Ambrose Bierce editorialist, jurnalist, scriitor și satirist american

Numele meu este Boffer Bings. M-am născut din părinţi cinstiţi, într-una dintre condiţiile mai umile ale vieţii, tatăl meu fiind producător de ulei de câine iar mama având un mic studio aflat la umbra bisericii oraşului, unde dispunea de copiii nedoriţi. Din copilărie am fost învăţat să muncesc; nu numai că îl ajutam pe tata să-şi procure câini pentru cazanele lui, dar eram deseori pus de mama să car deşeurile rezultate din munca ei în studio. Pentru a-mi îndeplini datoriile am avut uneori nevoie de toată inteligenţa mea naturală căci toţi ofiţerii legii din vecinătate se opuneau afacerii mamei mele. Nu pentru că ar fi candidat din partea opoziţiei, iar problema nu a fost niciodată tratată ca având importanţă politică; pur şi simplu aşa s-a întâmplat. Afacerea tatălui meu, de a produce ulei de câine, era, evident, mai puţin nepopulară, deşi proprietarii câinilor dispăruţi îl priveau uneori cu o suspiciune, care, într-o oarecare măsură, se reflecta asupra mea. Tatăl meu avea, ca parteneri secreţi, pe toţi medicii din oraş, care rareori scriau o reţetă lipsită de ceea ce le plăcea să numească Ol. can. Era într-adevăr cel mai valoros medicament descoperit vreodată de medicină. Dar majoritatea oamenilor ezită să facă sacrificii personale pentru cei aflaţi la nevoie, şi era evident că multora dintre cei mai graşi câini din oraş li se interzisese să se joace cu mine – un fapt care îmi îndurera sensibilitatea tânără, ba chiar odată era cât pe ce să mă determine să mă fac pirat.           Privind înapoi spre acele zile, nu pot să nu regret, uneori, că, aducând, indirect, moartea părinţilor mei, am fost autorul unor neplăceri ce mi-au afectat profund viitorul.           Într-o seară, pe când treceam pe lângă făbricuţa de ulei a tatălui meu cu trupul unui copilaş găsit de la studioul mamei, am văzut un poliţist care părea să-mi supravegheze atent mişcările. Oricât eram de tânăr, învăţasem că acţiunile unui poliţist, oricare ar fi aparenţa lor, sunt cauzate de motivele cele mai demne de dispreţ, aşa că l-am evitat, strecurându-mă în făbricuţă printr-o uşă laterală care se întâmpla să fie uşor întredeschisă.           Am încuiat-o imediat, şi am rămas singur cu mortul meu. Tatăl meu se retrăsese pentru noapte. Singura lumină venea de la cuptor, care strălucea într-un purpuriu adânc, sub unul dintre cazane, azvârlind sclipiri roşiatice pe pereţi. În cazan, uleiul încă se mişca într-o fierbere indolentă, împingând uneori la suprafaţă câte o bucată de căţel. Aşezându-mă ca să aştept plecarea poliţistului, am ţinut trupuşorul gol al copilaşului găsit la piept şi i-am mângâiat tandru părul scurt şi mătăsos. Ah, cât era de frumos! Chiar la această vârstă fragedă, îmi plăceau foarte mult copii, şi, privind îngeraşul acesta, aproape mi-a răsărit în inimă dorinţa ca rana mică, roşie din piept, – opera scumpei mele mame – să nu fi fost mortală.           Obiceiul meu fusese să azvârl copilaşii în râul pe care natura prevăzătoare îl făcuse în acest scop, dar în noaptea aceea nu îndrăzneam să ies din făbricuţă de teama poliţistului. „În fond, mi-am spus, nu poate conta prea mult dacă pun ăsta în cazan. Tata n-o să deosebească oasele de cele ale unui căţel, iar cele câteva morţi ce ar putea rezulta din administrarea unui altfel de ulei în locul incomparabilului ol. can. n-au mare importanţă pentru o populaţie care creşte atât de repede.” Pe scurt, am făcut cel dintâi pas spre crimă şi mi-am produs o nesfârşită tristeţe aruncând copilaşul în cazan.           În ziua următoare, oarecum spre surpriza mea, tata, frecându-şi mâinile cu satisfacţie, ne-a informat, pe mine şi pe mama, că obţinuse ulei de cea mai fină calitate pe care o văzuse vreodată; că asta era şi părerea medicilor cărora le arătase mostre. A adăugat că nu cunoaşte felul în care se obţinuse acest rezultat; câinii fuseseră trataţi din toate privinţele ca de obicei, şi erau de o rasă obişnuită. Am considerat că e de datoria mea să explic – ceea ce am făcut, deşi paralizată mi-ar fi fost limba dacă aş fi putut prevedea consecinţele. Jeluind necunoaşterea anterioară a avantajelor combinării afacerilor lor, părinţii mei au luat îndată măsuri pentru a repara greşala. Mama şi-a mutat studioul într-o aripă a clădirii fabricii, iar toate datoriile mele legate de afacere au încetat. Nu mi se mai cerea să scap de trupurile micilor nedoriţi, şi nu mai era nevoie să momesc câini, căci tatăl meu renunţase cu totul la ei, deşi aveau încă un loc onorabil în denumirea uleiului. Azvârlit atât de brusc în braţele leneviei, ar fi fost de aşteptat să devin dezmăţat şi corupt, dar nu a fost aşa. Sfânta influenţă a iubitei mele mame a fost mereu în preajma mea, apărându-mă de ispitele ce asediază tinereţea, iar tata era diacon la biserică. Vai, din vina mea aceste persoane respectabile au avut un sfârşit aşa de rău!           Găsind profituri duble în afacerea ei, mama i s-a devotat cu o nouă asiduitate. Nu numai că înlătura la cerere copiii nedoriţi, dar umbla pe drumul mare şi pe străduţe, adunând copii de vârste mai avansate, ba chiar şi adulţii pe care putea să-i atragă la fabrică. Tata, de asemenea îndrăgostit de calitatea superioară a uleiului produs, procura materie primă pentru cazane cu perseverenţă şi zel. Convertirea vecinilor în ulei de câine devenise, pe scurt, singura pasiune a vieţii lor – o lăcomie atotcuprinzătoare a pus stăpânire pe sufletele lor, servindu-i în locul speranţei în Rai – de care, de asemenea, erau inspiraţi.           Deveniseră de acum atât de întreprinzători, încât s-a ţinut o întrunire publică, şi au fost adoptate rezoluţii care-i criticau cu severitate. Au fost chiar aluzii ale preşedintelui, că orice alte raiduri asupra populaţiei vor fi întâmpinate cu ostilitate. Bieţii mei părinţi au părăsit întrunirea cu inimile frânte, disperaţi şi, îmi vine să cred, nu complet normali. Oricum, am cosiderat că e mai prudent să nu intru în fabrica de ulei împreună cu ei în acea noapte, ci să dorm afară, într-un grajd.

            — Vorbeşti serios? Crezi, într-adevăr, că o maşină poate gândi?           N-am primit un răspuns imediat; Moxon părea absorbit de cărbunii din vatră, atingându-l dibaci cu vătraiul ici şi colo, până reacţionară la atenţia sa cu o dogoare mai vie. De câteva săptămâni observam la el un obicei tot mai accentuat de a întârzia să răspundă chiar şi la cea mai banală dintre întrebări. Totuşi avea aerul mai mult preocupat decât reţinut; s-ar fi spus că se gândeşte mereu la ceva.           — Ce este o maşină? Cuvântul a fost definit în mai multe feluri. Iată o definiţie dintr-un dicţionar foarte răspândit: „Orice instrument sau organizare se aplică şi face să funcţioneze o forţă sau produce un efect urmărit”. Bun – atunci omul nu-l o maşină? Şi-o să admiţi că el gândeşte – sau gândeşte că gândeşte.           — Dacă doreşti să nu-mi răspunzi la întrebare, am zis cam iritat, mai bine recunoaşte-o pe şleau! Pentru că tot ce-ai spus a fost numai ca să te eschivezi. Ştii foarte bine că atunci când vorbesc de „maşină” nu mă refer la om, ci la un obiect alcătuit şi stăpânit de om.           — Când acel obiect nu-l stăpâneşte el pe om, făcu Moxon ridicându-se brusc şi privind afară pe-o fereastră, prin care nu se vedea nimic în întunericul unei nopţi prevestitoare de furtună. O clipă mai târziu se întoarse spre mine şi spuse zâmbind: Iartă-mă, nu mă gândeam deloc să mă eschivez. Am invocat dicţionarul ca pe o inconştientă mărturie despre om, o mărturie sugestivă şi având pentru discuţia rioastră o anumită valoare. Pot destul de uşor să dau un răspuns direct întrebării ce mi-ai pus-o; cred, într-adevăr, că o maşină gândeşte la lucrarea pe care o face.           Răspunsul era, desigur, destul de direct. Nu-mi era însă foarte plăcut – pentru că tindea să confirme o tristă bănuială: că stăruinţa pe care Moxon o închinase studiului şi muncii în atelierul său mecanic nu-l priise. Ştiam, de pildă, că suferea de insomnie şi acesta nu-l un neajuns neglijabil. Oare îi atinsese judecata? Răspunsul său la întrebarea mea mi s-a părut, în clipa aceea, să dovedească limpede că aşa era; acum aş gândi, poate, altfel despre asta. Pe atunci eram mai tânăr şi printre bunurile ce nu-s refuzate tinereţii este şi ignoranţa. Incitat la controversă de acest mare stimulent, am spus:           — Şi cu ce, înă rog, gândeşte maşina – în lipsa unui creier?           Răspunsul, care veni cu mai puţină întârziere ca de obicei, luă forma favorită lui Moxon de contrainterogare:           — Cu ce gândeşte o plantă în lipsa unui creier?           — A, va-să-zică şi plantele fac parte din clasa filosofiilor! Mi-ar plăcea să cunosc câteva dintre concluziile lor, premisele le poţi omite.           — Poate că ai putea să deduci convingerile lor din ceea ce înfăptuiesc, răspunse el aparent neatins de ironia mea neroadă. Am să te cruţ de amănuntele exemplelor familiare – ale mimozei senzitive, ale florilor insectivore şi ale acelora ce-şi apleacă staminele şi-şi presară polenul asupra albinei ce intră spre a putea fertiliza perechile lor îndepărtate. Dar consideră următorul fapt: într-un loc deschis din grădina mea am sădit o viţă căţărătoare. Când abia mijise la suprafaţă, am înfipt un par în pământ, la o distanţă de un yard. Viţa s-a îndreptat îndată într-acolo, dar când, era pe cale să ajungă am schimbat locul parului cu câteva picioare. Viţa şi-a schimbat imediat direcţia, făcând un unghi ascuţit şi a pornit iar către par. Această manevră a fost repetată de câteva ori, însă în cele din urmă, de parcă s-ar fi descurajat, viţa şi-a abandonat urmărirea şi, ignorând alte încercări de a o abate, a călătorit până la un copăcel aflat mai departe pe care l-a escaladat. Alt exemplu: rădăcinile de eucalipt se prelungesc într-un chip de necrezut în căutarea umezelii. Un binecunoscut horticultor relatează că o asemenea rădăcină s-a introdus într-o veche ţeavă de canalizare, urmându-şi calea prin ea până la întrerupere, unde o secţiune din ţeava fusese înlăturată pentru a face loc unui zid de piatră ce se clădise de-a curmezişul direcţiei ei. Rădăcina a părăsit ţeava şi a urmat peretele până a dat de o gaură, unde se desprinsese o piatră. S-a târât prin ea şi, urmând cealaltă parte a zidului până a ajuns înapoi la ţeava, a intrat în partea neexplorată şi şi-a reluat călătoria.           — Ei şi! Ce vor să însemne toate acestea?           — Se poate să nu-ţi dai seama ce înseamnă? Arată că plantele sunt conştiente. Dovedeşte că ele gândesc.           — Chiar dacă ar fi aşa, care-l concluzia? Noi vorbeam nu de plante, ci de maşini. Ele pot fi compuse în parte din lemn sau în întregime din metal. Este gândirea şi un atribut al regnului mineral?           — Cum altfel poţi explica, de exemplu, fenomenele cristalizării?           — Nu le explic.           — Pentru că n-ai putea-o face fără să afirmi ceea ce doreşti să negi şi anume: cooperarea inteligentă între elementele constitutive ale cristalelor. Când soldaţii alcătuiesc linii sau fac gropi pătrate numeşti asta raţionament. Când gâştele sălbatice, în zbor, iau forma literei V spui instinct. Când atomii omogeni ai unui mineral, mişcându-se liber în soluţie, se orânduiesc de la sine în forme matematic perfecte, sau când particulele de umezeală îngheţată se organizează în formele simetrice şi frumoase ale fulgilor de zăpadă, n-ai nimic de spus. Nici măcar n-ai inventat un nume cu care să-ţi ascunzi eroica lipsă de raţionament [1].      Vorbea cu o neobişnuită animaţie şi seriozitate. Când s-a oprit, am auzit într-o încăpere alăturată, pe care o ştiam drept „atelierul mecanic” al lui Moxon şi unde nimeni afară de dânsul n-avea voie să intre, un bufnet ciudat, de parcă cineva ar fi bătut cu palma goală într-o masă. Moxon auzi şi el în aceeaşi clipă şi, vizibil agitat, se ridică şi trecu în încăperea de unde venise zgomotul. Mi s-a părut bizar că mai era cineva acolo şi interesul ce-l purtam prietenului meu – amestecat, fără îndoială, cu un pic de nejustificată curiozitate – m-a făcut să ascult atent, deşi, sunt bucuros s-o spun, nu prin gaura cheii. Răzbeau zgomote confuze ca ale unei lupte sau ale unei îmbrânceli; se cutremura podeaua. O nelămurit percepută gâfâială şi o şoaptă răguşită: „Blestematule!”.

            NU TOŢI NEBUNII SE CĂSĂTORESC.           Un bărbat şi o femeie – aşa a fost de când lumea – şedeau pe o bancă rustică în după-amiaza târzie. Bărbatul era în floarea vârstei, zvelt, oacheş, cu aerul unui poet şi tenul unui pirat, un gen de bărbat care nu trece neobservat. Femeia era tânără, blondă, graţioasă, având ceva „sprinţar” în înfăţişare şi în mişcări. Purta o rochie cenuşie, în ţesătura căreia se distingeau nişte desene ciudate, întunecate. Putea trece drept o femeie frumoasă; nu-ţi dădeai seama de la început, căci ochii îţi acaparau toată atenţia. Erau cenuşii-verzui, alungiţi şi înguşti, cu o căutătură ce nu se poate descrie. Puteai spune doar că erau tulburători. Cleopatra trebuie să fi avut asemenea ochi.           Bărbatul şi femeia discutau.           — Da, spunea ea; te iubesc, Dumnezeu mi-e martor! Dar să mă căsătoresc cu tine, nu. Nu pot, nu vreau.           — Irene, aşa răspunzi mereu, dar niciodată nu mi-ai destăinuit motivul. Am dreptul să-l ştiu, să-1 înţeleg, să-mi dovedesc tăria de a-1 înfrunta, dacă o voi avea; vreau să aud motivul.           — Pentru ce te iubesc?           Un zâmbet flutură pe chipul palid, scăldat în lacrimi al femeii. Replica nu-l amuză pe partenerul ei.           — Nu, nu există unasemenea motiv. Te întreb de ce refuzi să te căsătoreşti cu mine? Am dreptul să ştiu. Trebuie să ştiu, vreau să ştiu!           Se ridicase şi stătea în faţa ei cu mâinile încleştate şi faţa încruntată, arătând aproape ameninţător. Părea că-i gata s-o sugrume pentru a afla ceea ce voia să ştie. Ea nu mai zâmbea; îşi înălţase spre el o privire fixă şi albă, golită de orice emoţie sau sentiment. Şi totuşi era ceva în acea privire ce potoli înverşunarea bărbatului, făcându-l să se cutremure.           — Chiar vrei să ştii? Întrebă ea pe un ton mecanic, ce-i trecea privirea în sunet.           — Te rog… Dacă nu-ţi cer prea mult.           Se părea că acest zeu al creaţiunii era dispuns să-i cedeze semenei sale o parte din împărăţie.           — Bine, atunci am să-ţi-spun: sunt nebună.           Bărbatul tresări, apoi o privi neîncrezător, simţind că e cazul să râdă. Din nou simţul umorului îl părăsi însă şi, în ciuda scepticismului său, se simţi profund tulburat de ceea ce auzise. Convingerile şi sentimentele noastre nu sunt întotdeauna în bună înţelegere.           — Aşa ar spune doctorii, continuă femeia, eu găsesc că-i mai curând vorba de un caz de „posesiune”, Aşază-te şi ascultă-mi povestea!           Bărbatul se aşeză tăcut lângă ea, pe banca de la marginea drumului. În faţa lor, dealurile de pe versantul răsăritean al văii erau înroşite de razele apusului şi liniştea ce domnea pretutindeni vestea amurgul. Ceva din solemnitatea lui misterioasă pătrunsese şi-n sufletul bărbatului. În universul spiritual, precum în cel material, există semne şi prevestiri ale nopţii. Rareori întâlnindu-i privirea şi, ori de câte ori se întâmpla, fiind intens conştient de spaima inexplicabilă ce i-o provocau ochii ei, în ciuda farmecului lor felin, Jenner Brading ascultă în tăcere povestea Irenei Marlowe, Din respect pentrucititor, care ar putea fi neplăcut impresionat, de lipsa de meşteşug a unui povstitor neexperimentat, autorulpreferă să o redea în versiune proprie.  II. O CAMERĂ POATE FI PREA STRÂMTĂ PENTRU TREI PERSOANE, CHIAR şi ATUNCI CÂND UNA LIPSEŞTE.           Într-o căsuţă de lemn, constând dintr-o singură cameră, mobilată sărăcăcios, o femeie şedea ghemuită la perete, strângându-şi copilul la piept. În jurul colibei, o pădure deasă îşi întindea hăţişul pe o rază de câteva mile. Era noapte şi în cameră demnea un întuneric de nepătruns; nici un ochi omenesc nu ar fi putut distinge femeia şi copilul. Şi, totuşi, cei doi erau observaţi îndeaproape, cu lăcomie, cu vigilenţă, cu o intensitate ce nu slăbea nici o singură clipă; acesta e nucleul naraţiunii noastre.           Charles Marlowe făcea parte din acea clasă – stinsă acum în ţara noastră – de pădurari pionieri, care şi-au aflat mediul propice în deşerturile împădurite ce acopereau versantul răsăritean al Văii Mississippi, de la Marile Lacuri până la golfuf Mexic. De mai bine de o sută de ani, aceşti oameni şi-au croit drum înspre vest, generaţie după generaţie, cu arma şi securea, smulgând Naturii şi sălbaticilor săi copii câte un petec izolat de pământ arabil care, abia domesticit, trecea mai departe în mâinile urmaşilor, mai puţin aventuroşi, dar mai chibzuiţi. În cele din urmă, străpungând frontiera pădurii, au ieşit la câmp deschis şi au dispărut, de parcă i-ar fii înghiţit o prăpastie. Pădurarul pionier nu mai există; pionierul câmpiei, a cărui sarcină, mult mai uşoară, a fost aceea de a ocupa două trimi din ţară în timpul unei singure generaţii, e o specie diferită, inferioară.           Pe Charles Marlowe îl însoţeau în pustietate, împărţind cu el primejdiile, greutăţile şi privaţiunile unei existenţe ciudate şi aspre, soţia şi copilul, cărora, în spiritul clasei sale, ce făcea din valorile casnice o religie, le era profund ataşat. Femeia era încă destul de tânără, pentru a fi atrăgătoare şi prea neobişnuită cu izolarea cumplită a vieţii wle, pentru a fi veselă. Dar, deşi o frustrase de dreptul la o fericire pe care nu i-o puteau aduce simplele satisfacţii ale traiului în mijlocul pădurii, Cerul nu fusese vitreg cu ea. Sumarele datorii gospodăreşti, copilul, bărbatul şi câteva cărţi sentimentale pe care le avea îi umpleau îndeajuns viaţa.           Într-o dimineaţă, pe la mijlocul verii, Marlowe îşi desprinse puşca de pe perete, arătând că intenţiona să plece la vânătoare.           — Avem destulă carne, îi spuse femeia, te rog, nu pleca azi de-acasă. Am visat azi-noapte, o, ce vis îngrozitor! Nu mi-1 pot aminti bine, dar sunt convinsă că, dacă pleci, se va adeveri.           Trebuie să spunem, cu părere de rău, că Marlowe a primit solemna prevestire cu mai puţină gravitate decât cerea natura ei misterioasă. De fapt, a râs.           — Încearcă să-ţi aminteşti, spuse el. Poate ai visat ca Baby şi-a pierdut darul vorbirii.

Căci moartea săvârşeşte metamorfoze mai mari decât s-au arătat până acum. Şi dacă, îndeobşte, sufletul se întoarnă pentru a se înfăţişa în unele împrejurări fiinţelor de carne şi sânge. În primul lor înveliş trupesc, s-a întâmplat ca trupul fără suflet să calce şi el pământul. Şi cei care, întâlnind asemenea spectre, n-au murit pe loc, putând vorbi apoi despre ele, atestă că ele n-ar mai fi înzestrate nici cu simţire a inimii, nici cu adu-ceri-aminte, şi că nu cunosc alte simţăminte decât ura. Pe cât se pare, în suflete foarte blânde în timpul vieţii se întrupează după moarte toată răutatea cu putinţă.           HAL                 I.           Într-o noapte întunecoasă de pe la mijlocul verii, un om culcat într-o pădure şi-a ridicat, după un somn fără vise, capul, apoi, după ce şi-a aţintit privirea la întunecimile din jur, a rostit cuvintele următoare: „Catherine Larue”. N-a scos nici o altă vorbă, şi, după câte ştia el însuşi, nu avea de ce spune nici măcar ceea ce a spus.           Îl chema Halpin Frayser. În vremea aceea locuia la Saint-Helena, dar nimeni nu ştie unde se află acum, la ora de faţă, fiindcă între timp a murit. Cel care doarme în pădure, fără alt aşternut decât frunzele uscate şi pământul jilav, fără alt acoperământ decât nişte crengi de pe care căzură frunzele şi cerul din care căzuse odinioară pământul, nu poate trage nădejdea de-a trăi o viaţă prea lungă; ori Frayser abia împlinise treizeci şi doi de ani. Sunt pe lume milioane de fiinţe, cele mai bune dintre noi, care socotesc vârsta de treizeci de ani o vârstă înaintată. Aceste fiinţe sunt copiii. Pentru cei care urmăresc drumul vieţii de la pornirea din port, nava care se şi află pe mare, la o distanţă apreciabilă, pare foarte aproape de malul opus. Totuşi, nu e sigur că Halpin Frayser îşi va fi aflat moartea numai fiindcă s-a culcat în aer liber.           Îşi petrecuse toată ziua din ajun între dealurile de apus care mărgineau valea Napei, urmărind hulubii sau alte mici vânaturi de sezon. Spre sfârşitul după-amiezii cerul se acoperise de nori, şi el nu se putu orienta. Deşi nu avea decât să coboare drept înainte (acesta e dintotdeauna drumul cel mai sigur pentru un călător rătăcit), absenţa urmelor îl tulburase într-atât încât şi la căderea nopţii se mai afla încă în pădure. Neînstare să-şi croiască drum printre desişurile de manzanita, rătăcise şi, doborât de oboseală, se culcase la picioarele unui enorm madrono, ca să se cufunde de îndată într-un somn fără vise. Peste câteva ceasuri, unul din acei misterioşi mesageri cereşti, care preced cohorta nenumărată a semenilor lor, lunecând o dată cu liziera zorilor înspre soare-apune, rosti cuvântul de trezire la urechea adormitului, care se ridică şi rosti un nume fără să ştie de ce, şi al cui era.           Halpin Frayser nu era nici filosof, nici om de ştiinţă. Faptul de-a fi rostit cu voce tare, trezindu-se dintr-un somn adânc în inima pădurii, un nume ce nu figura în memoria lui, nu stârni în el o curiozitate care să-l împingă să studieze fenomenul. Socoti curios faptul, apoi, după un fior ascuţit, parcă din respect faţă de opinia curentă care socotea nopţile răcoroase în acest anotimp, se culcă din nou şi adormi. De astă dată, însă, somnul îi fu bântuit de-un vis.           Călca pe-un drum prăfos, a cărui albeaţă era şi mai mare în întunecimile crescânde ale unei nopţi de vară. Nu ştia de unde vine, unde duce drumul, de ce se afla pe el. Dar totul îi părea simplu şi firesc, aşa cum se întâmplă întotdeauna în vis, căci în ţara nălucilor nu te miră nimic, şi raţiunea renunţă la domnia ei. În curând, ajunse pe-un drumeag ce se desfăcea din drumul mare şi care părea părăsit de mult. Halpin Frayser se gândi că nimeni nu-l mai străbătuse de mult, fiindcă ducea pesemne spre nişte locuri blestemate; totuşi, îl luă fără ezitare, mânat parcă de-o poruncă necunoscută.           Pe măsură ce înainta, îşi dădea seama că drumul era bântuit de nişte prezenţe invizibile, cărora spiritul său nu le putea ghici o formă precisă. Din ambele părţi, printre arbori, auzea un murmur incoerent, rostit într-o limbă străină pe care-o înţelegea pe jumătate. Şi le tălmăci ca frânturi din preludiul unui complot monstruos îndreptat împotriva trupului şi sufletului său.           Se întunecase de-a binelea de mult; totuşi, pădurea nesfârşită prin care înainta era scăldată într-o lumină pală ce venea de nu se ştie unde, căci nimic nu lăsa o umbră în această misterioasă luminozitate. Într-un vechi făgaş, o băltoacă, lăsată de-o ploaie destul de recentă, îl izbi cu reflexele ei cărămizii. Se aplecă să-şi înmoaie mâinile: le retrase pătate de sânge! Atunci abia băgă de seamă că jur împrejur era sânge peste tot. Pete sinistre apăreau pe frunzele mari ale plantelor sălbatice din marginea drumului. Între făgaşuri, colbul uscat era ciuruit de-o ploaie roşietică. Pete mari roşii murdăreau trunchiurile arborilor printre frunzele cărora cădea, filtrată, o rouă funebră.      Spectacolul îi inspiră un simţământ de spaimă, cu toate că totul îi părea foarte firesc. Era ca şi cum s-ar fi aşteptat de mult să privească această scenă, damnat s-o vadă ca ispăşire a unei crime de care nu-şi putea aminti, deşi avea simţământul vinovăţiei. O nouă spaimă, adăugată misterioaselor ameninţări ale decorului înconjurător. Încercă zadarnic să-şi recheme în memorie tot drumul vieţii, pentru a descoperi clipa în care s-ar fi făcut vinovat de ceva. Roiuri de incidente şi imagini disparate îi năpădiră spiritul, ştergându-se reciproc sau împletindu-se unele cu altele, cu zgomot enorm, fără să poată afla ceea ce voia. Eşecul îi spori spaima; avea impresia limpede că ucisese pe cineva în beznă, fără să-şi dea seama pe cine şi de ce.

La vreo trei mile de orăşelul Norton, statul Missouri, pe drumul ce duce la Maysville, se înalţă o casă veche, ce aparţinuse ultima oară unei familii numită Harding. Din 1886, nu a mai locuit nimeni în ea şi, după toate probabilităţile nici nu va mai locui cineva vreodată. Timpul şi antipatia vecinilor au făcut din ea un fel de ruina pitoreasca. Trecătorul care nu-i cunoaşte povestea nu are motive s-o includă în categoria „caselor bântuite”, deşi de această nedorită faimă are parte tot ţinutul. Îi lipsesc geamurile şi uşile, acoperişul e spart în mai multe locuri şi. Rămasă nevopsita şindrila veche a căpăta o nuanţă de un cenuşiu sumbru. Şi. Totuşi, aceste indubitabile semne ale supranaturalului sunt estompate în parte, de frunzişul bogat al unei uriaşe plante agăţătoare ce acoperă întreaga construcţie. Planta, dintr-o specie pe care nici un botanist nu a fost în stare s-o identifice, joacă un rol important în istoria casei.           Familia Harding era alcătuită din Robert Harding, soţia sa, Matilda, domnişoara Julia Went, sora acesteia, şi doi copii mici. Robert Harding era un bărbat tăcut şi ursuz, care nu-şi făcuse nici un prieten printre vecini şi nici nu părea dornic de aşa ceva. Avea în jur de patruzeci de ani, era un ins chibzuit, muncitor; îşi câştiga existenţa de pe urma micii ferme, năpădită acum de tufe şi rugi de mure. El şi cumnata sa erau oarecum ostracizaţi de vecini, care găseau că sunt văzuţi prea des împreună – ceea ce nu era neapărat o vină, căci purtarea lor în asemenea ocazii nu era de natură să dea naştere la bănuieli. Codul moral al celor din Missourie este însa foarte sever.           Doamna Harding era o femeie blajină, cu ochi trişti, şi infirmă: îi lipsea piciorul stâng.           Într-o vreme, era în 1884, se auzi că doamna Harding a plecat să-şi viziteze mama, în Iowa. Cel puţin aşa răspunsese soţul ei celor curioşi iar felul în care-o spusese nu încurajase şi alte întrebări. Soţia sa nu s-a mai întors. Doi ani mai târziu, fără să-şi vândă ferma sau avutul şi fără să angajeze un agent care să aibă grijă de ele, sau fără să-şi ia cu el bunurile casnice, Harding a părăsit localitatea, împreună cu restul familiei. Nimeni nu ştia încotro a plecat; nimănui nu-i păsa la vremea aceea. Cum era de aşteptat, tot ceea ce putea fi luat dispăru curând şi casa părăsita deveni o casă „bântuita”.           Într-o seară de vară, patru sau cinci ani mai târziu pastorul J. Gruber din Norton şi un avocat din Maysville, pe nume Hyatt, s-au întâlnit călare în faţa fostei locuinţe a familiei Harding. Având de discutat nişte afaceri, cei doi cei doi legară caii şi se duseră să stea de vorbă pe veranda casei. Unul din ei aminti în glumă de sumbrul renume al locului, dar remarca fu repede uitată şi trecură la treburile ce le aveau de hotărât, tăifăsuind până pe înserate. Era o seară calda şi apăsătoare, cu un aer stătut.           Deodată ceva îi făcu să tresară uimiţi: o lungă plantă agăţătoare, ce acoperea pe jumătate faţada casei şi ale cărei braţe atârnau deasura verandei, începu să se agite cu zgomot, scuturându-şi violent tulpina şi frunzişul.           — Vine furtuna! Exclamă Hyatt.           Gruber nu răspunse nimic, ci, în tăcere, îi atrase atenţia asupra copacilor din jur, al căror frunziş era nemişcat.           Chiar şi vârfurile ascuţite ale crenguţelor ce se profilau distinct pe bolta senină erau nemişcate. Cei doi coborâră în grabă treptele spre ceea ce fusese o pajişte şi-şi ridicară privirile spre plantă pe care o puteau vedea acum în întregime. Continua să se frământe sălbatic, deşi fără nici un motiv aparent.           — Să plecăm, spuse pastorul. Şi au plecat. Uitând că mergeu în direcţii opuse, cei doi călăriră mai departe împreună până la Norton, unde povestiră strania întâmplare unor prieteni discreţi.           În seara următoare, cam pe la aceeaşi oră, se aflau din nou pe veranda Harding, însoţiţi, de data asta, de alţi doi bărbaţi, ale căror nume nu s-au păstrat. Misteriosul fenomen se petrecu din nou. Sub privirile lor, iedera se convulsionă puternic de la rădăcină până în vârf şi toţi laolaltă nu reuşiră să-i imobilizeze tulpina. După o oră, se retraseră cunimic mai luminaţi decât veniseră.           În scurt timp, ciudăţenia stârni curiozitatea întregului ţinut. Zi şi noapte se adunau acolo o mulţime de spectatori, „căutând un semn”. Nimeni nu părea să-l fi aflat, dar atât de respectabili erau martorii menţionaţi, încât nimeni nu punct la îndoială „fenomenul” descris de ei.           Dintr-o fericită inspiraţie sau în scop pur distructiv, cineva – nu se ştie cine anume – veni într-o zi cu propunerea de a dezgropa iedera şi, după multă chibzuinţă, hotărâră s-o facă. Nu găsiră decât o rădăcină şi, totuşi, ce ciudăţenie!           De la baza tulpinii, pe o distanţă de vreo cinci-şase picioare, rădăcina se afunda drept, străbătând un pământ afânat, friabil. Apoi se ramifica într-o mulţime de rădăcinuţe, fibre şi filamente, împletite într-un chip cât se poate de curios.           După ce le scuturară de pământ, în faţa lor se arătă o formă cu totul neobişnuită. Ramificaţiile firişoarelor încolăcite şi răsucite alcătuiau o ţesătură compactă, prezentând, în formă şi mărime o uimitoare asemănare cu trupul omenesc. Avea cap, trunchi şi membre, până şi degetele de la mâini şi picioare se conturau cu claritate. Mulţi susţineau chiar că dispunerea fibrelor în masa globulară ce reprezenta capul sugera în modul său grotesc o faţă de om. Silueta era orizontală. Rădăcini mai mici începuseră să se unească pe piept.           Asemănarea cu forma omenească era imperfecta. La vreo zece ţoli1 -sub unul din genunchi, firişoarele ce alcătuiau piciorul se răsuceau înapoi.           Figurii îi lipsea piciorul stâng.           Concluzia era bătătoare la ochi. În agitaţia ce se stârni în urma uimitoarei descoperiri, diverse acţiuni fură propuse, dar abandonate din lipsa celor capabili să le înfăptuiască. Şeriful puse capăt disputelor, ordonând în calitate de custode legal al proprietăţii abandonate să fie scoasă rădăcina şi să se astupe groapa la loc.           Investigaţiile ulterioare au adus la lumină un fapt deosebit de semnificativ: doamna Harding nu-şi vizitase niciodată rudele din Iowa, care nici nu ştiau că ea ar fi intenţionat s-o facă.