Cella Serghi

        1 Cred că era în 1953, când, la Sinaia, într-o librărie, am dat peste o nouă ediţie a romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Emoţie? După un sfert de veac? Am răsfoit cartea şi am început să-i citesc prefaţa. Am continuat lectura pe drum şi apoi pe prima bancă din parc. Se întunecase. Am reluat-o în camera mea care dădea pe terasa mare a Vilei Eminescu de pe Furnica. Am renunţat la masă şi până în zori am recitit – pentru a câta oară? – romanul lui Camil. Nu-mi amintesc acum, după alt sfert de secol, nici prefaţa, nici scrisoarea pe care i-am scris-o atunci. Dar am în faţă răspunsul lui:   „Dragă Cella,   Eşti cea mai sentimentală dintre toate falsele cinice şi, ceea ce e mai grav, e că ai sentimentalismul contagios. Sau poate e de vină şi întâmplarea, ceasul. Am purtat scrisoarea două zile în buzunar şi am citit-o abia în seara de Anul nou, într-o linişte şi împăcare festivă… După obiceiul meu lucram, fiindcă simt nevoia să lucrez atunci când ştiu că tot oraşul îşi face siesta meselor copioase… Cum au trecut anii, Cella! N-am ştiut atunci când am scris prefaţa că ea va cădea sub ochii tăi muiaţi în pânza amintirii. Da, în vara aceea ne-am cunoscut şi urzeala romanului era un motiv al convorbirilor noastre dintâi. Vorbeam despre munca mea de acasă, tolăniţi pe lespezile de la Lido. Pe urmă, după ce cartea a apărut, în noiembrie, eu am fost două luni bolnav… şi tu ai aflat şi mi se pare că te-ai speriat. Dar la urma urmelor, poate că n-a fost chiar aşa. Ceea ce e sigur, e că erai blondă şi abia terminaseşi liceul. Ne cunoscusem tot la ştrand, la ştrandul Kiseleff, tu pe balustradă, cu părul auriu căzut pe jumătatea dreaptă a feţii, eu pe lângă duş. Dar să vorbim despre altceva…”   Nu, să nu vorbim despre altceva, Camil! Aş vrea să vorbesc tocmai despre ziua aceea, când mi se părea că lumea toată e a mea. Îmi luasem în ajun bacalaureatul. N-ai ştiut niciodată ce ascensiune grea a însemnat pentru mine fiecare zi de şcoală, fiecare an, ce cursă peste obstacole mereu mai înalte am câştigat, luându-mi bacalaureatul. N-am ştiut nimic unul despre celălalt. „Sigur – scrie André Maurois în Memoriile sale – este o mare nebunie şi aproape totdeauna pedepsită, să te întorci şi să vrei să retrăieşti la patruzeci de ani tot ce ai iubit sau de care te-ai bucurat la douăzeci.” Eu am depăşit demult anii maturităţii şi nu vreau să retrăiesc tot ce am iubit. Ar fi o pedeapsă. Ci să înţeleg ce am iubit, ce am trăit şi, mai ales, să mă înţeleg pe mine…   „Cella,   Mi-a părut extrem de rău că nu ţi s-a dat un premiu de stat. L-ai fi meritat, ţi-o spun cu toată sinceritatea. Ai avut împotriva ta faptul că nu ţi s-a citit cartea şi nu s-a citit în cercurile scriitoriceşti (căci altfel s-a citit) din cauza echivocului de carte pentru copii. S-a răspândit o părere superficială de la om la om şi tocmai cei mai preţioşi cititori ai tăi s-au văzut dispensaţi s-o citească. Nu e nimic, sper că lucrurile se vor îndrepta cu cartea nouă la care lucrezi acum. Eu n-am început încă lucrul. Caut să mă adaptez la noua locuinţă. Nu pot aranja biblioteca. Să vedem ce aduc zilele care vin. Ghighi a avut o nouă premieră pe oare a trecut-o bine. Copiii sunt la fel de neastâmpăraţi. Te îmbrăţişăm cu toţii, Cella, şi îţi spunem   La mulţi ani   CAMIL”   Coincidenţe! Primul meu roman şi chiar cele ce au urmat au avut ca titlu iniţial Coincidenţe. Mi s-a părut totdeauna că, ieşind din casă, soarta se decide dacă traversezi sau nu strada, dacă o iei la dreapta sau la stânga. Cu o seară înainte, la o sindrofie în vecini, îl cunoscusem pe actorul Finţi, viitorul regizor. Ştiam că zeii coborau uneori din Olimp şi se amestecau printre muritorii de rând, dar nu-mi închipuiam că un actor!… Juca în Les enfants terribles, piesa lui Cocteau, în care avea un succes imens. Toate colegele mele erau îndrăgostite de el. Eu îi rămâneam fidelă lui Storin. Dar acum Finţi mă invita la dans şi dansul a continuat în vis. A doua zi la ştrand, la Kiseleff, îmi scosesem pantoful şi-l scuturasem de nisip pe balustrada cabinelor de sus, când cineva de lângă duş s-a dat un pas înapoi şi mi-a făcut semn cu degetul arătător, de parcă ar fi spus: „Nu eşti cuminte!” Era Finţi, „copilul teribil”. Dar peste umărul lui au apărut nişte ochi albaştri, albaştri cum parcă nu mai văzusem. Am coborât în grabă cu pantoful în mână, încercând să mă scuz. Ochii albaştri mă priveau cu un fel de mirare şi încântare. — Scriitorul Camil Petrescu! mi l-a prezentat Finţi, cu importanţă, teatral, de parcă l-ar fi anunţat pe Ludovic al XIV-lea. Era un nume pe care-l auzeam pentru prima dată, deşi capul mi-era tobă de cărţi şi de autori. Nu-l căutam printre scriitorii clasici de care avusesem nevoie pentru bacalaureat, ci printre cei pe care-i citeam pentru sufletul meu: Panait Istrati, Ionel Teodoreanu şi alţii. Când cineva, acasă, întreba: „Bate cineva la poartă?”, eu răspundeam ca în Medeleni: „Nu-i nimeni, se scutură castanii!” Citisem toate romanele lui Duiliu Zamfirescu, şi Jean Cristophe, zece volume. Dar îmi închipuiam că scriitorii sunt morţi şi au statui, sau că trăiesc departe, într-o lume ireală. Un scriitor la ştrand?! Era de neconceput! Şi apoi ce nume! Nu-l cunoşteam decât pe Camil Desmoulin, ghilotinat pe vremea lui Danton! Puteam să ghicesc că tânărul bronzat, cu ochi albaştri, scrisese o piesă de teatru Danton, pe vremea când eu învăţam abecedarul? „În ce clasă eşti?” mă întrebau parcă toţi ochii albaştri, pierduţi odată cu copilăria, când a început războiul. — Şi-a luat bacalaureatul! a răspuns în locul meu actorul. Deci, nu uitase. Ce bine-mi părea! „Unde-ai stat ascunsă până acum?” întrebau ochii celuilalt, atenţi şi uimiţi. Parcă spuneau: „Cunosc toate fetele frumoase din lume, cum de mi-ai scăpat?” Eram gata să răspund: „pe Calea Moşilor”, dar Finţi m-a salvat: — Vrea să se înscrie la Conservator. Scriitorul s-a încruntat, de parcă n-ar fi auzit bine. Aş fi vrut să-l asigur că am talent, că lucrul acesta îl ştiu toate profesoarele, toate colegele, că am jucat în toate piesele, la sfârşit de an şcolar, din clasa întâia primară, cu un succes nebun! — Şi ce rol ai vrea să joci, dacă ar fi să alegi? — Nora de Ibsen! am răspuns prompt, atât de prompt, încât a zâmbit şi a întinerit cu zece ani. Numai de nu m-ar întreba ce am citit din cărţile lui! — Ştii să înoţi? — M-am născut la Constanţa! am strigat, fiindcă era zgomot şi lume multă împrejur. Chiar pe Strada Mării! am precizat cu mândrie. Şi ca să nu scap prilejul de a-l cuceri, am plonjat de pe marginea bazinului în apă şi am început să înot. Eram, în sfârşit, în elementul meu. Şi sigură de succes, aşteptam să culeg aplauze. Dar ochii albaştri au dispărut… În zilele care au urmat, am colindat străzile, tulburată, cu un dor fără nume, poate dorul de mare, vechea mea nostalgie, poate presimţirea fericirii care, de când mă ştiam, speram să apară după un colţ de stradă. Şi am intrat în librării şi am cerut o carte de Camil Petrescu. — Poate de Cezar Petrescu! se întrebau vânzătoarele şi-mi recomandau Întunecare sau Calea Victoriei. Dar mie îmi suna în urechi vocea aceea uşor guturală, plină de farmec şi importanţă, cu care Finţi, actorul, rostise numele unui scriitor: Camil Petrescu.   Aveam să fiu mereu întrebată cum de n-am auzit de Camil Petrescu, care avea o activitate literară atât de cunoscută? Dar suntem în 1927, primul lui roman avea să apară trei ani mai târziu, iar polemicile literare, piesele de teatru ajungeau greu la marele public. „Până la apariţia acestui roman, Camil Petrescu nici nu exista în conştiinţa unanimă a criticii, scrie Ieronim Şerbu (Viaţa Românească, nr. 5, mai 1972). Cu atât mai puţin a publicului, numele lui fiind acoperit de gloria lui Cezar Petrescu, şi nu o dată operele lui Camil erau puse din oficiu pe seama lui Cezar Petrescu.” În cartea Au bal avec Marcel Proust, Martha Bibescu îşi arată regretul de a nu fi ştiut nimic despre autorul lui Swan, ocolindu-l la acest bal, unde a preferat să danseze. Şi, ca o scuză, îl citează pe ambasadorul de la Trémoille, care, luând masa într-un cerc de diplomaţi, la Ritz, spune: „Je m’apperçus alors que personne á cette table n’avait jamais entendu parler de Proust, dont ils répèterent avec surprise, le nom pour eux tout à fait inconnu. C’etait en 1916.”[1] Deci asta se întâmpla în 1916 şi Du coté de chez Swan apăruse în 1913. Nu e deci de mirare că eu, în 1927, după bacalaureat, nu ştiam nimic despre Camil Petrescu, al cărui roman Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, va apărea în 1930. Şi vor trece aproape cincizeci de ani, ca din Note zilnice să aflu că în ziua aceea, la ştrandul Kiseleff, când mie mi se părea că toate porţile mi se deschid şi fericirea poate să apară pe oricare din ele, lui, după căderea Mioarei, i se închideau toate porţile: „Sunt exclus de la toate posibilităţile vieţii”, notează în Jurnal. În acelaşi an, la 13 ianuarie 1927, când împlinea treizeci şi trei de ani, Camil spune despre Jurnalul său: „Caietul ăsta rămâne un registru al clipelor când gândul sinuciderii mi-a apărut absolut de neînlăturat”   Ca în toţi anii, şi în vara aceea am plecat la Mangalia. Şi ca în fiecare început de vacanţă, aşteptam o minune. Speram să apară pictorul de care fusesem îndrăgostită la şaisprezece ani, sau, cine ştie, poate scriitorul Camil Petrescu. Dar într-o zi m-am pomenit cu Puiu Seni, tânărul inginer care de trei ani venea la noi în casă şi în care familia mea vedea un pretendent. Urmase liceul Louis le grand, la Paris, şi mă impresiona cultura lui, cărţile pe care mi le împrumuta. Îi plăcea literatura modernă şi-mi dăruise de ziua mea Fermina Màrquez de Valéry Larbaud şi Caietele lui Malte Laurids Brigge de Rilke. Îmi împrumutase la psichopathologie de la vie quotidienne a lui Freud, La vie de Jesus de Renan şi L’atheisme de Felix le Dantec. Voia să mă convingă că Dumnezeu nu există şi că nu trebuie să mă înscriu la Conservator. Conservatorul era, după el şi după mentalitatea de atunci, Sodoma şi Gomora. Îl lăsam să vorbească. Vorbea grăbit, împleticit. Eu ascultam zbuciumul mării. Ştiam că mă voi izbi mereu de viaţă, ca marea de stânci, că voi purta în mine toate nostalgiile ei şi un veşnic dor de libertate. Dacă inginerul mă cere de nevastă, îmi pierd libertatea, dar scap de multe griji. Nici marea nu e liberă, încercam să mă consolez. E îngrădită de ţărmuri. Poate că-i furioasă că şi-a pierdut libertatea. Parcă se izbeşte cu capul de pereţi, se loveşte de stânci şi face spume la gură! Acasă auzeam: — Dacă nu te poţi întreţine singură, va trebui să te întreţină cineva. Şi fratele meu mă ameninţa: — Te strâng de gât. Ce, vrei să fii o femeie întreţinută? Azi unui, mâine altul? În toamnă, tânărul inginer, alarmat şi el sau temându-se că mă pierde, şi-a luat inima în dinţi şi mi-a aruncat un colac de salvare: — Mă însor cu tine. Dar familia mea nu trebuie să ştie. Deocamdată. — De ce? — Vor să mă însoare cu o fată cu zestre. Eu n-am capital şi un inginer-constructor fără capital nu poate să construiască. Înţelegi? Nu voiam să înţeleg. — Niciodată nepotul meu n-o s-o ia de nevastă, declarase la o masă, unde juca pocher, mătuşa inginerului. Să fi fost destul ca să vreau să mă mărit cu el? Dădeam târcoale Conservatorului şi aveam trac de parcă m-aş fi urcat pe scenă. Ştiam că mă aşteaptă o viaţă de emoţii şi mă temeam. La şcoală aveam trac, îmi sărea inima când trebuia să ies la tablă, oricât de bine pregătită aş fi fost. Şi apoi, cum să rezist patru ani, fără să-mi câştig existenţa? Facultatea de Drept era fără frecvenţă, puteam să lucrez ca secretară de avocat, să continui să dau meditaţii. În faţa Universităţii, mi-am amintit de eroina Vieţii la ţară, Saşa, care în adolescenţa mea fusese un stimulent şi un exemplu. Şi când, elevă de liceu, treceam prin faţa Universităţii, priveam cu jind cele patru trepte tocite pe care urcau studenţii. Şi mi se părea curios că râdeau şi vorbeau între ei, nepăsători, inconştienţi de înălţimile la care duc acele trepte. În toamnă, m-am înscris la Drept.   În vara următoare, când coboram pe strada Câmpineanu, plină de încredere în mine – eram arsă de soare, purtam o rochie albă de organdi şi o florentină cu panglici care atârnau pe spate şi care parcă spuneau: „Suivez-moi, jeune homme” – l-am întâlnit pe Marcel Breslisca, fratele fostei mele colege şi cea mai bună prietenă, Tiţa. Mă aşteptam să fie impresionat de apariţia mea. Nu ne văzusem din ziua bacalaureatului, pe care l-am dat la liceul de băieţi Sfântul Sava, împreună cu sora lui. Nu se poate să nu fi aflat, chiar la Paris, unde-şi pregătea doctoratul, de succesele mele răsunătoare printre studenţii de la Drept şi de rumoarea pe care o stârneam în tribunal. Dar iată că, scăpând puterii mele de seducţie, viitorul poet Breslaşu îmi arată clădirea cenuşie de peste drum şi-mi spune cu importanţă: — Mă duc la cenaclu, la „Sburătorul”. Am întârziat. Şi cât ai clipi, îmi înşiră câteva nume: Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu… — Camil?! am întrebat, cu respiraţia tăiată. Deci exista un scriitor Camil Petrescu! Am rămas pe loc, cu sentimentul unei înfrângeri… Clădirea cenuşie îmi amintea ziua când am intrat pe acea poartă cu un buchet de trandafiri. Îl vedeam pe bărbatul care mi se păruse atunci un fel de Guliver în ţara piticilor, oprindu-mă în prag, de parcă ar fi spus unui pitic: „pe aicea nu se trece”. Eram atunci în clasa întâi de liceu. Amintirile se învălmăşeau. Tata striga: — Nu-i ajung patru clase? Eu n-am terminat nici pe întâia! Eu stăruiam să-mi dea 40 de lei ca să-mi scot certificatul. De ce era nevoie de 40 de lei, nu-mi amintesc, ci numai scena aceea în care, înfruntându-l pe tata, înfruntam soarta. Vreau, trebuie să învăţ mai departe! Şi iată-mă în drum spre Institutul model de domnişoare. — Directoarea mi-a fost profesoară la şcoala profesională, îmi explica mama pe drum, bunicul îi repara ceasul, bunica îi pregătea loţiunea şi crema de faţă, săpunul cel mai curat… Aveam emoţii. Mă va primi fără bani sau măcar cu taxa redusă? Trebuia să-mi cuceresc profesoarele, colegele, pedagoga, femeia de serviciu şi portarul. Şi reuşeam. Numai Mireille m-a privit peste umăr. Mireille! În urechile mele suna ca Matei. Era înaltă, pistruiată şi spunea, ridicând nasul: — Tatăl meu e capul scriitorilor români.   [1] Mi-am dat seama atunci că nimeni la această masă nu auzise vreodată vorbindu-se de Proust, al cărui nume îi repetau surprinşi, pentru ei cu totul necunoscut. Era în 1916 !                

          I         Camera în care mă trezesc e salonul. Din mobila de altădată au rămas doar scaunele tapisate cu mătase şi două fotolii la fel. Altădată erau îmbrăcate în huse. Divanul pe care lenevesc acum, aproape până la ora prânzului, nu exista, iar eu nu aveam voie să lenevesc. În locul pianului stătea altădată pianina; pe ea, aceleaşi fotografii de oameni bătrâni, bunicii mei, pe care nu i-am văzut niciodată, şi un copil gol, întins pe o blană, fratele meu, pe care nu l-am cunoscut nicicând. Deşi mobila a rămas aceeaşi, ca şi cele mai multe tablouri – unul reprezintă garoafe şi e iscălit Marie, altul, margarete, e semnat Eugenia, o Veneţie fadă, pe care, într-un colţ, scrie oblic: „Souvenir de la pension, Rodica“ – şi eu, pe vremea când eram ca un adevărat pui de chinezoaică, înţepenită într-un costum naţional oltenesc – totuşi, odaia asta nu mai seamănă de loc cu salonul de odinioară, când doamnele cu voaletele ridicate numai până sub nas, atât cât să poată băga în gură linguriţa de dulceaţă, mă întrebau: „Ilinco, spune tu frumos, cum te cheamă?“ sau „Pe cine iubeşti tu mai mult, Ilinco, pe mama sau pe tata?“. Teracota înaltă, sculptată minuţios, a fost înlocuită cu una joasă, largă, de plăci lucioase albastre. Albastre sunt şi draperiile grele de catifea, şi covorul adânc de pe jos. Tapetul e de culoarea aurului vechi, ca şi ramele tablourilor, printre care acum, atârnă un Balcic de Tonitza, o turcoaică de Iser şi o schiţă de Petre Barbu: capătul digului Mangaliei. Mi-a dat-o Diana după bacalaureat, deşi era lucrul la care cred că ţinea cel mai mult pe lumea asta. Sau poate tocmai de aceea. — E unsprezece jumătate, Ilinco. Scoală-te, dragă! Se aude prin uşă vocea mamei, cu un „dragă“ arţăgos, ca în toate zilele. Marioara mi-a adus un plic, pe care era adresa mea, cu numele scris greşit, Elena în loc de Ilinca Dima. Un plic de hârtie cartonată, nelipit. Înăuntru, o invitaţie: „Pictorul Petre Barbu vă roagă să onoraţi cu prezenţa dumneavoastră vernisajul expoziţiei“… Am rămas în picioare, uluita. De unde ştie Petre Barbu că exist şi, dacă i-a pomenit cumva Diana de mine pe vremea întâlnirii lor la Mangalia, cum de-şi mai amintea, fie şi greşindu-mi numele. Citesc şi recitesc nedumerită: „Vineri, 15 martie, ora 12“. Oare azi e vineri? Am vrut să iau ziarul să văd în câte avem, dar, zăpăcită, m-am repezit la fereastră. Ploua mărunt. Mi-am făcut socoteala că, în douăzeci de minute, mă pot îmbrăca şi, cu un taxi, pot ajunge la timp. (Abia mai târziu mi-am dat seama că la un vernisaj nu e necesar să fii punctual ca la gară.) Am lăsat-o pe mama buimacă. E întâia dată când mă îmbrac atât de repede şi izbutesc să ies în oraş înaintea prânzului. Îl voi cunoaşte pe Petre Barbu în sfârşit. Îl voi vedea, după ce ani de zile l-am gândit în chip şi fel. Sunt tulburată de parcă eu aş fi îndrăgostită de el, şi nu Diana. Desigur că a primit şi ea o invitaţie… Ploaia se înteţise. În staţie, niciun taxi. Abia la jumătatea drumului, o maşină, derapând brusc, s-a oprit în faţa mea. M-am aşezat lângă şofer şi l-am rugat să meargă repede, cât mai repede. Puţin a lipsit să ne ciocnim. Geamurile erau acoperite cu picături care se scurgeau pe parbriz. Nu ştiam unde suntem. În faţă, curăţitorul dădea picăturile de-o parte şi de alta şi un triunghi de geam rămânea mereu neted. Mă gândeam cu emoţie că am să-l cunosc în sfârşit. Petre Barbu… Pentru mine, Petre Barbu e aproape un personaj de roman. Nu l-am văzut niciodată, dar ştiu cum vorbeşte, cum se mişcă şi de multe ori s-a întâmplat, făcând cunoştinţă cu cineva, să-mi spun: seamănă cu Petre Barbu. De ce a ocupat atâta loc în gândurile mele de adolescentă? Poate fiindcă trăiam pe atunci numai din confidenţele Dianei, şi eroul era el, poate fiindcă nu aveam şi eu eroul meu, sau poate fiindcă e singurul capitol din viaţa Dianei pe care-l cunosc atât de bine. A fost mai multă lume decât la orice vernisaj. M-a zăpăcit mulţimea aceea de femei elegante, şi, nu ştiu cum, îmbrăcate de parcă se vorbiseră, cu tailleur-uri garnisite cu astrahan sau cu vulpi argintii, cu pălării mici şi cu voaletă. Ca de obicei. m-am simţit stingherită. Eu eram în haină de ploaie şi basc; pantofii lăsau urme murdare pe parchet. M-am uitat peste tot să-l găsesc pe Petre Barbu. Deşi nu-l văzusem nici măcar într-o fotografie, eram sigură că-l voi recunoaşte oricând. În înghesuială, o căutam pe Diana, când m-am pomenit în faţa Adrianei şi a bărbatului ei: — Ilinco, vii după masă la noi, neapărat ?! I-am privit zăpăcită. Nu înţelegeam ce caută acolo şi de ce mă aşteptau „neapărat“ în după-amiaza aceea. Petre Barbu nu era nicăieri. Gândul că s-ar fi putut schimba de la imaginea pe care mi-o făurisem din scrisorile Dianei în vara când îl cunoscuse la Mangalia nu mi-a trecut prin cap. Fără să vreau, am privit şi tablourile. Cele mai multe erau străzi din Marrakech, ziduri, piaţete, oameni cu turbane şi şalvari şi atâta soare, lumină şi căldură, încât cenuşiul şi ploaia rece de afară m-au uimit ca o realitate în care te trezeşti brusc dintr-un somn greu. L-am cunoscut pe Petre Barbu. Mama mă tot întreabă ce s-a servit după-amiază la ceai la Adriana, ce rochie purta Angela, despre ce s-a mai vorbit. Nu ştiu ce să-i răspund. Ştiu numai că l-am cunoscut pe Petre Barbu, că l-am văzut, că mi-a strâns mâna, că am vorbit cu el. Şi când mă gândesc că eram hotărâtă să nu mă duc… (De atâtea ori am hotărât la fel!) Plecasem cu intenţia de a mă duce la croitoreasă, apoi prin magazine, după nişte nasturi. Mamei n-aveam să-i spun adevărul ca să nu mă certe că sunt sălbatică şi să nu-mi mai enumere toate relaţiile pe care le-a rupt din cauza mea. Dar pe bulevard, în dreptul Căii Moşilor (lângă simigeria unde, pe vremuri, mâncam dovleac cu Diana), s-a oprit lângă mine o maşină. Era Angela, care m-a îndemnat să mă urc. Se ducea şi ea la Adriana. Aş fi vrut să-i explic că eu am alte treburi, dar cum maşina nu mai putea să stea în punctul acela, am intrat, şi până să apuc să nimeresc şi eu un cuvânt, şoferul a oprit înainte de statuia Rosetti, în faţa casei Adrianei. Credeam că totul se va întâmpla ca de obicei. Şi, într-adevăr la început aşa a fost: Angela s-a plâns că i-a plecat bucătăreasa, s-a vorbit despre cură de slăbire, reţete de prăjituri, despre rochii, despre Schwester. Adriana a insistat să mai luăm un sandvici, apoi amândouă m-au întrebat în acelaşi timp dacă e adevărat că Diana divorţează. — E adevărat că a prins-o bărbat-su în garsoniera unui licean? Fără să ridice ochii din puloverul pe care-l împletea cu cârlige, Angela, care ştia tot, a completat: „băiatul arhitectului Ion Rădulescu“. De data asta, Adriana a lăsat lucrul din mână. — Ştefăniţă? Dar e la Paris de câţiva ani; studiază medicina. Îl cunosc foarte bine… Cu Michette Rădulescu am fost prietenă… — Ei bine, vara asta Ştefăniţă a venit în vacanţă. Au trăit în acelaşi cort, pe malul mării. Angela dădea amănunte. Adriana asculta, lacomă. Eu am rămas pe gânduri… Ştefăniţă, Michette… Adolescenţa Dianei, vacanţele la Mangalia de care-mi vorbea cu exuberanţă şi totuşi cu acea, umbră de melancolie care n-o părăsea. Dar ce rol mai pot juca în viaţa ei prietenii de atunci… Ce este viaţa Dianei, de unde îşi trage forţa asta ciudată, seva asta bogată şi grăuntele de mister care alimentează nevoia de scandal de atâţia ani?… — Te-am indispus, Ilinco? Nu-ţi place să-ţi atingem idolul… Tu ştii că şi noi am ţinut la ea. Nu pot să uit apariţiile ei. Rochia cu pisici… Ţii minte, Adriana? La un gardenparty a apărut cu o rochie simplă albă dintr-un fel de stofuliţă. Foarte strâmtă până în talie, de unde fusta se desfăcea larg şi se înfoia. Pe lângă tiv, de jur împrejur, erau brodate cu arnici negru pisici care alergau după un ghem, câte pisici atâtea ghemuri… Şi când dansa şi se învârtea, rochia se înfoia, şi pisicile alergau, nebune, după ghem. — Ce succes a avut! oftă Adriana. Purta o florentină imensă, cu o panglică neagră de catifea, care atârna pe spate, în chip de „suivez-moi, jeune homme“… M-am uitat la ceasul de pe mână şi m-am ridicat. — La şapte trebuie să fiu la ora de gimnastică… În acea clipă s-a deschis uşa şi a intrat soţul Adrianei, împreună cu un bărbat care purta un palton sport de păr de cămilă şi-şi ţinea bascul în mână. — Pictorul Barbu, la ai cărui vernisaj am fost azi cu toţii, afară de el, mi l-a prezentat soţul Adrianei. — Ilinca Dima. Ne-am uitat unul la altul, surprinşi. El a zâmbit, şi amuzat, şi trist. — Ilinca? Parcă a intrat ceva din prezenţa Dianei, din anii de şcoală. — V-aţi cunoscut la Paris? a întrebat Adriana, intrigată. — Nu, a răspuns Petre Barbu cu un aer puţin misterios. Soţul ei a povestit că l-a întâlnit pe Pierrot (Diana îi spunea Petre, şi cu câtă dragoste!) ieşind de la frizer. Nu se văzuseră de trei ani. — Cum de-a primit să vie când i-am spus că nevastă-mea are prietene la ea n-o să înţeleg niciodată. Dar ăsta-i Pierrot, ascuns şi complicat… Nelu, cu obrazul roşu şi optimist ca o reclamă de bere, era, de obicei, volubil, voia să anime atmosfera, să facă „antren“. — Pierrot dragă, scoate-ţi haina… Ilinco, ce-i cu tine, ai venit sau pleci? Aşa te-am pomenit, nehotărâtă. Fetelor, să vă spun ultima bombă; divorţează Diana Ioanescu. Angela asculta cu atâta atenţie să nu-i scape un cuvânt, că se uita cruciş (cum se uită copiii lacomi la sticla cu lapte). N-am auzit amănuntele care au urmat. Repetam în gând: “Petre Barbu, Petre Barbu, iată-l în sfârşit, e aici lângă mine“şi căutam să-mi amintesc strângerea lui de mână, să mă încredinţez că nu visez. — Faimoasa Diana Slavu! au exclamat Adriana şi Angela deodată. Mi-am luat rămas bun. Petre Barbu nu-şi scosese haina; simţeam că plecarea mea va fi un prilej binevenit pentru el ca să scape de-acolo (îl cunoşteam atât de bine!). Şi aşa a fost. Am plecat împreună. În ascensor aş fi vrut să spun ceva, dar, ca de obicei, mi se părea că-ţi trebuie curaj ca să între- rupi tăcerea. Îl priveam, zâmbeam. El, tot aşa. Pe stradă, umezeală, ceaţă. Ne-am oprit o clipă în faţa casei. — Parcă nu mai plouă, a spus, privind cerul. Dumneata încotro ai drum, domnişoară? — În jos, către Liceul Lazăr. — Atunci te-nsoţesc, dacă-mi dai voie. — Bineînţeles. Ar fi trebuit să iau tramvaiul 14 până la Cişmigiu şi apoi pe 7, care urcă pe Uranus, sau o maşină, altfel nu mai puteam ajunge la cursul de gimnastică la timp, dar nu voiam să mă despart de el. Mi-era teamă că, dacă pleacă, îl pierd şi aveam să-i pun o întrebare. M-am gândit totdeauna că, dacă l-aş vedea pe acest om măcar un minut în viaţa mea, l-aş întreba de ce n-a iubit-o pe Diana, cum de n-a iubit-o?!   I-am spus că mă aşteptam să-l văd la vernisaj. Mi-a răspuns că nici nu s-a gândit să se ducă. Expoziţia i-au aranjat-o nişte prieteni, tot ei au trimis şi invitaţiile. Apoi, cu totul neaşteptat: — Ce mai face Diana? Trebuia să cobor trotuarul în faţa statuii Rosetti. Petre Barbu mi-a apucat braţul şi m-a sprijinit la timp ca să nu cad. Până pe trotuarul celălalt, care face colţ cu Bulevardul Domniţei, circulaţia era mare şi, sub pretext că sunt atentă la maşini şi trăsuri, am amânat răspunsul pe care-l aştepta. Mi se părea că Petre Barbu seamănă cu cineva. Acelaşi zâmbet se ivea într-un colţ al gurii, ironic şi dezamăgit. Preocuparea acestei asemănări am avut-o poate din primele clipe: acelaşi fel de a tăcea şi de a vorbi fără să te privească, pentru ca apoi, dintr-o dată, să-şi pună asupra ta toată privirea, grea. Aceleaşi distanţe mari între lucrurile spuse. Şi, deodată, nu ştiu de ce tot în legătură cu Diana, mi-a venit în minte Alex. — Pe Alex Dobrescu îl cunoaşteţi? Spre marea mea mirare, a răspuns: — Da, suntem prieteni buni, deşi nu ne vedem cu anii. Am crezut că va dori să cunoască rostul întrebării mele, dar, fiindcă tăcea, am spus: — Semănaţi foarte mult. — Şi Diana? — O voi vedea chiar acum, avem oră de gimnastică de la şapte la opt. Nu voi ajunge decât la sfârşitul orei, dar n-are importanţă. Mă simţeam stingherită. Obişnuită să tac în voie în timp ce ceilalţi vorbesc, acum, în liniştea care se prelungea, fraza mea mi se părea lungă, nu ştiam cum să mă opresc, dădeam explicaţii inutile. — Tot aşa bune prietene sunteţi? M-am făcut că nu înţeleg. — Cum tot aşa? — În vara aceea, la Mangalia, de câte ori o vedeam pe plajă sau sub cort cu un creion şi o hârtie, o întrebam: „Tot Ilincăi îi scrii?“ Şi ea răspundea: „Tot“. Azi, când am auzit numele dumitale, parcă l-am văzut scris pe plic: Ilinca Dima. Am pus de câteva ori scrisori la poştă pentru dumneata. Şi, după o tăcere: Mă intriga că ţi le trimetea „recomandat“. O dată era cât pe-aci să deschid plicul. L-am privit atât de uimită, încât s-a simţit dator să adauge: — Eram îndrăgostit de ea… I-am răspuns, aproape supărată: — Nu cred. A zâmbit amuzat. — Ei, asta-i! şi a adăugat: În vara aceea, toată Mangalia roia în jurul ei… Îmi venea să strig: „Nu-i adevărat, numai ea te-a iubit! Dumneata n-ai iubit-o! Dacă ai fi iubit-o, i-ai fi spus-o şi toată viaţa Dianei ar fi fost alta.“ Totdeauna am crezut asta. Dar bineînţeles că n-am spus nimic. Am băgat de seamă, de altfel, că dacă tac, continuă totdeauna el, după o pauză mai mică sau mai mare. — Cum mai e Diana? Tot aşa de frumoasă? — E mai frumoasă acum, dar mie-mi plăcea mai mult pe atunci… Dumneata o găseai frumoasă? — Nu şi da, cum să-ţi explic? Când o vedeai apărând, ţi se părea foarte frumoasă. Când te uitai mai bine, spuneai: nu, nu-i frumoasă, dar „are ceva“ şi te-ntrebai ce are. E drept că avea şi neastâmpărul celor şaisprezece ani. Parcă era o pisică prea mare… — Aşa e şi acum… El a continuat, ca şi cum n-ar fi auzit. — Dar dacă cineva, mai ales o femeie, spunea că, de fapt, nu-i frumoasă îţi dădeai seama că e foarte frumoasă. Apoi, ca pentru el: Cel mai frumos păr care l-am văzut vreodată: viu, neliniştit, ca şi ea. Schimba nuanţa după ore, după vreme. Am vrut de atâtea ori să-l prind în pânzele mele, dar ba era roşcat aprins, ba cenuşiu, trist. Apoi, cu interes: Cum îl poartă acum? Tot desfăcut, pe umeri? — E lung. Îl strânge, aşa că atrage mai puţin atenţia. Dar când îl desface… — De ce îl poartă strâns? Păcat! Părul Dianei… Eram în colţul Căii Victoriei. Trebuia să coborâm trotuarul şi să-l urcăm iar, în dreptul Librăriei Alcalay. Petre Barbu mi-a apucat braţul şi m-a strecurat cu abilitate printre oameni şi vehicule. Deşi era urât şi umed, pe stradă circulaţia era mare. De partea cealaltă, mai ales, pe Calea Victoriei, pe trotuarul care-i peste drum de Cercul Militar, oamenii parcă nu aveau fiecare un itinerar iu propriu, ci se mişcau cu toţii deodată câte puţin. Petre Barbu tăcea, preocupat. Eu îl priveam în voie. Nu era prea înalt, dar bine legat. Obrazul roşcat, pieliţa arsă de soare şi de vânt, ca oamenii care trăiesc la ţară. Era aşa cum mi-l descrisese Diana.   Ne-am despărţit în dreptul străzii Brezoianu, de unde am luat un taxi. Nu mi-a propus să mă conducă. I-am spus că mi-ar face plăcere să mai stăm de vorbă şi l-am întrebat dacă-i pot telefona. Nu are telefon. I-am dat numărul telefonului meu. Mi-a promis c-o să telefoneze foarte curând şi c-o să vie. Să fie adevărat că a iubit-o pe Diana? Numai atât aş vrea să ştiu. Dar aş vrea să ştiu cu amănunte, să ştiu sigur, tot aşa sigur cum ştiu că l-a iubit Diana. Dar de ce nu l-am întrebat chiar acum: „Dacă ai iubit-o de ce nu i-ai spus-o“… De ce nu i-ai spus simplu: „Diana, vreau să fii nevasta mea“. Câţi ani sunt de când îmi veneau de la Mangalia confidenţele ei tulburătoare şi aşteptam, înfrigurată, acest sfârşit fericit, ca în filmele în care, de la început, presupui că totul va avea un happy-end, numai fiindcă eroina e Lilian Harvey sau… Aş fi vrut atunci să împing zilele repede una după alta, cum întorci foile unei cărţi, ca să ajung mai repede la ultima filă, acolo unde Diana, cu părul mai zbârlit ca de obicei şi mai roşcat, cu ochii mai verzi, cu genele mai întoarse, cu dinţii mai sclipitori, incandescentă, aşa cum am văzut-o irupând în clasă de atâtea ori, îmi va mărturisi: „Ilinco, mă iubeşte Petre Barbu, vrea să fiu nevasta lui. M-a întrebat dacă vreau şi eu. L-am luat de gât… m-a sărutat’’… N-a fost aşa. Diana trebuia, probabil, să joace în piese care nu se sfârşesc bine.                

          • PARTEA ÎNTÂI •   CÂND MIRONA NU DOARME       • CAPITOLUL I • CAMERA MOBILATĂ Noiembrie 1940   Nu latră niciun câine, nu s-a trezit niciun cocoș. Aleea albă, înțepenită în noapte ca și luna. Pe jos, zăpada tace, ca un covor de vată. Ceasul a stat de mult. Umblu prin odaie ca să-mi aud pașii. Dar sunt desculță nu știu de când, și nu știu de ce umblu pe vârfuri. Odaia mea – o sufragerie – seamănă cu cea din rue La Boëtie, a lui madame Janine. Pe pereți, peisaje lucrate pe etamină în punct de gobelin, fotografii de gineri și mirese, tablouri reprezentând naturi moarte în culori vii – pepeni abia tăiați, iepuri abia vânați, și pozele unui copil la diferite vârste. Iată-l pe Andrei la patru ani. Coana Valerița îl ține pe genunchi, cu mai multă grijă să nu mototolească ondulațiile egale ale rochiei de mătase înfoiată decât să nu alunece băiatul. Parcă n-ar atinge scaunul. Tatăl, „bietu Gicu”, țeapăn, mic și lat, un masiv aproape pătrat, ține o mână ca de lemn pe umărul nevestei. Tabloul e încadrat într-o ramă roșie de catifea cu margine de bronz, încrețită pe dinăuntru. E o lună de când locuiesc aici și mi-e cu neputință să-mi închipui că acest Andrei cu obrajii umflați și bosumflați, cu ochii somnoroși sub bretonul ca mătasea de porumb, fetiță gătită cu volane scrobite, și tânărul pe care-l aud când cheamă sau e chemat la telefon (instalat în micul hol de care mă desparte o ușă de sticlă) ar fi același. Faptul că răspund eu uneori, dezlănțuie neliniști și întrebări, pe care le ghicesc din răspunsurile lui: — O femeie? Mama… Atunci, poate fata din casă…? Nu?… Poate chiriașa… Nu, dragă. Habar n-am. Nici blondă, nici brună… Nici n-am văzut-o… Nu mă contrazic. Am zărit-o… Poate mi s-a părut… O nălucă… Scrie. Da, da. Mi-a spus mama… Un roman… De ce? O privește!… Nu, nu-i acasă. Dă lecții… Fii liniștită… Ei, cum îți închipui? Chiriașa? Alteori când sună telefonul răspunde coana Valerița: — Andrei? Nu-i acasă! Și crăpând ușa sufrageriei (confidențial): Să-l mai lase în pace… Toată ziua se țin de capul lui. Niște matracuce. Altădată n-ar fi îndrăznit… Dar de când a murit bietu Gicu (și smiorcăindu-se), soțu… soțu… Gazda mea e o femeie înaltă, fără o vârstă ușor de ghicit. Umblă cernită și poartă părul pe moațe. Când spune „bietu Gicu” sau „soțu” strânge din buze automat, adică le vâră înăuntru lățindu-și gura, închide ochii, și vocea i se îneacă într-o imitație de plâns fără lacrimi, dar cu sughițuri: — Când trăia bietu Gicu, mă duceam la coafor. Îi plăcea să fiu pusă la punct. Apoi brusc, neașteptat, revenind la vocea obișnuită, fără nicio trecere, de parcă în viața ei n-ar fi plâns: Acu îl pun pe moațe sau îl frizez cu fierul, ba îl și vopsesc tot singură… Strângând gura ca oamenii știrbi, coboară pleoapele, înmoaie glasul: Așa îi plăcea, ca pana corbului, cum am fost când m-a luat… Și cu pudră îi plăcea să dau, să nu-mi lucească nasul. „Cu roșu să nu te prind, zicea… Bietu Gicu, – pâinea lui Dumnezeu – cu toate că era procuror. Andrei n-a vrut să ne asculte, să intre în magistratură, să aibă o slujbă sigură. S-a făcut avocat, să câștige mai mult. Dar cine vede un ban de la el? Și în șoaptă, privind în dreapta și-n stânga: Se ține de politică și de muieri…” E stranie, de neînțeles, asemănarea coanei Valerița cu tanti Marie și Neneea. E drept că mătușile mele au ochi bulbucați – început de bazedov – și oarecare gușă, dar același mers de păsări de curte, același orizont limitat, același vocabular redus la douăzeci de cuvinte. Ca și mătușile mele, își petrece ziua făcând economii și socoteli. Grija cea mare e risipa de apă, și slăbiciunea ei, florile. Peste tot, ghivece și toată ziua strigă: — Andrei, ce faci cu apa? Didino, închide bine robinetul! Sau mie, domol: — Domnișoară, dacă ai nevoie de apă, să mă chemi s-o deschid. Am închis-o, că robinetul picură. Și pe neașteptate, plângând cu sughițuri: — Când trăia bietu Gicu nu făceam economii… Apoi rece, îmbufnată: Andrei habar n-are că apa costă bani. Și lumina… Nu te supăra domnișoară, dar… Lampa care atârna în mijlocul plafonului, deasupra mesei mele, avea trei becuri, la început. A scos două din ele, pe rând și l-a schimbat pe al treilea. — Vă ajunge unul mai slab, domnișoară. Am văzut că mai mult îl întrebuințați pe cel de lângă divan. Dar n-a trecut mult, și l-a scos și pe cel de lângă divan. — Am văzut că scrieți la masă. • Niciun claxon de mașină nu se aude. Nici cel mai îndepărtat uruit de tramvai. Casa e în fundul unei alei care dă într-o stradă atât de liniștită, de neumblată, de parcă n-ar fi un colț din București. Eram, când m-am mutat aici, obosită și dezgustată de toate camerele mobilate pe care le vizitasem, de toate întrebările care mi se puneau: „Aveți nevoie de odaie și după prânz? Rămâneți și peste noapte? În sfârșit, să vedeți… Eu închiriez mai mult pentru domni din provincie… Înțelegeți? Nu? Ce tânără ești, duduiță!” Coana Valerița m-a privit cu bunăvoință. — Studentă? m-a întrebat. — Nu. Dau lecții. Și, ca să nu se mire când va vedea lumina aprinsă până târziu, i-am spus că scriu. — Dactilografă? — Nu… scriu o carte. Un roman. A făcut ochii mari. — Roman? — Știți, cărțile care se vând în librării nu cresc în pomi. Cineva totuși le scrie. — Ei las’ că nu sunt incultă… Am cunoscut și noi un scriitor, dar era… în sfârșit… arăta altfel… Și măsurându-mă din cap până-n picioare: Ai douăzeci de ani, domnișoară? — Douăzeci și patru, aproape. — Nu zău… N-aș fi zis mai mult de… nici douăzeci. Familia nu e în București? — Nu mă înțeleg cu familia… Tăcerea s-a lăsat grea. Nu știu ce s-a gândit coana Valerița. Mie mi-a trecut prin minte scandalul de acasă. Fuga… — Aș închiria sufrageria, că tot nu mai primesc musafiri. Încerca să se smiorcăie strângând pleoapele și gura, potrivindu-și tremoloul în glas: de când a murit bietu Gicu, răposatu, soțu… Apoi, înseninându-se, subit: Andrei primește la el. Nici nu-l vezi când vine, când pleacă. Are o odaie în dos. Și în șoaptă: și-a pus mobilă cubistă, fantezii de-ale lui. Are tot felul de prieteni, nu știu ce tot pun la cale! Beau și fumează… De mine puțin le pasă. Eu ziua stau mai mult în bucătărie, la „mușama”, spunea Andrei când era mic, fiindcă masa era acoperită cu mușama. Și așa a rămas. Când trăia bietu Gicu… În aleea albă, casele par adormite. Nu veghează decât zidurile mute, copacii ninși. Îmi aduc aminte că în copilărie, după ce mama mă săruta distrată și ridica plasa patului cu îngerași pictați, mă simțeam nespus de singură și mi-era frică. Dar după câteva clipe dădeam jos plasa și porneam în aventură, până la acel perete al odăii mele, comun cu o casă unde cineva cânta la pian. Când nu cânta, casa tăcea, așa cum nicio altă casă din lume nu tace, așa cum tace odaia asta acum. Îmi închipuiam că e o casă părăsită, cu uși și ferestre zidite, din nebăgare de seamă, de clădirea nouă care se ridicase alături și că a fost uitată acolo o fetiță, care nu se mai mișcă de lângă pian și cântă mereu, neîntrerupt, de frică. Avea, îmi închipuiam, pleoapele coborâte ca statuile, și cozile de argint, lungi până la pământ. Mâinile ei albe, străvezii, alunecau, în mintea mea, pe clapele lăptoase. Când nu mai auzeam pianul îmi închipuiam că a murit. Nu știu de ce îmi vine acum în minte băcănia lui madam Abțibild (așa îi spunea toată lumea din cartier). Era o dugheană mică, dar foarte vestită. — Marfa, spunea madam Abțibild cu importanță, e totdeauna proaspătă. Și creioanele sunt proaspete, și abțibildurile, totul e proaspăt. Cumpăr puțină marfă, ca să se vândă repede, să iau alta proaspătă. Poze cu îngerași, pachete de ciocolată, rahat, tabachere – pe care erau pictate cucoane în cămășuțe, ciorapi și jartiere – borcane cu acadele și, ceea ce mă încânta și mai mult, saci umflați cu vopsea: cărămiziu dulce, albastru amețitor, verde de toate nuanțele. Grozav mi-ar fi plăcut să vâr lopățica în vopsea și să servesc clienții! Și în sacul cu aur (așa-i spuneam în gând celui cu mălai) mi-ar fi plăcut să vâr lopata, și în cel cu orez, dar nu atât de mult ca în sacii cu vopsea. Lada cu cărbuni o ocoleam, și seara nici nu mă apropiam de ea, fiindcă îmi închipuiam că sunt acolo draci mititei, care noaptea umblă prin prăvălie, scormonesc în borcanele cu acadele și se joacă în sacii de vopsea, cum se joacă vara copiii în nisip. Odaia din fund am zărit-o o singură dată, prin ușa întredeschisă. Avea un pat uriaș, pe care se ridica un monument de perne acoperit de o cuvertură cu ochiuri mari croșetate, prin care apărea o mătase lucioasă, ca o oglindă roz. Pianul nu l-am văzut. Dar toată lumea știa că madam Abțibild are o fată frumoasă, care vorbește franțuzește și cântă la pian. Când vorbea despre fata ei, nu-i spunea niciodată pe nume, ci, deschizând gura mare la fiecare silabă, rostea cu importanță: „Domnișoara mea”. Cum de nu m-am gândit până în noaptea asta că odaia aceea, din care nu se putea ieși în stradă decât prin băcănie, avea un perete comun cu camera mea, acel perete magic la care ascultam noaptea, până ce-mi amorțeau picioarele, cum se tânguia la pian o fetiță cu cozi de argint? • Nu știu cât e ceasul, nici ce zi este, nici în câte ale lunii avem. Nu știu de câtă vreme stau aici la masă și aștept o mișcare, un zgomot, ceva care ar întrerupe această tăcere mare, egală, în care nu se întâmplă nimic. Am recitit capitolul Fana. Și nu sunt mulțumită de loc. N-am descris casa, n-am redat avariția bătrânei Cațian, parvenitismul mătușilor mele. N-am vorbit despre nevestele tatălui meu. Celei dintâi, Laviniei – tata i-a tocat averea în speculații nefericite la bursă și în pasiunea lui pentru curse… După zece ani de căsătorie a lăsat-o, ca să se însoare cu Tanți, cea mai mare dintre nepoatele Catrinei Cațian. Tanți mama mea, și surorile ei, Marie și Neneea, au acceptat cu timpul s-o aducă pe Lavinia în casă… De ce să i se plătească chirie și întreținere, când în casa bătrânei Cațian odăi sunt destule, și încă o farfurie de supă la masă, nu se cunoaște. În schimb ai pe cineva care țese ciorapi, repară rufe, face din două cearșafuri vechi unul ca nou, scoate și pune o ploscă atunci când cineva e bolnav, o frecție, ventuze… O soră de caritate e un condei (adică o cheltuială)… Lavinia e gratis. E drept că nu mai aude de loc și-i tremură capul. A încercat să se sinucidă când a lăsat-o tata și de atunci a rămas cu metehnele astea. Dar în schimb privirea e ageră, ochii sunt peste tot în urma slugilor… Biata Lavinia e necesară. Viitoarea nevastă e Mitzi, dactilografa. Are un băiat și e „Iancu leit”, oftează familia…              

Iubiri paralele de Cella Serghi       PROLOG          „Ştiu că aţi fost prietena mătuşii mele Artemiza – îmi spunea Victor în scrisoarea care însoţea manuscrisul. Avea cărţile dumneavoastră, cu dedicaţii emoţionante. Şi când am aflat că sunteţi la sanatoriul balneologie din Mangalia, am îndrăznit… Aş vrea să cunosc părerea dumneavoastră…” O scrisoare lungă cu multe citate, ghilimele şi paranteze: („Ce este romanul?” întreabă Victor, citându-l pe Georges Simenon, decât o căutare pasionantă după mai mult adevăr omenesc?…”) „Veţi avea răbdare să citiţi tot ce-am adunat în aceşti ani, de când m-am suit în tren fără să ştiu încotro plec şi ce mă aşteaptă?… La-nceput, am vrut să ţiu un jurnal de şantier (în ’55 aşterneam şosele în Bărăgan, la Căzăneşti), vă trimit primele pagini. Dar casa din care fugisem îmi apărea mereu, nu-mi dădea pace. Atunci am scris primul capitol din ceea ce ar putea deveni un roman. Şi, dacă încep cu bunica e fiindcă marea mea descoperire, ca şi a Artemizei – (cred că asta a fost lovitura de graţie, pe care a primit-o) e că nu a fost proastă surioara ei, ci vicleană. Sau, cine ştie, poate înţeleaptă (dacă înţelepciune se poate numi forţa cu care ştia să se mire, să tacă, să închidă un ochi şi chiar pe amândoi, la nevoie).” Sfârşitul scrisorii, patetic: „Dar poate că ar trebui sa uit tot ce-am scris, să distrug foile astea şi, după ani, din vagi reminiscenţe şi aburite imagini, din urmele durerii, exilat ca Ovidiu, departe de tot ce-am iubit, din sarea lacrimilor neşterse, uscate, să reconstitui aceeaşi poveste!” Victor nu-mi indica nici ziua, nici ora când urma să ne întâlnim, ca să-i restitui manuscrisul, să-i spun părerea mea. Din scrisoare – datată cu trei zile în urmă: 5 septembrie 1960 – reieşea că lucrează la Mamaia, tot la şosele. Şi căutam să mi-l imaginez pe fiul Elenei şi al doctorului Movilă, cărând smoala cu vagonetul. Prima dată îl văzusem la botez, în dantele scrobite şi panglici albastre. Faimosul botez! Altă dată, când avea vreo zece ani, la concert, lângă Elena, ascultând cu sfinţenie. Maică-sa îl şi vedea mare pianist şi spera să colinde lumea împreună. Dar el a trântit capacul pianului şi a declarat că se călugăreşte. N-a trecut mult şi Artemiza mi-a povestit altă trăsnaie a lui Victor: „A strâns toate icoanele, le-a dus în curte şi le-a dat foc”. Artemiza a privit spectacolul de la fereastră şi a strigat: „Bravo, Nero!” Vorbea despre el cu un fel de ascunsă mândrie: „E frumos ca taică-su, mincinos ca bunică-sa, inteligent ca mine. Umblă cu cârjele mele; pretinde că are o mulţime de avantaje, urcă în tramvai prin faţă, şade pe scaunul femeilor gravide şi are mai mult succes la fete, când le inspiră milă. Din păcate a avut un incident cu un chelner şi când lumea s-a strâns, a aruncat cârjele şi a fugit”. Şi Artemiza râdea, de parcă n-ar fi fost ale ei cârjele, ea cea fără de picioare! Frumoasa Themis! Maître Bolbec… Parcă o văd în sala paşilor pierduţi, elegantă în costumele ei bărbăteşti, sigură de ea până la insolenţă. Pe atunci, visul meu era să fiu secretara Artemizei. Alergam din secţie în secţie ca s-o aud pledând. Când a băgat de seamă că mă ţin după ea ca un căţel, m-a întrebat ca pe copii, cum mă cheamă, câţi ani am. Apoi, cu vocea groasă: „Ce cauţi în tribunal, e o junglă”. Pe urmă m-a invitat la bufet… Mi-a spus că ar fi vrut să fie actriţă, dar familia s-a împotrivit. Asta n-a împiedicat-o să ia lecţii la Paris cu Yvette Guilbert, de dicţie, de plastică, de mimică: „Ea m-a învăţat să vorbesc, să umblu, să respir. Totul se învaţă, fetiţo, chiar şi să fii frumoasă”. Manuscrisul pe care-l răsfoiam acum, deşi venisem numai să mă odihnesc şi să privesc marea – era tot atât de stufos şi de încâlcit, ca dosarele pe care mi le dădea Artemiza să le studiez pe vremuri.   4 noiembrie 1333.   Bărăgan. O şosea asfaltată, anonimă, banală, nesfârşită. Un drum fără poveste. Vântul tăios şi aprig îmi suflă în urechi şi-mi tăbăceşte obrajii. Sticla pisată a prafului mă ustură în ochi şi în fundul gâtlejului. Oamenii s-au obişnuit. Muncesc cu o înverşunare stăpânită. Strâng şi eu ochii ca ei, scrâşnesc din dinţi, scuip nisipul care-mi intră în dinţi, şi nu mai vreau să mă gândesc la ce a fost. Dar pentru că nu pot să dorm, traduc în stilul Artemizei Sonetele lui Shakespeare.   XXVII Obosit de muncă mă grăbesc spre pat, Odihnă dulce pentru braţele de trudă ostenite Şi-atunci începe o călătorie-n mintea mea, Care-mi munceşte gândul când truda trupului a luat sfârşit. Fiindcă atuncea gândurile mele, din depărtarea unde zac, Se-ndreaptă în pelerinaj zelos spre tine Şi mă ţin treaz, cu ochii mari deschişi, Uitându-se în noaptea în care orbii văd.   10 noiembrie   Punctul sanitar e o baracă de culoarea baiţului, într-o mică lizieră de salcâmi, singura vegetaţie în acest ţinut de piatră şi de praf. Două încăperi proaspăt văruite, dintre care una e dormitorul surorii. Se pare că vrea să uite un amor nefericit. (Eu nu vreau să uit nimic.) Şi-a pus la geamuri perdeluţe de tifon, albe; patul de fier e vopsit în alb. Masa, acoperită cu un cearşaf alb, scrobit. Masă de brad, două scaune şi un cuier. Toate astea le-am zărit din pragul uşii deschise a celeilalte încăperi, postul de prim-ajutor. Aici, canapeaua şi masa casolete, instrumentele, pensele, toate lucesc de-ţi iau ochii. Registrul e învelit în hârtie albastră, cum îşi învelea, probabil, de curând cărţile de şcoală. Sunt sigur că am de-a face cu o premiantă întâi. (Destinul meu.) În dulăpiorul cu medicamente, totul în ordine. În sufletul meu, furtuna a trecut şi a lăsat în urmă linişte, gol. — Mi-a intrat o aşchie în deget. — Când s-a-ntâmplat pocinogul? – şi fără s-o intereseze răspunsul meu, a început să se pregătească pentru o mică intervenţie chirurgicală. Am refuzat. — Bunica se trata cu foi de pătlagină – am spus. — Tratează-te ca bunica, dar eu îţi fac o injecţie antitetanică. E agresivă ca Voica. Dar ce dulce era Voica uneori… — De ce n-ai pus toată fiola? – am întrebat-o când dădeam să plec. — Eu nu te întreb cum faci amestecul de nisip şi alte mişmaşuri. Am auzit că se taie ca o maioneză şi că o luaţi mereu de la început. Aşchia mi-a tras-o cu penseta, dar a trebuit să-mi panseze şi alt deget la care mă lovisem cu ciocanul.   15 noiembrie   Azi am venit cu o rană la picior. E convinsă că-mi caut tot felul de pretexte ca s-o vizitez. I-am spus că scriu nişte reportaje şi vreau să mă documentez. — Tocmai mă-ntrebam ce cauţi pe şantier. — Pe Cleopatra, regina Egiptului… Nu-i semeni deloc… Era brună, cu ochii ca mierea şi nasul uşor acvilin. Jurnalul de şantier se termină cu o pagină care nu are dată.   În primele zile, când mă uitam pe geam, mi se părea nespus de monoton. Acelaşi fum. Acelaşi praf, acelaşi vânt, aceiaşi salcâmi trişti. Acum, nicio zi nu mai seamănă cu alta. La fiecare ceas bate vântul altfel, altfel se aşterne lumina şi umbra. Printre tăbliile de cântare, se zăreşte jos camionul basculant tras sub staţie. La fiecare deschidere a manetei de blocare, asfaltul curge într-un vârtej de aburi vineţi. Din opt cântare descărcate, maşina s-a umplut. Icneşte din greu, pornită cu viteza întâia şi altul trece în loc. Deasupra staţiei, coşul înalt al ciclonului împroaşcă un fum des, negru şi acru. Din cauza vântului, îl simt până în plămâni, şi totuşi mă atrage, pe zi ce trece, mai mult, şantierul. Şoseaua în devenire e vie, totul e viu. Bitumul fierbe cu băşici, butoaiele de tablă sunt ridicate cu macaraua care se desprinde pe cerul de fum, ca un imens semn de întrebare. Acolo lucrează echipa topitorilor. Acolo au toţi bocanci cu tălpi de lemn şi mănuşi mari de cânepă. Vântul le-a lipit pe piept şi pe braţe şuviţe negre de bitum închegat.   Cred că pentru a-şi justifica prezenţa pe şantier, Victor transcrise câteva rânduri dintr-o scrisoare a lui Flaubert: Există în poetica lui Ronsard un ciudat precept. El recomandă poetului să se instruiască în arte şi meserii, la fierari, la aurari, la lăcătuşi, etc. Ca să ia de acolo metafore. De aici rezultă într-adevăr o limbă bogată şi diversă. Voica îmi dădea aceleaşi sfaturi. (Les grands i esprits se rencontrent.[1]) Victor are grijă să spună că toate personajele sunt fictive şi orice asemănare cu realitatea, întâmplătoare. (Dar se foloseşte de numele lor reale.) A transplantat casa în cartierul Griviţei, unde se demolează şi se ridică blocuri, dar turlele bisericii Visarion apar mereu. Bunica e un personaj de comedie, dar scena în care noul locatar e aşteptat, pare mai curând genericul unui film. La fiecare fereastră, o pereche de ochi. La etajul întâi, Elena, în negru, o cruce mare îi luceşte pe piept. Silueta dispare după draperie, dar ochii i se aprind ca nişte faruri. La mansardă, Clemansa. Păr vopsit, ca pana corbului, zulufi, panglicuţe. Artemiza, octogenară, cu parul alb, tuns băieţeşte; spatele sprijinit pe un maldăr de perne; de-a lungul divanului, o banchetă plină de cărţi, caiete, dicţionare, reviste. Pe genunchii osoşi care se desenează sub pătura moale, gălbuie, ţine, pe un carton, o foaie albă, o carte, un dicţionar. — The love that follows us, sometimes is our trouble. — Ce-ai spus? — Dragostea este adesea motiv de tulburare. — Nu pricep, Miso. — Nici comentatorii englezi nu înţeleg sensul exact. — De comentatori îţi arde? Fata noastră a leşinat. — Cum a noastră? Elena e proprietate indiviză? Îţi aparţine integral, Clemişor. Ai făcut-o justae nuptiae. — Cum? — Ştii foarte bine cum ai făcut-o. Slavă Domnului, ai fost măritată de două ori. Primul, tatăl Lenuţii, şi-a luat câmpii în luna de miere, al doilea… Dar Clemansa e la fereastră, agitată, îngrozită. — Vine, vine camionul… — Se apropie furtuna… — Cerul e senin, Miso. — Când nepotul tău cântă Cavalcada Walkiriilor presimte furtuna. I-auzi! Fortissimo… pam… pam… pam… — Camionul, Miso, vine… s-a oprit… — În faţa castelului. At the great door on the right… La poarta cea mare, pe dreapta. Macbeth, actul unu, scena cinci. La etajul întâi, femeia în negru strigă, exasperată, către fiul ei, care cântă la pian: — Victor, isprăveşte odată! În spatele camionului apar două biciclete. Se văd numai picioarele lungi, pedalând şi pletele, prinse în creştetul, capului, fluturând ca nişte coame de mânji.     [1] Marile valori spirituale se întîlnesc (fr.).              

Gentiane de Cella Serghi     PARTEA ÎNTÎI       Motto: Cui non riderunt parentes. Copii carora parintii nu le-au zîmbit.   1   Colegii se îmbulzeau în jurul ei. — Bravo, Rada, ai luat examenul! Era aprinsă la fată, bătăioasă. — N-am cîştigat la loterie! — Examenul e o loterie, orice ai vrea să spui. — Şi cei trei ani de muncă, ce sînt? Pe scenă, nefardat, chipul ei de ţărancă bălaie părea spelb. De aproape, îi regăseam fruntea boltită, faţa cu reliefuri sculptate, pielea cu reflexe sidefii. Parcă din fiecare unghi bătea altfel lumina pe obrazul ei. Părul, legat de o parte şi de alta a urechilor, ca două pămătufuri de ras, lucea în diferite nuanţe aurii şi-i dădea un aer copilăros şi agresiv. Ochii, apoşi, aveau culoarea lacului în care se oglindesc frunzele, pe care îl înverzesc algele. Gîtul se întindea ca un nufăr, cînd vrea să ajungă la suprafaţa apei. Sînii, strînşi prea tare de pieptarul rochiei, se umflau de parcă inima obosită, după urcuş, îşi căuta ritmul obişnuit. Încinsă cu un cordon de catifea neagră, talia era îngustă şi rochia verde se înfoia pe un jupon scrobit. „Nu ştie să se îmbrace, spunea Agata „n are pic de gust şi calcă apăsat, ca un căluţ de munte!” Acum, cu tocuri înalte, părea mai zveltă, iar autoritatea cu care strigase studentului: „Jos de pe scenă, Florea, am să joc eu rolul tău”, îmi tăiase respiraţia. — Mi-a plăcut curajul dumitale, i-am spus, lăsîndu-i libertatea de a mă recunoaşte sau nu! — Nu ştiu dacă se poate numi curaj. — În orice caz ai jucat o carte mare! interveni Lia, ostilă. — Mi-am jucat viaţa. — Sacrificîndu-l pe Florea? — Are proptele, altfel n-ar fi îndrăznit să vină la examen direct de la cîrciumă. — Eşti totdeauna bine informată! — Mă informează mirosul de ţuică. Florea trăznea! — Nu era un motiv să-l faci de rîs. — N-avea dreptul să-mi dea peste cap examenul. — Ai sărit peste cal, Rada. — Eram în plină cursă. Săream peşte obstacole. Nimeni n-avea dreptul să-mi stea în cale. Nimeni… Ochii îi sticleau de furie reţinută. Şi parcă ar mai fi vrut să spună ceva, cînd apăru o fată cu părul scurt, auriu, graţioasă, fragilă şi albă, ca o figurină de porţelan. Ochii rotunzi de culoarea pervinţei împrăştiau o lumină albăstruie pe fata ei de copil. — Sabina! Cu bucuria navigatorului rătăcit, căruia îi apare neaşteptat pămîntul, Rada o luă în braţe.   — Îmi pare rău că am întîrziat! i-am spus Liei pe drum, căutînd s-o îmbunez. — N-ai pierdut nimic, eu am fost într-o dispoziţie execrabilă. Fata asta mă scoate din sărite. — Rada? — E neinteresantă, crede-mă. Şi cu tot acest teatru în teatru… — Are stofă de regizor, orice-ai vrea să spui. — Are tupeu. N-ai văzut? A îndrăznit să-l dea pe Florea deoparte şi să joace în locul lui. N-are simţul ridicolului. În fiecare an, la examen îşi pune pantofii de lac, cu tocuri înalte, ascuţiţi, ca de mort şi calcă pe scenă ca o îmblînzitoare de lei. Nici nu s-a sinchisit de comisie. Nu ştiu dacă ai fost în sală, cînd a întrebat-o preşedintele, dacă e convinsă că aşa trebuie interpretat rolul. I-a răspuns: „Eu nu sînt actor, sînt regizor.” Studentă în anul trei şi se crede regizor! Ei, bine, nu vreau să fiu actriţă într-un teatru în care Rada Ionac o să fie regizor! Renunţ la Institut! Mă retrag… — Acum, cînd ai intrat în ultimul an?! — Nu ştiu dacă am intrat şi nu mă interesează. S-au adunat prea multe. Nu mai suport. Am alergie cînd o văd. Şi-am tot văzut-o, trei ani! Zi de zi! îmi ajunge! — Dar studentul acela… Florea, de ce o fi întîrziat? — Habar n-am! Aseară am băut cîte un şpriţ împreună. Dar nu era nici douăsprezece cînd m-a condus acasă. S-o fi întîlnit pe urmă cu un prieten? S-o fi întors la cîrciumă? Nu ştiu! Dar vina o să cadă pe mine! Eu sînt capul răutăţilor. Fată de general, ce vrei! De fiecare dată cînd se întîmplă ceva, îşi aduc aminte că tata a fost general. Anul trecut s-a sinucis un student. Cică din cauza mea. Femeie fatală, ce zici?! Despre conflictul pe care îl avusese cu Rada la începutul anului, în legătură cu acel student, nu mi-a vorbit. Se pare că Lia n-a fost la incinerarea lui, iar cînd şi-a manifestat indignarea faţă de gestul pe care îl făcuse, Rada i-a tras o palmă. — Eu nu ştiu cine i-a băgat în cap că trebuie să intre în Institut. O felceriţă. Anul trecut, după examen, Cirus a sfătuit-o să renunţe sau să repete anul. Ce crezi că a făcut? A plecat, ca soră, cu o echipă de filmare. Cirus era regizorul filmului. Luchi, borţoasă, vroia să ştie ce se întîmplă pe platou şi a trimis-o pe Rada. „Ochii şi urechile lui Darius.” Numai că Rada s-a încurcat cu operatorul şi a fost expediată înapoi, la Bucureşti tambour battant. Era în anul doi lă actorie, m-am pomenit cu ea în anul trei la regie. Dar, ce vrei? Aşa se poartă acum, să fii coada vacii! Se tot gargariseşte c-a venit de la ţară. Dar nu spune c-a nimerit la şcoala de pe Şoseaua Kiseleff, frecventată de copii aleşi pe sprinceană. Noi veneam cu guvernantele, pe ea o însoţea un cîine ciobănesc. Stătea de strajă de la opt dimineaţa pînă la prînz. În recreaţie, împărţea cu el felia groasă de pîine cu magiun. Dacă îi spunea: „Vezi că te-ai mînjit”, dulăul se ştergea cu laba pe bot. Vorbea o moldovenească pe care aproape că n-o înţelegeai. — Cîinele vorbea? — Numai că nu vorbea! înţelegea absolut tot*şi o păzea ca un îndrăgostit. Cine ar fi îndrăznit să se atingă de Rada, fără ca să-i sară dulăul în spate?! Directoarea a vrut s-o dea afară din şcoală. A intervenit tata. Ştii ce om era! Îl cunoscusem în preajma războiului la redacţia Vieţii Româneşti. Înalt şi drept ca un brad, blînd şi plin de omenie. Lia venise să-l ia. Generalul mi-a prezentat-o: — Fetiţa mea, Lia. Scrie versuri. Avea 16 ani. Părul negru, inelat, ca o căciuliţă de astrahan, şi un aer sprinţar. — Aş vrea să public. Dacă ar interveni tata… A intervenit tata, auzeam ca un ecou. Dar acum era vorba de Rada. — De ce a fost nevoie să intervie tata? — Ca să n-o dea afară din şcoală. Din toate şcolile. L-a insultat, închipuie-ţi! O proastă de la ţară, îndrăznea să-l insulte pe maiorul Arcaş. Îl ţii minte, parcă era un pretor roman. — Ei, cum?! mi se părea într-adevăr de necrezut. — I-am spus că mama ei e spălătoreasă. De fapt, era chelneriţă. Mare scofală! Şi ea mi-a răspuns: „Tatăl tău e de carton”. Îţi închipui cum m-am înfuriat! — În ce clasă eraţi? — Într-a treia primară. Într-a patra, n-a mai venit, şi-apoi n-am mai văzut-o. Am întîlnit-o prin ’45, la Spitalul militar. Era soră. Primul meu logodnic, medic chirurg, cînd l-am întrebat ce părere are despre ea, mi-a răspuns strîmbîndu-se cu haz: e fecioară! Îmi aminteam că şi Agata Plopeanu, care la început era încîntată de Rada, mi-a spus într-o zi cu năduf: „închipuie-ţi că e fecioară. Nu ştiu dacă mai sînt zece în Bucureşti şi una a nimerit la mine!” — Ce destin! continuă Lia. În ’46, cînd mi-am luat bacalaureatul şi am vrut să intru la Conservator, s-a opus mama… M-am înscris la Filozofie şi după doi ani m-au scos: origină nesănătoasă. Am intrat la Institut ca să mă pomenesc colegă cu Rada Ionac… Şi cu alţi proaspăt alfabetizaţi.. Din cauza lor a renunţat Cirus la Institut. Dar azi l-am văzut în sală. Vorbea cu preşedintele. Sînt sigură că a venit pentru Rada. Dar găsesc că am vorbit destul despre ea. La început se mulţumea să se ocupe de gospodăria clasei. Să umple călimările, să şteargă tabla. Acum… dar ce să mai discutăm? Ai văzut-o… S-a întors lumea cu susul în jos! Cirus, celibatarul convins, s-a însurat cu o fată venită nu se ştie de unde. Nimeni nu ştie ce hram poartă această Luchi. Se pare că a cunoscut-o la Agata Plopeanu. Trăia cu Bobby. Ştii ceva despre asta? — Nu ştiu nimic. Azi am întîlnit-o pe Rada pe una din acele străzi bolovănoase care urcă spre stadion. A apărut din spatele unei căruţe încărcate. Somiere, dulapuri, maşină de cusut, de gătit, burlane şi nelipsitul cazan de rufe. — Se mută Sabina! mi-a strigat, în loc de bună ziua, familiar, fără s-o surprindă prezenţa mea, convinsă de importanţa evenimentului sau a personajului care se muta. O femeie înaltă, cu faţa veştedă, dar cu ochii tineri, vii, surprinzător de senini într-o zi mohorîtă, îşi desfăcu şorţul şi, sprintenă, urcă în căruţă. Aş fi vrut s-o întreb dacă nu cunoaşte pe cineva care croşetează pulovere. Dar căruţaşul, nerăbdător, dădu bici cailor. Rada căuta s-o scuze pe Sabina că nu şi-a ajutat mama. — A fost bolnavă. Iar cînd i-am arătat petecul de hîrtie cu adresa pe care o căutam: E chiar mama Sabinei. Dar noua adresă n-o ştiu exact. O ştie Sabina. Şi, ca să mă convingă să intru: — În camera ei nu s-a mişcat nimic. Am lăsat pe mîine… Nu ştiu dacă ţineam s-o cunosc pe Sabina, dar nu voiam să mă despart de Rada. Din ziua examenului, intrigată de tot ce-mi spusese Lia, care într-o criză de nervi mărturisise că Rada i-a tras o palmă – fără să dea alte amănunte – am întîlnit tot oameni care mi-au vorbit despre ea. — Sabina e studentă la Institut? — Nu. E pictoriţă, sculptoriţă. Din păcate; nu lucrează, n-are timp. — Cu ce se ocupă? — Umblă prin fabrici să descopere talente, organizează expoziţii de pictori amatori, răspunde „prezent” oriunde e nevoie… Şi deodată, neaşteptat: — Noi ne am mai cunoscut, nu ştiu dacă vă aduceţi aminte, un mic sanatoriu pe Batiştei. Eram soră. Şi fără s-o intereseze răspunsul meu a deschis uşa. — Aveţi grijă, e întuneric. Cîteva trepte coborau în subsol. Se auzeau în limba germană cuvinte pasionate, disperate. — Moissi… Marele Moissi… şopti Rada cu evlavie şi, apăsînd pe clanţă, îmi făcu semn să intru. Patefonul era aşezat pe un scaun cu rezemătoare, în mijlocul odăii aproape goale. Alături, pe un scăunel de bucătărie, Sabina privea vrăjită ultimile învîrtituri ale discului, într-un fotoliu de pai, cu o măsuţă în faţă, lîngă fereastra care dădea spre trotuar, un tînăr fuma…   Rada mi-a telefonat azi şi mi-a spus că a citit cartea mea. — Sabina a găsit-o undeva în Moldova, la un anticar. I-ar face plăcere să-i scrieţi o dedicaţie. Aş putea să trec după-amiază la şase şi un sfert? Am o clientă chiar pe strada dumneavoastră, îi fac penicilină. A venit fără nici o clipă de întîrziere. Avea o sacoşă plină, grea. — Geantă de moaşă, mi-a spus, dar ce să fac, plec dimineaţa şi mă întorc seara, acasă. Cînd am gărzi de noapte, mă duc dimineaţa direct la Institut. Dar acum sînt în vacanţă, în toamnă, poate, mă mut la cămin. — E mai bine? — Raiul pe pămînt! Ce grijă au studenţii? Din păcate, nu apreciază. Parcă totul li se cuvine. — De ce n-ai intrat de la început la cămin? — Cînd faci gărzi de noapte, nu poţi să stai la pension. Alerg de la un capăt la altul al oraşului. Agata spunea despre mine: „Rada e ultimul tramvai cu cai”. Şi, căutînd un loc pe cuier, ca să-şi agaţe haina: — Ce de-a lucruri! cu tonul cu care ar fi spus: „Ce de boarfe!” Nu se prăfuiesc? îmi închipui că nu le puneţi pe toate în aceeaşi zi! Cînd a intrat în hol, a deschis ochii mari. — Adevărată expoziţie de pictură. — Nu-ţi place? — Trebuie să mă uit la fiecare în parte. Dar de ce atîtea? — Îmi place pictura. — Sau iscălitura? Deci Lia are dreptate, Rada e agresivă* Agata spunea că e deşteaptă dar otova, nu are simţul nuanţelor, nu are cei şapte ani de acasă. — Cînd cumperi o carte, nu te interesează autorul? — Mi-a fost destul de greu să mă deprind. Mă mulţumeam cu titlul. Cît despre pictori… prima dată am văzut Carul cu boi pe un pachet de ciocolată. Dar cîţi ani au trecut pînă să aflu că e de Grigorescu! Pe Gioconda, doamna Emilia – nevasta şefului gării – o ţinea deasupra patului ca pe o icoană. Cînd se uita în oglindă, mă întreba: „Nu-i aşa că am surîsul Giocondei?” Aveam şase ani şi eram singurul ei spectator. În faţa oglinzii, se adresa unui personaj invizibil, îi spunea Torwald. Eu credeam că aşa îl cheamă pe şefu. Alteori parcă se certa cu el şi-i spunea Răzvan. Pe doamna Emilia o chema uneori Nora, alteori Vidra. Ardei stătea în două labe, afară la fereastră şi privea. N-avea voie să intre. Băga botul în geam şi jurai că înţelege fiecare cuvînt. În lunca Siretului strigam: „M-au pîngărit păgînii, da”, dar fecioara din Soveja, tot fecioară rămînea.