Forum

LIMBA LITERARA - TRASATURI GENERALE, STILURI SI REGISTRI Limba literara. Limba literara reprezinta varianta ingrijita (standard) care respecta normele unei limbi. In limba exista variante specifice, numite stiluri personale si stiluri nonartistice care sunt : -tehnico-stiintific -administrativ -publicistic -artistic -beletristic Trasaturile generale ale stilurilor -precizia – utilizarea termenilor adecvati tipurilor de mesaj -proprietatea termenilor – cunoasterea sensului cuvintelor -puritatea – utilizarea elementelor acceptate de norma literara -claritatea – exprimarea logica coerenta -corectitudinea – respectarea normelor limbii -concizia – o fraza trebuie sa exprime o singura idée   Stilul tehnico-stiintific – transmite informatii concrete tehnice sau stiintifice -se caracterizeaza prin persoana a –III-a a verbelor (obiectivitate) -nu intalnim figuri de stil -este respectat vocabularul de specialitate -folosirea unor termeni internationali -verbele sunt la timpul prezent -pot sa apara conectorii -emitatorul este unul specializat Stilul juridico-administrativ – emitatorul este impersonal -structura specifica (standard) -enunturile lipsite de ambiguitate, sa nu poata fi interpretabile -sunt folosite ca sens propriu si apar neologismele Stilul publicistic -trebuie sa aiba titlu care sa atraga receptorul -un subiect la zi care sa prezinte interes -imprumuta idei din diverse domenii in functie de publicul caruia i se adreseaza -poate influenta publicul -informatiile sunt clare, succinte si sunt imbinate din diferite registere stilistice aparand limbajul colocvial (conversatia familiara) -lexical e bogat, se imbina sensul conotativ (figurat) cu sensul denotativ(précis, comun,obisnuit) -limbajul trebuie sa fie accesibil publicului   Stilul artistic – specific literaturii beletristice -trasatura principala acestui stil este bogatia lexicala(regionalism,arhaisme,argou,jargon,etc) -textele artistice se adreseaza cititorului -se intalnesc sensuri multiple ale termenilor si unele neobisnuite -intalnim figuri de stil si imagini artistice -topica si punctuatia sunt folosite pentru a sublinia anumite stari -stilul este individual   Registre stilistice 1)Registrul cult – care respecta normele limbii literare, fraza este elaborata si apar neologismele 2)Registrul popular – nu respecta mereu normele limbii si apar deosebiri de ordin semantic sau fonetic in functie de fiecare regiune 3)Registrul colocvial – este folosit in general intre rude, prieteni caracterizat prin variatie stilistica si expresivitate 4)Registrul argotic – utilizat de anumite categorii sociale pentru a nu fi intelese de persoanele care se afla in afara grupului 5)Jargonul – utilizarea unor neologisme din snobism (ex: Chirita de V.Alecsandri) 6)Registrul regional – presupune folosirea termenilor specifici unor anumite regiuni 7)Registrul arhaic – folosirea unor termeni iesiti din limba

Dăscălița de Octavian Goga comentariu literar   Poezia lui Octavian Goga, in centrul careia se afla satul transilvan oamenii sai, cu bucuriile si tristetile lor de fiecare zi, versurile și Octavian Goga au un timbru specific, imbinând adesea sentimentele de o coplesitoare tristete ale romanilor. (înrobiti înca în „înstrainatul Ardeal") cu proiectia luminoasa a zilei izbavirii, dezrobirii si platii nedreptatilor indurate. „Am vazut in scriitor un element dinamic, un rascolitor de mase, un revoltat, un pricinuitor de rebeliune. Am vazut in scriitor un semanator de credinte si un semanator de biruinta" - marturisea poetul intr-o frumoasa profesiune de credinta si arta poetica totodata.   Poezia Dascalita este realizata in registrul grav, elegiac. Epurata (curatita) de elementele biografice (Victoria, sora poetului, ea insasi invatatoare, murise la numai 21 de ani, incât punctul de pornire al compunerii analizate se afla tocmai in acest tragic eveniment de familie) poezia surprinde, in sase strofe de cite opt versuri fiecare, portretul complex al unui personaj de prim-rang in viata satului romanesc de odinioara.   Poetul creeaza, la inceput, un cadru, o atmosfera dominata de tristete, in care absenta soarelui, simbol al vietii, lasa loc intunericului („umbra"), simbol al mortii, in jorul caruia se centreaza ake insemne funerare precum: „Jalea si sfiala", „cint pribeag", „sa plinga", „risipirea", „eu pling". Pe acest fundal se contureaza, din aduceri aminte, portretul dascalitei, atinsa de aripa unui destin crud: „Cununa ta de zile si de visuri / Au impletit-o rele ursitoare". Trasaturile fizice sint doar creionate, schitate („balaie", „frunte de zapada", ochi „limpezi", „mâini frumoase"), în prim-plan aparind datele psihologice, în primul rând puritatea morala a tinerei învatatoare: „Copil blajin, cuminte prea devreme", „sfielnica", „din leagan sora cu sfiala", a carei puritate, neprihanire („fecioara", „pe buza ta n-a tremurat ispita") o asaza in rindul sfintilor: „A vremii noastre dreapta mucenita".   Dar, ca si alte personaje din galeria figurilor de seama ale satului traditional ardelenesc (Dascalul, Lautarul, Apostolul), „dascalita" prinde contur mai clar din raporturile pe care le intretine cu oamenii de rând din stat: batrinii care o asculta cu drag citindu-le din cartile sfinte („scriptura", „ceaslovul"), mamele carora le alina grija pentru soarta feciorilor „dusi in slujba la-imparatul", fetele care învață cusaturi alese de la „domnisoara". umplându-si cu har menirea esentiala de a creste, de a educa, de a ingriji „copiii altor mame", fara ca ea insasi sa traiasca bucuria maternitatii, tânara invățatoare încearca un sentiment de zadarnicie, de insatisfactie, amplificat de ciripitul unui „pui de rindunica".          . Finalul reinstaureaza atmosfera sumbra, apasatoare din prima strofa, recurgind la aceleasi simboluri (sugestii) ale mortii: „amurg", „toamna mohorita", „podoaba... bolnava", „cadelniti", „fumul de tamiie". „Cântul pribeag" de la inceput se transforma in „Povestea ta, frumoasa domnisoara...." Ca si bocetele populare, in care femeile, rude ale mortului, plângându-l, jelindu-l, se adreseaza acestuia, dialogheaza cu el, evocindu-i faptele bune din timpul vietii, întâmplarile memorabile, poetul o evoca si o elogiaza pe tânara învatatoare, adresându-i-se direct. De observat, în acest sens, frecventa mare a pronumelor de persoana a doua („tu nu-mi rasai in zare"; „tu esti din leagan...", „...ochilor tai limpezi", „buza ta", „cununa ta", „fruntea ta" etc.) si vocativele („copil blajin", „fecioara", „frumoasa domnisoara").   Cu mijloace dintre cele mai simple, Octavian Goga creeaza atmosfera apasatoare a tablourilor de început si de sfârsit "si surprinde scene semnificative din viata satului transilvanean: credintele în legatura cu soarta („ursitoarele") si cu neimplinirea femeii care nu aduce pe lume copii; viata spirituala concentrata in cârjile de învatatura ale bisericii stramosesti; povara serviciului militar facut de tinerii romani în tari straine: indeletnicirile traditionale ale fetelor din sat. Elementele limbajului popular („blajin , „pribeag", „prinos", „altita", „soptesc", „ulicioara", „grijind”, „fragar", „sfiala") se combina firesc cu lexicul cartilor religioase („mucenita", „ispita", „ceaslov", „scriptura") si cu termeni legati de biserica („strana", „cadelniti", „tamâie"), fixind cu exactitate un anumit cadru social si istoric, un anumit orizont de viata.   În cadenta solemna a versurilor, portretul fizic si moral al dascalitei prinde un contur ferm, înscriindu-se ca o efigie luminoasa pe un fundal cenusiu, de o apasatoare tristete. Fiecare dintre noi pastreaza (sau ar trebui sa pastreze) în inima si în minte imaginea invatatorului, a celui care ne-a deprins scrisul si cititul, adunarea si scaderea, istoria si geografia patriei. Dar nu toti suntem în stare sa refacem, în cuvinte, aceasta imagine, sa realizam ceea ce se numeste o evocare. Cu mijloace diferite, dar întotdeauna cu căldura si cu nostalgie," astfel de evocari ne-au lasat M. Sadoveanu (Domnu Trandafir), Ionel Teodoreanu(Pravale-Baba) si numerosi alti scriitori romani.   Dăscălița de Octavian Goga versuri    Cand, tremurandu-si jalea si sfiala, Un cant pribeag imbratiseaza firea, Si-un trandafir crescut in umbra moare, Si soare nu-i sa-i planga risipirea, Eu plang atunci, caci tu-mi rasai in zare, A vremii noastre dreapta mucenita, Copil blajin, cuminte prea devreme, Sfielnica, balaie dascalita.   Ca stralucirea ochilor tai limpezi, Poveste nu-i mai jalnic povestita, Tu esti din leagan sora cu sfiala, Pe buza ta n-a tremurat ispita.   Cununa ta de zile si de visuri Au impletit-o rele ursitoare, Ca fruntea ta nu-i frunte de zapada, Si mana nu-i atatea stiutoare.   Mosnegi, ceteti ai cartilor din strana, Din graiul tau culeg invatatura, E scrisa parca-n zambetele tale Seninatatea slovei din scriptura.   In barba lor, carunta ca amurgul, Ei strang prinosul lacrimilor sfinte, Caci vad aievea intrupat ceaslovul In vorba ta domoala si cuminte.   La tine vin nevestele sa-si planga Feciorii dusi in slujba la-mparatul, Si tu ascunzi o lacrima-ntre slove, In alte tari cand le trimiti oftatul...   Si fete vin, sa le-nfloresti altita, La pragul tau e plina ulicioara, Si fetele isi sopotesc in taina: “Ce maini frumoase are domnisoara!”   ...Asa, grijind copiii altor mame, Te stingi zambind in calea ta, fecioara, Iar capataiul somnului tau vitreg De-un vis desert zadarnic se-nfioara.   Tu parc-auzi cum picura la geamuri Un ciripit de pui de randunica Si-un gand razlet iti infierbanta tampla, Cu tine-adoarme-o dulce, sfanta frica.   Sfios, amurgul toamnei mohorate Isi misca-ncet podoaba lui bolnava, Ca din cadelniti fumul de tamaie, Prelung se zbate frunza din dumbrava.   Tu stai in prag, si din fragar o frunza La sanul tau s-a coborat sa moara, Iar vantul spune crengilor plecate Povestea ta, frumoasa domnisoara... (1905)

                                                         Alexandru Ioan Cuza o altfel de biografie                                                               Unirea Principatelor (Mica Unire) se celebrează, anual, pe 24 ianuarie      Reformele lui Cuza au vizat sistemul politic, sistemul sanitar, instituția Poștei, armata, Biserica, învățământul, justiția, fiscalitatea, serviciul vamal       Alexandru Ioan Cuza a fost unul dintre oamenii care au marcat istoria modernă a României Unirea Principatelor (Mica Unire) a avut loc la 24 ianuarie 1859, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate – la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.      Realizată sub semnul ideilor Revoluției pașoptiste, Unirea Moldovei și a Țării Românești a reprezentat un obiectiv comun îndeplinit al elitei de pe ambele maluri ale Milcovului. Debutul anului 1859 avea să aducă împlinirea idealului românilor de la sud și est de Carpați.     Colonelul Alexandru Ioan Cuza, domn al Principatelor Unite, a fost nu doar o personalitate istorică unificatoare, dar și, la fel de important, una reformatoare. Reformele lui Cuza au vizat sistemul politic, sistemul sanitar, instituția Poștei, armata, Biserica, învățământul, justiția, fiscalitatea, serviciul vamal etc. Tot în timpul domniei lui Cuza au fost înființate primele două universități românești: la Iași, în 1860 și la București, în 1864.      Alexandru Ioan Cuza a fost unul dintre oamenii care au marcat istoria modernă a României. Ce a rămas consemnat despre el în cărțile de istorie știe mai toată lumea. Mai puțin cunoscut este faptul că omul Cuza a fost un personaj tragic al propriei sale vieți.        Iată cum arată Hronicul vieței, dragostelor și patemilor lui Vodă Cuza, așa cum au fost ele:        La anul 1862, Vodă Cuza a cumpărat de la Banca Moldovei domeniul Ruginoasa (astăzi în județul Iași), care se afla, la acea vreme, ipotecat în favoarea acesteia. Acolo, Vodă visa să-și afle liniștea, în castelul construit la începutul secolului al XIX-lea de Săndulache Sturza, logofăt și mare vistiernic. La moartea lui Săndulache, moșia și castelul de la Ruginoasa au revenit fiului său, Costache, prim-ministru al lui Vodă Mihai Sturza, vărul său.       Mare amator de trai bun, Costache avea două mari pasiuni: femeile și jocul de cărți. Spre bătrânețe, în Costache a înflorit o tomnatică pasiune pentru preafrumoasa Marghiolița Ghica, proaspăt întoarsă în Moldova după ce-și abandonase soțul la Constantinopol și după ce-și găsise o vreme consolarea în brațele cneazului rus Muhanov. Orbit de amor, Costache a cerut-o de nevastă pe Marghiolița, iar aceasta a spus „da”, cu gândul la averea bătrânului.        După săvârșirea cununiei, bietul Costache n-a mai căpătat nimic din ceea ce-și dorea de la Marghiolița. Mai mult, jalnicul personaj nu putea decât să contemple cu amărăciune cum tânăra sa soție era mult mai generoasă cu tinerii din protipendada Iașului și mai ales cu chipeșul boier Nicolae Roznovanu.       Nemaiputând suporta umilința, Costache a decis să se mute, cu Marghiolița, la Odesa. Roznovanu s-a dus după ei. Atunci, Costache și-a luat nevasta și s-a stabilit la Kiev. Roznovanu i-a urmat și acolo. La fel s-au petrecut lucrurile și la Moscova, Varșovia, Sankt Petersburg.       Aproape ruinat de prea desele mutări și de jocul de cărți, Costache a decis s-o ascundă pe Marghiolița la castelul său de la Ruginoasa, în paza feciorului său cel mare, care purta numele bunicului său – Săndulache. Atâta doar că Roznovanu nu s-a lăsat. Întărâtat până peste poate, în fruntea unei cete de arnăuți, a pornit spre Ruginoasa, cu gândul s-o răpească cu orice chip pe iubita lui Marghioliță.   Costache Sturza și-a pierdut mințile        A cumpărat pe cei care păzeau castelul, a pătruns în curte, a urcat treptele și s-a trezit față în față cu junele Săndulache, rămas să apere de unul singur onoarea mamei sale vitrege. Săndulache a împușcat pe unul dintre arnăuții Roznovanului, dar a căzut mort, înjunghiat de un altul. Marghiolița s-a desfătat în acea noapte și încă după aceea în brațele tânărului său amorez, cu care s-a și căsătorit. Pozna cu răpirea Marghioliței s-a petrecut în anul 1847.        Urmare a acestei duble drame, răpirea nevestei și moartea fiului său cel mare, Costache Sturza și-a pierdut mințile.       Acum să ne întorcem acolo de unde am plecat, adică la anul 1862, an la care Cuza Vodă a cumpărat Ruginoasa. Poate n-a fost tocmai o întâmplare alegerea Ruginoasei, căci Elena Cuza, soția domnitorului, se înrudea cu neamul Sturzeștilor (era nepoată a nefericitului Costache cel încornorat).       Doi ani au durat lucrările de renovare desfășurate sub directa supraveghere a Elenei Cuza și, când ele s-au încheiat, Ruginoasa părea să fie ceea ce-și dorea familia domnitoare – un cuib pentru tihnă și bucurie.       Dar, între treburile de stat (ale noului stat România) Cuza își făcea de lucru și cu nurii Mariei Obrenovici, o frumoasă văduvă din înalta societate moldavă, mai tânără cu zece ani decât Elena.       Astfel stând lucrurile, Vodă Cuza i-a adus plocon soției sale Elena doi copii, amândoi fiind fructul iubirii domnitorului cu Maria Obrenovici: mai întâi pe Alexandru, apoi pe Dimitrie. Iar Elena a consimțit să-i adopte pe amândoi.   Cuza, victima unui complot       La 1866, Cuza a fost detronat și alungat din țară în urma unui complot al cărui principal regizor a fost Ion C. Brătianu. Fără să-și mai revadă țara, Cuza a murit, în 1873, la Heidelberg, vegheat de doamna sa, Elena.       La anul 1879, aflând că suferă de o boală incurabilă, Maria Obrenovici s-a sinucis, la Dresda.       În 1888, Dimitrie Cuza, îndrăgostit fiind de o slujnică de la Ruginoasa, pe care mama sa vitregă, Elena, o alungase de la castel, și-a zburat creierii.      Peste numai un an, Alexandru A. Cuza a murit la Madrid, în vreme ce se afla în voiaj de nuntă. Văduva sa, Maria Cuza (fostă Moruzzi), a avut apoi o idilă cu Ionel I.C. Brătianu, fiul complotistului care l-a silit să renunțe la tron și l-a alungat din țară pe tatăl fostului său soț. Urmare a acestei povești de amor s-a născut, la 1898, la Ruginoasa, Gheorghe Brătianu, marele istoric de mai târziu, săvârșit din viață în chinuri cumplite, la 1953, în închisoarea politică de la Sighetu Marmației.      Pe patul de moarte, Alexandru Ioan Cuza și-a exprimat dorința de a fi înmormântat la Ruginoasa. Așa s-a și făcut. La 1944, însă, rămășițele sale pământești au fost mutate la Curtea de Argeș, iar la 1946 au fost mutate din nou, la Biserica Trei Ierarhi din Iași, unde odihnesc și acum.      Elena Cuza i-a supraviețuit soțului său: s-a stins din viață la anul 1909, la Piatra Neamț. Dorința sa a fost să fie înmormântată la Solești (Vaslui) lângă mormântul mamei sale. Pe ultimul său drum, vagonul mortuar a luat foc. A ars complet, cu tot cu sicriul pe care-l transporta.              

 Cine a declanşat războiul ruso-turc din 1806-1812?   De evoluţia raporturilor marilor puteri, angajate în Rivalitatea politico-militaro-economică în sud-estul Europei, sunt legate nemijlocit de rapoturile teritoriale și pierderile umane și materiale suferite de Principatele Române pe parcursul secolelor XVIII-XIX (inclusiv geneza Problemei basarabene la 1812). Impactul războaielor ruso-turce asupra destinului românilor a fost pe deplin înţeles și descifrat de către Mihai Eminescu, cel care a scris în publicistica sa politică, la 1878: „Sunt două sute de ani de când Rusia înaintează mereu spre miazăzi; luptele ei orientale sunt o întreagă istorie și acela care nu cunoaște această istorie, ori care o cunoaște și nu ține seamă de ea, nu este un bărbat politic și nu are dreptul de a lua parte hotărâtoare la viața politică”1.   În general, privind în retrospectivă raporturile ruso-otomane, putem menţiona că începând de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre ruși și turci, la 31 august 1492, pe timpul lui Baiazid II Veli și Ivan III, vreme de sute de ani au fost purtate un șir de războaie și campanii militare ce însumează, conform unor calcule, 47 de ani (adică aprox. 11% din tot timpul relaţiilor bilaterale ruso-otomane de 430 de ani – până la 1922, când a fost, pe de o parte, desfiinţat Sultanatul și, pe de altă parte, creată URSS). Conform statisticii militare, doar de la începutul secolului al XVIII-lea armata rusă a pierdut 582 mii de oameni. Propriu-zis, șirul războaielor regulate își ia începutul doar de la sfârșitul secolului al XVII-lea (1676-1681), iar cronologic cele mai lungi războaie (timp de 17 ani și 4 luni) s-au derulat în secolul al XVIII-lea: 1710-1713; 1735-1739; 1768-1774; 1787-1791.   Numărul războaielor ruso-turce (unele fiind și ruso-austro-turce sau de alianţă internaţională, care s-au derulat în perioada de la sfârșitul secolului al XVII-lea– începutul secolului al XX-lea) se ridică până la 11 conflagraţii bine definite, ce marchează expansiunea Rusiei ţariste spre mările Sudului și mai ales către sud-estul Europei. Calculând anii de pace și cei de război, se observă lesne că lumea românească a trăit în veacul XVIII, până la 1821, sub ameninţarea directă a armelor aproape 50 de ani. Contele D’Hauterive, care se stabilise în Principatul Moldova în acea epocă, avea dreptate spunând: „În vreme de pace Moldova este un târg pentru străini, în vreme de război a fost și va fi totdeauna o tabără și un câmp de bătălie...”2.   Moldova și Ţara Românească, fiind antrenate în lupta marilor puteri europene, au devenit, la începutul secolului al XIX-lea, teatru de război și pioni ai disputelor geopolitice, veritabilelor dueluri diplomatice, care s-au soldat cu anexarea la Imperiul Rusiei a unei jumătăţi din teritoriul Principatului Moldovei (ţinuturile dintre Prut și Nistru).   Niciodată, nici până atunci, nici după, ţarismul n-a fost atât de belicos ca în anii 1805-1812. În răstimp de numai opt ani, Rusia a purtat opt războaie: în 1805, 1806-1807 și în 1812 – cu Franţa; în 1806-1812 – cu Imperiul Otoman; în 1804-1813 – cu Iranul; în 1807-1812 – cu Anglia (care, deși nu a înregistrat nicio confruntare militară, a adus mari prejudicii economice); în 1808-1809 – cu Suedia; în 1809 – cu Austria, dintre care ultimele cinci războaie le-a purtat concomitent3.   Un impact al modificării la hotarul anilor 1805-1806 a co-raportului de forţe în Europa a constituit-o acutizarea luptei diplomatice între Rusia și Franţa pentru influenţa asupra Imperiului Otoman. În acest sens anul 1806 este marcat de apropierea culminantă a Franţei și Imperiului Otoman, pe de o parte, și de distanţarea Porţii Otomane de Rusia, pe de altă parte, procese ce s-au finalizat cu declanșarea războiului ruso-turc de la sfârșitul acelui an când curtea de la St. Petersburg a fost cea care a încălcat clauzele tratatelor de alianță cu Sublima Poartă.   Vom reaminti că în raporturile internaţionale de la începutul secolului al XIX-lea Imperiul Rus și Imperiul Otoman se ghidau de tratatele bilaterale semnate la acea vreme: Tratatele de Alianță ruso-turce din 1799 și 1805. Astfel, la 3 ianuarie 1799 (23.12.1798) a fost semnat la Constantinopol de către V. S. Tamara, din partea Rusiei, și de către Ahmed Atif (Reis Effendi) și Ibrahim Ismet (Kaziasker de Roumelie), din partea Imperiului Otoman, Tratatul de alianţă defensivă ruso-turc4; Acest tratat, împreună cu Tratatul de alianţă anglo-turc din 5 ianuarie 17995, semnificau aderarea Turciei la cea de A doua coaliţie anti- franceză. Tendința de apropiere faţă de Rusia și Anglia a apărut în Turcia după Pacea de la Campo Formio din 1797, când francezii, stăpânind Italia, s-au apropiat de Peninsula Balcanică și au început a încuraja în secret mișcarea de eliberare națională a grecilor din insulele Ionice și Moreea. Impulsul imediat pentru încheierea unei alianțe dintre Turcia, pe de o parte, și Rusia și Marea Britanie – de cealaltă, a fost debarcarea trupelor lui Napoleon Bonaparte în Egipt (1.07.1798).   Turcia a acceptat asistența oferită de Rusia. Pavel I a trimis o escadră rusească, sub comanda amiralului F. Ușakov, care, cu permisiunea sultanului, a intrat în Bosfor. La acel moment, Turcia primise deja vestea distrugerii flotei franceze de către amiralul Nel- son la Aboukir. Acest eveniment a încurajat Poarta Otomană care, până atunci, de teama Franței, nu se încumetase deschis să se alăture coaliției antifranceze. La 9 septembrie 1798, guvernul turc a emis un manifest de război împotriva Republicii Franceze. În septembrie, flota unită ruso-turcă a început operaţiunile militare, având ca principal scop alungarea francezilor de pe Insulele Ionice. Astfel, Turcia s-a aliat cu Rusia, intrând, de fapt, într-o alianță nescrisă cu ea.   Tratatul de alianţă ruso-turc din 1799 a fost semnat pentru o perioadă de 8 ani. În articolele de bază ambele puteri au identificat drept obiectiv comun menținerea integrității statelor proprii, pentru a garanta siguranța, securitatea și echilibrul politic între puterile contractante, precum și contracararea planurilor guvernului francez. Cele mai importante stipulații se conțineau în articolele secrete. Într-unul din ele se stipulase că Rusia trebuia s-o ajute pe aliata sa cu 12 nave de război; iar întreţinerea escadrei ruse a fost pusă pe seama Turciei. Un alt articol secret prevedea libertatea de navigație a marinei militare ruse din Marea Neagră în Marea Mediterană și invers; în articolul dat se menționa că strâmtoarea Constantinopolului „se deschide pentru navele rusești numai în acest caz, pentru toate celelalte națiuni, fără excepție, intrarea în Marea Neagră va fi închisă”. Astfel, pentru prima dată Rusia a câștigat dreptul de a efectua trecerea corăbiilor sale de război prin strâmtorile Bosfor și Dardanele.   Totodată, într-unul dintre articolele secrete s-a stipulat că, în cazul acțiunilor ostile ale francezilor faţă de Poartă cu „o diversiune nemijlocită sau perturbări supușilor săi”, Rusia va acorda drept asistență Turciei o oaste de 7580 de mii de oameni; iar întreţinerea acestor trupe după trecerea Nistrului va fi încredințată Porţii.   Următorul Tratat de alianţă defensivă ruso-turc a fost semnat la Istanbul (Constantinopol), la 11 (23) septembrie 1805, de către trimisul extraordinar, ministrul plenipotenţiar rus Andrei Italinski și ministrul turc de externe Ahmed-Wassif (Reis Effendi) și EsseidIbrahim Ismet-Bey (Kaziasker de Roumelie).6 Apropierea dintre Rusia și Franța în ultimele luni ale domniei împăratului Pavel I și presupusa partajare a posesiunilor Turciei între ele (Planurile lui Rostopcin) puneau în pericol alianța ruso-turcă din 1799.   Cu toate acestea, Alexandru I, care-l succedase pe Pavel I în 1801, considera că pentru Rusia este mai avantajos să aibă un vecin slab, precum era Turcia. Astfel, Alexandru I a vrut să păstreze Turcia ca un aliat în viitoarele lupte cu Franța. La rândul său, guvernul otoman, care nu se recuperase încă după Campania egipteană a lui Napoleon și avea temerile unor noi atacuri din partea francezilor, a dorit să-și asigure ajutorul rusesc în caz de o agresiune franceză. La sfârșitul anului 1804 Poarta a apelat la Rusia, cu o propunere pentru a confirma printr-un nou tratat alianța defensivă din 1799, cu toate că perioada de valabilitate a ultimului se încheia în doar trei ani. Rusia căzuse imediat de acord, în speranța de a preveni apropierea dintre Turcia și Franța și pentru a menține libertatea de trecere a navelor sale de război prin Strâmtori. În plus, Petersburgul a sperat să obţină dreptul de protecție pentru creștinii subordonaţi Porții, care i-ar fi dat posibilitatea de a-și consolida influența politică și religioasă în Balcani. După opt luni de negocieri, timp in care guvernul turc a rezistat cu încăpăţânare faţă de această cerere a Rusiei, a și fost semnat Tratatul de alianţă ruso-turc.   Tratatul conţinea 15 articole de bază și 10 articole secrete7. În tratat se proclama pacea, prietenia și buna înțelegere între Rusia și Turcia, care-și garantau reciproc integritatea posesiunilor lor și promiteau să acționeze de comun acord în toate aspectele legate de pacea și securitatea propriilor state (art. 1 și 13). În cazul unui atac asupra uneia din părţi cealaltă parte era obligată să acorde o asistență armată aliatului (articolul 2). În caz de imposibilitate de a furniza o asistență militară, aceasta urma să fie înlocuită cu o subvenţie anuală (articolul 9 secret). Ambele părți se angajau să nu desfășoare negocieri separate în vederea semnării unui armistiţiu sau a păcii cu inamicul comun (articolul 7).   Rusia și Turcia au reconfirmat Tratatul de la Iași din 1792, Acordul din 1800 cu privire la Republica celor Șapte Insule (Ionice), precum și toate celelalte acorduri încheiate între ele, care nu contraveneau prezentului tratat (articolul 12). În articolele secrete s-a stipulat că, în cazul formării unei coaliții ofensive împotriva Franței, compuse din Rusia, Marea Britanie, Austria și alte puteri (de facto, deja existentă la momentul încheierii tratatului), Turcia va trebui să-și coordoneze acțiunile sale cu Rusia și, cel puțin, să permită trecerea navelor sale militare și de transport prin strâmtori în timpul războiului (art. 1 si 2 secrete). Turcia, confirmând articolele 9 și 10 din Tratatul de la 21.03.1800 cu privire la Insulele Ionice, a promis să păstreze drepturile de autoguvernare și alte privilegii de care se bucurau creștinii din Turcia în zonele de coastă ale Albaniei, în vecinătatea arhipelagului Ionic. În cazul încălcărilor de către turci a drepturilor și privilegiilor acestora, reprezentantul Rusiei la Constantinopol a primit dreptul de a lua măsuri corespunzătoare pentru restabilirea lor (articolul 3 secret).   Rusia, la rândul său, se obliga să asigure integritatea Insulelor Ionice, pe care ea continua să le ocupe, iar Turcia garanta libera trecere prin strâmtori a navelor militare rusești, care aprovizionau și deserveau trupele de ocupație (articolul 4). În conformitate cu al 7-lea articol secret al tratatului, Rusia și Turcia au convenit să considere Marea Neagră închisă și s-au angajat să contracareze cu toate forţele lor maritime orice încercare de trecere în această mare a unor vase militare străine sau a unor vase ce ar transporta provizii și muniţii militare.   În instrucţiunile sale (din 15 noiembrie 1805, deja după data semnării tratatului) Șeful diplomaţiei rusești Adam Czartoryski (1804 – iunie 1806) renunţase la varianta maximală a articolului 3 secret, ce prevedea introducerea trupelor ţariste în Principatele Române, dar ceruse realizarea variantei de compromis – formarea unor trupe locale de către C. Ypsilanti, pe care tot Rusia urma să le controleze de fapt8. Valabilitatea tratatului a fost stabilită pentru un termen de nouă ani. Selim III a ratificat tratatul la 30 septembrie (11 octombrie) 1805, iar Alexandru I doar la 19 (31) octombrie. Schimbul actelor de ratificare s-a produs la Constantinopol, cu întârziere – pe data de 18 (30) decembrie 1805, cu doar câteva ore înaintea sosirii curierului francez de la Viena, care aducea vestea victoriei lui Napoleon la Austerlitz...9.   Astfel, această alianţă ruso-turcă s-a dovedit a fi una de scurtă durată. După victoria lui Napoleon la Austerlitz (2.12.1805) Turcia își reconsideră politica sa externă, preferând o apropiere de Franţa învingătoare. În 1806 la Constantinopol a sosit ambasadorul francez generalul Sebastiani, care a reușit să convingă Poarta în omnipotenţa lui Napoleon și s-o încline să adere de partea Franței, ceea ce a provocat un acut conflict ruso-turc, ce a escaladat într-un nou război ruso-turc.   Lovitura decisivă asupra poziţiilor Rusiei și, în special, privitor la soarta politică a lui Alexandru Moruzzi (care nu și-a mai putut redobândi efectiv domnia în Moldova) a fost dată de către Poarta Otomană (la îndemnul Franţei) în luna august 1806, când au fost schimbaţi ambii domni ai Principatelor Române10.   Ambasadorul rus, îndeplinind instrucţiunile primite de la St. Petersburg de a nu mai tărăgăna satisfacerea cerinţelor Rusiei, a remis Porţii Otomane un ultimatum, avertizând că, dacă, în termen de trei zile, sultanul nu-i va readuce în domnie pe foștii voievozi, el va părăsi capitala Imperiului Otoman11. Sublima Poartă a fost nevoită să cedeze și la 3 (15) octombrie 1806 a adus oficial la cunoștinţa lui A. Italinski restablirea lui C. Ypsilanti și Al. Moruzi în domnia Principatelor. Ceremonia oficială a avut loc la Constantinopol (Istanbul), la 4 (16) octombrie și 5 (17) octombrie, în prezenţa lui Alexandru Moruzi, dar în lipsa lui Constantin Ypsilanti, care se afla, la acea dată, departe de epicentrul acestui eveniment – în Rusia12. Această măsură, în urma presiunilor diplomatice și sub ameninţarea militară anglo-rusă, a fost motivată și adusă la cunoștinţa „marelui prieten, Napoleon” personal de către sultanul Selim III. În scrisoarea sa de la 6 (18) octombrie 1806 se menţionează că „s-a găsit de cuviinţă ca să se menajeze această afacere”, în așa mod încât să se evite „un război prematur și, totodată, contrar legilor religiei” musulmane.13   Opinia optimistă a lui Italinski, care-și credea îndeplinită cu succes misiunea readucerii fanarioţilor filoruși în tronurile Principatelor, considerând că a repurtat un important succes diplomatic (după cum și relata la 6 (18).10.1806)14, deoarece „Poarta s-a înclinat în faţa voinţei Majestăţii sale Imperiale” n-a fost însă împărtășită la Petersburg.   Din cele expuse, reiese clar că, la începutul secolului al XIX-lea ambele imperii – cel Ţarist și Otoman – aveau semnate un șir de tratate internaţionale, precum și acorduri sau convenţii interguvernamentale, pe care le-a încălcat, întrerupt unilateral Rusia. În mod flagrant a fost încălcat articolul 13 al Tratatului de alianţă defensivă ruso-turc din 1805, în care se stipula expres: „...părţile contractante își garantează reciproc integritatea posesiunilor în starea în care acestea se află în prezent”15.   În manualele contemporane din Federaţia Rusă se consideră că: „Războiul ruso-turc din 1806-1812 a fost cauzat de dorinţa Rusiei de a-și consolida pozițiile în Orientul Mijlociu, de a contracara planurile revanșarde ale Turciei, care nutrea speranța de a-și reîntoarce o parte a coastei Mării Negre (în special Crimeea), precum și pentru a sprijini răscoala sârbilor împotriva sultanului”16.   Însă declanșarea războiului ruso-turc din 1806-1812 n-a fost iniţiată de Poarta Otomană, chiar dacă și istoriografia sovietică și cea rusă au susţinut că anume mazilirea domnilor Ţării Românești (C. Ypsilanti) și Moldovei (Al. Moruzi) în luna august 1806, la insistenţa Franţei și fără asentimentul Rusiei, a fost motivul principal al diferendului. Acesta a fost însă doar un pretext pentru expansiunea ţaristă, deoarece la 3(15) octombrie 1806 Poarta, la insistenţa diplomaţiei ruse, i-a restabilit în domnie pe principii anterior destituiţi. Astfel, provocarea ostilităţilor ruso-otomane în toamna anului 1806 a fost determinată nu atât de divergenţele de neînlăturat, la acel moment, dintre Rusia și Imperiul Otoman, cât de derularea nefavorabilă pentru ţarism a confruntării intereselor Rusiei și Franţei în sud-estul Europei, condiţionată, la rândul său, de expansionismul ţarismului rus și de modificarea raportului de forţe a marilor puteri pe întreg continentul european.   Încă la sfârșitul anului 1805, în perioada retragerii trupelor ruse de la Austerlitz în Rusia, Alexandru I i-a prescris generalului guvernator al Kievului Al. P. Tormasov să formeze, în guberniile de sud ale Imperiului Rus, în aproprierea Nistrului, o puternică grupare a armatei ruse, care să fie capabilă în orice moment să treacă acest râu și să invadeze Moldova și Valahia, precum și să se informeze privind starea cetăţilor de pe Nistru, având grijă să nu ofere turcilor, prin acţiunile sale, nici un pretext pentru distrugerea păcii17. Petersburgul a încercat să prezinte formarea unei armate de „observaţie” la frontiera cu Imperiul Otoman doar ca „o măsură de prudenţă generală, care nu are nimic îndreptat împotriva Porţii”18. Trupele armatei ruse concentrate la Nistru erau menite, după cum afirma Cabinetul de la Petersburg, „în corespundere cu tratatul ruso-turc de alianţă de la 11 (23) septembrie 1805 să acorde asistenţă efectivă în caz de invazie a armatei franceze în hotarele Imperiului turcesc”19. Această grupare armată, intitulată ulterior „Armată nistreană” (în unele surse mai este numită „Armată nipreană”), „Armată moldovenească”, iar mai târziu – „Armată dunăreană”, în fruntea căreia a fost numit generalul de cavalerie Ivan Michelson (1740-1807), întrunea, la 13 februarie 1806, 5 divizii cu un efectiv de cca 60 mii de ostași20.   La 16 (28) octombrie 1806, Alexandru I i-a ordonat generalului Ivan Michelson să trimită trupele ruse peste Nistru și să ocupe Moldova, iar la 23 octombrie (4 noiembrie), în pofida depeșei primite de la A. Italinski (în care se anunţa despre restabilirea domnilor substituiţi)21, ţarul confirmă ordinul precedent și la 10 (22) noiembrie, fără nicio declaraţie de război, trupele ruse au trecut Nistrul și au invadat ţara22. Suntem de părerea că această dată trebuie considerată ca fiind începutul războiului ruso-turc din 1806-181223.   La sfârșitul anului 1806 jumătate din armata lui Michelson se afla deja în Moldova, însă Ministerul de Externe al Rusiei mai nutrea speranţa că aceste operaţiuni militare nu se vor solda cu o ruptură oficială între Poarta Otomană și Cabinetul de la Petersburg24. Pe data de 4 (16) ianuarie 1807, ministrul de externe rus A. Budberg încă nu avea o confirmare oficială despre declararea războiului, deși îl considera ca și inevitabil25.   Alexandru I îi explica mareșalului M.F. Kamenski (comandantul su prem al armatei ruse de 140 000 de oameni, ce acţiona împotriva Franţei pe Vistula), în scrisoarea de la 15 (27) decembrie 1806, că susţinerea logistică a sârbilor răsculaţi era o chestie secundară, deoarece „nu mai puţin important este de a preîntâmpina atacul francezilor la Nistru, care oferă o linie de apărare puţin avantajoasă..., iar retrăgându-mi oștirile din Moldova eu nu m-aș hotărî să le deplasez de la Nistru..., căci ar trebui să apăr hotarele pe o întindere mare de la Kameniţa până la Marea Neagră”26.   De remarcat că, argumentul unui „pericol francez” din partea regiunii Dalmaţiei era denunţat de însuși ambasadorul rus în scrisoarea sa adresată sultanului Selim III (de la 10 (22) septembrie 1806): „...nu există nici un fel de armată considerabilă franceză în Dalmaţia, nici dorinţă și posibilitate din partea lui Bonaparte de a-și realiza ameninţările trimisului său (H. Sebastiani – n.n.)”27. Ba din contra, exista o armată rusească „de 120 mii de oameni (cifră de fapt exagerată cam de vreo două ori. – n.n.) concentrată la Nistru și forţe maritime considerabile ale Angliei în Marea Mediterană”28.   Pentru a convinge Poarta Otomană să revină la „colaborarea” cu Rusia, ţarismul a recurs la un act violent de agresiune – ocuparea militară, în noiembrie-decembrie 1806, a Moldovei și a Ţării Românești, pe care, după declararea oficială a războiului de către Poartă, la 18 (30) decembrie 180629 (conform altor surse: la 24 decembrie / 5 ianuarie 1807 – stil nou), le-a considerat ca teritorii „cucerite prin forţa armei”. Abia la 3 (15) ianuarie 1807 Poarta Otomană a remis o Notă circulară misiunilor diplomatice ale Austriei, Danemarcei, Spaniei, Franţei, Marii Britanii, Olandei și Prusiei în care le anunţa că i-a declarat război Rusiei („În urma invaziei și a violării tratatelor existente...)30.   După cum mazilirea domnitorilor n-a fost unica și principala cauză care a determinat decizia din timp planificată a guvernului ţarist, tot așa și readucerea lor la cârma Principatelor n-a fost, și nici nu putea fi, factorul preponderent care să contribuie la ameliorarea raporturilor ruso-otomane, la rezolvarea tuturor chestiunilor ce ţineau de supremaţia rusă în zona Balcanilor și a strâmtorilor Mării Negre. Astfel, revocarea lor de către Poarta Otomană a servit doar drept motiv formal pentru introducerea armatei ţariste (cu un efectiv de aproximativ 33 mii de oameni)31 în Principate și realizarea scopurilor strategice ale Imperiului Rus.   Guvernul ţarist, rezolvând orice problemă după principiul dreptului celui mai puternic, era atât de sigur în eficacitatea „șocului extraordinar”, încât nici nu considera dislocarea trupelor ruse în Principatele Române ca o acţiune militară îndreptată direct împotriva Porţii Otomane, ci doar „un element necesar în realizarea planului elaborat de a înclina Divanul spre o comportare mai înţeleaptă cu ajutorul măsurilor energice”32. De remarcat că ocuparea militară a Principatelor corespundea recomandărilor lui A. Czartoryski, care au fost expuse de ex-ministrul externelor în Proiectul manifestului împotriva Porţii, alcătuit la 16 (28) august 180633.   În Manifestul lui Alexandru I, din 12 (24) decembrie 1806, adresat locuitorilor Principatelor, se menţionează că „această trimitere a oștirilor noastre nu numai că nu este întovărășită cu nicio necuviinţă de războiu străin, dar încă are temeiu a întâmpina și a apăra interesurile noastre și ale voastre... Ori și cum vor fi întâmplările, noi făgăduim a vă pricinui desfătare în toate privilejiurile înaltei noastre ocrotiri, ...vă veţi arăta vrednici întru toate soartei ce vă găsim”34.   Curând după sosirea lui C. Ypsilanti la București, în toată ţara se citi o Proclamaţie ticluită la Iași, din partea împăratului Alexandru I, către locuitorii Principatelor Române. Prin ea rușii promiteau respectarea autorităţilor Ţării Românești și Moldovei: „Scopul nostru este ca să rămâie în lucrarea funcţiunilor toate autorităţile statornice, presupunând că ele din partea lor vor înlesni mișcarea ostașilor, precum și lucrările la care s-au orânduit și care privesc numai consolidarea ţărilor și deplina dobândire a drepturilor lor”. Totodată, C. Ypsilanti adresează o circulară către ispravnici, vestindu-le că a sosit la București în calitatea de Domn amândurora Ţărilor Moldova și Valahia35. După cum relatase Zilot Românul: „Alexandru-vodă Moruz... vădzând intrarea Rușilor în Moldova cu chip ciudat... ce fusese tras din Moldova și trecuse peste Dunăre, deteră Rușii și domnia Moldovei tot lui Ypsilanti; și domnea Ypsilanti peste amândouă ţările”.   „Jurământul” populaţiei, organizat de Ypsilanti, a provocat nemulţu mirea Cabinetului de la Petersburg. La 1 (13) februarie 1807, ministrul de externe Budberg scria lui Michelson: „...În opinia Majestăţii Sale, această acţiune este cu totul netrebuincioasă, fiindcă principatele le-am ocupat temporar și nu cu intenţia de a le alipi la Rusia și nici cu intenţia de a le răpi de la Poartă...”36.   Cert este faptul, că frazele declarate nu se confirmau prin acţiunile săvârșite, deoarece Poarta Otomană, „trezindu-se” la sfârșitul anului 1806 cu hotarele Principatelor Române – aflate „în oblăduirea” Imperiului Semilunii – violate, cu un șir de cetăţi ocupate (Hotin, Bender ș.a.) și cu armată ţaristă la malurile Dunării, a fost nevoită să declare război Rusiei – decizie confirmată prin manifestul din 24 decembrie 1806 (5 ianuarie 1807)37. Înșiși generalii ruși consemnau că „a intra ca dușman într-o ţară aliată, fără declaraţie și chiar fără pretext de război”, – era ceva ieșit din comun, „un cuvânt nou în ducerea războaielor”, la care „s-a adăugat aceea de a porunci să fie înșelaţi comandanţii cetăţilor turcești, cerându-li-se numai de trecere pentru a merge în Dalmaţia”38.   Guvernul de la St. Petersburg n-a ezitat să intervină prompt (cu intenţii camuflate, dar clare – de ocupaţie, utilizând metode militare și de dezinformare) în toamna anului 1806 contra Imperiului Otoman, care se considera parte atacată pe nedrept de vecinul agresor. „Acest război era cu adevărat popular din partea turcilor, ura faţă de ruși fiind la culme” – relata Sebastiani, în decembrie 180639. Tactica menajării diplomatice a Porţii a cedat locul acţiunilor violente.   Chiar de la început englezii s-au implicat în vederea aplanării diferendului ruso-turc, fapt ce reiese și din scrisoarea lui Charles Arbuthnot, ambasadorul britanic la Constantinopol, marelui dragoman al Porţii Alexandru Hangerli (datată din Pera, 13.12.1806): „...în condițiile, în care suntem acum, eu și domnul Italinski, neștiind ce motive au determinat trupele ruse să intre în posesiunile Turciei, putem doar să regretăm despre aceste cazuri, ce distrug bunele acorduri dintre Poartă și aliații săi. Atitudinea Curţilor noastre vă sunt cunoscute; suntem încrezători că nici Marea Britanie, nici Rusia nu poartă intenţii ostile împotriva Turciei; și de la aceasta ajung la concluzia că înaintarea trupelor ruse nu ar trebui să fie altfel (interpretată) decât ca o urmare a unor intenţii precaute, în dorinţa de a păstra securitatea Porţii. (…) De la o zi la alta trebuie să așteptăm o explicație satisfăcătoare. (…) Recunosc că, dacă lucrurile sunt într-adevăr în starea în care ele sunt prezentate, atunci fără îndoială că Poartă este ofensată pe bună dreptate; însă ea știe corectitudinea împăratului Rus și ea poate fi sigură că Majestatea Sa Imperială nu poate aproba acțiuni ostile luate împotriva Turciei de către conducătorii armatei sale; nu putem crede că perspicacitatea Porţii nu sesizează că, în condițiile actuale, ostilitatea față de Rusia va aduce Imperiul Otoman în faţa unor pericole, care de mult timp i le pregătește cu grijă insidioasa Franţă”40. Asumându-și calitatea de mediator, la 21 decembrie 1806, Arbuthnot se adresează către comandantul șef al trupelor ruse din Principate cu o scrisoare prin care îi comunică despre profunda nedumerire a guvernului otoman privind cauzele ocupaţiei militare a Principatelor în condiţiile în care a fost satisfăcută cerinţa Rusiei – restabilirea domnilor maziliţi și nu au fost oferite alte motive pentru război. Afirmând că Poarta Otomană sincer dorește să evite războiul, ambasadorul englez solicită lui Ivan Michelson să retragă trupele ruse din Principate, urmând în continuare de așteptat finalitatea convorbirilor diplomatice între ambele puteri41.   Rezumând cele expuse cu privire la situaţia Principatelor Române la începutul secolului al XIX-lea – în ajunul războiului ruso-turc din 1806-1812 –, vom menţiona că cele două Principate în timpul războiului au fost permanent factori importanţi ai raporturilor internaţionale, vizând alianţele politice și militare ale Rusiei, Austriei, Franţei și altor state implicate. Războiul, declanșat în toamna anului 1806, fiind dezastruos pentru Principate, poate fi împărţit în patru perioade42. În acești șase ani de război au avut loc numeroase negocieri de pace, fiind încheiate armistiţii temporare, iar în armata ţaristă s-au succedat șapte comandanţi-șefi ai Armatei Dunărene („Moldavskaia armiia”), dintre care doi au fost comandanţi interimari (iar cel de-al optulea – amiralul P. V. Ciceagov – a preluat postul de comandant-șef de la generalul M. I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace).   Acest război a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, purtat pe două teatre de operaţiuni militare – la Dunăre și în Caucaz (secundar), însă trăsătura lui principală a constituit-o nu atât confruntările militare, cât, în mod deosebit, disputele diplomatice, in clusiv diplomaţia secretă. A fost un război al celor trei sultani otomani (Selim III, 1789-1807; Mustafa IV, 1807-1808; Mahmud II, 18081839) și al ambiţiosului Alexandru I (1801-1825), în spatele cărora a stat omniprezentul Napoleon I Bonaparte.   În concluzie, constatăm că războiul ruso-turc din 1806-1812, declanșat în cadrul răbufnirii Problemei Orientale, are următoarele caracteristici: Iniţiat – de Rusia (Alexandru I), care s-a manifestat drept agresor; Instigat – de Franţa (Napoleon I Bonaparte); S-a apărat – Imperiul Otoman (s-au perindat trei sultani); S-au implicat – Marile Puteri (Franţa, Marea Britanie, Austria ș.a.); Au intermediat – Marea Britanie (1806), Franţa (1807, 1808); I-au suportat consecinţele – Principatele Române (1806-1812); Teatrul de război – de la Nistru până la Dunăre, Caucazul de Nord, Marea Neagră, Marea Mediterană, însă luptele hotărâtoare au fost date pe linia Dunării; Victimă nemijlocită a războiului – Ţara Moldovei (scindată în jumătate, pe talvegul Prutului, la 1812); Au încercat să profite (din culise) – fanarioţii din familiile Ypsilanti (la începutul războiului) și Moruzi (la sfârșitul războiului); L-au încheiat – Poarta Otomană și Imperiul Rus (Pacea semnată la București, 16(28).05.1812; ratificată la Istanbul și Vilnius 11(23).06.1812; schimbul actelor de ratificare s-a produs la București, 2(14).07.1812); impact cu durată definită – a fost anexată Moldova dintre Prut, Dunăre și Nistru: s-a creat regiunea-gubernia rusă Basarabia (1812-1917); Impact de lungă durată – românii moldoveni de la Est de Prut au fost ocupaţi și rupţi de la Ţara lor; are loc geneza Problemei basarabene (perpetuată în anii1812-1918, 1940-1941, 1944-?).   Vlad MISCHEVCA Note Mihai Eminescu, Între Scylla și Charybda, Opera politică, ed. a 2-a, Editura Litera Internaţional, Chișinău, 2008, p. 243. D’Hauterive, Memoriu asupra vechei și actualei stări a Moldovei, București, 1902, p. 223. Н.А.Tроицкий, 1812. Великий год России, M., 1988, c. 20. Recueil d’actes internationaux de l’Empire Ottoman, / Publ. par G. Noradounghian, vol. II (1789-1856), Paris, 1900, p. 24-27. Ibidem, p. 28-31. Ibidem, , p. 70-74. Vezi: Внешняя политика России XIX и начала XX века [ВПР]. Документы Российского министерства иностранных дел. Серия первая. 1801-1815 гг. Т. II. М., 1961, c. 589-594. A. Goșu, Între Napoleon și Alexandru I. Principatele Dunărene la începutul secolului al XIX-lea, Editura Academiei Române, 2008, București, p. 35. Ibidem, p. 35-37; ВПР. Т. III, M., 1963, c. 695 (nota nr. 305). ВПР. Т. III, c. 267, 269; Hurmuzaki, serie nouă, vol. IV, p. 636. ВПР. Т. III, c. 718 (nota nr. 267). Ibidem, p. 713 (nota nr. 247); vezi: I. Jarcuţchi, V. Mischevca, Pacea de la București (din istoria diplomatică a încheierii tratatului de pace ruso-turc de la 16 (28) mai 1812), ediţia a II-a, revăzută și adăugită, Chișinău, 2015, p. 153-154. Hurmuzaki. supl. 1/2, p. 354-355; cf.: Hurmuzaki, XVI (1603-1824), București, 1912, p. 763-783. ВПР. Т. III, c. 348. Ibidem, p. 586, 591. История России: учебник, 2-е изд., перераб. и доп. / А. С. Орлов, В. А. Георгиев, Н. Г. Георгиева, Т. А. Сивохина М.: ТК Велби, Изд-во Проспект, 2004, c. 149. А. И. Михайловский-Данилевский, Описание турецкой войны в царствование императора Александра I с 1806 по 1812 г. Ч. 1 – СПб., 1843, c. 10-11. A. Goșu, ap. cit., p. 32. ВПР, Серия I, (1801-1815), T. III, p. 669 (nota 77). A. Петров, Война России с Турцией (1806-1812 гг.). Т. I, СПб., 1885, c. 53-54. Din punct de vedere geografic diviziile erau cantonate în guberniile ucrainene de la hotar: Podolia, Volâni, Kiev, Poltava, Cernigov și Herson. Hurmuzaki, supl. 1/2, p. 363. Sultanul prin decretul său din 21 noiembrie (2.11.1806) i-a restabilit pe Moruzi și Ypsilanti (А.Н. Петров, Война России с Турцией (1806-1812). Т. 1. CПб.,1885, c. 68). Trimisul de încredere al lui Al. Moruzi – Ion Ghica (grec albanez) – i-a comunicat lui Andreossy un șir de informaţi în legătură cu acţiunile rușilor, printre altele menționând că „la 10 (22) noiembrie 1806, rușii au trecut Nistrul la Movilău”. (Hurmuzaki. Supl. 1/2, p. 371; Cf.: Ibidem, p. 385); Detalii despre acest război vezi în cea mai avizată lucrare: А. Н. Петров, Война России с Турцией (1806-1812). Т. 1. CПб., 1885. Vezi: V. Mischevca 1812: Geneza Problemei Basarabene, în „Cugetul”, 1994, nr. 2-3, p. 26-32.   ВПР, Серия I, (1801-1815), T. III, p. 432. Ibidem, 469. Ibidem, p. 441. Ibidem, p. 324. Ibidem. А. Петров, Война России с Турцией (1806-1812 гг.). Т. I, СПб., 1885, c. 124. Recueil d’actes internationaux de l’Empire Ottoman, / Publ. par G. Noradounghian, vol. II (1789-1856), Paris, 1900, p. 79-80. Балканские исследования. Вып. 18. Александр I, Наполеон и Балканы. М., 1997, с. 174. ВПР. Т. III, c. 418. Ibidem, p. 717 (nota nr. 264; vezi nota nr. 144). Manifestul împăratului Alexandru I... de la 12/24 decembrie 1806. În: Россия и освободительная борьба Молдавского народа против османского ига. 1769-1812. Сб. документов, Кишинев, 1984, с. 198. V. A. Urechia, Istoria românilor, T. IX, București, 1896, p, 100-101. ВПР. Т. III, c. 497. Sebastiani raporta la 24.12.1806 la Paris: La guerre a été déclarée a la Russie avec solennité. (Hurmuzaki, vol. II. Supliment 1: 1781-1814, p. 370); Vezi extrasul din Manifestul Porţii dat cu ocazia declarării războiului contra Rusiei (Hurmuzaki, vol. II. Supliment 1: 1781-1814, p. 375-376); Ch. M. Talleyrand consemna: le 30 (decembrie 1806), la declaration de guerre de la Porte a eté proclamée a Constantinople... le cri de guerre a retenti dans toutes les mosquees (Hurmuzaki, vol. II. Supliment 1: 1781-1814, p. 387). Hurmuzaki, vol. III. Supliment 1: 1709-1812 / culese de A.I. Odobescu, București, 1889, p. 111. Hurmuzaki, vol. II. Supliment 1: 1781-1814 / culese de A.I. Odobescu, București, 1885, p. 369. Вестник Европы, часть 33, № 9, 1807, с. 64-67. [http://www.vostlit.info/Texts/ Dokumenty/Turk/XIX/1800-1820/Arbutnot/brief_godzeri_13_12_1806.htm ] A. Petrov, op. cit., T. I, p. 123-124. Vezi periodizarea acestui război: Vl. Mischevca, Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei, Editura Elan Poligraf, Chișinău, 2012, 2015, p. 40-42.

      Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain rezumat                                                                                                                       Autorul Mark Twain ne povesteşte despre aventurile unui băiat năzdravan numit Tom Sawyer. Avea un frate pe nume Sid care era un băiat tare liniştit.   El mai tot timpul lua din gemul mătuşii Polly şi se ducea împreună cu prietenii la gârlă să se scalde, lucruri care îi plăceau cel mai mult.    Într-o zi mătuşa Polly îl puse pe Tom să văruiască gardul de la stradă , ceea ce n-ul încântă, lui stândui gândul numai la gârlă şi la joacă. Neavând de ales el a început să văruiască gardul, rugându-l pe fratele său Sid, să-l ajute, dar el refuză. Fiind un băiat deştept nu prea îi plăcea şcoala, singurul lucru cel atrăgea era prietena lui Becky la care ţinea foarte mult.    Prietenul lui Tom pe nume Huckleberry Finn era un băiat ,,al străzii’’ fără părinţi cu care îşi petrecea mai tot timpul. Prima năzdrăvănie pe care au facut-o împreună a fost vizita cimitirului pe timp de noapte alaturi de o pisică neagră şi moartă adusă de Huckleberry. Cu această pisică ei sperau să scape de negi prin anumite descântece. Ajungând în cimitir , au avut o surpriză  neaşteptată. Trei indivizi pe nume Injun Joe, Dr. Robinson şi Muff Poter care căutau un mormânt pe care să-l dezgroape. În tot acest timp Tom împreuna cu Huckleberry stăteau ascunşi pentru a nu fi văzuţi , când deodată între acei indivizi s-a iscat o ceartă urmată de asasinarea doctorului Robinson.Fiind îngroziţi de ceea ce au văzut, cei doi băieţi au fugit spre casă.A doua zi dimineaţa oamenii au găsit oribila crimă. Toţi din oraş îl învinuiau pe Muff Poter, iar el fiind arestat.    Tom împreună cu Huck au jurat că nu vor spune nimănui ceea ce au văzut.Tom şi Huck erau foarte îngroziţi . Zilele au trecut iar lui Tom îi ardea de noi aventuri, aşa că într-o zi întâlninduse cu Joe Harper şi cu Huckleberry Finn, le-a propus să se facă piraţi.Într-o noapte fiecare a adus de mâncare şi au plecat împreună pe o insulă din apropierea orăşelului. Cât timp ei au stat pe insulă oamenii din orăşel îi căutau neîncetat. Dar această căutare a fost în zadar deoarece nu i-au găsit. Toţi au crezut că băieţi au murit aşa că matuşa Polly împreună cu doamna Harper s-au hotărât să le facă prohodul duminica. În timp ce se oficia slujba cei trei copii au intrat pe uşa bisericii. Toată lumea s-a bucurat,  mai ales mătuşa Polly şi doamna Harper,care şi-au îmbrăţişat copiii chiar şi pe Huckelberry.    După câteva zile a fost judecata lui Muff Poter. La judecată au venit  Injun Joe  şi Tom. Tom a fost chemat să de-a declaraţie.El se uită la Injun Joe şi a început să-i fie frică, dar în final a spus tot ce a văzut, iar între timp Injun Joe a dispărut. De atunci Tom nu mai dormea liniştit noaptea de frica lui Injun Joe.    A trecut ceva timp de când a fost judecata lui Muff Poter, iar Tom împreună cu Huck au început să caute comori. Tom era sigur căci comorile se găsesc unde sunt copaci scorburoşi sau în casele cu stafii.Au căutat în locurile cu copaci scorburoşi dar nu au găsit, iar în final ei au hotărât să caute într-o casă cu stafii.Când au început să caute după comoară la o casă cu stafii, ei au auzit zgomote aşa că s-au ascuns în podul casei. Cei care au produs zgomotul au fost Injun Joe împreună cu un priten de-al său.Ei au venit în acea casă pentru a ascunde o comoară.Au văzut uneltele lăsate de Tom şi Huck şi s-au gandit să îngroape comoara în altă parte. Becky fata de care îi plăcea lui Tom, a organizat o mică excursie. Când au mers in excursie ei au vizitat o peşteră care era precum un labirint. Tom şi Becky s-au pierdut iar ei au stat în peşteră timp de două,trei zile.Cu toţii îi căutau pe Becky şi pe Tom.  Cât timp copiii au stat în peşteră Tom la văzut pe Injun Joe.Oamenii nu i-au găsit dar Tom a găsit ieşirea din peşteră. Ieşirea găsită de Tom era prin apropierea fluviului Mississipi. Cu toţii s-au bucurat foarte mult de apariţia copiilor.Tatăl lui Becky pentru a fi sigur că nimeni nu va mai intra în peşteră s-a hotărât să o închidă.   Când Tom a auzit că peştera a fost închisă le-a spus tuturor că acolo se află Injun Joe. Aproape toţi oameni au pornit spre peşteră în căutarea lui, dar când peştera a fost deschisă lau găsit pe Joe mort la intrarea în peşteră. Tom şi Huck s-au dus în peşteră după comoara ascunsă de Injun Joe.    Aşa ei au devenit cei mai bogaţi din orăşel dupa ce au găsit comoara şi apreciaţi de totă lumea.