Alex Mihai Stoenescu

Înainte să-şi dea mult aşteptatul sfârşit – că nu mai scăpăm de putoarea lui ameţitoare —, după o viaţă de câine şi o rugă îndârjită, scremută şi niciodată întreagă, prepozitul Giancarlo Vitellini, de la abaţia noastră Fossanuova din provincia Latina, a hotărât să Ni se confeseze. Acest trăitor nemeritat printer cucernici, sub numele de Fra Ruggiero di Castradivaria, a scris pe un pergament din piele de viţel lombard, pe care fusese cândva mâzgălit un vers eretic al evreului Maimon – pergament răzuit mai apoi cu acid, spălat şi sfinţit cum se cuvine —, Următoarea blasfemie: „Afirm că m-am născut şi am trăit în cea mai sinceră dragoste pentru Dumnezeu, cu o inocentă a trupului şi o dăruire sufletească adevărate, aşa cum numai sfinţii au, fapt pentru care consider sanctificarea lui Tommaso d'Aquino pe deplin justificată, elogiile asupra operei sale total întemeiate, iar concluziile teologilor, că el a salvat Biserica într-un moment greu, nu prea departe de adevăr, desi eu personal nu l-aş putea numi decât un speculant genial, însă toată această recunoaştere încărcată de remuşcări amare nu m-a împiedicat să caut mereu Un răspuns la o întrebare care mi-a răscolit întreagă păcătoasa mea viaţă şi pe care o las aici cu limbă de moarte:           Dacă Isus Christos este începutul lumii noastre, şi nu există alt chip de a vieţui decât în credinţa Lui – care rămâne cea dreaptă —, cum se face că Voinţa Divină l-a dat pe Aristotel şi l-a răbdat să trăiască şi să dea lumii speranţa că se poate trăi şi fără Dumnezeu?           La fel cum mâinile mele îngheţate de frigul necunoaşterii pot deschide totuşi oricând un tratat de Istorie sau Artă pentru a înţelege bogăţia Universului pământesc, aşa cum l-au străbătut oamenii până la Anul Zero, tot astfel ochii mei încercănaţi de suferinţa micimii pot vedea ce dezordine stilistică a domnit până să vină El pentru A aduce Marea Ordine a credinţei, menită să mântuiască această lume, îndemnând la dragoste, nesuferirea răului, milostivenie, tămăduire, edificiu, fraternitate şi egalitate.           Şi, mai apoi, de ce universitarii îl numesc doctor ^ „' angelicus et universalis, iar poporul de jos care se ^           Revoltă astăzi îl invocă drept doctor communis, cerând în numele lui o lume mai bună şi mai dreaptă?”           În acest loc se observă că s-a rupt pana în mâna nepriceputului ăsta de Giancarlo Vitellini. Iar după aceste vorbe Deşuchiate şi vitregite de suflarea binefăcătoare a Sfântului Spirit, lipsesc oarece cuvinte pierdute, zice-se, în timpul Tremuriciului abatelui Lodovico Branca, omul nostru de la Fossanuova. Când a vărsat vinul sfinţit peste toatele, astfel că Pergamentul nu mai cuprindea decât ultimele cuvinte ale numitului prepozit. Care se scriu acum şi apoi se şterg: „. Atunci, de unde a apărut crima asta?”           BENEDETTO CAETANI Papă Bonifaciu v ni Nno Domini s 299           Ia f 8-fâj l Nobilitas morum magis Ornat qwm genitorum Nobleţea caracterului împodobeşte Mai mult decât nobleţea părinţilor „Aristotel este un premergător al Mântuitorului şi demonstraţia existentei lui Dumnezeu este cea dintâi datorie a oricărui Filosof, Tommaso, pentru că numai Cel Atotputernic, fiind Nemărginit şi fără început, posedă înţelegerea completă a Lucrurilor, în timp ce oamenii, fiule, nu sunt în stare să înţeleagă Tainele dumnezeirii decât prin ceea ce ne-a dăruit El mai preţios, Ca instrument al comunicării.” „Un telefon?” „Nu, fiule, nu.           Revelaţia Părintele Buono trecuse prea repede peste blasfemia mea.           A ridicat ochii încet şi trist, privind îngândurat tencuiala scobită De pârjolul ultimei secete, murii pătaţi de piatra vânătă a timpului, iar mai sus, balcoanele curbate de uscăciune şi streaşinile Zdrenţuite de vânturi. Se necăjea degeaba bătrânul, căci Evul Mediu încă nu decăzuse. Din acele ziduri fusese ridicat până Aproape de cer castelul nostru de la Roccasecca, după Deznodământul îngheţat al bătăliei cu sănii din pasul Bernina, Care se petrecuse în timpul procesului vesel de la Roma îndreptat împotriva cadavrului papei Formosus. Mentorul meu a Urmărit apoi cu pleoapele strânse iedera uscată de transparenta grea a firmamentului, cârceii agăţaţi încă în scândurile putrezite Din ferestre, ca nişte gheare năpârlite de pisică, muchiile Sfărâmate ale crenelurilor albite de penele porumbeilor sălbatici şi vârfurile pinaclurilor înfipte ca nişte sule în atmosfera stătută şi împuţită de gunoaie a Italiei. După asta, a coborât privirea Înceţoşată de lacrimi pe contraforţii desprinşi din zid la ultimul Cutremur răufăcător, cu epicentrul sub tronul de fildeş ai lui Federico von Hohenstaufen din Sicilia – când se clătinase Petrolul în străfunduri, fără ca noi să ştim —, sprijinind atunci Doar gurile de aer meridional căscate între ei şi pereţi, printre Ptozele prăfuite de păianjeni. Bătrânul a continuat apoi să-şi Plimbe ochii pe căruţa dezmembrată a lui moş Murillo – spaniolul cu sânge japonez —, între ale cărei hulube paiele începuseră Să facă iarăsi spice. şi mai cred că părintele Buono privea Anume închipuirea câmpiilor de sub Montecassino, despre care Eu am crezut întotdeauna – dar mai ales primăvara, când ieşea Untişorul – că sunt petice din blana unei vidre verzi, întinsă Chiar de Dumnezeu la soarele torid, usturător şi nemilos al Peninsulei.           Peste vârfurile castelului tocmai trecea un stol de ciori slabe, Despănate şi aproape oarbe, ca iarna. Iar pe deasupra lor se Rotea încet vulturul regal. Nu tipa, ci doar se găinăţa în capul Nostru, dând culoare unui peisaj monoton şi somnolent.           Lui Buono îi plăcuse evlavia şi destoinicia mea – pe care O numea în şoaptă pasiphanes arete —, încă din nefericitul an           1229, când tatăl meu asediase, cucerise şi jefuise turbat Mânăstirea, biciuise călugării cu un lant de fântână, iar pe abate Îl siluise în fata novicilor, umplându-i şi pe aceştia de pofte.           Se împlineau exact şapte secole de când Benedict di Nursia Îşi inventase ordinul său binecuvântat în acel lăcaş faimos, care De atunci avea să-şi piardă pentru totdeauna măreţia şi misterul între bucile însângerate ale abatelui.

În spatele fiecărei fraze din acest volum se află o investigaţie făcută pe durata mai multor ani. În acest timp am întâlnit, provocat la dialog sau înregistrat sub forma interviului, diferite personaje ale evenimentelor de la sfârşitul anului 1989 şi începutul anului 1990. Totodată, am studiat documente, am citit şi fişat cărţi, am răsfoit mii de pagini de ziar. Atât în cazul laşilor, al Timişoarei, cât şi al Bucureştilor am operat şi reconstituirea evenimentelor cu martori la faţa locului. Cu această ocazie au fost parcurse distanţele rezultate din mărturiile revoluţionare şi au fost cercetate locaţii şi fapte, acolo unde s-au petrecut. Am fotografiat sau filmat diferite ipostaze edilitare, urbanistice, umane. Peste tot m-am lovit de preponderenţa legendei. Problema unor concluzii oficiale va rămâne mult timp nerezolvată, din cauza interferenţei politice. Concluziile autorului au fost dificil de formulat la tot pasul, deoarece cantitatea de informaţie despre revoluţie difuzată în ultimii 15 ani este pe cât de mare pe atât de haotic prezentată public. Pentru a pune o anumită ordine în construcţia acestui volum am ales sintetizarea informaţiei în jurul a două criterii: evenimente decisive şi personalităţi determinante. Mă simt obligat să revin în acest loc asupra unui principiu al cercetării istoriografice prezentat în primul volum, pentru a înţelege felul în care a fost condusă investigaţia autorului şi este expusă analiza de faţă. Specialiştii în ştiinţa istoriografie a, precum şi criticii literari care s-au aplecat asupra primelor trei volume din au observat că atât metoda de analiză cât şi stilul lucrării urmăresc un model de cercetare compus din principii şi metode ale unor înaintaşi de valoare. Din păcate ei sunt foarte puţin cunoscuţi cititorilor români.           Principiile ideologice şi doctrinare de la care a pornit scrierea acestor volume se găsesc în opera ştiinţifică şi literară a marelui scriitor şi istoric francez Ernest Renan (1823-l892), autor al lucrărilor fundamentale l ’Avenir de la science şi l’Histoire des origines du christianisme, ambele întemeiate pe studii şi practici aprofundate de sociologie, istorie, arheologie şi lingvistică. Renan a fost un strălucit teoretician al naţionalismului luminat şi cel dintâi care a dat un sistem modern coerent şi logic de înţelegere a Vechiului şi Noului Testament. Ernest Renan a fost anatemizat de toate Bisericile, dar faptul că după mai bine de două secole Papa şi Patriarhul ortodox de la Constantinopol au ajuns la concluzia că opera lui Renan conţine mai multe adevăruri decât erori îl face pe autorul acestor rânduri să considere, păstrând proporţiile, că volumul de faţă este o moştenire ce va fi înţeleasă mai degrabă peste ani decât acum. „Oamenii cred că ceea ce rămâne după ei este numai Binele şi Adevărul – scria Renan în 1869 – că numai Binele şi Adevărul se capitalizează, în realitate, ceea ce rămâne după oameni este numai ceea ce serveşte unui ideal.” Dacă idealul cititorilor mei este libertatea, viaţa în democraţie şi într-o economie prosperă pe teritoriul întregit al României atunci şi volumul de faţă trebuie raportat la măsura în care slujeşte atingerea acestui ideal – o naţiune română civilizată care trăieşte în prosperitate, care nu-şi uită trecutul, dar îl judecă lucid. Scriu conştient că nu voi apuca acest moment.           În privinţa modului de abordare a unui astfel de subiect complex şi dificil cum este revoluţia „din decembrie 1989”, autorul consideră că metodologia de aplicare a logicii în cercetarea unui eveniment istoric este cel mai bine ilustrată de filosoful român Anton Dumitriu (1905-l992), care a fost şi cel mai important logician român, în operele sale Logica şi Culturi eleate şi culturi hera-cleitice (aceasta din urmă mult mai accesibilă) se găsesc explicaţii asupra felului în care poate fi atacat un subiect istoric cu ajutorul logicii, prin labirintul de documente, mărturii, informaţii publice sau reacţii culturale. De exemplu, Anton Dumitriu oferă peste timp un răspuns la haosul informaţional şi sentimental care domină opiniile despre revoluţie: „în logica obişnuită se dau premisele şi se caută apoi concluzia, în logica sau, mai bine zis, ilogica sentimentelor particulare”. Este ceea ce se întâmplă în presa română în fiecare decembrie, când se comemorează sau se sărbătoreşte revoluţia, iar ziarele, posturile de radio şi televiziune găzduiesc aceiaşi actori principali sau secundari ai evenimentelor, aceiaşi autori sau impostori, prezentându-şi fiecare versiunea sentimentală, subiectivă şi mereu deformată a întâmplărilor trăite. Cărţile despre revoluţie, cu excepţia volumelor de documente (care au şi ele limitele lor ştiinţifice), sunt de la un capăt la altul o pledoarie ilogică pentru o concluzie trasă dinainte: poporul român este autorul revoluţiei. Şi cu asta totul se termină. Toate celelalte teme pot fi uşor identificate de la primele rânduri ale unor articole sau cărţi despre revoluţie şi, aşa cum arăta Anton Dumitriu, sunt impuse prin premise artificiale sau particulare până la sfârşitul textului. Există cărţi despre revoluţie publicate în România a căror dominantă este isteria, aşa cum există cărţi despre revoluţie care ocolesc orice concluzie şi nu se ocupă decât cu o falsă filosofie despre omenire, Istorie, guverne mondiale şi destin pe suprafaţa a câtorva sute de pagini.

Roman foileton.           GENERIC.           Pe fondul unei melodii populare descompuse, prelucrate doar pe tema principală, în ton grav, apare din penumbră dagherotipul unui taran înstărit. Poartă cojoc şi opinci - Dincă Brătianu. Aparatul urmăreşte lent, pe rând, chipul marţial, mâna strânsă ferm pe chimirul lat, piciorul stâng împins înainte ca un semn al unei mari voinţe, opinca. Apropiind imaginea până la textura fotografiei, din împletitura opincii se desprind şi se conturează în aur elementele componente ale blazonului familiei Brătianu.           Aceeaşi temă muzicală, amplificată dramatic.           Seria portretelor în tondi.           Numele personajelor – numele actorilor.           EPISODUL PILOT.           Paris, 1856           La balul Primăriei Parisului, perechile de dansatori animau un salon luminat exuberant de candelabre din cristal. Se interpreta prin muzică şi joc o polcă abia compusă de un tânăr refugiat evreu, în mod ciudat, nimic din scena de petrecere tipic pariziană nu amintea de exod sau măcar de tristele păduri poloneze, în care cerbii mureau de urât, cu promoroacă pe coarne şi noroi verde pe copite. Totul era vesel. Sau aproape totul, dacă nu observai într-un colt cu oglinzi şi cu o măsuţă imperială scăpată de la revoluţie, un grup de tineri îmbrăcaţi modest, prin comparaţie cu strălucirea acelui bal, dar totuşi decent, curat şi cu bun gust. Erau cunoscuţi şi de aceea aerul lor de conspiratori nu atrăgea atenţia nimănui, căci nu se încheiase încă epoca naşterilor de naţiuni. Europa se trezise dintr-o dată mamă, după violul prelungit al Revoluţiei Franceze, urmat de cel al Terorii şi de cel al Revoluţiei din 1848. Acum, după ani întregi de greţuri, o apucau contracţiile când nimeni nu se aştepta şi dintr-o dată slobozea la viaţa o naţiune nouă. Chiar nimeni nu putea prevesti exact ce tară se va naşte şi câte vor mai ieşi în lume după această lungă lăuzie a bătrânei vaci continentale. C. A. Rosetti era scund de statură, adus putin de spate, dar vioi, jucându-şi ochii exoftal-mici cu aviditate peste salon. Scosese la intrare de pe brat banderola mare de doliu, după moartea celui din urmă copil, dar lăsase la vestă, pe sub haină, o mică panglică cenuşie. Fraţii stefan şi Nicolae Golescu erau ceva mai înalţi. Stefan purta un costum gris-fer, iar Nicolae era în uniformă de ofiţer, o uniformă care aducea vizibil cu cea franceză, dar avea şi elemente din echipamentul armatei ţariste. Alături, pe un scaun-fotoliu stătea Ion C. Brătianu. Îngândurat şi întunecat, românul care predase drapelul patriei sale Primăriei Parisului la Revoluţia din 1848 se înfăţişa ca un bărbat frumos, dar nefericit. Discuţia lor era întreruptă de câte ori trecea cineva prin apropiere şi se purta şoptit, pe un ton misterios.           ROSETTI: Măcar unul dintre noi să ajungă în tară. Ar putea intra deghizat pe la una din trecătorile Carpaţilor.           ST. GOLESCU: Politia îl va prinde imediat, dragă Rosetti. Ştii că ml se poate tine un secret la români. Va înfunda puşcăria.           ROSETTI: Nici asta n-ar fi rău. Acolo sunt toţi luptătorii noştri, îi va contacta şi îi va pregăti. Apoi, va găsi un mijloc să comunice afară.           NIC. GOLESCU: Dar afară nu e nimeni. Stefan are dreptate. Nu vom putea organiza mişcarea pornind din închisori. E absurd.           ROSETTI: Populaţia se va revolta când va afla că patrioţii sunt schingiuiţi în catacombe.           NIC. GOLESCU: Hai să fim serioşi!           ROSETTI: Vor cere eliberarea deţinuţilor. Noi vom împânzi ziarele Europei cu proteste.           ST. GOLESCU: O facem şi acum. Nu se uită nimeni pe ele. Europa vrea să vadă sânge. Ne trebuie un mort celebru.           NIC. GOLESCU: Un atentat. Seful politiei sau comandantul Gărzii.           Dialogul este întrerupt de gazdă, sotia primarului Parisului.           M-me METZ: Cum se face că cei mai frumoşi bărbaţi nu dansează? Doamnele sunt nerăbdătoare, domnule Golesco.           NIC. GOLESCU: Este un bal minunat, doamnă. Dar românii aşteaptă să se încălzească inimile femeilor. Atunci vom ataca.           M-me METZ: Oh! Românii nu se dezmint. Sper să nu aşteptaţi până luăm foc.           .           NIC. GOLESCU (galant): Vom stinge orice pârjol cu setea noastră de iubire, doamnă Metz.           Femeia râde cochet şi se îndepărtează.           NIC. GOLESCU: Frumoasa femeie!           ROSE1T1: Un atentat care nu scoate lumea pe străzi este o ştire de subsol. Noi avem nevoie de redeşteptarea Problemei Orientului.           NIC. GOLESCU: Dacă nu convingem loja masonică, nu se mişca nimic.           ROSETTI: Să provocăm noi criza, să redeschidem problema.           NIC. GOLESCU: Pentru asta ne trebuie mase, oameni în mişcare, ţărani.           ST. GOLESCU: N-au cap. Cine vrei să-i conducă?           BRĂTIANU: Eu.           În tot acest timp, Ion C. Brătianu a stat pe fotoliul de lângă ei, afişând o figură tristă, măcinată de gânduri. Acum se ridică.           BRĂTIANU: Fraţilor, mă frământ să vă spun de câteva zile şi nu reuşesc. Mai am câteva luni de trăit.           Prietenii rămân stupefiaţi o clipă. Se privesc şi nu înţeleg.           BRĂTIANU: Sunt pe moarte. Nu mai e nici o scăpare.           ROSETTI: Nu se poate.           BRĂTIANU: Am consultat pe doctorul Galhau. Plămânii sunt terminaţi. Trei-patru luni şi gata.           ST. GOLESCU (izbucnind într-un râs forţat): Tu glumeşti. E o păcăleală.           NIC. GOLESCU: Eu nu cred în doctori.           BRĂTIANU: Voi merge să mor în tară. Sultanul se va bucura şi îmi va da dreptul să intru.

CUPRINS:           CUVÂNTUL AUTORULUI/7 PREAMBUL/9           I. PROBLEMA EVREILOR ÎN ROMÂNIA Studiu cronologic/13           D. tnmiATUMUL SOVIETIC/56 m. RETRAGEREA ARMATEI ŞI ADMINISTRAŢIEI ROMÂNE/66 Culegerea de informaţii şi propaganda/69 Atitudine ostilă/79 Alte mărturii/90 Mărturia autorităţii supreme/114 O analiză contradictorie/116           IV. CAZUL DOROHOI/120 Faptele/123           Reacţia oficială în cazul Dorohoi/133 Agresiunile antievreieşti din Moldova/135           V. REBELIUNEA LEGIONARA/143           Bipolaritatea Antonescu - Mişcarea legionară/144 Crime împotriva evreilor/164           VI. MAI MULTE FELURI DE EVREI/177 Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor din România nr. 2 650/8 august 1940/189           Emigrarea în Palestina/197 Mentalităţi/205           VII. MASACRUL DE LA IAŞI -„TRENURILE MORŢII"/219 înţelegerea militară româno-germană/220 Evenimentele de la Iaşi din 25-30 iunie 1941/229 Desfăşurarea evenimentelor/243 „Trenurile morfii"/274           VID. SOARTA LOCUITORILOR DIN TERITORIILE ELIBERATE/281 CazulChişinău/313           K. CAZUL ODESSA/340           Câteva consideraţii militare/342           Evenimentele de la Odessa, 16-23 octombrie 1941/347           Cine au fost cei executaţi/373           Baza legală a represaliilor şi comentarii asupra legislaţiei internaţionale/380 Cazul Dalnic/401 Considerente asupra procesului/404 Varianta oficială sovietică/406 Soarta evreilor de la Odessa/422 O posibilă reconstituire/445 X, UN POSIBIL PORTRET AL MAREŞALULUI ANTONESCU/449           Eroism şi orgolii/450           Cariera militară/455           Cazul medical/470           Schife de portret contemporane/485           Antonescu şi evreii/491                 CUVÂNTUL AUTORULUI.           Numai ideea că aş putea scrie o carte cu un astfel de subiect mi-a alertat câţiva prieteni şi i-a pus pe aljii într-o postură dubitativă: Ce urmăreşte? Pentru că, într-un mediu cu istorie viciată, exploatată propagandistic între postura eroico-mitică şi naţionalismul de ultimă oră, a scrie despre evrei poate însemna crearea unei platforme politice sprijinite de aceştia, o înregimentare în rândul forfelor sănătoase ale naţiunii - adică a deveni un „bun român" - o distrugere a oricărei cariere în orice domeniu sau pur şi simplu o nebunie.           Motivaţia mea este departe de orice astfel de calcule şi teorii. Refuz isteria zonelor obscure. Am pornit să cercetez arhivele -şi, vai.', ce oprelişti stupide am întâmpinat - din convingerea că avem o „problemă" şi că ea constă de fapt în imaginea falsă pe care o alimentăm despre conţinutul ei. Am mai constatat că vechile acuze aduse evreilor au fost reluate în forme primitive la o jumătate de secol după evenimentul tragic al războiului, ca şi cum întârzierea noastră economică ar fi doar expresia unei încremeniri într-o istorie care curge doar prin vecinătatea poporului român. Acestor atacuri h' se răspunde cu la fel de vechi şabloane ale propagandei sovietice.           Am curajul să afirm că subiectul tine astăzi în esenţă doar de istorie şi că este exploatat numai de cei care au interesul să trăiască din cadavrul unei propagande păguboase. Pe de o parte sunt acei extremişti români care caută iar un vinovat, un complice sau un planificator misterios al situaţiei critice pe care o străbatem, iar pe de altă parte sunt extremiştii evrei care profită de remanenta propagandei sovietice în istoriografia română pentru a acoperi cu un strat de frivolitate fenomenul aderenţei la comunism a unei părţi importante din comunitatea evreiască şi a impune o imagine de participantă la Holocaust din partea României. Acuzaţiilor că evreii au omorât, că au distrus şi au ocupat ţara li se răspunde că armata, eventual Antonescu şi românii au omorât, au distrus şi au exterminat. România a fost un caz particular în Europa şi mai toate fenomenele legate de conflictul dintre evrei şi autorităţi trebuie nuanţate. Altfel, tratarea maniheistă a problemei va naşte un conflict artificial în interiorul democraţiei şi în absenţa evreilor. Mai adaug şi credinţa că sentimentul de teamă al unor români faţă de „puterea mondială" a evreilor, care ar fi dispusă să „pedepsească" România este exagerat, ieşit din sfera realităţilor politice. Mă declar îngrijorat mai degrabă pentru faptul concret că, în ciuda imaginii dilatate despre această putere mondială, problema fundamentală a evreilor - existenţa sigură în teritoriul naţional - nu este nici astăzi rezolvată. Am greşi grav dacă am adăuga acum alte argumente - mai ales pentru că sunt artificiale - într-o luptă dusă de un stat care, în fond, are în substratul său existenţial acelaşi principiu cu statul român: legitimitatea istorică. Este ciudat cum nu se observă că, silită să străbată o lungă perioadă tranzitorie, România are nevoie de un aliat care să înţeleagă dificultăţile transferului de mentalitate de la conceptul legitimităţii istorice - depăşit prin consistenţa marilor tratate internaţionale - spre cel al performanţei politice faţă de un standard democratic.           Prin această carte încerc să arăt extremiştilor de ambele semne că brutalitatea antisemită şi şantajul imagologic exersat pe evenimente necunoscute în desfăşurarea lor complexă, ci numai prin ecoul unei propagande insidioase, nu fac decât să se alimenteze reciproc. Până la urmă, la fel ca în faptul tragediei româno-evreieşti din anii războiului, fiecare dintre părti ajunge să servească o nouă ideologie străină şi să alimenteze o nouă tragedie.           Aşez, aşadar, acest studiu în spaţiul gol dintre românul dezinformat şi evreul salvat în România de la Holocaust şi care continuă să tacă.           Noiembrie 1997           PREAMBUL.           O analiză asupra comportamentului Armatei române şi al conducătorului ei între anii 1940—1944 nu poate fi condusă coerent decât exclusiv printr-o proiecţie în contextul epocii. Acesta a fost dominat de starea de război şi de legile sale. Evaluarea conjuncturii care a determinat anumite atitudini (responsabile sau iresponsabile) porneşte de la principiul că decizia politică a influenţat şi influenţează atitudinea armatelor. Chiar în situaţia unei dictaturi militare intervin condiţionări politice interne şi externe care impun conducerii de circumstanţă să acţioneze ca factor politic, oarecum specific în formele sale de manifestare, dar supus până la urmă aceleiaşi reguli. Cazul în care şeful statului este şi comandantul armatei a fost şi continuă să fie comun, regimul fiind acela care scoate în proeminenţă diferenţele. România a avut, între 1940 şi 1944, un regim autoritar al cărui defect principal a fost lipsa vieţii politice interne legal constituite şi liber desfăşurate, iar consecinţa cea mai gravă a acestui defect a fost slăbirea substanţială a rezervei politice viabile. Dar perioada antonesciana din istoria României a reprezentat până la catastrofă doar faza finală a unei crize politice acute, care şubrezise în timp democraţia parlamentară, diminuând-o până la figuraţie. Nu a fost vorba de o enormă fatalitate, ci de construcţii eronate, conjuncturale şi organic fragile la nivelul structurilor politice, cu rădăcini adinei şi strâmbe la începuturile statului modem român. Nedreptăţile făcute României în 1940 au găsit un teren slab, ruinat de partizanatul ilogic şi de prăpăstii insurmontabile între partide şi personalităţi; pe scurt — o democratic incompletă, minată în orice moment de abuz. Abia după analiza slăbiciunilor statului român, putem discuta despre tensiunile şi presiunile externe, la care ţara a reacţionat în conformitate cu idealurile naţionale cunoscute ale poporului român, cu practica şi experienţa sa juridică sau cutumiară. România suferise un cataclism politic în iunie 1930, când lovitura de stat anticonstituţională (cunoscută cu termenul impropriu de,. Restauraţie") a reprezentat în fapt ruperea echilibrului politic intern şi debutul degradării treptate a instituţiilor fundamentale ale regimului democratic. Atunci, regele legitim al tării a fost detronat şi România a fost aruncată într-o aventură politică. Dacă putem admite că dictatura regală instaurată în 1938 a avut cu preponderentă o motivaţie în criza politică internă, tot ceea ce a urmat în cadrul regimului totalitar din România, în timpul şi după al doilea război mondial, a fost puternic condiţionat din exterior.           Agresiunile politice şi militare ale marilor puteri europene îndreptate împotriva României au găsit în statul nostru un partener slab pregătit politic şi militar, o fără cu activitate externă defensivă şi nu ofensivă, cu alianţe inoperante şi cu o structură economică dezordonată.1           Participarea României la războiul împotriva U. R. S. S. a avut o justificare foarte bine definită în epocă, dar transparentă abia astăzi, iar modul de abordare şi durata acesteia s-au înscris în categoria generală a legilor războiului.