Literatura română titularizare învățători 2023-2024

Particularitățile de realizare a structurii discursului poetic în poezia lui Tudor Arghezi   2. Redactați un eseu de minimum 500 de cuvinte în care să prezentați particularitățile de realizare a structurii discursului poetic pornind de la două texte poetice aparținând lui Tudor Arghezi.     În elaborarea eseului, veți avea în vedere următoarele repere: — numirea a trei trăsături ale poeziei moderniste prezente în operele alese; — prezentarea a trei concepte operaționale de construcție a discursului poetic din textele lirice selectate (de exemplu: titlu, motiv literar, idee poetică, instanțele comunicării lirice, elemente de prozodie); — prezentarea a câte unei figuri de stil relevante în fiecare dintre cele două texte poetice, semnificative pentru construcția discursului poetic arghezian.     REZOLVARE SUBIECT:         În lietratura română, modernismul a apărut la sfârșitul secolului XIX-lea prin contribuția lui Eugen Lovinescu, El promovează modalitățile inovatoare de exprimare specifice modernismului în cadrul cenaclului și al revistei „Sburătorul”. Modernismul promovează o înnoire a literaturii, prin crearea unei modalități inovatoare de exprimare. Printre altele, poezia modernă impune un lirism subiectiv în care să predomine profunzimea sufletească și înlăturarea obiectivității, a limbajului ambiguu și renunțarea la prozodia tradițională. Alături de Lucian Blaga și Ion Barbu, Tudor Arghezi este un poet modernist.      Opera sa însumează trăsături ale modernismului, dar și ale tradiționalismului, însă cea mai mare realizare a poetului Tudor Arghezi este revoluționarea limbajului poetic, semnificativă fiind în acest sens, „estetica urâtului”, creată sub influența modernismului.      Pentru ilustrarea conceptelor precizate am ales poezia Testament, publicată în primul volum de versuri, intitulat „Cuvinte potrivite” (1927) și „Flori de mucegai”, publicată în volumul omonim (1931).     Dintre trăsăturile poeziei moderniste, care se regăsesc în Testament, amintim, în primul rând, exprimarea relației dintre Creator și Univers și adâncirea lirismului în subiectiv, aspecte care fac parte din această operă o artă poetică, prin aceasta autorul prezentând menirea sa în lume și rolul operelor sale.      Alte trăsături ale modernismului identificate în această operă sunt: ambiguitatea limbajului realizată prin inetrmediul metaforelor și exploatarea esteticii moderne a urâtului prin realizarea unui limbaj inedit integrând cuvinte din registre stilistice diferite.     Titlul poeziei aduce în atenție atât sensul denotativ, cât și cel conotativ al cuvântului. Astfel titlul poeziei devine o metaforă. Sensul denotativ face referire la documentul juridic prin care o persoană stabilește unilateral dorințele referitoare la încredințarea bunurilor materiale după deces, iar în sens conotativ, titlul se referă la averea spirituală pe care autorul o lasă poporului său prin operele sale.    Motivul central al textului poetic este metafora „carte”, înțeleasă ca bun spiritual ce asigură legătura între generații, fiind un punct d ereferință pentru dezvoltarea acestora „hrisovul cel dintâi”. În Evul Mediu, hrisovul desemna un act domnesc prin care se stabilea dreptul unei persoane asupra unei proprietăți sau obținerea unui titlu nobiliar care avea influență, de regulă, și asupra generațiilor următoare. Pe parcursul secvențelor lirice, motivul cărții se regăsește în forma mai multor construcții sinonime, devenind un element de recurență:„cuvinte potrivite”, „slova de foc și slova făurită”, „hrisov”.    Prozodia se situează între cerințele tradiționale și moderne. Strofele sunt unegale și ritmul variabil, dar se conturează o formă organizată printr-o măsură stabilă de 9-11 silabe și rimă împerecheată.   Volumul Flori de mucegai este insiprat din experiența tristă a autorului, fiind închis pentru câteva luni între zidurile închisorii Văcărești, din motive politice. Lumea de aici este decăzută și lipsită de speranță, însă mai are încă un strop de umanitate care îi oferă o anumită frumusețe artistică. Astfel, poezia este o artă poetică modernă, deoarece exprimă concepția autorului că poezia reflecta chiar și lumea în cea mai decazută treaptă a ei.     Titlul poeziei se înscrie în „estetica urâtului” prin asocierea „mucegaiului”, simbol al urâtului, al descompunerii și întunecimii alături de „flori”, simbol al vieții, frumuseții și al armoniei. Astfel, titlul sugerează frumusetea care poate fi găsită chiar și în mediul ostil al damnării și al întunericului fizic și spiritual. Motivul central al textului poetic este până, care devine simbolul actului creator. Aceasta ilustrează nevoia de nestăpânit a poetului de a scrie, chiar și în aceste condiții chinuitoare. „Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stânga”, „Și mă durea mâna ca o gheară/Neputincioaă să se strângă”.     Dintre figurile de stil prezente în poezia Flori de mucegai se remarcă „unghia cerească” care sugerează inspirația divină care nu l-a părăsit pe autor nici în postura nefericită de deținut, creația fiind singura lui posibilitate de evadare din acea lume obscură. Prezența eului liric este marcată de verbul la persoana I „am scris”, chiar în incipitul poeziei, accentuând caracterul confesiv al poeziei, o altă trăsătură specifică modernismului.     Prin operele sale de o originalitate exemplară, Tudor Arghezi contribuie la dezvoltarea liricii românești, păstrând parfumul vremurilor trecute și identitatea neamului românesc, pe care le prezintă în limbajul epocii sale, influențat de trăsăturile modernismului care a dominat perioada interbelică.            

Particularitățile de realizare a structurii discursului poetic în poezia lui Lucian Blaga - titularizare învățători     2. Redactați un eseu de minimum 500 de cuvinte în care să prezentați particularitățile de realizare a structurii discursului poetic în poezia lui Lucian Blaga.     În elaborarea eseului, veți avea în vedere următoarele repere:   — numirea a trei trăsături ale poeziei moderniste prezente în operele literare alese;   — prezenatrea a trei concepte operaționale de construcție a discursului poetic din textele lirice selectate (de exemplu: titlu, motiv literar, idee poetică, instanțele comunicării lirice, elemente de prozodie);   — prezentarea a câte unei figuri de stil relevante în fiecare dintre cele două texte poetice, semnificative pentru construcția discursului poetic blagian.     REZOLVARE SUBIECT:         În literatura română, modernismul a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea prin contribuția lui Eugen Lovinescu, care considera necesară o înnoire a literaturii după principiul că literaturile mai puțin dezvoltate trebuie să se raporteze la cele mai evoluate. El promovează modalitățile inovatoare de exprimare specifice modernismului în cadrul cenaclului și al revistei „Sburătorul”. Poezia modernă impune un lirism subiectiv în care să predomine profunzimea sufletească și înlăturarea obiectivității a limbajului ambiguu și renunțarea la prozodia tradițională. Lucian Blaga, personalitate marcantă a culturii române în mai multe domenii, prin poeziile sale deschide calea acestui literar,      Pentru exemplificarea conceptelor menționate ne vom referi la poeziile Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și Lumina, ambele publicate în volumul de debut, „Poemele luminii”,1919.      În poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, autorul transpune concepția sa filosofică într-un limbaj artistic impresionant. Ea este o artă poetică deoarece autorul își exprimă concepția despre condiția creatorului și rolul poeziei „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. În viziunea sa, creatorul are privilegiul de a cunoaste lumea prin iubire și contemplare, prin potențarea misterelor universului, și nu prin descifrarea acestora prin intermediul rațiunii „Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului”.      Titlul poeziei este o metaforă revelatorie. Reluat în incipit, titlul devine sinteza mesajului poetului. Prezența pronumelui „eu” imprimă operei caracter confesiv, regăsindu-se în această operă dintre trăsăturile de bază ale modernismului. Negația „nu strivesc” asociată „corolei de minuni a lumii” întărește refuzul cunoașterii de tip rațional și aduce în atenție perfectiunea universului, a cărui cunoaștere este permisă doar prin contemplare, tocmai datorită perfecțiunii ei.      Poezia este formată din trei secvențe lirice. Prima secvență, accentuează refuzul cunoașterii raționale și exprimă o atitudine protectoare în raport cu taina minunilor universului, care poate fi descifrată doar prin imaginație o atitudine protectoare în raport cu taina minunilor universului, care poate fi descifrată doar prin imaginație. Acestea apar în „Calea” eului liric în forma unor elemente sacre generatoare de mister „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”. Toate acestea sunt simboluri ale naturii, ale vieții și morții, care apar în viața eului liric, simbolizat prin metafora „calea mea”.      A doua secvență explică dubla antiteză „eu” și „alții”, „lumina mea” și „lumina altora”, sugerând cele două tipuri de cunoaștere: cunoașterea științifică. văzută ca distrugătoarea „nepătrunsului ascuns”, deoarece nu poate produce revelația și cunoașterea poetică, introdusă prin conjuncția adversitivă „dar”, care marchează schimbarea radicală a planului, aducând în atenție capacitatea eului liric de a spori, „a lumii taină”, fără a o distruge, „dar eu”.     Ultima secvență incununează mesajul poeziei prin concluzia care explică capacitatea poetului de a potenșa misterul „căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte”. Astfel, iubirea este prezentată ca fiind singura capabilă să lumineze „calea” poetului și căile nepătrunse ale cunoașterii, fiind una dintre ideile filosofice prezente în poezie. Metafora luminii este recurentă în lirica lui Blaga, fiind un simbol al cunoașterii.         Tema poeziei Lumina este tot iubirea, însă la nivel cosmic, asemenea poeziei eminesciene. Lumina este un motiv literar, dar și o temă frecvent întâlnită în opera filosofică a lui Lucian Blaga. Sentimentul nașterii iubirii este asemănat metaforic cu lumina din prima zi a creațiunii „un strop din lumina/creată în ziua dintâi”.       Viziunea autorului despre iubire este una metafizică. Ea smulge îndrăgostitul banal al împlinirii carnale și îl aruncă în universul tainic al misterului universului. Relația dintre iubire și lumină este prezentată chiar în primele versuri prin sinestezie. Ea, iubirea, aduce în sufletul poetului un amalgam de emoții pozitive: bucurie, optimism, speranță și entuziasm, așa cum lumina divină a dat naștere vieții, în multitudinea formelor ei. În opera filosofică, Blaga scria că „lumina e simțită ca o trezire și ca o înviere, o revelare a unicității lui Dumnezeu”        Prezența eului liric în text oferă un caracter subiectiv al percepției și este prezentă prin mai multe mărci lexico-gramaticale: verbul la persoana I „simt”, „năvălindu-mi”, „te văd” (subiect neexprimat”.        Poetul asociază metaforei luminii imagini artistice vizuale și motorii care au rolul de a amplifica valoarea mesajului poetic și de  a transmite cititorului setea de a pătrunde în universul tainic al cunoașterii luciferice „vifor nebun de lumină”, „soare”, „orbitoarea lumină”,„năvălindu-mi” (Lumina”), iar în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii întâlnim imaginile florilor, razele albe ale lunii, noaptea, mormintele. Alături de metafora luminii, emblematică pentru ambele poezii, se remarcă și antiteza ca figură de stil predominantă: „lumina mea” prin care se sporește a lumii taină și „lumina altora”, care sugrumă vraja. Antiteza este amrcată și grafic prin versul „dar eu” (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii). În Lumina se remarcă antiteza dintre lumina și întunericul primordial.       Forma liberă a versurilor întâlnită în ambele poezii contribuie la exprimarea semnificațiilor filosofice și este un alt indiciu al încadrării operelor în modernism, alături de utilizarea tehnicii ingambamentului (abandonului).      Lungimea versurilor este variabilă, accentul căzând pe mesajul cnținut, și nu pe rigorile prozodiei tradiționale.         

Particularitățile de realizare a structurii discursului poetic în poezia lui George Bacovia   2. Redactați un eseu de minimum 500 de cuvinte în care să prezentați particularitățile de realizare a structurii discursului poetic, pornind de la două texte poetice aparținând lui George Bacovia. În elaborarea eseului, veți avea în vedere următoarele repere:   — numirea a trei trăsături ale poeziei simboliste prezente în operele lietrare alese;   — prezentarea a trei concepte operaționale de construcție a discursului poetic din textele lirice selectate (de exemplu: titlu, motiv literar, idee poetică, instanțele comunicării lirice, elemente de prozodie);   — prezenatrea a câte unei figuri de stil relevante în fiecare dintre două texte poetice, semnificative pentru constructția discursului poetic bacovian.     REZOLVARE SUBIECT:          Simbolismul este un curent lietrar apărut în Franța, la sfârșitul secolului XIX, ca reație împotriva romantismului și naturalismului. Simbolismul promovează percepție sinestezică asupra universului, valorifică emoția și muzicalitatea interioară a ideilor și aduce în prim plan simbolul, ca voaloare artistică.        În literatura română, George Bacovia este considerat cel mai însemnat reprezentant al acestui curent. El creează un univers propriu în care predomină pesimismul, deprimarea și spaima de moarte, care au dat naștere liricii unei tristeți ireparabile. Pentru ilustrarea conceptelor menționate, ne vom referi la poeziile Plumb și Amurg violet, ambele publicate în volumul omonim de debut, 1916.        Titlul poeziei Amurg violet este o metaforă simbol care apare la începutul fiecărei strofe. Finalul  fiecărei strofe reia aspectul cormatic, care își extinde influența asupra orașului întreg „Orașul tot e violet”. Astfel asigură muzicalitatea și simetria versurilor, alături de elementele de prozodie: măsura variată, între 9-11 silabe și rima îmbrățișată. Pornind de la sensul denotativ al cuvântului amurg, parte a zilei în care se îngână ziua cu noaptea, acesta devine simbol pentru starea de incertitudine și deprimare, care învăluie sufletul poetului. Alăturarea cuvântului violet, laitmotivul poeziei și ultima culoare a spectrului solar care absoarbe lumina, accentuează starea deznădăjduită și iminența morții.        „Amurg de toamnă violet” și „Orașul tot e violet” sunt motivele literare predominante care pun în relief natura în timpul toamnei, anotimp care este pentru poetul însigurat un simbol al drumului spre moarte sau al destrămării interioare.      Poezia este alcătuită din trei strofe, construite pe baza simetriei. Fiecare strofă accentuează tot mai mult perspectiva lipsită de speranță și sfârșitul inevitabil. În prima strofă este dominantă imaginea plopilor, simboluri ale morții în cultura greacă. Prin personificare, aceștia „apar în siluete” asemenea unor „apostoli în odăjdii violete” care oficiază un ritual creștin de înmormântare, făcând trimitere la culoarea vineție a pielii lipsite de circulația sângelui, element indispensabil vieții. În ultima strofă apare legătura cu străbunii, ca urmare a trecerii în neființă, timpul prezent pierzându-se în eternitatem clipa fiind înlocuită de amintiri.         Poezia Plumb este o artă poetică în care se dezvăluie concepția autorului despre lume și despre menirea lui în univers, o concepție dominată, de asemenea, de pesimism. Imaginarul poetic bacovian se axează pe simbolurile morții implacabile.       Titlul este laitmotivul poeziei, un simbol recurent care se repetă de șase ori simetric, conferind muzicalitate teztului, alături de elementele de prozodie asemănătoare poeziei Amurg violet: măsura de 10 silabe și rimă îmbrățișată. Plumbul, în sens denotativ, este un element chimic, un metal moale, de culoare cenușiu-albăstruie. Sensul conotativ, care dobândește valoare de simbol, sugerează în plan poetic apăsarea, monotonia, dezorientarea și angoasa, realizându-se prin intermediul sinesteziei corespondența dintre un element al naturii și starea sufletească depresivă a poetului.      În Amurg violet autorul reușește să se detașeze de trăirile exprimate, lucru observat prin absența mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric, în schimb, în poezia Plumb se transmite faptul că aceste sentimente apasă sufletul poetului și sunt greu de suportat. Mărcile gramaticale ale prezenței eului liric în poezia Plumb sunt evidente și marchează subiectivitatea autorului prin verbele „stam” și „am început” și prin adjectivul posesiv, la pers I „meu”.      Plumb este o poezie structurată în două secvențe poetice. Prima secvență are la bază metafora-simbol „cavou”, care poate fi înțeleasă ca un simbol pentru târgul cenușiu de provincie, incapabil să dezvolte valori spirituale care să bucure sufletul poetului sau poate fi un simbol al trupului, care nu permite dezvoltarea spirituală a autorului.       A doua secvență aduce în atenție amorul, căzut și el în somn, ca o stare premergătoare morții, întrucât nici cel ami nobil sentiment uman nu mai are puterea de a rezista în fața deznădejdii și se prăbușește în moarte: „Dormea întors amorul meu de plumb”.      Încadrarea acestor opere în simbolism este susținută de prezența elementelor specifice acestui curent literar: prezența metaforelor-simbol „Amurg violet”, „cavou” (plumb), prezența refernului care contribuie la muzicalitatea versurilor, puetrea de sugestie a cuvintelor, cromatica obsesivă marcată de imaginea mohorâtă a zilelor de toamnă și a culorii violet, respectiv cenușiu-albăstruie a plumbului, prin care este valorificat simțul vizual pentru transmiterea sentimentelor de deprimare și deznădejde.     Prin încadrarea acestor opere, George Bacovia dovedește integrarea valorilor simbolismului în arta sa, într-o manieră unică.  

Evoluția relației dintre două personaje din romanul Enigma Otiliei de George Calinescu     2. Redactați un eseu de minimum 500 de cuvinte în care să prezentați evoluția relației dintre două personaje din romanul Enigma Otiliei de George Calinescu. În elaborarea eseului, veți avea în vedere următoarele repere: — prezentarea a trei concepte operaționale de construcție a discursului narativ din romanul selectat, semnificative pentru tipologia personajelor alese (de exemplu: acțiune, temă, momentele subiectului, incipit, final, repere spațiale, repere temporale); — evidențierea relației dintre cele două personaje, prin raportare la conflictul/conflictele din romanul dat; — prezentarea a două secvențe/episoade semnificative pentru evoluția relației dintre cele două personaje.     REZOLVARE SUBIECT:               George Călinescu face parte din seria scriitorilor de formație enciclopedică.  El a fost romancier, poet, dramaturg, eseist și istoric literar. Romanul Enigma Otiliei este un roman social realist de tip balzacian. El apare la sfâșitul perioadei interbelice (1938) și prezintă viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului XX, în care relațiile familiale s-au degradat din cauza goanei după bani. În acest context, tema moștenirii atrage într-un joc al sorții aproape toate personajele romanului, confirmând parcă celebrele cuvinte ale lui Balzac „Zeul la care toți se-nchină este banul”.            Incipitul romanului fixează cu exactitate cadrul temporal și spațial în care desfășura acțiunea romanului „într-o seară de la începutul lui iulie 1909”, pe strada Antim, din București. Descrierea străzii pustii și întunecate este realizată ca o oglindă a destinelor nefericite ale personajelor care locuiesc aici.          Romanul este alcătuit din două fire narative: primul are în vedere lupta clanului Tulea de a obține averea lui moș Costache, iar al doilea plan narativ îl aduce în atenție pe tânărul Felix Sima, venit la București în casa tutorelui său, Costache Giurgiuveanu, pentru a studia medicina. Aici o întâlnește pe Otilia, fiica vitregă a cestuia, alături de care va trăi o poveste de iubire adolescentină. Pe tot parcursul romanului, Otilia devine o ființă complexă, deoarece este prezentată din perspectiva fiecărui personaj care intră în contact cu ea, însă relația dintre ea și Felix este cea mai captivantă prin vivacitatea și inocența ei. Relația dintre cei doi este prezentată prin prisma conflictului exterior, triunghiului Felix — Otilia — Pascalopol, cât și prin prisma conflictului interior generat de sentimente contradictorii de afecțiune și repimgere manifestate față de Felix.         Întâlnirea dintre cei doi este prezentă încă de la începutul romanului.         În expozițiune se precizează că Felix a fost întâmpinat cu răceală în familia Giurgiuveanu. Sosirea lui a rămas aproape neobservată, singura care i-a acordat atenție a fost Otilia. Ei sunt străinii din această familie, amândoi copii orfani. Acest punct comun contribuie la apropierea dintre cei doi.        Intriga romanului prezintă relațiile tensionate din această familie. Se observă lipsa de interes a celor doi copii pentru obținerea unei părți din moștenire și apropierea sentimentală dintre ei. Felix nu își neglijează studiile, deși apar probleme financiare care sunt rezolvate prin intervenția Otiliei pe lângă Pascalopol.       Desfășurarea acțiunii aduce în atenție dorința de a se căsători a mai multor personaje. Pe fondul acestor preocupări, atât Felix cât și Otilia sunt doriți ca parteneri de viață de alte personaje ale romanului, însă fiecare refuză, exprimându-și dragostea unul pentru celălalt.       Punctul culminant al relației dintre cei doi este atins în timpul vizitei de la ferma lui Pascalopol, când Felix simte că o pierde pe Otilia. Secvența aceasta este semnificativă pentru relația celor doi. Otilia este exuberantă de parcă toată lumea ar fi a ei, aleargă, se urcă pe stoguri, ar vrea să intre în apa heleșteului, călărește același cal cu Felix. După o efuziune de manifestări tandre îndreptate pe rând când spre Felix pe care îl vede ca un „luceafăr” la care ea nu poate ajunge. Felix are anumite manifestări de gelozie, însă este dispus să aștepte oricât va fi nevoie pentru a se căsători cu Otilia.       O altă secvență semnificativă pentru relația celor doi se petrece în seara dinaintea plecării ei din casa care fusese a lui Costache Giurgiuveanu. Otilia este hotărâtă să i se dăruiascî lui Felix, fără a se căsători, însă acesta, cerebral, refuză să profite în acest fel de ea. Amândoi sunt conșienți de dragostea pe care o simt unul față de celălalt, însă au o viziune diferită față de iubire. El consideră că femeia trebuie să fie un sprijin pentru atingerea țelului în viață, ea consideră că rostul femeii „este să placă, în afară de asta neputând exista fericire”. El este dispus să aștepte, ea concepe iubirea într-un mod aventuros, cu dăruire și liberatte absolută. Conștientă de aceste diferențe și de faptul că ea ar reprezenta o piedică în realizarea profesională a lui Felix, Otilia pleacă pe nesimțite, în dimineața următoare, din camera și din viața lui Felix, lăsând un bilet în care explică decizia, o decizie matură, care îl bulversează pe Felix. Otiliei îi lipsește structura profunzimilor și acest lucru își lasă amprenta și asupra relației cu Felix. Chiar și în acest aspect devine relevantă replica ei prin care se autocaracterizează: „Eu am un temeprament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.       Din deznodământul romanului aflăm că fiecare și-a îndeplinit visul: Felix devine un medic atrălucit și un cunoscut om de știință, potrivit aspirațiilor sale intelectuale, iar Otilia, cu aspirațiile ei către lux și călătorii se căsătorește cu Pascalopol iar apoi cu un conte din America de Sud, persoane capabile să-i îndeplinească aceste dorințe.       Relația dintre cei doi pune în evidență antiteza romantică, o atracție a contrariilor: ea, fata exuberantă și cochetă, el tânărul rațional și ambițios. Între ei se naște încă de la început o afecțiune delicată, Felix încă imatur și impulsiv, o transformă pe Otilia într-un ideal feminin și este descumpănit de comportamentul deruntat al fetei.       Felix și Otilia rămân în literatura română protagoniștii unei frumaose povești de dragoste în care rațiunea învonge iubirea juvenilă.         

                                           Povestirea           Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului epic, in care faptele sunt prezentate cu un pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau participant direct la intamplarile relatate.                     Printre particularitatile povestirii se numara:   - importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii, mai putin pe personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);   - caracterul subiectiv. Evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva subiectiva (se deosebeste de nuvela);   - esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarindu-se spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele date ale realului (se deosebeste de nuvela);   - povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una stransa (receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca „spune”, nu ca „scrie”, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o data cu povestitorul.   - asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei auditorului (atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita adesea o atmosfera prielnica (spatiul protector al hanului, in „Hanul Ancutei”, unde cativa calatori se aduna in jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise (spre deosebire de nuvela).   - povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina importanta elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita) sau celor analitice privind universul launtric al personajelor.   Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman. Adesea ea era confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista distinctie terminologica pentru aceste doua specii). In literatura universala, mai ales incepand cu secolele al XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis de nuvela.                   Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in prezentarea unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. ( „Hanul Ancutei” de M. Sadoveanu). In literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu.                                               Negustor lipscan (Hanu Ancutei) de  Mihail Sadoveanu                                                           povestire                   Hanu-Ancutei (1928) face parte din opera de maturitate a lui Mihail Sadoveanu si este, poate, cea mai stralucita creatie lirico-epica a prozatorului. Volumul contine noua povestiri, relatate intr-un spatiu ocrotitor, la hanul Ancutei, de catre taranii moldoveni ce poposeau aici pentru odihna si petrecere, fiind ei insisi participanti direct sau martori ai evenimentelor narate. Intamplarile povestite au loc in vreme veche, in timp mitic romanesc, se pot petrece oricand in spatiul spiritualitatii si al credintelor ancestrale si nu numai intr-o anumita epoca sociala.                   Negustor Lipscan, a saptea istorisire din volumul Hanu-Ancutei, este o povestire in rama, deoarece face parte din naratiunea mai ampla, aceea a evocarii intamplarilor petrecute demult, in timpuri imemoriale, povestite cu pasiune de drumetii care poposeau la hanul unde ritualul ospetiei era randuit de Ancuta cea tanara.                   Semnificatia titlului. Titlul textului indica o categorie sociala, cea din care facea parte eroul, Damian Cristisor.                    Tema o constituie descrierea unei calatorii.               Structura. Povestirea e alcatuita din mai multe scene. Istorisirea propriu-zisa, spusa de negustorul lipscan, e intrerupta de pauze narative(povestea cu trenul, cu mancarea si bautura, cu cele patru baiedere rosii de lana etc), in care intervin ascultatorii si cer explicatii. In felul acesta, interesul este pentru miscarea scenica si nu pentru intamplare.                 Instantele comunicarii (autor, narator, personaj). intre autor si cititor exista naratorul, cel care povesteste intamplarea si da textului caracterul fictional. Prezenta naratorului se remarca prin folosirea persoanei a IlI-a. Nu autorul povesteste, desi el da aceasta impresie cititorului, pentru a arata ca totul este autentic. Folosirea persoanei I plural („vazandu-ne pe toti". ,, noi ne priviram in tacere" etc.) il asaza pe povestitor printre personaje.                   Povestitorul-narator accentueaza impresia de real, de autentic.                Timpul narativ se compune din timpul povestirii care marcheaza prezentul si timpul povestit, care ilustreaza un plan al trecutului, al faptelor intamplate in calatoria pe care jupan Damian Cristisor o facuse in „tara nemteasca”, cu scopul de a cumpara marfa de la Lipsca, pe care sa o negustoreasca in Moldova, tema ce inscrie povestirea in specia reportajului.                  La inceputul si in finalul povestirii, perspectiva narativa este reprezentata de naratorul omniscient si naratiunea la persoana a III-a, viziunea auctoriala conturand ambianta specifica de la hanul Ancutei, secvente (initiale si finale) care formeaza rama acestei povestiri.                  Incipitul il constituie nerabdarea pe care musteriii hanului o manifesta cu privire la incitanta istorisire a comisului Ionita de la Draganesti, promisa de acesta inca de la inceputul volumului. Larma iscata de sosirea la han a „trei cara cu coviltire de scoarta, mari si grele, sunand plin”, de strigatele carausilor care indemnau boii si de „bicele de canepa care plesneau usor” starneste curiozitatea oaspetilor. Ceremonialul, ca parte componenta a ramei narative, este marcat de dialogul personajelor, din care se contureaza portretul noului venit: „un barbat barbos”, „mare si gros in antereu-i larg si cu incaltarile scartaind”. In acelasi ritual se inscrie hangita Ancuta, care aduce ulcica de vin si „un pui fript in talger de lut”.               Mos Leonte zodierul intuieste alte detalii caracterizatoare pe care negustorul le confirma: era nascut in zodia Leului si sub stapanirea planetei Soarelui, fiind menit „sa dobandeasca avere” si sa fie cinstit de „cei mari”. De altfel, lipscanul Damian Cristisor „nu are intru sine nici viclenie, nici ascunzis”, deoarece „radea cu obraji plini si bogati de crestin bine hranit” si se arata „blajin si cu prietenie...”. Toata priceperea lui mos Leonte vine dintr-o profunda credinta in Dumnezeu si din cartea de zodii de care nu se desparte niciodata: „numai Domnul Dumnezeu si cartea pe care o am in tasca ma lumineaza intru toate cate le spun”.                   Jupan Damian venea cu marfa de la Lipsca si se indrepta spre Iasi, unde avea o „dugheana in ulita mare”, de unde si semnificatia titlului „Negustor lipscan”, care inseamna comerciant de marfuri aduse in Moldova de la Lipsca.               Perspectiva narativa este aceea de narator-martor alternand cu cea de personaj-narator, deoarece Damian Cristisor povesteste la persoana I despre cele vazute in calatoriile facute prin tari straine, despre propriile fapte si impresii, iar specia reportajului este definita atat prin traseul marcat de localitatile prin care trecuse, precum si prin informatii despre unitatea monetara si randuielile din respectivele tari, relatate la persoana a III-a.                   In urma cu doi ani, Damian Cristisor se-ncumetase intr-o calatorie la Liov si, pentru ca negustoria fusese cu folos, se hotarase sa mearga in acest an pana la Lipsca (actualul oras Leipzig din Germania). Pregatirile pentru drum includ mai multe etape, ceea ce denota faptul ca negustorul isi organizeaza cu inteligenta si rabdare marea calatorie. De Sfanta Maria a dus „patru lumanari de ceara curata sfintei Paraschiva”, la biserica Trei-Sfetite si l-a rugat pe parintele Mardare sa-i citeasca o slujba ca sa fie aparat de primejdii si de boli.                 Dupa ce l-a lasat la dugheana pe fratele lui mai mic, Grigorita, Damian a plecat de la Iasi spre Husi, a trecut Prutul si, impreuna cu un negustor armean, a cumparat la Tighina „cinci sute de batali” (berbeci), platind cate o rubla pentru fiecare, moneda nationala a rusilor. Trecand granita in Imperiul Austro-Ungar, au ajuns la Liov, au pus marfa in tren si in cateva zile erau la Strassbourg, unde au vandut batalii, „c-un galban bucata”, unor negustori care sa-i duca intr-un targ la Paris.                   Spre mirarea tuturor, negustorul le spune ca mersese cu trenul, deoarece prin „acele tari, la Neamt si la Frantuz, oamenii umbla acuma cu trenul. Azi is aici si mane cine stie unde”. Un cioban din Rarau intreaba ce este acela tren, spre satisfactia naratorului si a celorlalti oaspeti, deoarece, dintre toti cei prezenti, „numai comisul si capitanul Isac pareau a sti despre ce-i vorba”.                    Negustorul le descrie masinaria, „un fel de casute pe roate, si roatele acestor casute se imbuca pe sine de fier. S-asa, pe sinele acelea de fier, le trage cu usurinta o masina, care fluiera si pufneste de-a mirare; si umbla singura cu foc”. Nimeni nu crede ca merge fara cai, desi Damian le desluseste ca masina trage dupa sine mai multe casute in care sunt ori oameni ori marfuri si ca el incarcase batalii „in acele casute”. Oamenii isi fac cruce, imaginandu-si, in cele din urma, ca trenul este un fel de caruta „cu foc”.                   Negustorul le povesteste apoi „si alte lucruri mai de mirare”. In tara nemteasca sunt case cu cate patru-cinci etaje, un fel de „case una peste alta”, ca ulitele sunt facute „dintr-o singura bucata de piatra”, pe care se plimba cucoane cu palarii si boieri cu ceasornic si cu totii beau bere, „un fel de lesie amara”. Ascultatorii se mira si intreaba daca nemtii n-or fi auzit ca exista vin si sunt si mai dezamagiti cand afla ca mananca multi cartofi cu carne fiarta de porc ori de vaca. Mos Leonte isi face cruce si-i deplange pe acei oameni care n-au gustat „pui in tagla”, nici „miel fript talhareste si tavalit prin mojdei”, „nici sarmale, nici bors, nici crap la protap”.                   O alta minunatie este aceea ca in toate targurile si satele sunt scoli si profesori, toata lumea invata carte, si baieti si fete. Auzind acestea, oaspetii Ancutei inchina cu veselie pentru asa „randuiala”, care trebuie neaparat sa ramana numai la dansii, bucurandu-se ca acest obicei nu venise si pe la ei, iar intrebarea ciobanului, „Atunci oile cine le pazeste”, amplifica buna-dispozitie a ascultatorilor.                  Ceea ce l-a impresionat, insa, cu adevarat pe jupanul Damian este faptul ca legea se aplica la fel pentru toti, „fiind intr-o cumpana mai dreapta decat a noastra” si fara sa se tina seama de saracia sau bogatia impricinatilor. Negustorul le povesteste cum un morar s-a judecat „pentr-un petic de mosioara” cu insusi imparatul si, pentru ca pricina era adevarata, judecatorul i-a dat dreptate morarului, deoarece acolo stapaneste legea, iar auditoriul iar se mira de asa o minune. Altfel, nemtii sunt „iritici” (eretici - adepti ai religiei protestante), desi „cred tot in Domnul nostru Iisus Hristos”.                  Negustorul nu a patit nimic, nu l-a napastuit nimeni cat timp a umblat „pe drumuri si-n targurile nemtesti, calatorind mai intai cu „caruta aceea cu foc”, apoi cu sarabande (carute mari, tramcare), pana cand a ajuns la Suceava, unde a pus marfa in carute. Intrand in tara Moldovei, pe la Cornu-Luncii, vamesii l-au intrebat daca nu le-a adus „cate-un dar de la iriticii si ticalosii aceia de nemti”, asa ca negustorul le-a dat cate un baider (fular lung, sal), „ca sa nu-mi spintece boccelele”.                  In lunca Moldovei, l-a oprit un calaret „frumos si voinic”, cerandu-i banii pe care-i avea asupra lui, dar pentru ca nu vanduse marfa si nu avea deloc bani, i-a dat in dar „un baider de lana ros”, spre multumirea hotului. Oprind carele sa poposeasca si sa manance oamenii si animalele, vine la el supraveghetorul acelor locuri si-i cere „indreptarile”, adica actele oficiale care-i permiteau sa faca negot cu marfa pe care o transporta.                   Damian avea toate documentele necesare si, in plus, o scrisoare semnata de aga Temistocle Bucsan, nasul negustorului, in care se spunea ca niciun „priveghetor, ori vames, ori vornic de sat” nu are voie „a vatama acestui negutator, ci sa-l lesi a merge cu pace la locul sau. Asa”. Vazand acestea, supraveghetorul ii cere ceva din marfa adusa de la Lipsca, dar neplacandu-i nimic, Damian ii ofera al patrulea „baider ros de lana”. Cand va ajunge la Iasi, negustorul urmeaza sa mai faca „o dare catra sfanta Paraschiva si catra parintele Mardare”, apoi sa dea ceva si nasului sau, aga Buscan, dupa care se va putea odihni pana cand va trebui sa se insoare, deoarece „inca sunt holtei”.                   Ascultatorii sunt puternic impresionati de cele aflate si se manifesta zgomotos, inchinand ulcelele cu vin in onoarea „cinstitului negustor”. Atrasa de veselia generala, Ancuta aduce „placinte cu poalele-n brau”, iar negustorul ii prinde hangitei „o zgardarita de margele” si o saruta pe amandoi obrajii. 19                    Specificul limbajului artistic al lui Mihail Sadoveanu consta in imbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul sau poetic. Asa cum afirma George Calinescu, Sadoveanu a creat o limba limpede, armonioasa si pura, in care se impleteste graiul popular al taranilor cu fraza vechilor cronici, o limba capabila sa redea poezia sentimentelor omenesti, frumusetile tainice ale naturii, pastrand farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.                 Registrul stilistic se defineste printr-o bogatie de mijloace lingvistice. Arhaismele (razas, jupan, zgardita, iarmaroc), regionalismele, cuvintele si expresiile populare (sandrama, lesie, giubea, baider, fanar) sunt folosite cu naturalete de catre personajele povestirii, prin intermediul carora scriitorul creeaza o limba literara admirabila si accesibila, ramanand fidel declaratiei sale din discursul rostit la Academie, aceea ca „taranul roman a fost principalul meu erou”.                  Figurile de stil apar cu moderatie, dand astfel stilului sobrietate. Metafora lipseste aproape de tot, iar epitetele si comparatiile au rol caracterizator, particularizand trasaturi ale personajelor. Astfel, Damian Cristisor „se arata vesel si prietinos”, iar Ancuta gangureste „ca o hulubita”. Prin eufonie, muzicalitatea frazelor, oralitatea exprimarii, Sadoveanu creeaza trairi tulburatoare in sufletele ascultatorilor.            Fiind o specie a genului epic, o naratiune de mica dimensiune, in care se povesteste, cu subiectivism, o singura intamplare de sine statatoare incadrata intr-o naratiune mai ampla (Hanu-Ancutei) si la care participa personaje putine, palid conturate opera Negustor lipscan este o povestire in rama.                    Hanul-Ancutei este capodopera idilicului jovial si a subtilitatii barbare. Formal, scrierea e un fel de Decameron in care cativa obisnuiti ai unui han spun anecdote, in sine foarte indiferente. Esentiala este starea de fericire materiala infaptuita de oaspeti. – George Calinescu     Caracterizare personaj            Damian Cristisor este un personaj principal, individual si pozitiv al povestirii. Acesta este un negustor lipscan, ce poposeste intr-o seara la hanul Ancutei.                  Din caracterizarea indirecta, din felul sau dea vorbi, reiese ca era un om placut, vessel: rosti cu voie-buna. Naratorul prezinta direct trasaturi ale portretului fizic: un barbat cu caciula si giubea.                     Barba-i era astamparata si rotunjita de foarfece ; radea cu obraji plini si bogati de crestin bine hranit. . Din reactiile pe care le starneste in sufletele celorlalte personaje, prin caracterizarea indirecta, deducem ca era un om calduros, carismatic: glasul ii crescu si scazu cu desmierdari.                     Acesta este caracterizat si direct de catre celelalte personaje: om caruia ii plac povestile, omul care rade [...] din cea dintaia clipa cand te-a vazut [...] se va arata pururea blajin si cu prietenie.                   Din felul in care el se prezinta, prin caracterizarea indirecta reiese ca era un om modest (va rog sa ma socotiti ca cel mai umil rob al domniilor voastre) si responsabil(mai intai insa [...] sa vad de hrana vitelor si-a oamenilor).          E credincios, trasatura ce rezulta din caracterizarea indirecta si din cuvintele acestuia: ziua nasterii mele a vrut Dumnezeu sa fie 18 iulie. Supus , el marturiseste ca aduce marfa de la Lipsca. Naratorul il caracterizeaa direct, ca fiind vesel si prietenos si bun tovaras.               Faptul ca Damian Cristisor este negustor, dovedeste faptul ca este un bun cunoscator de oameni le intelege vorba, nu face decat sa ispraveasca iscusinta povestirii.                                Personajul Damian Cristisor este prezentat de narator astfel: „un barbat barbos cu caciula si cu giubea. Barba-i era astamparata si rotunjita de foarfece; radea cu obraji plini si bogati de crestin bine hranit."                                El reprezinta tagma negustorilor. Mos Leonte ii intuieste destinul cu precizie si il caracterizeaza: „se va arata pururi blajin si cu prietinie." Abil, hotarat sa se ridice „mai sus", negustorul pleaca la Lipsea. Drumul pana acolo ni-l arata „ initiat" deja in tainele calatoriei. Observator atent al „ticalosiilor nemtesti", calatorul nu-si pierde cumpatul si stie „sa se, descurce" de fiecare data. Desi nu-i displac traditiile moldovenesti, Damian Cristisor admite si foloasele civilizatiei: cartea, dreptatea, corectitudinea oamenilor. Spirit echilibrat, mereu zambitor, linistit, negustorul Cristisor este o personalitate