Steve Berry

Steve Berry (n. 2 septembrie 1955) este un autor american și fost avocat care trăiește în prezent în St. Augustine, Florida.El este absolvent al Mercer Universitatea lui Walter F. George Facultatea de Drept. A fost avocat de proces timp de 30 de ani și a deținut funcții elective timp de 14 din acei ani. Este membru fondator al International Thriller Writers - un grup de peste 4.200 de scenariști de thriller din întreaga lume - și a servit trei ani ca copreședinte al acestuia. Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.   Rusia, o ţară în care se întâmplă lucruri ce în mod normal nu se întâmplă.           PETRU CEL MARE.   Va veni un an negru pentru Rusia; Atunci coroana va cădea de pe fruntea regală, tronul ţarilor va fi înghiţit de noroi, iar mâncarea multora va fi moartea şi sângele.           MIHAIL LERMONTOV (1830).   Rusia: continentul misterios şi întunecat, „o ghicitoare învăluită în mister şi ascunsă într-o enigmă”, după cum spunea Winston Churchill, depărtată, inaccesibilă străinilor, greu de înţeles chiar şi pentru nativi. Acesta este mitul, cultivat chiar de ruşi, care ar prefera ca nimeni să nu descopere cum sunt ei în realitate şi cum trăiesc ei de fapt.           ROBERT KAISER,   Rusia: Poporul şi Puterea (1984). Pentru toate încercările ei, pentru toate greşelile ei, povestea Rusiei la sfârşitul secolului (al douăzecilea) trebuie spusă ca o reînviere, ca o restaurare.           DAVID REMNICK, Restaurarea: Lupta pentru o Nouă Rusie (1997).             Repere cronologice importante din istoria Rusiei.           21 februarie 1613 – Mihail Feodorovici Romanov e proclamat ţar.           20 octombrie 1894 – Nicolae al II-lea accede la tron.           5 aprilie 1898 – Nicolae al II-lea îi oferă mamei sale Oul cu Lăcrămioare, creat de Carl Faberge.           16 decembrie 1916 – Rasputin este ucis de Felix Iusupov           15 martie 1917 – Nicolae al II-lea abdică de la tron; el şi familia lui sunt arestaţi şi luaţi prizonieri.           Octombrie 1917 – Revoluţia bolşevică. Lenin preia pute-rea.           — Începe războiul civil; Albii se ridică împotriva Roşilor.           17 iulie 1918 – Nicolae al II-lea, soţia lui, Alexandra, şi cei cinci copii ai lor sunt ucişi la Ecaterinburg.           Aprilie 1919 – Felix Iusupov fuge din Rusia.           — Războiul civil din Rusia ia sfârşit; Roşii, conduşi de Lenin, triumfă.           27 septembrie 1967 – Moare Felix Iusupov.           Mai 1979 – Este localizat mormântul lui Nicolae al II-lea, în afara oraşului Ecaterinburg.           Decembrie 1991 – Se dizolvă Uniunea Sovietică.           Iulie 1991 – Rămăşiţele pământeşti ale lui Nicolae al II-lea şi ale familiei sale sunt exhumate; doi dintre copiii imperiali nu sunt găsiţi în groapa comună.           — Rămăşiţele pământeşti sunt identifică-te ca aparţinând familiei regale, însă cadavrele celor doi copii nu sunt nicăieri localizate.                 Prolog.           PALATUL ALEXANDRU, RUSIA, ŢARSKOE SELO,           28 OCTOMBRIE 1916.           Alexandra, Împărăteasa Marii Ruşii, întoarse capul în momentul în care uşa se deschise; era prima oară după ceasuri în şir de veghe când îşi abătea privirea de la bietul copil care zăcea fără vlagă sub cearşaf.           Prietenul ei se năpusti în cameră, iar ea izbucni în lacrimi.           — Iată-te în sfârşit, părinte Grigori, mulţumesc bunului Dumnezeu! Alexei are mare nevoie de dumneata.           Rasputin se apropie de pat şi făcu semnul crucii. Cămaşa de mătase albastră şi pantalonii de catifea îi duhneau a alcool, acoperind mirosul lui obişnuit, despre care una dintre doamnele de la curte spusese că îi aminteşte de un ţap. Dar Alexandrei nu-i păsase niciodată de miros. Cel puţin, nu de cel al părintelui Grigori.           Trimisese gărzile să îl caute cu ore în urmă, amintindu-şi că auzise că-i plăcea să petreacă cu ţiganii din cartierele mărginaşe ale capitalei. Nu de puţine ori îşi pierdea întreaga noapte bând în compania prostituatelor. Una dintre gărzi povestea chiar cum părintele defila pe mese cu pantalonii în vine, lăudându-se cu plăcerea pe care mădularul său imens o oferă doamnelor de la Curtea Imperială. Alexandra nu dăduse crezare unor astfel de zvonuri despre prietenul ei şi poruncise ca străjerul să fie mutat cât mai departe de capitală.           — Te caut de la asfinţit, zise ea încercând să îi capteze atenţia.           Dar atenţia lui Rasputin era concentrată asupra băiatului. Căzu în genunchi. Alexei era inconştient şi zăcea aşa de aproape un ceas. Băiatul căzuse în timp ce se juca în grădină în acea după-amiază. Durerea începuse în mai puţin de două ore.           Alexandra îl privi pe Rasputin dând deoparte pătura şi studiind piciorul drept, care era vânăt şi umflat până la deformare. Copilul îşi ţinea piciorul strâns la piept. Sângele îi pulsa nebuneşte sub piele, iar hematomul ajunsese acum de dimensiunea unui mic pepene. Faţa străvezie a fiului ei era lipsită de culoare, în afara cearcănelor de sub ochi.           Alexandra netezi uşor părul castaniu-deschis al copilului.           Slavă Domnului că ţipetele încetaseră! Spasmele reveneau la fiecare sfert de oră, cu o regularitate morbidă. Delirase din cauza febrei mari şi nu încetase să scoată un vaiet care îi sfâşia inima.           O dată îşi revenise şi implorase:           — Doamne, ai milă de mine! Mamă, de ce nu mă ajuţi? întrebase.           Apoi vru să ştie dacă durerea o să înceteze când o să moară. Ea nu se simţise în stare să îi spună adevărul.           Doamne, ce făcuse? Era numai vina ei. Este bine cunoscut faptul că femeile transmit genetic hemofilia, fără a fi ele însele afectate. Unchiul ei, fratele şi nepoţii ei muriseră cu toţii de această boală. Dar nu crezuse niciodată că şi ea este purtătoare. Cele patru fete ale ei nu îi dăduseră nici un indiciu. Abia când apăruse binecuvântatul său fiu, în urmă cu doisprezece ani, aflase dureroasa realitate. Nici un doctor nu o avertizase în legătură cu această posibilitate. Dar întrebase vreodată? Nimeni nu părea dornic să spună ceva din proprie iniţiativă. Chiar şi întrebările directe erau deseori evitate prin răspunsuri fără nici o noimă. De aceea părintele Grigori era atât de special. Călugărul spunea tot ce avea pe suflet.           Rasputin închise ochii şi se cuibări lângă băiatul suferind. Barba ţepoasă îi era plină de resturi uscate de mâncare. Purta la gât crucea de aur pe care i-o dăruise ea. O strânse cu putere. Camera era luminată doar de lumânări. Îl auzea murmurând, dar nu înţelegea nici un cuvânt. Şi nu îndrăznea să spună nimic. Deşi era Împărăteasa Marii Ruşii, ţarina, niciodată nu îndrăznea să îl deranjeze pe părintele Grigori.           Numai el putea opri sângerarea. Prin el, Dumnezeu îl proteja pe scumpul ei fiu, ţareviciul. Singurul moştenitor al tronului. Viitorul ţar al Rusiei.           Numai de-ar trăi!           Băiatul deschise ochii.           — Nu te teme, Alexei, totul e bine, şopti Rasputin.           Vocea îi era blândă şi melodioasă, dar fermă. Mângâie din cap până în picioare corpul transpirat al lui Alexei.           — Ţi-am alungat durerile îngrozitoare. N-o să te mai doară nimic acum. Mâine o să fii bine şi o să jucăm iar jocurile noastre vesele. Rasputin continuă să mângâie corpul băiatului. Aminteşte-ţi ce ţi-am povestit despre Siberia. E plină de păduri uriaşe şi de stepe fără sfârşit, atât de întinsă, încât nimeni nu i-a văzut marginile. Şi toată aparţine mamei şi tatălui tău şi, într-o bună zi, când vei fi sănătos, mare şi puternic, va fi a ta. Îl prinse pe băiat de mână. Într-o bună zi am să te duc să-ţi arăt Siberia. Oamenii de acolo sunt atât de diferiţi faţă de cei de aici… Alexei, trebuie să vezi cât e de maiestuoasă!           Vocea îi era blândă.           Ochii băiatului se însufleţiră. Viaţa se întoarse în ei la fel de repede cum îi părăsise cu numai câteva ceasuri în urmă. Dădu să se ridice pe pernă.           Alexandra se îngrijoră, temându-se să nu-şi provoace o nouă rană.           — Ai grijă, Alexei! Trebuie să fii atent.           — Lasă-mă, mamă, trebuie să ascult. Fiul ei se întoarse către Rasputin. Mai spune-mi o poveste, părinte!           Rasputin zâmbi şi îi povesti despre caii cocoşaţi, despre soldatul fără picioare şi despre călăreţul fără ochi şi despre o ţarină necredincioasă care fusese preschimbată într-o raţă albă. Îi povesti despre florile de câmp de pe întinsele stepe siberiene, unde plantele au suflet şi vorbesc unele cu altele, iar animalele au grai şi despre cum el însuşi, pe vremea când era copil, învăţase să înţeleagă şoaptele cailor din grajd.           — Vezi, mamă, caii pot vorbi, ţi-am spus eu!           În faţa miracolului, lacrimi îi izvorâră din ochi.           — Ai dreptate, ai atâta dreptate, rosti ţarina.           — Şi o să-mi spui tot ce-ai auzit de la cai, da? întrebă Alexei.           Rasputin zâmbi aprobator.           — Mâine, o să îţi povestesc mâine mai multe. Acum trebuie să te odihneşti.           Continuă să îl mângâie pe ţarevici până când acesta se cufundă din nou în somn.           Rasputin se ridică.           — Micuţul o să trăiască.           — Cum poţi fi sigur?           — Cum poţi tu să nu fii?           I se citea indignarea în voce, iar ea regretă imediat că se îndoise. De nenumărate ori se gândise că propria lipsă de credinţă era cauza suferinţei lui Alexei. Dumnezeu o punea probabil la încercare prin blestemul hemofiliei, să vadă cât de puternică îi e credinţa.           Rasputin ocoli patul. Îngenunche în faţa scaunului ei şi o apucă de mână.           — Mamă, nu trebuie să uiţi de Dumnezeul nostru. Nu pune la îndoială puterea Lui.           Numai călugărului îi era permis să i se adreseze atât de familiar. Ea era Matiuşka, Mămica, iar soţul ei, Nicolae al II-lea, Batiuşka, Tăticul. Aşa îi vedea ţărănimea – ca părinţi severi. Toţi din anturajul ei spuneau despre Rasputin că e doar un simplu ţăran. Poate că aşa şi era. Dar numai el îi putea alina lui Alexei suferinţa. Acest ţăran din Siberia, cu barba lui încâlcită, cu trupul lui urât mirositor, cu părul lung şi slinos, era trimisul Cerului.           — Dumnezeu refuză să-mi asculte rugile, părinte! M-a părăsit.           Rasputin sări în picioare ca ars.    

Steve Berry (n. 2 septembrie 1955) este un autor american și fost avocat care trăiește în prezent în St. Augustine, Florida.El este absolvent al Mercer Universitatea lui Walter F. George Facultatea de Drept. A fost avocat de proces timp de 30 de ani și a deținut funcții elective timp de 14 din acei ani. Este membru fondator al International Thriller Writers - un grup de peste 4.200 de scenariști de thriller din întreaga lume - și a servit trei ani ca copreședinte al acestuia. Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.    „Banii n-au patrie; bancherii sunt lipsiţi de patriotism şi de decenţă; singurul lor ţel e câştigul.”           Napoleon Bonaparte.   „Istoria arată că mânuitorii de bani au folosit toate formele de abuz, intrigi, înşelătorii şi violenţă posibile pentru a păstra controlul asupra guvernelor.”           James Madison.   „Îngăduiţi-mi să tipăresc şi să controlez banii unei naţiuni şi nu-mi mai pasă cine face legile.”           Mayer Amschel Rothschild.                 PROLOG.           Platoul Giseh, Egipt.           August 1799           Generalul Napoleon Bonaparte a descălecat şi a privit în sus, către piramidă. În apropiere, se înălţau alte două, dar asta era cea mai mare dintre toate.           Ce premiu grozav scosese la iveală cucerirea lui!           Drumul călare făcut ieri spre sud, din Cairo, de-a lungul câmpurilor care mărgineau canale de irigaţie noroioase şi marşul rapid pe nisipul risipit de vânt fuseseră lipsite de evenimente. Două sute de oameni înarmaţi îl însoţiseră pentru că ar fi fost o nesăbuinţă să se aventureze singur atât de departe în Egipt. Îşi lăsase contigentul la un kilometru şi jumătate, campat pentru noapte. Fusese o altă zi toridă, iar el aşteptase intenţionat asfinţitul înainte de a merge să viziteze locul.           Ajunsese la ţărm, aproape de Alexandria, cu cincisprezece luni în urmă, având cu el 34000 de oameni, 1000 de arme, 700 de cai şi 100000 de cartuşe. Avansase rapid către sud şi cucerise capitala, Cairo, scopul lui fiind să destabilizeze orice rezistenţă prin viteză şi surpriză. Apoi, nu prea departe de aici, se luptase cu mamelucii, într-un conflict glorios pe care îl botezase Bătălia de la Piramide. Acei foşti sclavi turci stăpâniseră Egiptul vreme de o jumătate de secol şi ce mai privelişte fusese! Mii de războinici, îmbrăcaţi în ţinute colorate, călărind armăsari superbi. Încă mai putea adulmeca mirosul corditei, simţi vibraţia tunurilor, auzi pocnetul muschetelor şi ţipetele muribunzilor. Trupele lui, formate în mare parte din veterani ai campaniei din Italia, luptaseră cu vitejie. Şi, cu doar două sute de victime în rândul francezilor, cucerise aproape întreaga armată inamică, dobândind control total asupra părţii de sud a Egiptului. Un reporter scrisese că o mână de francezi au subjugat un sfert de glob.           Nu era chiar aşa, dar suna minunat.           Egiptenii îl numiseră Sultan El Kebir – un titlu oferit în semn de respect, spuneau ei. De-a lungul ultimelor paisprezece luni, conducând această naţie din poziţia de comandant suprem, descoperise că, aşa cum alţii iubeau marea, el iubea deşertul. Mai iubea şi stilul de viaţă al egiptenilor, pentru care averile contau foarte puţin şi caracterul foarte mult.           De asemenea, ei se încredeau în providenţă.           La fel ca şi el.           — Bun venit, generale. O seară încântătoare pentru o vizită, a strigat Gaspard Monge pe obişnuitul lui ton vesel.           Napoleon îl îndrăgea pe geometrul luptător, un francez în vârstă, fiu de negustor ambulant, binecuvântat cu o faţă lătăreaţă, ochi adânciţi în orbite şi un nas cărnos. Deşi om învăţat, Monge purta întotdeauna cu sine o puşcă şi un corn cu praf de puşcă, părând să tânjească atât după Revoluţie, cât şi după bătălii. Era unul dintre cei o sută şaizeci de cărturari, oameni de ştiinţă şi artişti – savanţi, aşa cum îi etichetase presa – care plecaseră din Franţa împreună cu generalul, de vreme ce el venise aici nu doar pentru a cuceri, ci şi pentru a învăţa. Modelul lui spiritual, Alexandru cel Mare, făcuse acelaşi lucru când invadase Persia. Monge mai călătorise împreună cu Napoleon, în Italia, ajungând în cele din urmă să supravegheze prada din acea ţară, aşa că avea încredere în el.           Până la un anumit punct.           — Ştii, Gaspard, pe când eram copil îmi doream să studiez ştiinţa. În timpul Revoluţiei, am participat la câteva cursuri de chimie la Paris. Dar, vai, circumstanţele m-au făcut ofiţer.           Unul dintre muncitorii egipteni i-a luat calul, dar nu înainte ca Napoleon să înşface o geantă de piele. El şi Monge stăteau acum singuri, praful strălucitor dansând în umbra măreţei piramide.           — Acum câteva zile, a spus el, am făcut un calcul şi am stabilit că aceste trei piramide conţin suficientă piatră pentru a înconjura întregul Paris cu un zid gros de un metru şi înalt de trei metri.           Monge a părut să-i cântărească vorbele.           — Ar putea fi adevărat, generale.           Napoleon a zâmbit la auzul eschivării.           — Ai vorbit ca un matematician neîncrezător.           — Deloc. Doar că mi se pare interesant felul în care priviţi aceste edificii. Nu vă gândiţi la faraoni, la mormintele pe care le conţin sau chiar la uimitoarea artă inginerească folosită pentru a le clădi. Nu. Le priviţi doar în relaţie cu Franţa.           — Mi-e greu să n-o fac. Nu prea îmi e gândul la altceva.           De la plecarea lui, Franţa căzuse pradă unei dezordini imposibile. Flota ei, cândva măreaţă, fusese distrusă de britanici, izolându-l aici, în Egipt. Directoratul părea hotărât să se războiască cu fiecare naţie regalistă, făcându-şi duşmani din Spania, Prusia, Austria şi Olanda. Pentru ei, conflictul era o cale de a-şi prelungi puterea şi de a reumple o vistierie naţională tot mai goală.           Ridicol.           Republica era un eşec total.           Unul dintre puţinele ziare europene care îşi croise drum peste Mediterana prevestea că era doar o chestiune de timp până când un alt Ludovic avea să se aşeze pe tronul Franţei.           Trebuia să se întoarcă acasă.           Tot ceea ce preţuia părea să se transforme în praf şi pulbere.           — Franţa are nevoie de dumneavoastră, a spus Monge.           — Acum vorbeşti ca un adevărat revoluţionar.           Prietenul lui a început să râdă.           — Ştiţi că asta sunt.           Cu şapte ani în urmă, Napoleon văzuse cum alţi revoluţionari dăduseră năvală în Palatul Tuileries şi îl detronaseră pe Ludovic al XVI-lea. Atunci servise cu credinţă noua republică şi se luptase la Toulon, fiind promovat ca general de brigadă, apoi ca general al Armatei Estice şi, în cele din urmă, comandant în Italia. De acolo mărşăluise către nord şi invadase Austria, întorcându-se la Paris în chip de erou naţional. Acum, când abia împlinise treizeci de ani, ca general al Armatei Orientului, cucerise Egiptul.           Dar destinul lui era să conducă Franţa.           — Ce abundenţă de lucruri minunate, a spus el, admirând din nou uriaşele piramide.           Pe drumul dinspre tabără trăsese cu ochiul la muncitorii ocupaţi să cureţe nisipul de pe un sfinx pe jumătate îngropat. Ordonase personal scoaterea la suprafaţă a austerului păzitor şi era mulţumit de progresele făcute.           — Piramida aceasta e cea mai apropiată de Cairo, aşa că o vom numi Prima, a spus Monge. Apoi a arătat spre o alta. Cea de-a Doua. Cea mai îndepărtată este a Treia. Dacă am putea citi hieroglifele, poate că am cunoaşte adevăratele lor nume.           Napoleon era de acord. Nimeni nu putea pricepe semnele ciudate care apăreau aproape pe fiecare dintre străvechile monumente. Dăduse ordin ca ele să fie copiate şi rezultaseră atât de multe desene, încât artiştii săi consumaseră toate creioanele aduse din Franţa. Monge fusese cel care născocise o metodă ingenioasă de a combina gloanţele de plumb cu trestiile de Nil şi de a fabrica noi instrumente de scris.           — Poate că există speranţă, a spus el.           Şi a surprins încuviinţarea înţeleaptă a lui Monge.           Amândoi ştiau că o piatră neagră şi urâtă, descoperită la Rosetta, inscripţionată în trei limbaje diferite – hieroglife, limba Egiptului antic, scrierea demotică, limba actuală a Egiptului şi greacă – ar putea fi răspunsul. Luna trecută participase la o conferinţă a Institutului Egiptean, creat de el pentru a-şi încuraja savanţii, unde fusese anunţată descoperirea.           Dar erau necesare mult mai multe cercetări.           — Noi facem primul studiu sistematic al acestor obiective, a spus Monge. Toţi cei care au venit înaintea noastră n-au făcut decât să prăduiască. Noi vom arhiva tot ce vom găsi.           „O altă idee revoluţionară şi-a zis Napoleon. Potrivită pentru Monge.”           — Du-mă înăuntru, a poruncit el.           Prietenul său l-a condus pe o scară aflată pe faţada nordică, spre o platformă înaltă de douăzeci de metri. Mai ajunsese o dată până aici, cu luni în urmă, împreună cu câţiva dintre comandanţii săi, atunci când inspectaseră pentru prima oară piramidele. Dar refuzase să pătrundă în edificiu de vreme ce, pentru asta, ar fi trebuit să se târască în patru labe sub ochii subordonaţilor săi. Acum, s-a aplecat şi s-a strecurat printr-un coridor înalt de doar un metru şi la fel de lat, care cobora într-o pantă lină prin inima piramidei. Geanta din piele îi atârna de gât. Au ajuns la un alt coridor, orientat în sus, în care Monge a intrat. Panta urca acum, ducând către un pătrat luminos, aflat în capătul îndepărtat.           Au ieşit şi au reuşit să se ridice în picioare, priveliştea extraordinară umplându-l pe Napoleon de un respect profund. În strălucirea plăpândă a lămpilor cu ulei, a privit tavanul care se ridica la aproape zece metri. Podeaua se înălţa abrupt, către alte construcţii din granit. Zidurile erau proiectate înspre exterior, într-o serie de console care se ridicau unele peste altele pentru a forma o arcadă îngustă.           — E magnific, a şoptit el.           — Am numit-o Galeria Principală.           — Un nume potrivit.           La baza fiecărui perete lateral, câte o rampă cu suprafaţa plană, lată de o jumătate de metru, ocupa toată lungimea galeriei. Între rampe se întindea un pasaj ce măsura încă un metru. Fără trepte, doar o pantă abruptă.           — E acolo? l-a întrebat el pe Monge.           — Oui, General. A ajuns acum o oră şi l-am condus în Sala Regelui.  

Steve Berry (n. 2 septembrie 1955) este un autor american și fost avocat care trăiește în prezent în St. Augustine, Florida.El este absolvent al Mercer Universitatea lui Walter F. George Facultatea de Drept. A fost avocat de proces timp de 30 de ani și a deținut funcții elective timp de 14 din acei ani. Este membru fondator al International Thriller Writers - un grup de peste 4.200 de scenariști de thriller din întreaga lume - și a servit trei ani ca copreședinte al acestuia. Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.   Studiaţi trecutul, dacă vreţi să preziceţi viitorul.           Confucius.   Maeştrii din Vechime erau subtili, misterioşi, profunzi, înţelegători. Adâncimea cunoaşterii lor este de nepătruns. Fiindcă este de nepătruns, tot ce putem face este să le descriem înfăţişarea. Vigilenţi, precum bărbaţii care traversează un râu iarna. Prevăzători, precum bărbaţii conştienţi de pericol. Binevoitori, precum oaspeţii sosiţi de departe. Îngăduitori, precum gheaţa care începe să se topească. Naturali, precum buştenii încă neciopliţi.           Lao-Tzu (604 î. Hr.).   Cine îşi tulbură propria casă va moşteni vânt.           Proverbe 11: 29.                 PROLOG.           NOIEMBRIE 1971           Începu să sune alarma şi Forest Malone se repezi la aparate.           — Adâncimea? strigă el.           — 180 de metri.           — Ce este sub noi?           — Alţi 600 metri de apă extrem de rece.           Privirea sa cercetă cadranele active, indicatoarele de nivel şi termometrele. În spaţiul de comandă îngust timonierul stătea în dreapta sa, iar ofiţerul responsabil cu navigaţia se înghesuia în stânga. Amândoi bărbaţii îşi ţineau mâinile încleştate pe manetele de control. Curentul electric pâlpâia cu intermitenţe.           — Reduceţi la două noduri.           Submarinul se clătină în apă.           Alarma se opri. Centrul de comandă fu învăluit în întuneric.           — Domnule, raport din camera reactorului. S-a activat disjunctorul la una dintre barele de control.           El ştiu ce se întâmplase. Mecanismele de siguranţă construite în interiorul miezului instabil coborâseră automat celelalte bare – reactorul nuclear îşi încetase activitatea, se oprise singur. Nu aveau decât o posibilitate.           — Comutaţi pe baterii.           Se aprinseră palidele lumini de siguranţă. Ofiţerul responsabil cu partea mecanică, Flanders, un profesionist inteligent şi chibzuit, de care ajunsese să depindă, păşi în cabină. Malone îi zise:           — Te ascult, Tom.           — Nu ştiu cât este de grav şi nici cât de mult ne va lua reparaţia, dar trebuie să protejăm sistemul electric.           Rămăseseră şi înainte fără energie, de vreo câteva ori chiar şi el ştia că bateriile le puteau oferi electricitate cam pentru două zile dacă făceau economie. Echipajul său fusese antrenat riguros pentru acest gen de situaţii, însă odată ce reactorul se oprea automat, instrucţiunile de utilizare spuneau clar că era obligatoriu să fie repornit într-o oră. Dacă trecea mai mult timp, atunci nava trebuia dusă în cel mai apropiat port.           Şi acesta se găsea la o depărtare de 2400 de kilometri.           — Închideţi toate sistemele de care nu avem nevoie! ordonă el.           — Domnule căpitan, va fi greu să-l ţinem sub control, observă timonierul.           Înţelegea legea lui Arhimede. Un obiect care cântărea cât volumul de apă dislocat nici nu se scufunda şi nici nu plutea. În schimb rămânea echilibrat în starea de flotabilitate neutră. Toate submarinele funcţionau după această regulă de bază, menţinându-se sub şi înaintând cu ajutorul motoarelor. Fără energie, nu existau nici motoare, nici hidroplane şi nici propulsie. Toate erau probleme ce puteau fi rezolvate cu uşurinţă prin ridicarea la suprafaţă, dar deasupra lor nu era oceanul deschis. Erau ţintuiţi sub un plafon de gheaţă.           — Domnule căpitan, sala motoarelor raportează o spărtură minoră în instalaţia hidraulică.           — Spărtură minoră? repetă el. Acum?           — A fost observată mai devreme, dar acum, cu energia electrică oprită, oamenii cer permisiunea de a închide o valvă ca să stopeze scurgerea şi să poată înlocui un furtun.           Logic.           — Făceţi-o. Şi sper că asta este ultima veste proastă. Se întoarse spre operatorul de la sonar. Este ceva în faţa noastră?           Toţi membrii echipajelor de pe submarine învăţau de la cei care navigaseră înaintea lor, iar cei care se luptaseră primii cu mările îngheţate le transmiseseră două lecţii. Niciodată să nu loveşti ceva îngheţat dacă poţi evita contactul şi, dacă acest lucru este imposibil, plasează prora spre gheaţă, împinge uşor şi roagă-te.           — Liber în faţă, se raportă de la sonar.           — Începem să alunecăm, anunţă timonierul.           — Echilibraţi. Dar uşor cu energia.           Prora submarinului coborî brusc.           — Ce naiba? murmură el.           — Hidroplanele de la pupa au luat poziţia de scufundare totală! strigă ofiţerul responsabil cu navigaţia, care se ridică în picioare şi trase maneta de control. Nu mai răspund la comenzi!           — Blount! tună Malone. Ajută-l!           Bărbatul părăsi sonarul şi se repezi să dea o mână de ajutor. Unghiul de coborâre creştea. Malone se prinse de masa pe care se trasau diagramele în timp ce tot ceea ce nu era fixat se rostogoli în faţă într-o avalanşă sălbatică.           — Control plane de urgenţă! strigă el.           Unghiul creştea.           — Peste patruzeci şi cinci de grade! raportă timonierul. Tot ne scufundăm! Nu funcţionează!           Malone apucă masa şi mai tare, luptându-se să-şi menţină echilibrul.           — 270 de metri şi căderea continuă!           Indicatorul de adâncime se schimba atât de repede, încât numerele nu se mai vedeau clar. Vasul avea capacitatea de a coborî la 900 de metri, dar se apropia cu viteză de fundul oceanului, iar presiunea apei din exterior creştea – prea mult, prea repede, coca navei urmând să fie distrusă prin implozie. Dar nici izbirea de fundul mării într-o scufundare energică nu era o perspectivă prea plăcută.           Un singur lucru rămânea de făcut.           — Ridicare de urgenţă! Goliţi toate tancurile de imersiune!           Submarinul se zdruncină în timp ce întreaga maşinărie se supuse comenzii sale. Elicele porniră în sens invers şi aerul comprimat pătrunse cu forţă în tancuri, expulzând apa. Timonierul se ţinu bine. Ofiţerul responsabil cu navigaţia se pregăti pentru ceea ce Malone ştia că va urma.           Se restabili flotabilitatea pozitivă.           Coborârea încetini.           Prora se înclină în sus, apoi se echilibră.           — Controlaţi debitul! ordonă el. Menţineţi vasul nemişcat. Nu vreau să urcăm.           Navigatorul se conformă.           — Cât mai este până jos?           Blount se întoarse la pupitrul său.           — 60 de metri.           Malone îşi aruncă privirea asupra indicatorului de adâncime. 720 metri. Coca gemea din cauza presiunii, dar rezista. Ochii săi se aţintiră asupra indicatorilor DESCHIDERI. Luminile arătau că toate valvele şi orificiile erau închise. În sfârşit, nişte veşti bune.           — Du-ne jos.           Avantajul acestui submersibil în comparaţie cu toate celelalte era capacitatea de a sta pe fundul oceanului, aceasta fiind doar una dintre multele caracteristici novatoare pe care le poseda nava – cum ar fi puterea copleşitoare şi sistemul de control, a căror demonstraţie pe viu tocmai o experimentaseră.           Submarinul se aşeză pe sol. Toţi cei din centrul de comandă se priviră unii pe alţii. Nu vorbi niciunul. Nici nu era nevoie. Malone ştia ce gândeau. „A fost cât pe-aci.”           — Ştim ce s-a petrecut? întrebă el.           — Sala motoarelor raportează că în momentul în care valva a fost închisă pentru reparaţii, au căzut sistemele de direcţie normală şi de urgenţă, precum şi sistemul de imersiune. Asta nu s-a mai întâmplat niciodată.           — Ar putea să-mi spună ceva ce nu ştiu?           — Valva este redeschisă acum.           Zâmbi la modul în care ofiţerul mecanic îi transmisese: „Dacă aş şti mai multe, ţi-aş spune”.           — Bine, zi-le să repare. Şi reactorul?           Cu siguranţă că aproape epuizaseră bateriile pentru a stopa coborârea neaşteptată.           — Este încă oprit, raportă ofiţerul secund.           Nu mai era mult până să expire ora în care trebuia repornit.           — Domnule căpitan, zise Blount de la detectorul sonic. Contact în afara navei. Solid. Multiplu. Se pare că suntem aşezaţi pe un câmp de bolovani.           Decise să mai pună la bătaie nişte electricitate.           — Deschideţi camerele de filmat şi luminile exterioare. Dar va fi doar o cercetare rapidă.           Ecranele video se treziră la viaţă în apa limpede împestriţată de fărâme scânteietoare de viaţă. Bolovanii înconjurau submarinul, fiind aşezaţi în unghiuri diferite faţă de solul mării.           — Ce ciudat, comentă unul dintre oameni.           Observase şi el.           — Nu sunt bolovani. Sunt blocuri de piatră. Şi unele masive. Paralelipipede şi cuburi. Focalizaţi pe unul.           Blount operă butoanele de control şi aparatul de filmat îşi îndreptă obiectivul spre suprafaţa uneia dintre pietre.           — Ei, drăcie! se miră secundul.      Nişte semne brăzdau roca. Nu o scriere, sau cel puţin nu una pe care să o poată el recunoaşte. Un stil înclinat, rotunjit şi curgător.

Steve Berry (n. 2 septembrie 1955) este un autor american și fost avocat care trăiește în prezent în St. Augustine, Florida.El este absolvent al Mercer Universitatea lui Walter F. George Facultatea de Drept. A fost avocat de proces timp de 30 de ani și a deținut funcții elective timp de 14 din acei ani. Este membru fondator al International Thriller Writers - un grup de peste 4.200 de scenariști de thriller din întreaga lume - și a servit trei ani ca copreședinte al acestuia. Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.     Eforturile mari şi riscul sunt preţul cerut de glorie, însă este plăcut să trăieşti curajos şi să mori lăsând în urma ta o faimă eternă.           ALEXANDRU CEL MARE.   Este un drept divin al nebuniei să nu fii în stare să vezi răul care zace chiar în faţa ta.           DRAMATURG DANEZ ANONIM.             Tabel cronologic al evenimentelor relevante           20 iulie 356 î. Hr. – se naşte Alexandru al Macedoniei.           336 î. Hr.           — Filip al II-lea este ucis.           — Alexandru devine rege.           334 î. Hr.           — Alexandru trece în Asia Mică şi îşi începe cuceririle.           Septembrie 326 î. Hr. – campania din Asia se opreşte în India, când armata lui Alexandru se răzvrăteşte.           — Alexandru se întoarce înspre apus.           Octombrie 324 î. Hr.           — Moare Hephaestion.           10 iunie 323 î. Hr.           — Alexandru moare în Babilon.           — Generalii lui împart imperiul între ei.           — Ptolemeu revendică Egiptul.           321 î. Hr. – cortegiul funerar al lui Alexandru porneşte către Macedonia.           — Ptolemeu atacă procesiunea.           — Trupul neînsufleţit este dus în Egipt.           305 î. Hr.           — Ptolemeu este încoronat faraon.           283 î. Hr.           — Moare Ptolemeu.           215 î. Hr.           — Ptolemeu al IV-lea construieşte Soma pentru a adăposti rămăşiţele lui Alexandru.           100 d. Hr.           — Sfântul Marcu este martirizat la Alexandria, iar trupul său este ascuns.           391 d. Hr.           — Soma este distrusă, iar Alexandru cel Mare dispare.           828 d. Hr. – trupul Sfântului Marcu este răpit din Alexandria de către neguţătorii veneţieni şi dus la Veneţia, unde este depus în palatul dogelui, urma pierzându-i-se de-a lungul vremii.           Iunie 1094 d. Hr. – trupul Sfântului Marcu reapare la Veneţia.           1835 d. Hr.           — Sfântul Marcu este mutat din criptă şi aşezat sub altarul principal al bazilicii care îi poartă numele.                 PROLOG.           BABILON.           MAI, 323 î. Hr.           Alexandru al Macedoniei decisese cu o zi în urmă să-l omoare pe bărbat cu mâna sa. De obicei lăsa în seama altora asemenea sarcini, însă nu şi în această zi. Tatăl său îl învăţase multe lucruri care îl ajutaseră nu o dată, însă o lecţie mai cu seamă nu o uitase niciodată: execuţiile erau destinate celor în viaţă.           Şase sute dintre cei mai de seamă gardieni ai săi erau grupaţi acolo. Bărbaţi neînfricaţi care, trecând dintr-o bătălie în alta, se aruncaseră cu capul înainte în rândurile vrăjmaşilor sau care îi protejaseră îndatoritori flancul vulnerabil. Mulţumită lor, indestructibila falangă macedoneană reuşise să cucerească Asia. Numai că în acea zi nu urma să se ducă nici o luptă. Niciunul dintre bărbaţi nu avea la el arme şi nu purta armură. În schimb, deşi erau obosiţi peste măsură, se strânseseră acolo îmbrăcaţi lejer, cu capetele acoperite şi stăteau cu ochii ţintă.           Alexandru cercetă scena din faţa sa cu o privire nefiresc de ostenită.           El era conducătorul Macedoniei şi al Greciei, împăratul Asiei, regele Persiei. Unii îl numeau regele lumii. Alţii afirmau că este un zeu. Unul dintre generalii săi spusese, la un moment dat, că el era singurul filosof care fusese văzut vreodată înarmat. Însă, în acelaşi timp, era şi om. Iar mult îndrăgitul său Hephaestion zăcea mort.           Acesta însemnase totul pentru el: îi fusese confident, comandant de cavalerie, mare vizir, iubit. Aristotel îl învăţase pe când era copil că un prieten este un al doilea eu şi asta fusese Hephaestion. Îşi aminti amuzat cum prietenul său fusese odată confundat cu el. Eroarea respectivă produsese o jenă generală, însă Alexandru se mulţumise să zâmbească, gândind că acea confuzie a lui cu Hephaestion nu avea importanţă, deoarece şi acesta, la rândul său, era Alexandru.           Descălecă. Ziua era luminoasă şi caldă. Ploile primăvăratice, care căzuseră până cu o zi în urmă se opriseră. Un semn? Posibil.           Timp de doisprezece ani se îndreptase spre răsărit, cucerind Asia Mică, Persia, Egiptul şi porţiuni din India. Ţelul lui era acum să avanseze spre sud şi să cucerească Arabia, pornind pe urmă spre apus, spre nordul Africii, Sicilia şi Peninsula Iberică. Deja aduna corăbii şi trupe. Marşul urma să înceapă în curând, însă mai întâi trebuia să rezolve problema morţii premature a lui Hephaestion.           Călcă apăsat pe pământul moale, iar noroiul proaspăt i se lipi de sandale. Era mic de statură, avea vorba şi mersul pline de vigoare, pielea deschisă la culoare, iar trupul său îndesat purta urmele a nenumărate răni. De la mama sa albaneză moştenise nasul drept, bărbia scurtă şi gura care îi exprima orice emoţie. La fel ca trupele sale, era proaspăt bărbierit, părul blond îi stătea în dezordine, iar ochii – unul albastru-cenuşiu, iar celălalt căprui – îi erau mereu la pândă. Se mândrea cu răbdarea lui, însă în ultima vreme îşi dăduse seama că îi venea din ce în ce mai greu să-şi ţină în frâu mânia. Ajunsese să-i placă să stârnească frica.           — Doctore, rosti el cu voce joasă, în vreme ce se apropia. Se spune că profeţii cei mai buni sunt cei care ghicesc lucrurile cele mai adevărate.           Bărbatul nu răspunse. Măcar îşi cunoştea lungul nasului.           — E din Euripide. O piesă care îmi place foarte mult. Însă eu zic că de la un profet se aşteaptă mai mult decât atât, nu crezi? întrebă el, dar se îndoia că Glaucias îi va da vreun răspuns; omul avea ochii măriţi de groază.           Şi avea şi de ce să-i fie teamă. Cu o zi în urmă, în timpul ploii, caii îndoiseră până la pământ trunchiurile a doi palmieri înalţi. Copacii fuseseră legaţi cu frânghii, iar cele două capete de funii fuseseră împletite într-o singură legătură, care fusese prinsă de un alt palmier robust. Doctorul stătea legat în mijlocul V-ului format de copaci, fiecare braţ fiindu-i prins cu câte o frânghie, iar Alexandru ţinea o sabie în mână.           — Datoria ta era să ghiceşti lucrul cel mai adevărat, rosti el printre dinţii încleştaţi, cu ochii plini de lacrimi. De ce nu ai fost în stare să-l salvezi?           — Am încercat, răspunse bărbatul, cu maxilarul tremurând.           — Cum? Nu i-ai dat leacurile.           Glaucias clătină din cap îngrozit.           — S-a petrecut un accident acum câteva zile. Aproape tot remediul s-a vărsat. Am trimis pe cineva să mai aducă, însă acesta nu a sosit înainte de… stadiul final al bolii.           — Dar nu ţi s-a spus să ai mereu la îndemână o cantitate îndestulătoare?           — Am avut, mărite. S-a petrecut un accident, repetă el, după care începu să plângă cu sughiţuri.           Alexandru nu luă în seamă izbucnirea omului.           — Am fost amândoi de acord că nu vrem să se mai întâmple la fel ca data trecută, îi spuse el.           Ştia că doctorul îşi amintea întâmplarea care avusese loc cu doi ani în urmă, atunci când Alexandru şi Hephaestion suferiseră amândoi de friguri. Şi atunci rezerva se împuţinase, însă reuşiseră să obţină o nouă cantitate, suficientă, iar leacurile îi vindecaseră pe amândoi.           De pe fruntea lui Glaucias curgea sudoarea stârnită de spaimă. Ochii îngroziţi implorau iertare. Însă Alexandru nu avea dinainte decât imaginea privirii lipsite de viaţă a iubitului său. În copilărie, amândoi fuseseră elevii lui Aristotel, Alexandru ca fiu de rege, iar Hephaestion ca vlăstar şi moştenitor al unui războinic. Legătura dintre ei se realizase ca urmare a faptului că amândurora le plăceau Homer şi Iliada. Hephaestion fusese pentru Alexandru ceea ce Patrocle fusese pentru Ahile. Răsfăţat, răutăcios, dominator şi nu tocmai strălucit la minte, Hephaestion reprezentase totuşi o prezenţă minunată. Iar acum încetase să mai fie.           — De ce l-ai lăsat să moară?           Nimeni nu îl putea auzi în afară de Glaucias. Dăduse ordin ca trupele să se apropie numai atât cât să poată privi scena. Cea mai mare parte a războinicilor greci cu care traversase iniţial înspre Asia fie erau morţi, fie se retrăseseră la vatră. Grosul armatei lui era format acum din recruţi persani, obligaţi să meargă la luptă după ce le cucerise ţara. Erau oameni de nădejde, până la ultimul.           — Eşti doctorul meu, rosti el în şoaptă. Viaţa mea este în mâinile tale. Viaţa tuturor celor pe care îi iubesc se află în mâinile tale. Şi totuşi, nu ţi-ai făcut datoria faţă de mine! Stăpânirea de sine lăsă loc suferinţei şi se împotrivi cu greu lacrimilor care îl copleşeau din nou. Din cauza unui accident!           Aşeză sabia cu latul pe frânghiile încordate.           — Te rog, mărite rege, te implor! Nu a fost vina mea! Nu merit acest lucru!           — Nu a fost vina ta? spuse Alexandru sfredelindu-l cu privirea. Într-o clipită, suferinţa i se prefăcu în furie. Cum poţi să spui aşa ceva? rosti el, ridicând sabia. Datoria ta era să fii de folos!           — Mărite rege, ai nevoie de mine! Eu sunt singurul, în afară de domnia ta, care are cunoştinţă despre aceste leacuri. Dacă va fi nevoie de ele şi domnia ta vei fi în suferinţă şi neputincios în a vorbi, cum ai putea să le primeşti? zise bărbatul, vorbind precipitat, încercând toate posibilităţile de scăpare.

Steve Berry (n. 2 septembrie 1955) este un autor american și fost avocat care trăiește în prezent în St. Augustine, Florida.El este absolvent al Mercer Universitatea lui Walter F. George Facultatea de Drept. A fost avocat de proces timp de 30 de ani și a deținut funcții elective timp de 14 din acei ani. Este membru fondator al International Thriller Writers - un grup de peste 4.200 de scenariști de thriller din întreaga lume - și a servit trei ani ca copreședinte al acestuia. Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.   „Istoria este distilarea evidenţei că ai supravieţuit trecutului.”           OSCAR HANDLIN, Adevărul în istorie (1979).   „Încă de la primul Adam care a zărit noaptea şi ziua şi forma propriei mâini, bărbaţii au inventat poveşti şi au imortalizat în piatră, metal sau pergament tot ceea ce cuprinde lumea sau ceea ce visează ea să creeze. Aici se găseşte rodul muncii lor: Biblioteca… Necredincioşii spun că, dacă ar fi să ardă, istoria ar arde odată cu ea. Se înşală. O neîncetată muncă umană a dat naştere acestei infinităţi de cărţi. Dacă însă dintre toate nu ar rămâne nici măcar una, omul ar recrea fiecare pagină şi fiecare rând.”           JORGE LUIS BORGES, privitor la Biblioteca din Alexandria.   „Bibliotecile sunt memoria omenirii.”           JOHANN WOLFGANG VON GOETHE.                 Prolog.           PALESTINA.           APRILIE 1948           Răbdarea lui George Haddad ajunsese la capăt, în timp ce-l privea furios pe bărbatul legat de scaun. La fel ca el, prizonierul avea pielea tuciurie, nasul acvilin şi ochii căprui, înfundaţi în orbite, ca sirienii sau libanezii. Era însă ceva la acest om care lui Haddad nu-i plăcea deloc.           — Te mai întreb o singură dată! Cine eşti?           Soldaţii lui Haddad îl prinseseră pe străin cu trei ore în urmă, chiar înainte să se lumineze de ziuă. Mergea de unul singur, neînarmat, ceea ce era nebunie curată. Încă de când britanicii se hotărâseră, în noiembrie trecut, să împartă Palestina în două state, unul arab, celălalt evreu, izbucnise războiul între cele două părţi. Şi totuşi, acest zănatic intrase direct într-o fortăreaţă arabă, fără să opună vreo rezistenţă şi nu spusese nici un cuvânt de când fusese legat de scaun.           — M-ai auzit, dobitocule? Am întrebat cine eşti!           Haddad îi vorbise în arabă, aşa că bărbatul sigur înţelesese.           — Sunt un Păzitor.           Răspunsul nu însemna nimic pentru el.           — Ce-i asta?           — Suntem păstrători ai cunoaşterii.           Nu avea nici un chef de ghicitori. Chiar ieri rezistenţa evreiască atacase un sat din apropiere. Patruzeci de femei şi bărbaţi palestinieni fuseseră mânaţi într-o carieră de piatră şi împuşcaţi. Nimic ieşit din comun. Arabii erau omorâţi în mod sistematic sau expulzaţi. Pământul pe care familiile lor îl ocupaseră timp de o mie şase sute de ani le era confiscat. Ceea ce se întâmpla era nakba, o catastrofă. Haddad simţea nevoia să fie afară, luptând cu inamicul, nu să stea aici şi să asculte aiureli.           — Cu toţii suntem păstrători ai cunoaşterii, preciză el. A mea este cum să fac să dispară de pe faţa pământului fiecare sionist pe care-l găsesc.           — De aceea am şi venit. Acest război nu este necesar.           Bărbatul acesta era un idiot!           — Eşti orb? Evreii au împânzit acest loc. Suntem zdrobiţi. Numai războiul ne-a mai rămas.           — Subapreciezi încăpăţânarea evreiască. Au supravieţuit timp de secole şi o vor face în continuare.           — Pământul e al nostru! Noi vom învinge!           — Sunt şi lucruri mai puternice decât gloanţele care îţi pot aduce victoria.           — Aşa e, bombele! Avem şi din astea o grămadă! O să vă zdrobim pe toţi, hoţi sionişti ce sunteţi!           — Nu sunt sionist.           Declaraţia veni pe un ton calm, apoi bărbatul tăcu. Haddad îşi dădu seama că trebuia să termine rapid acest interogatoriu. Nu avea timp să bată pasul pe loc.           — Am venit de la bibliotecă să vorbesc cu Kamal Haddad, spuse bărbatul în cele din urmă.           Furia lui Haddad se transformă în confuzie.           — E tatăl meu.           — Mi s-a spus că locuieşte în acest sat.           Tatăl său fusese cadru universitar, specializat în istoria Palestinei şi predase la colegiul din Ierusalim. Fusese un bărbat cu voce puternică şi râs sonor, mare la trup şi la suflet şi acţionase recent ca emisar între arabi şi britanici, încercând să oprească imigrarea evreiască masivă şi să împiedice nakba. Însă eforturile sale dăduseră greş.           — Tatăl meu a murit.           Pentru prima dată zări o sclipire de îngrijorare în privirea inexpresivă a prizonierului.           — Nu ştiam acest lucru.           Haddad îşi aminti lucruri pe care ar fi vrut să le uite pentru totdeauna.           — Acum două săptămâni şi-a băgat ţeava unei puşti în gură şi şi-a spulberat ceafa, spuse el. A lăsat un bilet prin care spunea că nu putea suporta să vadă distrugerea pământului său de baştină. Se credea răspunzător pentru că nu îi putuse opri pe sionişti. Haddad scoase revolverul şi aproape că îl lipi de faţa Păzitorului. Ce treabă aveai cu tatăl meu?           — El este cel căruia trebuie să-i transmit informaţia pe care o am. El este invitatul.           — Ce tot spui acolo? întrebă Haddad, simţind cum îi creştea furia.           — Tatăl tău era un om foarte respectat. Era un erudit şi avea dreptul să împărtăşească din cunoaşterea noastră. De aceea am venit, pentru a-l invita să participe.           Vocea calmă a bărbatului îl izbi pe Haddad ca o găleată de apă care stinge o pălălaie de foc.           — La ce să participe?           — Asta e numai pentru el, spuse Păzitorul, clătinând din cap.           — E mort!           — Înseamnă că va fi ales un alt invitat.           Despre ce tot bătea câmpii acest om? Haddad capturase mulţi prizonieri evrei, pe care îi torturase pentru a afla tot ce se putea, apoi îi împuşcase pe cei care mai rezistaseră. Înainte de nakba, Haddad se ocupase de cultivarea măslinilor, dar, asemenea tatălui său, se simţise atras de universitate şi voise să-şi continue studiile. Acest lucru era imposibil acum. Se înfiinţase statul Israel, graniţele acestuia se brăzdaseră în pământul strămoşesc arab, lumea compensându-i astfel pe evrei, după cum se părea, pentru holocaust. Şi toate pe socoteala poporului Palestinei.           Îşi fixă ţeava pistolului între ochii bărbatului.           — Tocmai m-am autoinvitat. Spune ce ştii!           Ochii bărbatului părură a-l străpunge şi, pentru o clipă, îl copleşi o stare de nelinişte. Acest emisar mai făcuse cu siguranţă faţă şi înainte situaţiilor dificile. Haddad admira curajul.           — Lupţi într-un război care nu este necesar, împotriva unui inamic dezinformat, îi spuse bărbatul.           — Despre ce vorbeşti, pentru numele lui Dumnezeu?           — Asta va afla numai următorul invitat.           Trecuse deja jumătate din acea dimineaţă. Haddad trebuia să doarmă. Sperase să afle de la acest prizonier identitatea câtorva evrei din rezistenţă, poate chiar a monştrilor care îi măcelăriseră cu o zi în urmă pe oamenii aceia. Blestemaţii de britanici le dădeau sioniştilor puşti şi tancuri. Timp de ani la rând britanicii le interziseseră arabilor să deţină arme, ceea ce îi pusese într-o poziţie extrem de dezavantajoasă. E adevărat, arabii erau în număr mult mai mare, dar evreii erau mai bine antrenaţi, iar Haddad se temea că rezultatul acestui război avea să fie legitimarea statului Israel.