de doisprezece martie…” Sări în picioare. Îşi amintise că încă din geamul bucătăriei auzise muzică în apartament. Se îndreptă spre baie, verifică dacă robinetele erau închise. Îl deschise pe cel de apă rece. „S-o fi stricat”, îşi spuse puţin dezorientat, „când oi fi pornit radioul?”, se strecură înspre bucătărie şi acolo constată că robinetul din baie nu era defect, dar nu curgea apa rece. Scotoci prin jur şi găsi până la urmă câţiva stropi cu un gust pronunţat de clor într-o cană de ceai fără toartă. „De ce m-oi fi sculat din fotoliu?”, se întrebă şi se întoarse în cameră, nemulţumit de sine, de lipsa apei, de sloiurile de pe Dunăre, pe drum căută o explicaţie plauzibilă pentru nu mai ştia ce şi se aruncă pe pat, convins că de acolo se sculase mai înainte.           Pe ce motive îl acuzase Aida că fusese incorect faţă de ea? Că stătuse de vorbă cu Cleo? Vorbise doar întotdeauna şi de toate, fără vreo preferinţă anume. Nu putea vegeta timp de opt ore în pielea mutului, iar Aida ştia de la bun început că el lucrează numai printre femei. De ce trebuia să fie absurdă? Şi totuşi Aida intuise (ah, ingrată atitudine feminină!) că avea unele sentimente speciale rezervate lui Cleo, dar de ce nu voia să accepte ideea că poţi privi o femeie mulţumindu-te cu plăcerea ce ţi-o creează vederea unui corp armonios, un păr bogat sau nişte ochi adânc-albaştri? S-ar fi mulţumit cu o iubire platonică? De ce nu? Minţea. Pe cine voia să mintă? Că doar era singur în cameră. Singur cu sine însuşi.           Îşi aminti de agenda în care nota tot ceea ce nu trebuia să uite, însă nu-şi amintea pe unde o pusese. Oricum, era sigur că astăzi, dacă era marţi, trebuia să alerge cu dobermanul şefului cei cincisprezece kilometri, iar mâine sora lui avea program de videotecă şi trebuia să-i dădăcească gemenii, să se lase călărit şi să facă aport cu bătătorul de covoare. Deci două zile în care devenea pentru Aida ca şi inexistent.

Simţi întâi uşoare furnicături la nivelul pielii, apoi, pentru câteva clipe, vederea i se întunecă, ochii i se umplură cu sute de puncte colorate, urechile i se înfundară, vocile din jurul său se estompară, îndepărtându-se, pierzându-se în neant, iar pământul îi fugi brusc de sub picioare. Înghiţi cu greu nodul ce i se născuse în gâtlej, silindu-se să se controleze, să-şi revină. Încet-încet, nervul optic începu să lucreze, să perceapă, Eleazar văzu din nou contururile obiectelor din jur, siluetele întunecate ale doctorilor şi asistentelor. Reîntâlni privirile reci ale celor din spatele său, ale celor ce-şi aşteptau rândul la tratament. Cu dreapta apăsând plasturele aplicat pe braţul mâinii stângi, ieşi în hol şi traversă tăcut sala pustie. Încă mai simţea în creier ameţeala aceea insuportabilă şi o moliciune ce voia parcă să-i reteze picioarele, să-l facă să se prăbuşească la pământ ca o cârpă udă.           La primul colţ coti la dreapta, privi discret în jur şi, nevăzând pe nimeni, dezlipi dintr-o singură mişcare plasturele de pe braţ şi-l aruncă într-un coş de gunoi. În locul unde fusese acesta aplicat, rămăsese o pată roşie-vineţie. Eleazar zâmbi şi iuţi pasul. Bucuria însă îi fu scurtă. Foarte scurtă. Doar atât cât durase şi zâmbetul. O clipă doar. Poate chiar o secundă. Muşchii feţei i se contractară şi cu greu reuşi să-şi stăpânească maxilarele. Dinaintea sa, răsărit de cine ştie unde, înţepenit în clasica poziţie a celor puternici şi siguri pe sine, cu picioarele uşor îndepărtate, cu mâinile ascunse, ţinând probabil bastonul de cauciuc, un poliţist uşor trecut în vârsta a doua. Eleazar se strânse, se făcu mai mic decât era. Trecu în partea dreaptă a coridorului, aproape să atingă zidul, cu gândul să se strecoare pe lângă omul de ordine, fără nici o problemă.           — Eleazar? Frakson Eleazar?           Poliţaiul nu-l privea. Aştepta răspunsul. Oprit, Eleazar dădu din cap şi îngăimă un „da” abia auzit. Celălalt se întoarse înspre el.           — Da, sunt Eleazar, întări primul, crispat, cu nervii încordaţi de ură şi de frică în acelaşi timp.           Pentru moment, îndrăzni să-i înfrunte privirea ce-l învăluise dintr-o dată, aşteptând să vadă ce vrea. Era în atitudinea lui ceva sfidător, o sfidare nu îndeajuns mascată pentru a nu-şi atrage asupră-i vreo lovitură în plină figură, doar aşa, amical, ca să nu se mai hlizească.           Ochii poliţaiului, cu irisul aproape cât pupila, mici, ciudat de mici pentru cineva care nu trăia decât în lumea aceasta subpământeană, ascunsă de razele unui soare prea violent, îl măsurară din cap până-n picioare. Avea pe chip un surâs la fel de ciudat ca şi ochii săi, un surâs ce aducea mai degrabă a rânjet cabalin.           „Poate doar mi se pare, gândi Eleazar, poate acest om este un om bun, ce nu e în stare să lovească pe cineva, să omoare pe cineva.”           — Diseară la ora opt să fii la crematoriu, ai înţeles?           — Am înţeles, răspunse el mecanic, deşi ar fi vrut să-l întrebe de ce.           Poliţaiul, cu mâinile la spate, ţinând într-adevăr un baston, porni agale, cu sentimentul datoriei împlinite. Fără a-l mai învrednici măcar cu o privire. De parcă nici nu exista. Ori era un simplu obiect, executant de ordine primite de la n-are importanţă cine.           Adus de spate, aproape cocoşat sub povara neputinţei sale, Eleazar o luă încet din loc, bolborosind ceva ininteligibil, căutând în sine puterea care-i lipsea, gândurile care să-i dea curaj să se răzvrătească. Apoi, după câţiva metri, devenind sau redevenind înţelept, revenind la starea ce-i permisese până acuma să supravieţuiască fără necazuri mari, îşi dădu seama că era de fapt mulţumit pentru că incidentul trecuse pe lângă el fără să-l absoarbă, fără să-l înghită. Se întoarse chiar, spre a se convinge că omul în uniformă se îndepărtase, că nu-l va opri din nou pentru a-l lovi pentru un pretext oarecare, pentru a-l înjura sau, în cel mai rău caz, pentru a-i pune cătuşele la mâini, aşa, nevinovat, şi a-l duce într-un loc din care ieşire nu există.           Uneori Eleazar se simţea ca un gunoi, nedemn să trăiască, bun să fie aruncat în gura hulpavă a crematoriului, unde să ardă, să nu rămână din el decât un degetar de cenuşă, iar sufletul să iasă laolaltă cu fumul, pe coş, afară, acolo, în atmosfera aceea aducătoare de moarte. Să fie veşnic chinuit de razele ucigaşe ale soarelui, să fie veşnic zburătăcit de vânturi puternice, în frigul fără sfârşit, în aerul plin de microbi, în duhoarea bălţilor şi a mlaştinilor în care colcăiau vietăţi iradiate, scârboase.           Păşea mulţumit prin coridorul acela aseptic, curat, ce-i inspira siguranţă, cu toate că fiecare mişcare îi era controlată, supravegheată, era convis de asta, cu toate că atâta timp cât nu se răzvrătea securitatea fizică îi era garantată. Nu aveau atâta importanţă jignirile, injectările, programele speciale de la televiziune, unde li se prezentau întotdeauna imagini a ceea ce îi aştepta sus, dincolo de scuturile de beton, nici faptul că se scârbise de multe şi doar statul, seara, cu ochii holbaţi la ecranul monitorului, la filmele de pe videocasete, îi menţineau tonusul la linia de plutire, îl împiedicau să nu-şi ia lumea în cap, să urle, să-şi dea cu ţeasta de pereţi, să fugă undeva, acolo, „sus”, în lumea aceea ucigătoare. Era uneori sătul de această siguranţă trâmbiţată peste tot, de zidurile frumos colorate, de plasturii antianxioşi lipiţi de braţ în fiecare joi. Bad, poate doar Bad, cu poveştile lui, cu neghiobiile lui minunate, copilăreşti, chiar idioate uneori, el ce îl mai împiedica să facă ceva urât. Şi întotdeauna când aluneca pe neaşteptate în vreo pasă proastă, îl chema pe Bad, să trăncănească împreună, să dezbată probleme mărunte, nimicuri, fleacuri cotidiene, să caute vreun ţel ce făcea să merite să trăiască în continuare.

Alaiul de câini traversa strada în marş forţat. O „Dacia” apărută brusc de după colţ frână cu disperare, lăsând în urmă două dungi negre. Speriată, mireasa îşi întoarse pentru o clipă capul şi se refugie cu tot cu alai sub un „Moskvich” parcat pe trotuar. „La naiba!” – îşi zise Otto în gând, privind plictisit la câinii ce se pierdeau după colţ. Nu pricepuse niciodată de ce aceştia, atunci când aleargau, o făceau dând impresia că aleargă în lateral, aidoma unor câini handicapaţi.           Otto căscă. Se întinse şi lovi din greşeală claxonul. Cel din „Dacia” cea nouă din faţă puse ziarul pe bancheta de alături, iar pe ziar, ochelarii. După care privi în oglinda retrovizoare. Văzu un tip cu ochelari, pe Otto, cu părul de-un blond spălăcit, care se holba la el. Se uită repede în faţă, mai mult din instinct, nu cumva, pe neobservate, coloana de maşini înaintase mai aproape de benzinărie, însă totul era la fel de încremenit ca în urmă cu o zi. Şi-atunci de ce-o fi claxonat, nenorocitul, ce anume nu-i convenea? Aşteptă să claxoneze din nou, iritat că individul părea că nici nu clipeşte, stând în aceeaşi poziţie nu de acum câteva clipe, ci de acum cinci-şase ore. Parcă sesiză pe faţa celuilalt un zâmbet. Drept pentru care îşi roti privirea, sperând în adâncul sufletului să găsească acolo răspunsul şi la claxonat şi la zâmbetul enigmatic al tipului cu „Trabant” din spate. Dădu cu ochii de „Moskvich” şi de haita de câini ce tocmai ieşea de sub maşină. Cu toată încrâncenarea şi pornirea de mai înainte, Petre nu se putu abţine să nu zâmbească. În frunte, o căţea neagră, lăţoasă, cu ţâţele atârnând, care era îndeaproape urmată de vreo şapte-opt maidanezi de toate mărimile şi culorile, cu limbile scoase şi ochii bulbucaţi.           Claxonă scurt, în semn că se prinsese de jocul celui din „Trabant”. Aşteptă câteva momente, numai că nu primi nici un fel de răspuns. Mai apăsă o dată butonul de plastic, uşor, chiar prea uşor, astfel că nu auzi nici el aproape nimic.           Otto coborî fără să-i acorde vreo atenţie. După care deschise portbagajul „Trabantului”, de unde luă o lădiţă din lemn, băiţuită, lăcuită, o aşeză cu grijă pe bordura din dreapta a şoselei şi o deschise. Scoase întâi din ea un trepied metalic, pe care-l înfipse în iarbă, apoi o spirtieră pe care imediat o şi aprinse, iar în cele din urmă un ceaun de două porţii, în care turnă conţinutul unui sufertaş. Un timp, Petre urmări intrigat mişcările celuilalt, însă când văzu cum Otto îşi pune cu polonicul într-o farfurie de aluminiu tip cantină ceva lichid, aburind, din ceaun, se aşează pe un scăunel cu trei picioare, lângă „Trabant”, şi începe să înfulece cu poftă, i se făcu deodată dată foame. Fără să-şi dea seama, deschise portiera şi se dădu jos. Abia în aerul răcoros de aprilie sesiză că foamea fusese cea care-l împinsese la o asemenea acţiune. Mormăi îmbufnat, supărat pe sine însuşi. Urcă înapoi, nu înainte de a face câteva mişcări pentru a-şi dezmorţi, chipurile, mădularele. Luă ziarul de pe bancheta de alături. Pentru a treia oară în ziua respectivă, parcurse absent rubrica de ştiri. Auzi cum îi chiorăie maţele. Strânse din dinţi. Privirea i se ridică singură la oglinda retrovizoare de pe parbriz. Celălalt continua să mănânce cu poftă.           O lovitură surdă în tăblăria „Daciei” îl făcu să tresară. Era Iasmina, fiică-sa mai mică. Nu reacţionă imediat. Abia când fetiţa mai bătu o dată şi ridică un sufertaş până în dreptul ochilor lui, reuşi să se dezmeticească. Deschise portiera, coborî precipitat, aproape că smulse recipientul din mâna micuţei, o sărută pe frunte şi o împinse uşor din spate.           — Acum fugi acasă, că e frig!           — Dar aş mai sta aici, cu tine – se smiorcăi ea, dar chipul aspru al tatălui o convinse că era mai bine să plece… Mi-e frică de câini – adăugă îndepărtându-se.           Petre scoase din portbagaj o măsuţă de weekend şi două scaune pliante. Puse apoi sufertaşul pe masă. Se aşeză pe unul din scaune, astfel încât să stea cu faţa la Otto.           — Poftiţi la masă, şefu!           — Zise satisfăcut.           Otto îl măsură nedumerit.           — Mulţumesc, dar aproape că am terminat – îi răspunse, zdrăngănind cu lingura prin blidul metalic după ceea ce mai rămăsese din ciorba de fasole cu costiţă.           Petre nu mai zise nimic. Îndepărtă capacul sufertaşului, să vadă ce este înăuntru. Apoi la „Dacia” lui cea nouă. În sufertaş, câţiva cartofi fierţi, două-trei linguri de spanac şi două chiftele. Înghiţi în sec. Asta mâncase şi ieri. Acum ar fi preferat chiar şi un sandviş cu untură de porc, sare şi boia de ardei. Dinspre ceaunul celuilalt continua să vină mirosul ademenitor de fasole cu afumături. Scoase din buzunarul de la pantaloni un briceag multifuncţional, îi desfăcu furculiţa minusculă şi o înfipse cu ciudă într-unul din cartofi.           — Salut, Petrică! Şi tu pe-aici?! Nu-mi vine să cred că domnul director stă la rând la benzină când toţi şperţarii intră în faţă… Nu este adevărat, este de-a dreptul imposibil…           Dumicatul i se opri în gât. Înghiţi cu greu.           — Dar ce ai de mâncare, că mi-e şi mie foame… Ia te uite ce bunătăţuri… Îţi iau o chifteluţă… ai scăpat ieftin, nici mie nu-mi place spanacul lui Popeye.           Nu se uită cine se oprise lângă el, fiindcă vocea îi fusese îndeajuns pentru a recunoaşte persoana. Privi doar mâna aceea plină de motorină şi ulei ars de motor care apucă una din chiftelele din sufertaş. Nu schiţă nici un fel de împotrivire, chiar dacă doar ce nu vomită.           — Dar e bună, deşi e mai mult cu pâine şi cartofi – zise Ştangă, mecanicul auto la care-şi reparase până acum vechea „Dacie”.           — Tu cu ce treburi pe-aici?