Subiecte rezolvate literatura română

Particularitățile de constructie ale unui personal din romanului Enigma Otiliei   2. Redactați un eseu de minimum 500 de cuvinte în care să prezentați particularități de construcție ale unui personaj din romanul Enigma Otiliei, de George Călinesci.     În elaborarea eseului, veți avea în vedere următoarlee repere: — indicarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele din textul epic studiat; — prezentarea a trei elemente de structură ale textului epic, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: conflicte, episod narativ, intrigă, relații soațio-temporale, tipologii d epersonaje, tehnici de carcatrizare a personajelor etc.): — prezentarea a două trăsături ale personajului ales, ilustrate prin două episoade/scene narative semnificative.       REZOLVARE SUBIECT:                  George Călinescu face parte din seria scriitorilor de formație enciclopedică. El a fost romancier, poet, dramaturg, eseist și istoric literar. Romanele lui depășesc realismul clasic și asilmilează experiențele romanului modern. Prin acestea, George Călinescu creează caractere dominate de o singură trăsătură majoră asemănătoare tipologiilor de circulație universală: avarul, arivistul etc.                Caracterizarea personajelor din Enigma Otiliei este realizată printr-o artă a gestului și a detaliului fizic care se sincronizează perfect cu vorbele personajelor. De asemenea, autorul folosește tehnica balzaciană a descrierii mediului și fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Dintre personajele romanului, Leonida Pascalopol se remarcă mai mult la nivelul trăirilor decât în succesiunea evenimentelor. El reprezintă tipologia aristocratului superior.               Trăsăturile sale fizice sunt prezentate prin ochii adolescentului Felix Sima care constată, la sosirea în casa lui moș Costache, că Pascalopol „era un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuși evitând impresia de exces....elegant prin finețea pielii și tăietura englezească a mustăților cărunte. Autorul insistă pe prezentarea ținutei lui Leonida Pascalopol. Aceasta este un semn al distincției sale. Îi sunt descrise croiala și culoarea hainelor, detalii ca: ghete albe, floarea de la butonieră, trăsura cu doi cai albi din care acesta coboară în fiecare seară în fața casei din strada Antim. În finalul romanului, îl revedem tot prin ochii lui Felix ca bătrân, uscat la față, dar tot elegant. Trăsăturile sale fizice reflectă structura morală a personajului, erudiția, gustul pentru artă și disticția pe care o dovedește în toate aspectele.                Despre statutul său social aflăm că Leonida Pascalopol este un moșier bogat și manierat, admirat de toți din casa lui moș Costache. El se trăgea dintr-o familie „cu puțin sânge grecesc”, studiase la Bonn și în Franța și călătorise în toată Europa. Fusese căsătorit în tinerețe și era singur de foarte multă vreme. Aflăm acest lucru dintr-o remarcă a Otiliei „un bărbat șic, și singur, săracul”. Tot ea adaugă: E de o răbdare nemaipomenită. E politicos cu tanti Aglae și cu toți, numai ca să aibă sentimentul că se află într-o familie. Nu are pe nimeni”.               De-a lungul romanului, trăsăturile de caracter definitorii pentru Pascalopol sunt sinceritatea, generozitatea și dreptatea. Acesta este carcaterizat în mod direct de către Otilia astfel: „este un om delicat, care poate fi de folos unor orfani”. În sprijinul acestei afirmații este semnificativă și precizarea că el îi plătește lui Felix taxele la Universitate, fără ca acesta să știe. Așadar, Pascalopol nu este interesat doar de orfana Otilia, față de care nutrește sentimente erotice. Prin noblețea caracterului său, el este un erou al romanului, de la început până la sfârșit.             Pascalopol este tipul îndrăgostitului matur, dezamăgit și trist „pentru că nu trăiește decât o iluzie” și este conștient de prăpastia sentimentală dintre el și Otilia, dar alege să guste, pentru o clipă, dragostea tinerei fete. La întrebarea lui Felix „Și...de ce v-ați despărțit?” Pascalopol răspunde: „pentru nimic. Eram prea bătrân, vedeam că se plictisește, era o chestiune de umanitate s-o las să-și petreacă liberă anii cei mai frumoși”, dovedind până la final maturitatea gândirii sale, generozitatea și noblețea sufletească. Pascalopol este delicat și cu moș Costache. În episodul în care familia Tulea umple încăperea lui moș Costache, acesta trăiește adevărate sentimente de spaimă, privindu-i cum se așază în jurul mesei și se înfruptă din bucatele și din vinul lui, însă apariția lui Pascalopol împreună cu dosctorul Stratulat îi dă bătrânului avar un sentiment de liniște. Atitudinea caldă și dezibteresată a lui Pascalopol are puterea să câștige până și încrederea acestui bătrân avar, care se teme de orice prezență umană.            Caracterizarea personajului este realizată în mod direct de către autor, de alte personaje, indirect prin faptele sale și gesturile sale, gândirea echilibrată, limbajul elevat și vestimentația personajului, dar și prin autocaracterizare. Pascalopol îi mărturisește lui Felix că „n-am prea stat să disting ceea ce este patern și ceea ce este viril în dragostea mea”. Sentimentele lui pentru Otilia sunt nelămurite, oscilând între patern și viril. Pentru Felix, Pascalopol e un rival. Amândoi sunt implicați într-un conflit sentimental, pentru a câștiga inima Otiliei. Pentru Otilia, el este un sprijin moral, revărsând asupra ei cu noblețe și eleganță ocrotirea sa.           Leonida Pascalopol rămâne un personaj de referință în literatura română prin îmbinarea perfectă a rolurilor sale de aristrocrat, burghez, intelectual și artist. El este omul neînvins de egoism, care știe când și cum să ofere dragoste persoanei iubite, dar și când, tot din iubire, să îi ofere generozitate libertatea renunțând la sine pentru fericirea acesteia.                

2. Redactați un eseu de minimum 500 de cuvinte în care să prezentați particularitățile de construcție ale romanului Enigma Otiliei de George Călinescu. În elaborarea eseului, veți avea în vedere următoarele repere: — numirea a două trăsături ale curentului literar realist, identificate în opera literară aleasă; — prezentarea a trei elemente de structură, de construcție a discursului narativ și de limbaj ale romanului dat (de exemplu: instanțele comunicării narative, perspectivă, acțiune, momentele subiectului, conflict/conflicte, incipit, final, moduri de expunere, repere spațio-temporale, tipologia personajelor, modalități de caracterizare a lor, limbajul naratorului etc.); — comentarea unui episod/a unei secvențe narative semnificative(e) pentru evidentierea unei trăsături a personajului principal din romanul dat.                                                     REZOLVARE SUBIECT              George Călinescu face parte din categoria scriitorilor de formație enciclopedică. El a fost romancier, poet, dramaturg, eseist și istoric. Romanele lui depășesc realismul clasic și asimilează experiențele romanului modern. Prin acestea, G. Călinescu creează caractere dominate de o singură trăsătură majoră, asemănătoare tipologiilor de circuație universală: avarul, arivistul etc. După cum mărturisește însuși scriitorul, acestea sunt un pretext pentru introspecție.          Enigma Otiliei apare la sfârșitul perioadei interbelice (1938) și este al doilea roman scris de G. Călinescu. Tehnica narativă, fixarea caracterelor în spațiu și în timp, descrierea detaliată a cadrului în care se desfășoară acțiunea, acordând o atenție sporită arhitecturii clădirilor și operelor de artă care împodobesc interioarele acestora, realizarea unor personaje tiptice pentru mediul în care trăiesc, cât și detașarea autorului față de acestea trimit la Balzac și la realismul secolului al XIX-lea. Latura balzaciană a romanuli se observă și din tema acestuia, istoria moștenirii lui Costache Giurgiuveanu și viața burgheziei bucureștene de la începtului secolului al XX-lea, în care relațiile familiale s-au degradat din cauza goanei după bani.         Titlul inițial al romanului, Părinții Otiliei, ilustrează ideea balzaciană, urmărită de G. Călinescu în relațiile dintre părinți și copii, dar mai ales în determinările ei social-economice. Astfel, personajele, inclusiv Stănică Rațiu, devin „părinții” Otiliei pentru că, într-un fel, ei hotărăsc destinul. Schimbarea titlului în Enigma Otiliei accentuează misterul protagonistei, după cum mărturisește Pascalopol în finalul romanului „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”. Perspectiva narativă este una obiectivă, însă autorul folosește o strategie nouă, prin faptul că prezintă lucrurile prin ochii lui Felix, străinul care asistă la evenimentele familiei. Întâmplările sunt relatate la persoana a III-a de către un narator omniprezent și omniscient care așază în spatele conflictului exterior puternice conflicte interioare: nașterea iubirii, gelozia, iubirea paternă sufocată de patima banilor etc.            Între incipitul și finalul romanului există o relație de simetrie. Romanul debutează cu descrierea străzii și a casei lui moș Costache, văzute prin ochii de adolescent ai lui Felix Sima și se termină prin reluarea, „după război”, a replicii lui mol Costache de la începutul romanului: „Aici nu stă nimeni”, în contextul în care Felix regăsește, aproximativ zece ani mai târziu, strada Antim și casa lui Costache „leproasă” și înnegrită”. Starea degradată a casei și a curții ilustrează trecereea implacabilă a timpului care își lasă trista amprentă pe bunurile materiale, dar și pe viețile personajelor. Acțiunea se desfășoară pe două planuri narative: conflictul familial declanșsat de moștenirea averii considerabile a lui Costache Giurgiuveanu și formarea tânărului Felix Sima, tânăr sosit în București pentru a studia medicina (caracterul de Bildungsroman al operei).               Subiectul este liniar, organizat clasic, în ordinea cronologică a desfășurării evenimentelor. Firul epic al romanului se desfășoară după particularitățile specifice fiecărui moment al subiectului astfel:            Expozițiunea prezintă cu precizie locul și timpul în care se desfășoară acțiunea: strada Antim, începutul lunii iulie, 1909. În contextul sosirii lui Felix SIma la această adresă, cititorul face cunoștință cu celelalte personaje și descoperă detalii despre caracterul acestora prin studiul interioarelor, care reflectă anumite trăsături de caracter ale membrilor acestei familii.            Intriga se dezvoltă pe baza celor două planuri care se întrepătrund: competiția pentru obținerea moștenirii lui Costache Giurgiuveanu și formarea tânărului Felix Sima, în contextul relațiilor tensionate din această familie.           În desfășurarea acțiunii apare frecvent dorința de a se căsători a mai multor personaje, însă este adusă în centrul atenției relația oscilantă dintre Otilia, Felix și Pascalopol. Ea dorește căsătoria cu Pascalopol pentru singuranță și protecție, dar trăiește o iubire sinceră pentru Felix. Acesta, la rândul său, vede în Otilia idealul feminin.          În punctul culminant al romanului, Moș Costache este tot mai speriat că va muri și face pregătirile necesare. Stănică Rațiu descoperă banii ascunși și și-i însușește, provocând moartea bătrânului.           Deznodământul clarifică destinele personajelor, Stănică rațiu divrețează de Olimpia și se recăsătorește cu o altă femeie. Rămasă fără bani, Aglae își pierde speranța de a o mărrita pe Aurica. Cele două femei o alungă pe Otilia din casă. Otilia se mărită cu Leonida Pascalopol, deși îl iubește pe Felix. Acesta își împlinește visul și devine medic, apoi profesor universitar.          O secvență narativă semnificativă care oglindește caracterul enigmatic al Otiliei este chiar spre finalul romanului, în întâlnirea de peste ani dintre Felix și Pascalopol, în care câteva frânturi din destinul Otiliei, acea fată nebunatică, pe care nu a putut să o înțeleagă în tinerețe, devenită acum o femeie matură, așa cum apărea în poza fostului ei soț, despre care chiar și el mărturisește că „Pentru mine e o enigmă”.           Pentru Felix, ea este enigmatică prin maturitatea pe care acesta o descoperă în comportările ei, prin intuirea caracterului fiecărui personaj și prin modul în care dispune de toți cei din jur cu farmecul său. Otilia a avut iubirea juvenilă și sinceră a lui Felix, pe care a împărtășit-o, dar nu a păstrat-o, preferând iubirea senzuală și protectoare a lui Pascalopol, care-i oferea pe lângă aceasta și luxul pe care ea și-l dorea, însă refuză și această relație pentru o alta. Însuși autorul întărește caracterul ei enigmatic prin această cugetare „Enigmatică va fi în veci fata care respinge, dând totuși dovezi de afecțiune”.            Romanul Enigma Otiliei rămâne o capodoperă a literaturii române din perioada interbelică care cucerește atât prin conținutul său, prin tipologia personajelor create și așa cum spunea însuși G. Călinescu prin introspecția pe care o provoacă în sufletul cititorului referitoare la alegerea pe care fiecare om trebuie să o facă: interesul sau demnitatea, banul sau fericirea?                            

2. Redactați un eseu de minumim 500 de cuvinte în care particularitățile de construcție ale unui personaj dintr-o nuvelă studiată, aparținând unui autor din programa pentru examen. În elaborarea eseului, veți avea în vedere următoarele repere: — prezentarea statutului social, psihologic, moral etc al personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele din textul epis studiat; — prezentarea a trei elemente de structură ale textului epic, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: conflicte, episod narativ, relații spațio-temporale, tipologii de personaje, tehnici de caracterizare a personajelor etc); — evidențierea a două trăsături ale personajului ales, ilustrate prin două episoade/scene narative semnificative.     REZOLVARE SUBIECT:                Ion Slavici este unul dintre cei patru scriitori clasici români care s-au remarcat în secolul al XIX-lea, prin inaugurarea romanului realist obiectiv, cu profil psihologic. Literatura lui Slavici descrie personaje complexe, dominate de conflicte puternice, pe fondul modificărilor pe care le aduce capitalismul în societatea tradițională rurală.           Nuvela Moara cu noroc este o creație literară care se înscrie în formula realismului cu influențe psihologice și este considerată o capodoperă a speciei ; „o nuvelă solidă de roman„ (G. Călinescu).  Nuvela a fost publicată în volumul Novele din popor, din 1881.           Protagonistul nuvelei este Ghiță, un personaj complex a cărui personalitate se schimbă, pe parcursul nuvelei, transormându-se dintr-un om onest într-un cârciumar care trăiește cu obsesia banilor și comite fapte grave, culminând cu crimă, în  numele acestei obsesii.          Inițial, ele este un tânăr cizmar dintr-un sat ardelean, care este interesat să progreseze pe plan socila. Prin urmare, el își propune să ia în arendă cârciuma Moara cu noroc, urmând să-și deschidă, mai târziu, cu banii obținuți, un atelier de cizmărie cu cîteva calfe. Planul pe care-l prezintă familieei o face pe bătrână, soacra lui Ghiță, să fie rezervată, fiind credincioasă principiului că omul că trebuie să fie mulțumit cu sărăcia lui. Ghiță se dovedește, însă, hotărât și se mută cu familia la Moara cu noroc, un loc aparent privilegiat, dar cu rezonanță negativă.         Ghiță se dovedește întreprinzător, harnic și priceput în ocupația de cârciumar, previziunile sale se adeveresc și el ajunge să câștige mai bine. Dar echilibrul sufletesc al personajului se ruinează în momentul în care la cârciumă își face apariția Lică Sămădăul, seful porcarilor care îi impune să-i fie partener în afaceri, devenindu-i iscoadă. Intimidat de prezența autoritară a lui Lică, Ghiță acceptă, mai ales în acets pact un prilej de a se îmbogăți mai repede. Ghiță dă dovadă de caracter slab în confruntarea cu porcarul. Personajele sunt în opoziție: Lică este ferm și autoritar, Ghiță se dovedește slab și ușor de stăpânit.         Ghiță trăiește un puternic conflict interior, fiind scindat între dorința de e redeveni om cinstit și obsesia pentru bani, cea din urmă împlinindu-se numai prin tovărășia cu lică. Lupta interioară se răsfrânge în exterior, prin faptul că trăiește stări sufletești contradictorii și prin reacțiile agresive față de cei dragi. Măcinat de obsesia pecuniară, Ghiță se transormă dintr-un om optimist și vesel, într-o persoană ursuză, irascibilă, care trece rapid de la o stare sufletească la alta: 1se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea în hohot, încât îți venea să te sperii de el”. Curând, personajul ajunge să regrete că are familie, care îl împiedică în planurile sale. El se dezumanizează treptat și comite gesturi care ies din sfera raționalului. De exemplu, își îndeamnă soția să joace cu Lică, folosindu-se de ea ca să păstreze prietenia cu Lică. Ghiță se lasă și mai mult influențat de Lică, atunci când depune mărturie în favoarea lui și se vede vinovat de sperjur. În încercarea de a se reabilita moral, se împrietenește cu jandarmul Pintea căruia intenționează să i-l predea pe Lică. Este și aici duplicitar, pentru că nu vrea să piardă avantajul tovărășiei cu Lică.        Personajul conștientizează că se supune unui instinct care-l domină și trăiește cu remuscările faptelor sale, mai ales când se gândește la soarta copiilor săi, care nu vor avea amintirea unui părinte cinstit, moral.       Dezumanizarea personajului este definită în momentul în care își ucide soția, care-l înșelase. La început, naratorul îl prezintă drept un „om harnic și sârguitor”, pentru ca mai târziu să devină „ursuz” și „pus pe gânduri”. Personajul se dovedește lacom: „Vedea banii grămadă înaintea sa și i se împăinjeneau, parcă ochii”.      În relația cu Lică, Ghiță se dovedește vulnerabil și lipsit de curaj cu atât mai mult cu cât celălalt îi observă slăbiciunea pentru bani. Ana, soția lui, de care el se înstrăinează pentru că este incapabil să-i mărturisească frământările sufletești, ajunge să-l disprețuiască, numindu-l „muiere în haine bărbătești”.      Prin încercarea sa de a-și schimba destinul, fiind nemulțumit cu ce avea deja, prin actul său de hybris, care are consecințe dramatice, Ghiță devine un personaj tragic.          

  Povestea lui Harap-Alb  de Ion Creangă subiect rezolvat literatura română titularizare   Redactați un eseu de minimun 500 de cuvinte în care să prezentați în care să prezentați evoluția relației dintre două personaje din basmul cult Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă. În elaborarea eseului, veți avea în vedere următoarele repere: — prezentarea a trei concepte operaționale de construcție a discursului narativ din basmul cult selectat, semnificative pentru tipologia personajelor alese (de exemplu:acțiune, temă, momentele subiectului, incipit, final, repere spațiale, repere temporale); — evidențierea relației dintre două personaje, prin raportare la conflictul/conflictele din basmul cult dat; — prezentarea a două secvențe/episoade semnificative pentru evoluția relațiie dintre cele două personaje.     REZOLVARE SUBIECT                   Basmul Povestea lui Harap-Alb este considerat cea mai reușită creație fantastică a șui Ion Creangă, fiind văzut de O. Bârlea:„cel mai frumos basm al lui creangă și din întreaga noastră literatură”.        Basmul Povestea lui Harap-Alb a fost publicat în revista Convorbiti literare, în august 1877. Basmul este o operră epică în proză care dezvoltă tema luptei dintre bine și rău, la care iau parte personaje simbolice sau care au trăsături fantastice, supranaturale. Creația are un rrol didactic și moralizator.        Conținutul operei lui Ion Creangă dezvoltă mai multe teme, tema principală este luptta dintre binne și rău iar tema secundară este aceea a maturizării eorului, textul devenind, prin relatarea aventurilor eroului, care se pregătește să devină împărat, un Bildungsroman. Cele două personaje principlae sunt, totdată protagonist și antagonist și ele dau viață principiilor etice antagoniste din basm, binele și răul. Rolul Spânului este complex în basmul lui Creangă, el fiind imaginea răului necesar erijându-se într-un fel de pedagog sever, care îl supune pe mezinul craiului la probe dificile, destinate să-l călească și să-l formeze pentru rolul de împărat. Conflictul principal al basmului, de ordin exterior, se desfășoară între Spân și Harap-Alb. Protagonistul duce, în același timp, o liptă interioară, cu sine, pe parcursul drumului, conflict latent care îl va conduce de la statutul de novice la cel dorit, de candidat pentru împărăție.        Deși cele două personaje se suprapun pe categoriile etice obișnuite din basm, ele reproduc structuri caracteriale mai apropiate de realitatea umană, întrucât, Harap-Alb nu este o întruchipare absolută a binelui, având defecte și slăbiciuni omenești, iar Spânul prezintă și o trăsătură pozitivă, fiind maestrul spiritual, cu rol benefic în evoluția lui Harap-Alb.        Acesta din rumă este un personaj rotund, tridimensional, surprins în evoluție pe parcursul acțiunii, în timp ce Spânul etse un personaj plat și care nu-și modifică statutul social pe parcursul textului.       Mijloacele de caracterizare utilizate în construcția celor două personaje sunt de tip direct, prin intervențiile naratoriale în text sau prin observațiile celorlalți actanți. Caracterizarea indirectă domină discursul naratorial și se dovedește utilă în construirea portretului complex al protagonistului. Indirect, Harap-Alb este analizat prin inetrmediul faptelor, gesturilor, atitudinilor sale și prin intermediul interacțiunii cu celelalte personaje.      Basmul prezintă drumul spiritual al protagonistului. Profund umanizat, portretul lui Harap-Alb este alcătuit din lumini și umbre, din calități și defecte. La începutul acțiunii, defectele sale morale sunt mai numeroase, prevalând asupra calităților. La finalul basmului, termenii acestei proportii se inversează. La început, Harap-Alb este naiv și impulsiv, are reacții necugetate, este agresiv și se sperie ușor. Ceea ce îl salvează, este mărinimia pe care o arată bătrânei cerșetoare și vonța de a dovedi că este mai curajos decât frații săi.      Travesarea probelor, din ce în ce mai grele, pe măsură ce protagonistul avansează în povestea proprie, îi aduce calitățile necesare dobândirii statutului de moștenitor de drept al unchiului său și de împărat. O dovadă a maturizării sale se observă în momentul în care se împrietenește cu cele cinci ființe supranaturale, intuind că-i vor fi de ajutor. Tânărul percepe la nivel profund oamenii și lucrurile, trecând de înfățișarea lor grotească.      Relația dintre protagonist și antagonist începe în momentul în care fiul craiului „boboc de felul lui” se rătăcește în pădurea-labirint. Episodul semnificativ pentru stabilirea relației fintre cei doi este momentul fântânii. Mezinul craiului acceptă tovărășia Spânului, pentru a ieși din pădure, dar este păcălit, când coboară în fântână. Această descindere este simbolică, pentru că tânărul intră ca un fecior de crai aninim și iese cu numele oferit de Spân, Harap-Alb, nume care nu mai subliniază o identitate, ci denumește statutul celui care acceptă de bunăvoie, ca o condiție intrinsecă a învățării, rolul social de novice. Eroul acceptă, bănuind, asemenea omului simplu, din popor, că și „răul este bun la ceva”. Jurământul din fântână conține și condiția eliberării, care înseamnă sfârșitul inițierii.     În finalul basmului se pune capăt relației dintre cei doi, Spânul îl omoară pe Harap-Alb, pentru vina de a fi încălcat jurământul; Spânul, la rândul lui etse ucis de calul lui Harap-Alb, ca semn că inițierea s-a încheiat. Fata îl învie pe Harap-Alb, care își primește, după acest lung drum al inițierii, răsplata promisă: împărăția și pe fata iubitp.     Întraga călătorie a lui Harap-Alb este un drum al evoluției interioare, al maturizării; în această odisee a eroului, rolul precumpănitor îl deține Spânul care-l supune la probe grele, provocându-l să-și depășească limitele. Caracterul de basm cult și de bildungroman este vizibil prin complexitatea relației dintre cei doi protagoniști.