Steve Berry

Steve Berry (n. 2 septembrie 1955) este un autor american și fost avocat care trăiește în prezent în St. Augustine, Florida.El este absolvent al Mercer Universitatea lui Walter F. George Facultatea de Drept. A fost avocat de proces timp de 30 de ani și a deținut funcții elective timp de 14 din acei ani. Este membru fondator al International Thriller Writers - un grup de peste 4.200 de scenariști de thriller din întreaga lume - și a servit trei ani ca copreședinte al acestuia. Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.   Iisus a spus: „Cunoaşte ceea ce ai în faţa ochilor, iar ceea ce-ţi este ascuns îţi va deveni limpede. Fiindcă nimic din ceea ce este ascuns nu va rămâne nedezvăluit”.           EVANGHELIA DUPĂ TOMA.   „Ne-a servit de minune, mitul acesta al lui Hristos.”           PAPA LEON AL X-LEA.           CUPRINS:           Prolog 8           PARTEA ÎNTÂI. 16           PARTEA A DOUA. 103           PARTEA A TREIA. 201           PARTEA A PATRA. 306           PARTEA A CINCEA. 387           Nota autorului. 461                 Prolog.           PARIS, FRANŢA.           IANUARIE 1308.           Jacques de Molay îşi dorea moartea, ştiind că de scăpare nu va mai avea parte vreodată. Era cel de-al douăzeci şi doilea maestru al Cavalerilor Săraci ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon, un ordin religios care dăinuia de două sute de ani sub pavăza Domnului. Numai că, în ultimele trei luni, el, la fel ca şi cinci mii dintre fraţii săi, fusese prizonier al lui Filip al IV-lea, regele Franţei.           — Te vei ridica, porunci Guillaume Imbert, din pragul uşii.           De Molay rămase întins pe pat.           — Eşti insolent, până şi în faţa propriei morţi, constată Imbert.           — Aroganţa e cam tot ceea ce mi-a mai rămas.           Imbert era o fiinţă diabolică, cu o faţă de cal care, după cum observase de Molay, părea la fel de impasibilă ca o statuie. Era marele inchizitor al Franţei şi confesorul personal al lui Filip al IV-lea, ceea ce însemna că avea în puterea sa urechile regelui. Cu toate acestea, de Molay se întrebase de multe ori ce anume, în afara durerii, putea să-i mai procure plăcere sufletului dominicanului. În schimb, ştia ce putea să-l irite.           — N-o să fac nimic din tot ceea ce vrei.           — Deja ai făcut mai multe decât îţi imaginezi.           Era purul adevăr, iar de Molay, încă o dată, îşi deplânse slăbiciunea. Torturile suferite din partea lui Imbert, după arestarea din ziua de 13 octombrie, fuseseră brutale, iar mulţi dintre fraţi mărturisiseră c-ar fi comis fărădelegi. De Molay se chirci amintindu-şi de propriile mărturisiri: cum că toţi cei care erau primiţi în rândurile ordinului se lepădau de Iisus Hristos şi scuipau pe Cruce, ca semn de dispreţ faţă de El. De Molay chiar se înjosise într-atât, încât scrisese o scrisoare, cerându-le fraţilor săi să mărturisească aidoma lui, o parte considerabilă dintre aceştia supunându-se.           Dar, cu numai câteva zile mai devreme, soli din partea Sanctităţii Sale Clement al V-lea ajunseseră în sfârşit la Paris. Despre Clement se ştia că e marioneta lui Filip, motiv pentru care de Molay adusese cu el, cu o vară în urmă, în Franţa, florini din aur şi doisprezece cai de povară încărcaţi cu lingouri din argint. În cazul în care lucrurile aveau să se înrăutăţească, banii aceştia ar fi fost folosiţi pentru cumpărarea favorurilor regelui. Cu toate acestea, îl subestimase pe Filip. Regele nu mai tânjea după un tribut parţial. El îşi dorea tot ceea ce se afla în posesia ordinului. Prin urmare, se ticluiseră acuzaţii de erezie şi mii de templieri fuseseră arestaţi într-o singură zi. În faţa solilor papei, de Molay dezvăluise torturile la care fusese supus şi-şi renegase în mod public mărturisirile, despre care ştia bine că ar fi atras represalii asupră-i. Prin urmare, zise:           — Îmi închipui că Filip îşi face griji acum, ca nu cumva papa chiar să aibă şira spinării.           — Nu e înţelept să-l insulţi pe cel care te ţine-n captivitate, îi atrase atenţia Imbert.           — Şi cam ce-ar fi înţelept să fac?           — Să te supui în faţa voinţei noastre.           — Şi atunci, cum aş putea să dau seamă în faţa Dumnezeului meu?           — Dumnezeul tău aşteaptă de la tine, ca şi de la toţi ceilalţi templieri, să răspunzi.           Imbert vorbea cu tonul lui aspru obişnuit, care nu trăda nici urmă de emoţie.           De Molay nu mai dorea să-l contrazică. În ultimele trei luni, îndurase interogatorii nesfârşite şi fusese privat de somn. Fusese pus în fiare, cu tălpile unse cu grăsime şi ţinute aproape de flăcări, cu trupul întins pe grătarul de tortură. Fusese chiar silit să asiste atunci când temnicerii beţi îi torturaseră pe ceilalţi templieri, cea mai mare parte a acestora fiind doar fermieri, cărturari, funcţionari, meşteşugari, navigatori, clerici. Se ruşina de ceea ce fusese deja forţat să spună şi nu era câtuşi de puţin dispus să meargă mai departe. Se întinse pe spate pe patul împuţit, sperând că temnicerul său va pleca.           Imbert făcu un semn şi două gărzi se strecurară prin cadrul uşii, smucindu-l pe de Molay în picioare.           — Aduceţi-l, le porunci Imbert.           De Molay era prizonier la închisoarea Temple din Paris din luna octombrie a anului precedent. Temniţa înaltă, cu cele patru turnuleţe în colţuri, fusese un sediu al templierilor, un centru financiar, nefiind prevăzută cu vreo cameră pentru tortură. Imbert o improvizase, transformând capela într-un loc al unor chinuri de neînchipuit, unul pe care de Molay îl vizitase adesea în decursul ultimelor trei luni.           De Molay se pomeni târât înăuntrul capelei şi dus în mijlocul podelei în carouri albe şi negre. Numeroşi fraţi fuseseră primiţi în rândurile ordinului, sub acest tavan presărat cu stele.           — Mi s-a spus, rosti Imbert, că locul acesta este cel în care se desfăşurau cele mai secrete dintre ceremoniile voastre.           Francezul, înveşmântat într-o mantie neagră, se îndreptă cu paşi ţanţoşi către una dintre laturile lungii încăperi, în apropierea unui potir sculptat pe care de Molay îl cunoştea prea bine.           — Am studiat conţinutul vasului acestuia. În el se află un craniu omenesc, două femururi şi un giulgiu alb. Ciudat, nu?           N-avea de gând să-i răspundă. În schimb, se gândi la cuvintele pe care le rostea fiecare aspirant, atunci când era primit în rândurile ordinului. „Voi îndura tot ceea ce-l va fi pe plac lui Dumnezeu.”           — Mulţi dintre fraţii tăi ne-au mărturisit la ce foloseau obiectele acestea. Imbert clătină din cap. Într-atât de dezgustător a ajuns ordinul vostru.           Îndurase destul.           — Noi răspundem numai în faţa papei, ca slujitori ai slujitorului lui Dumnezeu. Numai El are căderea să ne judece.           — Papa al tău e supus al seniorului şi stăpânului meu. El n-o să te salveze.           Era cât se poate de adevărat. Solii papei îi dăduseră limpede de înţeles că aveau să transmită renegarea mărturisirilor lui de Molay, dar şi că se îndoiau de faptul că aceasta va aduce vreo schimbare în ceea ce privea soarta templierului.           — Dezbrăcaţi-l, ordonă Imbert.           Cămaşa pe care-o purta încă din ziua arestării sale îi fu sfâşiată pe trup. Nu-i părea neapărat rău s-o vadă distrusă, fiindcă pânza murdară duhnea a fecale şi a urină. Dar Legea îi interzicea oricăruia dintre fraţi să-şi expună trupul; ştia că Inchiziţia prefera ca victimele ei să fie despuiate – lipsite de orgoliu – aşa că-şi impuse să nu se împotrivească gestului insultător al lui Imbert. Trupul său, în vârstă de cincizeci şi şase de ani, încă avea o aparenţă măreaţă. La fel ca toţi ceilalţi fraţi cavaleri, se îngrijise de propria persoană. Îşi îndreptă spinarea, adunându-şi întreaga demnitate şi întrebând calm:           — De ce trebuie să fiu umilit?           — La ce te referi?           Întrebarea conţinea în ea o doză de neîncredere.           — Această încăpere era un lăcaş de cult; cu toate acestea, mă despoi şi te holbezi la goliciunea mea, ştiind bine că fraţii se încruntă în faţa unor asemenea expuneri.           Imbert îşi desfăcu veşmintele la piept, căută cu mâna, apoi scoase o fâşie lungă de pânză ţesută în diagonală.           — Zece acuzaţii au fost ridicate împotriva scumpului tău ordin.           De Molay le cunoştea pe toate. Mergeau de la negarea Scripturilor până la închinarea la idoli, de la făptuirea unor acte imorale până la tolerarea homosexualităţii.           — Cea care mă îngrijorează în cea mai mare măsură, continuă Imbert, este cerinţa voastră ca fiecare dintre fraţi să se lepede de Domnul nostru Hristos şi să scuipe şi să calce în picioare adevărata Cruce. Unul dintre fraţii tăi ne-a mărturisit chiar că vreo câţiva s-au pişat pe imaginea de pe Cruce a Domnului nostru Hristos. E adevărat?           — Întreabă-l pe fratele acela.           — Din nefericire, n-a supravieţuit încercărilor.           De Molay nu răspunse.           — Regele meu şi Sanctitatea Sa au fost mult mai tulburaţi de această acuzaţie decât de celelalte. Cu siguranţă, ca om născut în cadrul Bisericii, îţi dai seama în ce măsură au fost mâniaţi de lepădarea voastră de Iisus, ca Mântuitor al nostru!           — Prefer să răspund numai în faţa papei.           Imbert făcu un semn şi cele două gărzi închiseră cu zgomot două verigi late peste încheieturile mâinilor lui de Molay, apoi se traseră înapoi şi-i întinseră braţele într-o parte şi-n cealaltă, cu prea puţină milă faţă de muşchii săi zdrobiţi. Imbert scoase la iveală, de sub mantia sa, un bici cu multe cozi. Vârfurile acestora se ciocniră între ele, iar de Molay constată că fiecare dintre curele avea la capăt câte un os.           Imbert şfichiui cu biciul peste braţele întinse şi peste spatele dezgolit ale lui de Molay. Durerea îi izbucni prin tot trupul, apoi se mai domoli, lăsând în urmă o usturime care n-avea de gând să dispară. Înainte să aibă timp carnea să-şi revină, asupra ei se abătu o altă lovitură, apoi o alta. De Molay n-ar fi vrut să-i ofere lui Imbert nici o urmă de satisfacţie, dar durerea îl copleşi şi scoase un ţipăt de agonie.           — N-o să-ţi mai baţi joc de Inchiziţie, îi atrase atenţia Imbert.           De Molay îşi adună simţirile. Se ruşina pentru faptul că ţipase. Privi în ochii alunecoşi ai inchizitorului, aşteptând ceea ce avea să urmeze.  

Steve Berry (n. 2 septembrie 1955) este un autor american și fost avocat care trăiește în prezent în St. Augustine, Florida.El este absolvent al Mercer Universitatea lui Walter F. George Facultatea de Drept. A fost avocat de proces timp de 30 de ani și a deținut funcții elective timp de 14 din acei ani. Este membru fondator al International Thriller Writers - un grup de peste 4.200 de scenariști de thriller din întreaga lume - și a servit trei ani ca copreședinte al acestuia. Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.   The Amber Room                 Prolog.           Lagărul de concentrare de la Mauthausen, Austria           10 aprilie 1945           Prizonierii îi spuneau „Urechi” pentru că era singurul rus din Baraca 8 care înţelegea germana. Nimeni nu-l striga pe numele său adevărat: Karol Boria. Yxo – Urechi – era porecla pe care o primise încă din prima zi în care intrase în lagăr, cu un an în urmă, şi de care era foarte mândru, considerând-o drept o responsabilitate pe care şi-o asumase din tot sufletul.           — Ce auzi? îi şopti în întuneric unul dintre prizonieri.           Stătea lipit de fereastră, lângă ochiul de geam rece, scoţând pe nări aburi uşori, ce se amestecau cu aerul uscat şi greu.           — Mai vor distracţie? întrebă un alt prizonier.           Cu două nopţi în urmă, gardienii veniseră după un rus, în Baraca 8. Era vorba de un infanterist, relativ nou în lagăr, din Rostov, oraş la Marea Neagră. Ţipetele. Ţipetele i se auziseră toată noaptea şi nu încetaseră decât după o rafală de mitralieră. A doua zi de dimineaţă, trupul său însângerat atârna de poarta principală, pentru a fi văzut de toată lumea.           — Linişte! N-aud nimic din cauza vântului, zise el, luându-şi privirea de la ochiul de geam.           Priciurile, colcăind de păduchi, erau etajate pe trei niveluri, fiecărui prizonier fiindu-i atribuit mai puţin de un metru pătrat. O sută de perechi de ochi înfundaţi în orbite se întoarseră spre el. Toţi îi respectară ordinul. Nimeni nu se mai clinti. Cu mult timp în urmă, ororile de la Mauthausen îi lecuiseră de spaimă.           — Vin, îi atenţiona el, depărtându-se brusc de fereastră.           În clipa următoare, uşa barăcii se deschise larg. Aerul îngheţat al nopţii pătrunse înăuntru, prin spatele sergentului Humer, supraveghetorul Barăcii 8.           — Achtung!           Claus Humer era Schutzstaffel SS. Alţi doi SS-işti înarmaţi stăteau în spatele său. Toţi gardienii de la Mauthausen erau SS-işti. Humer nu purta armă. Nu purtase niciodată. Statura sa impunătoare şi braţele vânjoase îi asigurau protecţia.           — Am nevoie de voluntari, spuse Humer. Tu, tu, tu şi tu.           Boria fu ales ultimul. Se întreba ce se petrece. Puţini prizonieri mureau noaptea. Camera morţii rămânea nefolosită, timp în care se evacua gazul rămas şi se spăla podeaua, ca să fie pregătită pentru carnagiul de a doua zi. Gardienii stăteau în barăcile lor, înghesuindu-se în jurul sobelor de fier încălzite cu lemnele tăiate de prizonieri şi care pe mulţi dintre ei îi costaseră viaţa. Medicii şi asistenţii lor dormeau, pregătindu-se pentru o nouă zi de experienţe, în care bolnavii internaţi urmau să fie folosiţi, de-a valma, ca animale de laborator.           Humer îl privi în faţă pe Boria.           — Ai înţeles, nu? Acesta nu-i răspunse, uitându-se fix în ochii albaştri ai gardianului. Un an de teroare îl învăţase preţul tăcerii. N-ai nimic de zis? îl întrebă Humer în germană. Bine. Trebuie să înţelegi… cu gura închisă.           Un gardian trecu pe lângă ei, cu patru mantale de lână pe braţ.           — Haine? murmură unul dintre ruşi.           Nici un prizonier nu purta haină. La sosirea în lagăr, li se dădeau o cămaşă murdară, din pânză groasă, şi o pereche de pantaloni rupţi… mai mult zdrenţe decât haine. Când mureau, erau dezbrăcaţi, pentru ca „îmbrăcămintea” să fie redistribuită, aşa împuţită cum era, nou-veniţilor. Gardianul aruncă hainele pe podea. Humer le arătă cu degetul.           — Mäntel anziehen.           Boria se aplecă să ia una dintre ele.           — Sergentul spune să vă îmbrăcaţi cu ele, le explică el în rusă. Cei trei se conformară.           Stofa de lână îi zgâria pielea, dar ce bine se simţea aşa. Trecuse atâta vreme, încât abia dacă îşi mai amintea cum era să-i fie cald.           — Afară! spuse Humer.           Ruşii se uitau la Boria. Acesta se îndreptă spre uşă, după care ieşiră cu toţii în noapte.           Humer conduse micul grup pe gheaţă şi prin zăpadă, spre platforma principală, în timp ce un vânt îngrozitor vuia printre şirurile de barăci scunde, din lemn. Optzeci de mii de oameni se înghesuiau în clădirile dimprejur, mai mulţi decât trăiau în provincia sa natală, Belarus. Asta îl făcu să se gândească la faptul că nu avea să revadă niciodată acele locuri. Aproape că pierduse noţiunea timpului, dar, ca să nu înnebunească, încerca să ţină o oarecare socoteală. Era sfârşitul lui martie. Ba nu. Începutul lui aprilie. Şi era încă îngheţ. De ce nu putea să moară sau să fie ucis? Sute de oameni aveau zilnic această soartă. Oare îi era dat să supravieţuiască acestui infern?           Şi de ce?           Ajuns pe platforma principală, Humer se întoarse spre stânga şi se îndreptă spre un teren viran. Pe una dintre laturile acestuia, se aflau mai multe barăci pentru prizonieri. Bucătăria lagărului, închisoarea şi infirmeria se aliniau pe latura opusă. La celălalt capăt al terenului, se afla compresorul, o tonă de oţel ce trebuia târât în fiecare zi pe pământul îngheţat. Spera ca sarcina lor să nu implice această corvoadă.           Humer se opri în faţa a patru stâlpi înalţi.           Cu două zile în urmă, un grup de prizonieri fusese trimis în pădurea din apropiere. Printre ei şi Boria. Doborâseră trei plopi, iar unul dintre prizonieri, care îşi rupsese braţul, fusese împuşcat pe loc. Trunchiurile, curăţate de ramuri, fuseseră tăiate în patru, iar buştenii, aduşi în lagăr şi înfipţi în platforma principală, la înălţimea unui om. Şi aşa rămăseseră timp de două zile. Acum însă, erau păziţi de doi gardieni înarmaţi. Becurile cu arc electric luminau deasupra, răspândind aburi în aerul rece şi uscat.           — Aşteptaţi aici, le ordonă Humer.           Sergentul urcă repede câteva trepte şi intră în închisoare. O dâră de lumină se prelingea afară prin deschizătura uşii. O clipă mai târziu, patru bărbaţi în pielea goală fură scoşi din clădire. Capetele blonde nu erau rase, la fel ca ale celorlalţi, ruşi, polonezi şi evrei, care alcătuiau marea majoritate a prizonierilor din lagăr. Nu aveau nici muşchii slăbiţi, nici mişcări lente. Nici priviri apatice, nici ochii duşi în fundul capului sau trupuri scheletice, acoperite de vânătăi. Aceşti bărbaţi erau scunzi şi graşi. Soldaţi Germani. Le cunoştea privirile.           Împietrite, inexpresive, reci ca noaptea.           Cei patru mergeau drept şi sfidător, cu braţele pe lângă corp, fără ca vreunul dintre ei să schiţeze şi cel mai mic gest prin care să dea de înţeles că frigul crâncen îi afecta în vreun fel pielea albă ca laptele. Humer ieşi în urma lor din închisoare şi se îndreptă spre stâlpi.           — Acolo.           Cei patru germani merseră în direcţia indicată.           Humer se apropie şi aruncă în zăpadă patru bucăţi de frânghie.           — Legaţi-i de stâlpi.           Cei trei ruşi se uitară la Boria, care se aplecă şi luă de jos cele patru bucăţi de frânghie, după care dădu fiecăruia dintre ei câte o bucată, explicându-le ce aveau de făcut. Se apropiară fiecare de câte unul dintre germanii dezbrăcaţi, care stăteau în poziţie de drepţi în faţa stâlpilor de lemn. Ce anume stârnise o asemenea nebunie? Boria înfăşură frânghia aspră în jurul pieptului bărbatului din faţa sa, legându-l de stâlp.           — Strânge, urlă Humer.           Boria înnodă strâns frânghia peste pieptul dezgolit al bărbatului. Acesta nici nu clipi. Când Humer îşi întoarse privirea spre ceilalţi trei, Boria prinse momentul şi-l întrebă în şoaptă pe german:           — Ce-ai făcut? Nici un răspuns.           Strânse şi mai tare frânghia.           — Nici măcar nouă nu ne fac aşa ceva.           — Este o onoare să-l sfidezi pe cel care te-a capturat, şopti germanul. „Da, îşi spuse Boria. Aşa este.”           Humer se întoarse. Boria făcu ultimul nod.           — Acolo, spuse Humer.           Boria şi cei trei ruşi se târâră cu greu prin zăpada proaspăt căzută. Ca să nu îngheţe, îşi încrucişa braţele, vârându-şi mâinile la subsuoară şi mutându-se de pe un picior pe celălalt. Se simţea minunat în haina aceea. Era pentru prima oară de la venirea sa în lagăr când îi era cald. Tot atunci îşi pierduse şi identitatea, în locul căreia primise un număr – 10 901 – tatuat pe braţul drept, iar pe pieptul stâng al cămăşii jegoase avea cusut un triunghi, cu litera R în mijloc. R de la rus. Şi culoarea triunghiului era importantă. Roşu pentru prizonierii politici, verde pentru infractori, Steaua Galbenă a lui David pentru evrei, negru şi maro pentru prizonierii de război.

Steve Berry (n. 2 septembrie 1955) este un autor american și fost avocat care trăiește în prezent în St. Augustine, Florida.El este absolvent al Mercer Universitatea lui Walter F. George Facultatea de Drept. A fost avocat de proces timp de 30 de ani și a deținut funcții elective timp de 14 din acei ani. Este membru fondator al International Thriller Writers - un grup de peste 4.200 de scenariști de thriller din întreaga lume - și a servit trei ani ca copreședinte al acestuia. Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.   The Third Secret, 2005   Biserica nu are nevoie decât de adevăr.           Papa Leon al XIII-lea (1881).   Nu este nimic mai măreţ decât fascinantul şi dulcele mister al Fatimei, care însoţeşte Biserica şi umanitatea de-a lungul secolelor de apostazie şi le va însoţi fără îndoială până la căderea finală şi la renaşterea ei.           Abatele Georges de Nantes (1982) cu ocazia primului pelerinaj la Fatima al papei Ioan Paul al II-lea.   Credinţa e un aliat preţios în căutarea adevărului.           Papa Ioan Paul al II-lea (1998).                 Prolog.           Fatima, Portugalia.           13 iulie 1917.           Lucia îşi ridică privirea şi o urmări pe Fecioară înălţându-se la cer. Apariţia venise de la răsărit, aşa cum mai apăruse şi de celelalte două dăţi, mai întâi ca un punct strălucitor din înaltul cerului înnorat. Plutise lin, apropiindu-se totuşi cu repeziciune, conturul ei devenind strălucitor când se aşeză pe trunchiul unui gorun, la doi metri şi jumătate deasupra pământului.           Fecioara stătea dreaptă, iar imaginea ei cristalizată era îmbrăcată într-o aură ce părea mai strălucitoare decât soarele. Lucia îşi plecă privirea în faţa frumuseţii ei ameţitoare.           Lucia era înconjurată de o mulţime de oameni, spre deosebire de prima apariţie a Fecioarei, în urmă cu două luni. Atunci Lucia era pe câmp doar cu Jacinta şi cu Francisco, păzind oile familiei. Verii ei aveau şapte, respectiv nouă ani. Lucia era cea mai mare şi, la cei zece ani ai ei, chiar se simţea mai mare. În partea dreaptă, Francisco, care purta pantaloni lungi şi o bonetă pe cap, căzu în genunchi. La stânga ei, Jacinta era şi ea în genunchi, purtând o fustă neagră şi un batic care îi acoperea părul negru.           Lucia îşi ridică privirea şi remarcă din nou mulţimea. Oamenii începuseră să se adune cu o zi înainte, mulţi dintre ei venind din satele învecinate, unii fiind însoţiţi de copii infirmi, sperând că aceştia aveau să fie vindecaţi de Fecioară. Egumenul de la Fatima proclamase apariţia Fecioarei ca fiind un fals şi îi îndemnase pe toţi să-şi vadă de treabă. „Lucrarea diavolului”, o numise el. Însă oamenii nu-l ascultaseră, iar un enoriaş spusese că egumenul nu ştia ce vorbea, căci diavolul nu i-ar îndemna pe oameni la rugăciune.           Din mulţime se auzi o femeie strigând, numindu-i pe Lucia şi pe verii ei impostori şi jurând că Dumnezeu nu va lăsa nepedepsit acest sacrilegiul.           Manuel Marto, unchiul Luciei şi tatăl Jacintei şi al lui Francisco, se afla în spatele lor, iar Lucia îl auzi îndemnând-o pe femeie să tacă. Se bucura de respect în acea zonă, ca om umblat prin lume care văzuse multe la viaţa lui, nu numai Serra da Aire. Ochii lui căprui, privirea pătrunzătoare şi atitudinea lui detaşată îi inspirau Luciei încredere. Era bine că se afla în preajmă, acolo, în mijlocul atâtor străini.           Încerca să nu bage în seamă cuvintele, să nu simtă mirosul de mentă, aroma pinilor şi parfumul pătrunzător de rozmarin sălbatic. Gândurile şi privirea îi erau îndreptate spre Fecioara care plutea în faţa ei.           Doar ea, Jacinta şi Francisco o vedeau pe Fecioară, însă doar ea şi Jacinta îi puteau auzi cuvintele. Luciei i se părea ciudat acest lucru – nu înţelegea de ce Francisco era exclus – însă, în timpul primei apariţii, Fecioara le explicase că Francisco urma să ajungă în rai numai după ce avea să spună multe rugăciuni.           O pală de vânt trecu peste peisajul pestriţ al marelui bazin cunoscut sub numele de Cova da Iria. Pământul aparţinea părinţilor Luciei şi era plin de măslini şi de pâlcuri de conifere. Iarba crescuse înaltă, numai bună pentru fân, iar recolta de cartofi, varză şi porumb era bogată. Parcelele erau delimitate de ziduri de piatră. Multe dintre ele erau sfărâmate, spre bucuria Luciei, pentru că acum oile puteau paşte în voie. Îndatorirea ei era să aibă grijă de oile familiei. Jacinta şi Francisco aveau aceleaşi îndatoriri, aşa că îşi petrecuseră multe zile în ultimii ani pe câmp, uneori jucându-se, alteori rugându-se sau ascultându-l pe Francisco cântând la flaut.           Dar totul se schimbase cu două luni în urmă, odată cu acea primă apariţie.           De atunci, fuseseră bombardaţi cu întrebări şi batjocoriţi de necredincioşi. Mama Luciei o dusese chiar la preotul parohiei, obligând-o să spună că totul era o minciună. Preotul o ascultase, apoi trăsese concluzia că nu era posibil ca Fecioara să fi coborât din cer doar pentru a le zice că trebuie să înalţe zilnic rugăciuni. Singura alinare a Luciei venea în momentele de singurătate, când putea plânge în voie pentru ea şi pentru restul lumii.           Cerul se lumină abia perceptibil, iar umbrelele sub care se adăpostiseră oamenii din mulţime începură să se închidă. Lucia se ridică în picioare şi strigă:           — Descoperiţi-vă capetele, pentru că o văd pe Fecioara Noastră.           Oamenii se supuseră imediat, unii dintre ei închinându-se ca şi cum ar fi căutat iertare pentru purtarea necuviincioasă.           Lucia se întoarse din nou spre viziune şi îngenunche.           — Vocemece que me quere? întrebă ea. Ce doreşti de la mine?           — Nu-l mânia pe Domnul Dumnezeul nostru pentru că este deja mânios. Vreau să vii aici în ziua a treisprezecea a lunii următoare şi să continui să spui câte cinci decade din rozariu în fiecare zi, în cinstea Fecioarei rozariului, pentru ca pacea să pogoare peste întreaga lume şi să pună capăt războiul. Pentru că doar ea poate să ajute omenirea.           Lucia se uită la Fecioară. Imaginea era transparentă şi avea nuanţe diferire de galben, alb şi albastru. Chipul ei era frumos, însă era acoperit de o ciudată umbră de tristeţe. Purta o rochie ce-i ajungea până la glezne. Pe cap avea un văl. În mâinile împreunate în rugăciune avea un rozariu cu mărgelele ca nişte perle. Vocea ei era dulce şi plăcută, lipsită de inflexiuni, cu o tonalitate constantă, ca o briză ce învăluia mulţimea.           Lucia îşi luă inima în dinţi şi zise:           — Te rog să ne spui cine eşti şi să faci un miracol, astfel încât nimeni să nu se mai îndoiască de prezenţa ta aici.           — Vino aici lunar, în aceeaşi zi. În octombrie o să-ţi spun cine sunt şi ce doresc şi voi face un miracol, astfel încât să nu se mai îndoiască nimeni de mine.           Pe parcursul acelei luni, Lucia se tot gândise ce să-i spună. Mulţi o rugaseră să ceară diverse lucruri care aveau legătură cu cei dragi lor şi cu cei prea bolnavi ca să poată vorbi ei înşişi. Îi veni în minte o rugăminte anume:           — Poţi să-l vindeci pe fiul schilod al Mariei Carreira?           — Nu îl voi vindeca. Însă îi voi oferi o modalitate de a se bucura de viaţă, cu condiţia să spună rozariul în fiecare zi.           Luciei i se păru ciudat că fecioara punea condiţii pentru o faptă mărinimoasă, însă înţelese că nimic nu se putea întâmpla dacă nu aveai credinţă. Chiar şi preotul din parohie spunea întotdeauna că doar prin rugăciune puteai câştiga mila Domnului.           — Sacrifică-te pentru necredincioşi, zise Fecioara. Şi spune des, mai ales când faci sacrificii, „O, Isuse, o fac din dragoste pentru tine, pentru convertirea păcătoşilor şi pentru păcatele comise împotriva Inimii Neprihănite a Fecioarei Maria”.           Fecioara îşi desprinse mâinile şi întinse braţele. Dinspre ele radie o lumină puternică, scăldând-o pe Lucia într-o căldură asemănătoare aceleia a soarelui într-o zi rece de iarnă. Se bucură din plin de acea senzaţie, însă apoi observă că lumina care radia nu se oprise la ea şi la verii ei, ci trecuse prin pământ, deschizându-l.           Acest fapt nou şi neobişnuit o sperie.           În faţa ei se întinse o mare de foc, într-o viziune măreaţă. În flăcări se zăreau forme întunecate, ca nişte bucăţi de carne într-o supă ce fierbe. Păreau siluetele unor oameni, însă feţele nu li se distingeau. Săreau din foc, apoi coborau rapid, iar mişcarea lor era însoţită de ţipete şi urlete atât de sfâşietoare, încât îi dădeau Luciei fiori reci de spaimă pe şira spinării. Sărmanele suflete păreau imponderabile şi nu aveau echilibru, fiind la mila vâlvătăii care le mistuia. Apărură şi forme de animale; pe unele le recunoştea, însă toate păreau înspăimântătoare, iar Lucia ştia foarte bine ce erau. Diavoli. Iubitorii flăcărilor. Lucia era înspăimântată şi văzu că la fel erau şi Jacinta şi Francisco. Aveau lacrimi în ochi, aşa că ea încercă să-i liniştească. Dacă n-ar fi fost Fecioara şi ea şi-ar fi pierdut cumpătul.           — Uitaţi-vă la Ea, le spuse Lucia verilor săi.           Copiii o ascultară, apoi toţi trei îşi întoarseră privirea de la îngrozitoarea viziune, cu mâinile împreunate în rugăciune şi arătând spre cer.           — Aţi văzut iadul unde cad sufletele sărmanilor păcătoşi, le zise Fecioara. Pentru a le salva, Dumnezeu vrea să stabilească în lume devoţiunea la Inima Mea Neprihănită… Războiul este pe punctul de a se sfârşi, dar, dacă nu vor înceta să-L supere pe Dumnezeu, în timpul pontificatului lui Pius al XI-lea, va începe un altul şi mai năprasnic.           Viziunea iadului dispăru, iar lumina caldă reapăru dinspre braţele încrucişate ale Fecioarei.           — Când veţi vedea o noapte luminată de o lumină necunoscută, veţi şti că acela este marele semn pe care vi-l trimite Dumnezeu, prin care anunţă că va pedepsi lumea pentru păcatele ei prin intermediul războaielor, foametei, prin prigonirea Bisericii şi a Sfântului Părinte.           Lucia era marcată de cuvintele Fecioarei. Ştia că de şapte ani un război mistuia Europa. Bărbaţii din oraşe plecaseră pe front şi mulţi dintre ei nu se mai întorseseră. Auzise familii plângându-şi morţii în biserică. Iar acum i se spunea cum să facă să pună capăt suferinţei.           — Pentru a împiedica asta, continuă Fecioara, vin să cer consfinţirea Rusiei la Inima Mea Neprihănită şi Împărtăşania Reparatoare în primele sâmbete. Dacă vor accepta cererile mele, Rusia se va converti şi vom avea pace. Dacă nu, va răspândi erorile sale în lume, promovând războaie şi persecuţii împotriva Bisericii. Binele va fi martirizat, Sfântul Părinte va ivea multe de îndurat şi numeroase naţii vor fi şterse de pe faţa pământului. În final, Inima Mea Neprihănită va triumfa. Sfântul Părinte va consfinţi Rusia la Inima Mea Neprihănită şi o va converti, iar lumea va avea parte de o perioadă de linişte.           Lucia se întreba ce anume era Rusia. Să fie oare o persoană? O femeie reală al cărei suflet trebuia salvat? Sau poate un loc? În afara galicienilor şi a spaniolilor, nu ştia denumirea altor naţiuni. Lumea ei se rezuma la Fatima, satul în care trăia împreună cu familia ei, la cătunul din apropiere, Aljustrel, unde trăiau Francisco şi Jacinta, la Cova da Iria, unde păşteau oile şi se cultivau legumele şi la grota Cabeco, unde apăruse anul trecut un înger care anunţa venirea Fecioarei. După toate aparenţele, această Rusia era suficient de importantă încât să atragă atenţia Fecioarei. Însă Lucia voia să ştie mai multe.           — Dar Portugalia?           — În Portugalia, dogma credinţei va fi întotdeauna păstrată.           Lucia zâmbi. Era o uşurare să ştie că pământul ei natal era preţuit în cer.           — Atunci când spui rozariul, zise Fecioara, rosteşte după fiecare mister „O, Isuse Hristoase, iartă-ne şi scapă-ne de flăcările iadului. Îndreaptă toate sufletele pe calea salvării, mai ales pe cele care au nevoie de căinţă”.           Lucia dădu aprobator din cap.           — Şi mai am să-ţi spun ceva. Deocamdată, nu vorbi nimănui despre asta, zise Fecioara după ce îi dezvălui al treilea secret.           — Nici măcar lui Francisco? întrebă Lucia.           — Cu el poţi vorbi.           Urmă un lung moment de linişte. Mulţimea era cufundată într-o tăcere deplină. Cu toţii, bărbaţi, femei şi copii, stăteau în genunchi, fascinaţi de ce făceau cei trei vizionari, după cum auzise Lucia că îi numea mulţimea. Mulţi dintre ei aveau mâinile încleştate pe rozariu şi murmurau rugăciuni. Ştia că nimeni nu o putea vedea sau auzi pe Fecioară. Totul era doar o chestiune de credinţă.           Savură preţ de un moment liniştea deplină. Întreaga Cova era cufundată într-o tăcere solemnă. Chiar şi vântul încetase să mai bată. I se făcu frig şi pentru prima dată simţi povara responsabilităţii care-i revenea. Trase adânc aer în piept şi întrebă:           — Mai vrei ceva de la mine?           — E suficient pentru astăzi.           Fecioara începu să se ridice înspre răsărit. Deasupra se auzi un zgomot ce semăna cu un tunet. Lucia se ridică în picioare. Tremura.           — A plecat, strigă ea, arătând spre cer.           Mulţimea simţi că viziunea luase sfârşit şi începu să se împingă în faţă.           — Cum arăta?           — Ce v-a spus?           — De ce eşti atât de tristă?           — Va mai veni?