Carti scriitori romani

Rolls Royce de Chiril Tricolici I.   Era o invazie lichidă, din nori de potop, prăbuşiţi parcă definitiv deasupra oraşului. Bahnhofstrasse, eleganta stradă a Gării, cu magazine scumpe şi restaurante care scot vara pe trotuar măsuţe cochete sub umbi’ele multicolore, părea strivită de ploaie, de cenuşiul opac, un cenuşiu apăsător, aproape dureros, ce mistuise totul în jur. Din când în când, rafale de vânt măturau strada, trimiţând trombe de apă în peretele de cristal din spatele căruia priveam şuvoiul nesfârşit de maşini şi, nu ştiu de ce, mă încerca sentimentul că apa mi se scurge pe faţă, spălând fardul pleoapelor. Stupidă senzaţie. Stupidă şi totuşi ea mă încerca mereu şi mereu, cu toate că eram perfect conştientă că nici măcar un glonte n-ar fi putut să străbată platoşa de sticlă. Demenţial sfârşit de octombrie! Sau poate eram eu obosită? E adevărat, repetaserăm întreaga dimineaţă pentru concertul cu Arthur Rubinstein… Doamne, repetiţia asta fusese ca o adiere de vânt faţă de cei doi ani infernali din America: Beethoven, Sibeiius, Saint-Saens, Brahms şi din nou Beethoven, Poemul de Chausson, Introducere şi Ronclo capriccioso de Saint-Saens, WieniawsM… trei zile la rând, trei zile la rând de recitaluri şi concerte în săli cu patru sau cinci mii de locuri, o zi pauză, în care zburam de la un capăt la altul al continentului, şi iarăşi două concerte şi trei recitaluri într-o singură săptămână. Aici nu mă mai culcam cu ticuri nervoase amintind mişcările degetelor pe gâtul viorii, nu mă mai sculam dimineaţa, după o noapto sau mai multe în care şi în somn îmi răsunau în cap, până la obsesie, motive din Concertul de Brahms sau din Sonata a IV-a din Ysaye… Cât de calmă, cât de tandră, cât de generoasă este această Elveţie! Timpul nu-mi mai era măsurat cu minutul sau chiar cu secunda, * aveam ore întregi când eram numai a mea, nu mă mai strivea suprapunerea aceea umană, rece ca. Şi rafturile ei de beton, în care niciunul nu vrea să ştie de altul şi altul să ştie de el… Da, totul era la trecut, ceea ce rămăsese… Poate rămăsese acea oboseală… Ieşeam de la repetiţii ca şi când aş fi ieşit dintr-un tunel nesfârşit, iar afară, în loc de o lumină binefăcătoare şi blindă, m-ar fi aşteptat o zi fără culoare, opacă şi apăsătoare, o zi hâdă şi î‘ea ca şi cea de acum.   La un moment dat, am avut impresia că Mercedes-ul alb care încetinise, ca pentru a căuta un loc de parcare, era al lui Albert, însă maşina s-a depărtat de parcă stăpânul ei s-ar fi răzgândit să mai oprească aici. Am cerut o cafea şi, aprinzând o ţigară, am continuat să privesc curgerea maşinilor, petrecând cu privirea câte un Mercedes alb. Să nu fi înţeles Albert că a fost vorba de Bristol Cafe?

Cronica de familie de Petre Dumitriu Vol. 1     CUPRINS:   Partea I-a:   Davida. 5   Partea a II-a.   Copilării. 117   Partea a III-a:   Poziţia astrelor la 19 iulie. 145   Partea a I V-a:   Viaţa lui Bonifaciu Cozianu.; 205   Partea a V-a:   O călătorie de plăcere.335   Partea a VI-a.   Bijuterii de faniliie. 393     PARTEA întâia.   Davida.   I.   În hârtii de vânzare şi cumpărare de moşii din vremea principelui Constantin Brâncoveanu se iveşte întâia oară neamul unor Cozieni, numiri aşa nu după Cozia de sub munte, unde e mănăstirea de pe malul Oltului, ci după o Cozie din ţinutul dealurilor dintre Bucureşti şi Târgwişte. Cozia era moşia lor atunci; în hrisoave e vorba de o jupâniţă Davida, de un Mihail, de un Grecea Cozianul şi apoi de alţii, urmaşi ai lor, care au stăpânit Cozia, adăugându-i moşia Gârla, moşia Slobozia Veche, moşia Dârdori şi altele; nepoţii şi strănepoţii acestora au cumpărat pământuri în câmpie, la Tătaru şi alte sate pe care le-au umplut cu ţărani bulgari. Asta s-a petrecut mai târziu, oând pe poruncile domnilor Mavrocordati şi Calimah, după formula Io… Voevod, Bojiiu milostei gospodar zemli Vlahiskoe, şi sfârşitul toliko pisai Gospod, „atâta a scris stăpânul”, se lipea pecetia Gospod, cu corbul heraldic, şi dedesubt iscăleau înşirat' *°f' marii dregători. Printre numele lor zgâriafe cu litere colţuroase, se scriu în multe documente Şerban Cozianu serdar, Alexandru Cozianu logofăt, Lascarache Cozianu iarăşi logofăt; încă de tineri copiii lor erau mumbaşiri domneşti; unul s-a călugărit şi a fost episcopul Neofit al Râmnicului-Noul-Severân; fetele Cozienilor au fost măritate după nepoţii lui vodă, după feciorii lui Villarâ, după fraţii mai mici din neamul Pârşcovenilor şi al Văcăreştilor, iar pe vremea principelui Şuţu, Cozienii erau veri de-al doilea şi de-al treilea cu Grădiştenii, Grecenii şi Floreştii.   La 1848, paharnicul Manolache Cozianu a fugit la Braşov din faţa revoluţiei, împreună cu fiul cel mai mare, Alexandru, noră-sa, Sofia, şi cu copiii lor, care erau mici de tot; apoi s-a întors şi-a văzut mai de* parte de avere, dar cu frica de revoluţie şi de împăr^ ţire a moşiilor intrată în oase. Manolache Cozianu a murit lăsând o faimă de nemaipomenită zgârcenie, dar şi cinci mii de pogoane la Cozia, trei mii la Gârla, opt mii la Dârdori şi aşa mai departe, încât pe la; 1850, fiu-său Alexandru a dărâmat casele din uliţa, Culmea Veche, a tăiat castanii bătrâni din curte şij a zidit o casă potrivită cu marea lui avere, bine cunoscută de importatorii de grâne englezi cu agenţii' în porturile dunărene.   Casa aceasta, care există şi azi, era în fundul unei, curţi pietruite, cu zăbrele înalte de tuci încoronate cu vârfuri aurite în chip de suliţă. De o parte şi de alta a fiecăreia din cele două porţi cu grilaj de fier forjat erau felinare mari, împodobite cu frunze şi flori, de asemenea de fier. Trăsurile intrau pe o poartă şi ieşeau pe cealaltă; se opreau la peron, la piciorul scării ovale cu multe trepte, care ducea sus, la unicul etaj al clădirii. Înăuntru era o anticameră, iarăşi trepte şi un salon mare cu ferestrele de la podea până la tavan, împărţite în multe ochiuri pătrate şi încoronate cu arcade ă la ţrangaise; într-o latură, două saloane mai mici, o sufragerie şi o bibliotecă în cealaltă, căci Alexandru Cozianu era un om citit, care învăţase la Paris şi supsese din cărţi o trufie la fel de mare ca zgârcenia lui taică-său. Această trufie înşirase pe pereţi portrete apocrife ale serdarilor, logofeţilor şi episcopilor din neamul lui, pictate de Theodor Aman; această trufie înşirase în salon canapele şi fotolii din tapiserie de Aubusson, cu picioarele răsucite, acoperite cu trandafiri şi ghirlande cioplite în lemnul suflat apoi cu aur din ducaţi şi ludovici. Aceeaşi trufie lipise de pereţi scrinuri pântecoase din lemn de trandafir, încrustate cu flori şi figuri din alte esenţe scumpe, atârnase trei policandre uriaşe de cristal în salonul mare şi pusese într-un colţ o harfă şi un pian dreptunghiular ca o ladă pe două picioare în chip de X, un pian de o formă ciudată, care apoi n-a mai fost repetată de fabricantul cu numele gravat sub capac: Gaveau, fournisseur de S. M. l'Empereur 1. Pereţii erau căptuşiţi cu mătase cu flori în salonul cel mare, cu catifele în cele mici, cu cărţi în bibliotecă şi cu stejar în sufragerie, unde mâncarea venea pe tăvi din bucătăria aflată jos, în curte, în casele slugilor, alături de grajduri şi de remiza trăsurilor, clădiri văruite şi cu acoperişuri strâmbe din şindrilă, rămase încă de la casele vechi.

Dedicaţie   Domnilor ciocoi!   Este mult timp de când umblu cu această nuvelă ziua şi noaptea, întocmai ca Diogen, căutând o clasă de oameni ca să le-o dedic. Am voit să fac această onoare boierilor; dar, după o gândire serioasă, miam schimbat hotărârea, căci, deşi într-această clasă s-au strecurat mulţi venetici corupţi şi, cu toate lovirile şi tentaţiunile străinilor la care servă de ţintă de un secol şi jumătate, tot se găsesc printre dânşii bărbaţi cu simţăminte nobile şi cu inimă de adevăraţi români, care au făcut, fac şi sunt convins că vor face mult bine patriei lor.   De la boieri am alergat la neguţători. Am revizuit toate stabilimentele de comerciu, de la magaziile cele mari şi luxoase până la magherniţele cele umilite ale precupeţilor. Am văzut zarafi fără capital, fanfaroni şi maloneşti, care sărăcesc lumea prin dobânzile lor cele nemăsurate; lipscani şi bogasieri care îşi împodobesc magazinele cu marfă putredă şi cu oglinzi mincinoase şi, dându-şi ton de mari capitalişti, ruinează societatea prin falimente frauduloase, ce se efectuesc foarte lesne în ţara noastră; băcani care vând rapiţă în loc de untdelemn, orez îndoit cu pietricele ca să tragă mai greu la cântar şi cafea amestecată cu orz şi fasole. Am văzut cârciumari amestecând vinul cu apă şi vânzând cu ocale cu două funduri, măcelari şi precupeţi vânzând cu cântare strâmbe şi m-am mâhnit, căci răul este foarte mare, dar n-am găsit în aceşti amăgitori decât nişte hoţi sau ciocoiaşi ordinari, ieşiţi din şcoala voastră fără diplomă de specialitate!… Am alergat prin sate şi cătune, am vorbit cu ţărani bătrâni şi tineri; ce e drept, sunt plini şi ei, sărmanii, de mârşăvii până între urechi, dar n-am găsit nici între dânşii pe oamenii ce căutam. Am intrat în locaşul lui Dumnezeu, am observat cu conştiinţă clerul înalt şi pe cel proletar. Dar vai! ce dezamăgire!… Acolo unde credeam că voi găsi toiagul şi traista, sacrul simbol al umilinţei şi pietăţii creştine, am găsit ignoranţa întronată, invidia, mândria, lăcomia şi alte păcate morale, pe care ne oprim a le descrie, căci legea de presă, fără îndoială, ne- ar condamna la zece ani de ocnă.   Obosit de atâtea cercetări zadarnice, hotărâsem să-mi ard manuscriptul; dar tocmai când mă pregăteam să dau flăcărilor rodul ostenelilor mele de şase luni, m-am gândit şi la voi, preaiubiţii mei ciocoi ai condeiului, de toate clasele şi partidele, şi am zis ca strămoşul nostru Pilat: „Ecce homo‖ sau „Iată oamenii mei‖!   Vouă, dar, străluciţi luceferi ai viciilor, care aţi mâncat starea stăpânilor voştri şi v-aţi ridicat pe ruinele acelora ce nu v-au lăsat să muriţi în mizerie; vouă, care sunteţi putrejunea şi mucegaiul ce sapă din temelii şi răstoarnă împărăţiile şi domniile; vouă, care aţi furat cu zvanţul din funcţiunile cele mici şi cu miile de galbeni din cele mari, iar acum, când v-aţi cumpărat moşii şi palate, stropiţi cu noroi pe făcătorii voştri de bine; vouă şi numai vouă dedic această slabă şi neînsemnată scriere. Citiţi-o cu băgare de seamă, domnii mei, şi oricâte hoţii îmi vor fi scăpat din vedere, însemnaţi-le pe un catastif şi mi le trimiteţi ca să le adaug la a doua ediţiune.       Prolog     Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voieşte a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniţilor, meniţi din concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preţ!…   Platon a zis, cu două mii de ani înainte de a lua noi pana în mână ca să descriem pe ciocoi, că un om, ca să poată deveni cetăţean onest, mai întâi de toate caută să fie născut bine, crescut în frica lui Dumnezeu, şi din copilărie până la maturitate să trăiască înconjurat de oameni virtuoşi şi drepţi.   Ciocoiul este totdeauna şi în orice ţară un om venal, ipocrit, laş, orgolios, lacom, brutal până la barbarie şi dotat de o ambiţiune nemărginită, care eclată ca o bombă pe dată ce şi-a ajuns ţinta aspiraţiunilor sale.   Pepiniera în care cresc aceşti inamici ai onoarei şi ai tuturor virtuţilor cetăţeneşti este mai totdeauna casa bogatului şi mai cu seamă a bogatului parvenit. Aci vine ciocoiul, umilit, şi cere a servi pe boierul pentru o bucată de pâine, o cameră de dormit şi un veştmânt ca să se apere de asprimea frigului.   În anii dintâi, aceste vulpi cu două picioare, care întrec în ipocrizie şi vicleşug pe cele cu patru picioare din fabulele lui Esop şi La Fontaine, petrec împreună cu servitorii cei îmbătrâniţi în păcate de tot felul, îi studiază cu cea mai mare atenţiune, încât la etate de douăzeci de ani, ei ştiu foarte bine cum se fură cloşca de pe ouă fără să cârâie; cu alte cuvinte, ştiu cât să fure de la aprovizionarea din toate zilele, cât de la aprovizionările cele mari, cât de la arendarea moşiilor şi alte mai multe tranzacţiuni ale casei boiereşti în care se află servind.   Ştim cu toţii că între slugile de la casele bogaţilor, ca în toate meseriile sociale, există o ierarhie oarecare. Ciocoiul, dar, îşi începe uneori cariera de la postul de rândaş, iar alteori de la lacheu ce se pune în coada trăsurii boierului; devine cu încetul sofragiu, apoi vătaf de curte, iar mai pe urmă se face şi el boier; şi cu toate că unii-alţii îi zic în deriziune boier făcut, copiii lui însă devin boieri şi fii de boieri.   În timpul pe când ciocoiul umblă după trăsura boierului, el află toate slăbiciunile stăpânului său şi-i ajută cât poate ca să şi le împlinească în paguba lui şi în folosul său. Se întâmplă, însă, de multe ori ca stăpânul ciocoiului să aibă şi virtuţi, dar aceste lucruri pătrate nu pot să intre în capul şi în inima cea triunghiulară şi îngustă a ciocoiului plecat pe drumul de a deveni om mare cu orice preţ.   Ca sofragiu se obişnuieşte atât de mult cu mâncările delicate, încât nu mai poate să trăiască fără friptură de fazan, brânză de Parma, salam de Verona, icre moi, conserve de Franţa şi vinuri din cele mai celebre dealuri ale Europei. Astfel dar, când ciocoiul ajunge la gradul de vătaf, este corupt moraliceşte şi fiziceşte până la măduva oaselor.   Înălţat la acest din urmă şi mai suprem grad al slugăriei, ciocoiul devine prevăzător ca un prezident de cabinet… din Europa. Ideea ce-l preocupă ziua şi noaptea este de a afla metodul prin care să-şi facă stare. Diferite planuri i se prezintă în imaginaţiune, unul mai întunecos decât cellalt; le studiază pe toate şi, găsindu- le realizabile, le pune în lucrare fără mustrare de conştiinţă.   S-a zis de mai mulţi filozofi şi cărturari că conştiinţa este cel mai aspru jude al criminalului. O fi, nu tăgăduiesc, dar vătaful de curte cunoaşte secretul de a face din acest aspru judecător un consilier întocmai după cum îi trebuieşte lui.   El zice în sine: Tot omul este creat de Dumnezeu cu dreptul de a se hrăni pe pământ; de ce dar unii oameni au mai mult decât le trebuie, când alţii nu au nici chiar mijloacele necesare spre a se susţine? De ce unii sunt puternici şi alţii nebăgaţi în seamă? De ce unii stăpânesc pământuri întinse, iar alţii nu au nici chiar pământul necesar spre a se înmormânta? Aceasta este o stare de lucruri anormală zice înţeleptul vătaf de curte şi cată să o combat din toate puterile, adaugă el.   Astfel dar, omul nostru, mergând din raţionament în raţionament şi din deducţie în deducţie, devine comunist, fără ştirea lui, şi începe a pune în lucrare această doctrină atât de frumoasă şi egalitară în aparenţă, cât este de hidoasă în fond.   Nu trece mult şi ingeniosul vătaf de curte se pune cu ardoare a nivela starea societăţii… Îşi cumpără moşioare, vitişoare şi alte diminutive de acestea care fac viaţa lesne şi plină de plăceri.     După ce a ruinat de ajuns pe nenorocitul boier, care nu l-a lăsat să piară de foame pe drumuri şi după ce şi-a luat rangul de pitar, la care nu este vătaf de curte care să nu aspire, omul nostru caută un pretext şi părăseşte casa stăpânului său tocmai atunci când acesta simte cea mai mare nevoie de dânsul.   Este cunoscut că omul îmbogăţit prin furtişag nu se satură niciodată de avere, oricât de bogat ar deveni, ci, din contra, caută noi mijloace de a-şi mări bogăţiile. Căsătoria, dar, devine pentru dânsul o nouă mină de exploatat. Se propune ca ginere pe la toate fetele bogate; trimite samsari de căsătorie în toată ţara şi nu se însoară decât numai atunci când găseşte o zestre după placul lui, fără să se tulbure cât de puţin dacă femeia cu care-şi leagă soarta este jună, frumoasă şi crescută bine, sau slută şi depravată.   Omul ce se însoară numai pentru ca să-şi mărească starea niciodată nu ia soţie bună. Ciocoiul o ştie şi aceasta, dar îi pasă foarte puţin, căci el nu are altă ţintă decât realizarea planurilor sale celor ambiţioase. N-apucă să treacă luna de miere şi casa ciocoiului devine o cafenea în care se adună toată lepra societăţii. Soţia lui devine o Messalină; copiii se nasc Dumnezeu mai ştie cum, cresc împreună cu slugile şi, tocmai când ajung la gradul cel mai înalt al corupţiunii, îi trimite în Franţa ca să înveţe carte.   Nenorociţii copii, lipsiţi de educaţiunea morală şi neîntăriţi prin virtuţi şi exemple de onoare învăţate din casa părinţilor, cum ajung la porţile Parisului, cad în mâinile femeilor şi junilor celor stricaţi, care îi depravează şi mai rău; iar când se întorc în patrie, în loc să aducă cu dânşii luminile Europei civilizate, nu aduc decât viciul şi depravarea sau, dacă vreunul dintr-înşii reuşeşte a învăţa câte ceva, această cultură intelectuală, nefiind susţinută de o educaţiune morală, produce mai mult rău decât bine nenorocitei ţări ce hrăneşte în sânu-i asemenea vipere.   Ciocoiul sau puiul de ciocoi, ajuns om de stat, se deosebeşte de omul onest prin mai multe fapte, iar mai cu seamă prin purtarea sa. El nu se pronunţă definitiv pentru nici o doctrină politică, nu se face adept credincios al nici unui partid, nu doară că are spiritul drept şi nepărtinitor, ci ca să poată exploata deodată toate doctrinele şi partidele în folosul său.   Amorul de patrie, libertatea, egalitatea şi devotamentul sunt vorbele sacramentale ale ciocoiului, pe care le rosteşte prin adunări publice şi private; dar aceste virtuţi cetăţeneşti, de care face atâta pompă, nu sunt decât treptele scării pe care voieşte a se sui la putere; şi uneori, când ele nu-i servă de ajuns, el aleargă la străini şi primeşte de la dânşii posturi în ţara sa.   Ajuns la gradul de mărire pentru care a comis toate mişeliile, a suferit toate umilinţele şi a declamat, fără de a le simţi, toate virtuţile din lume, ciocoiul îşi ridică masca ipocriziei de la ochi şi se arată lumii în mizerabila şi urâcioasa nuditate a sufletului său celui mic.   Inima lui, asprită de suferinţele, umilirile şi înjosirile prin care a trecut, devine incapabilă de orice simţământ frumos şi uman. Libertatea presei îl supără, căci descoperă inechităţile vieţii sale şi nu-l lasă să despoaie de averi pe stat şi pe particulari; funcţiunile statului le împarte la ciocoi cu cea mai mare prodigalitate şi, ca să se poată folosi mai bine de orânduirile în servicie, îşi recrutează un ciocoi tot de calibrul său şi speculează printr- însul pâinea nenorociţilor funcţionari.   Iată tipul ciocoiului din toate ţările şi mai cu seamă din ţara noastră, unde lumina adevăratei civilizaţiuni n-a risipit încă norii cei groşi ai ignoranţei şi ai depravaţiunii. Iată tipul ce ne propunem a urmări în deosebitele faze prin care el a trecut în secolul nostru, de la ciocoiul cu anteriu şi cu călămări la brâu al timpilor fanariotici, până la ciocoiul cu frac şi cu mănuşi albe din zilele noastre.     Dinu Paturică     Într-o dimineaţă din luna lui octombrie, anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statură, cu faţa oacheşă, ochi negri plini de viclenie, un nas drept şi cu vârful cam ridicat în sus, ce indică ambiţiunea şi mândria grosolană, îmbrăcat cu un anteriu de şamalagea rupt în spate; cu caravani[1] de pânză de casă vopsiţi cafeniu; încins cu o bucată de pânză cu marginile cusute în gherghef; cu picioarele goale băgate în nişte iminei de saftian, care fuseseră odată roşii, dar îşi pierduseră culoarea din cauza vechimii;  Ce naste din pisica teatru radiofonic in 6 parti

ROMANŢA NOULUI-VENIT     Străinule ce baţi la poartă, De unde vii Şi cine eşti?... Străinule de lumea noastră, Răspunde-ne de unde vii, Prin care lumi trăişi coşmarul nepovestitelor poveşti Şi-n care stea găsişi coloarea decoloratei nebunii?...   De unde vin?... De unde pot veni, când ochii-mi, Plini de regrete şi tristeţi, Par două candele aprinse în cripta morţilor poeţi? Priviţi... Sandalele-mi sunt rupte, Iar toga ce mi-o dete-Apollo În noaprea când pornii spre voi Abia-şi mai flutură albastrul de-a lungul umerilor goi.   Sunt gol ― Căci calea-mi fuse lungă Şi-n calea mea-întâlnii pe rând Pe toţi câţi vrură să vă vândă Podoabe noi ce nu se vând, Pe cei ce vrură să vă cânte romanţe noi, Pe cei ce vrură Să vă-ndrumeze spre mai bine ―   Spre-acel frumos întrezărit În armoniile eterne Dintr-un sfârşit Şi-un infinit, Pe cei ce v-au adus lumina, Pe cei ce i-aţi primit cu ură Şi i-aţi gonit cu pietre ― Pietre ce s-or preface-n piedestale În clipa când vă va cuprinde beţia altor ideale!...   De unde vin? Eu vin din lumea creată dincolo de zare ― Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi, Eu vin din lumea-n care Nu-i ceru-albastru, Şi copacii nu-s verzi, aşa cum sunt la voi, Din lumea Nimfelor ce-aşteaptă sosirea Faunilor goi, Din lumea cupelor deşarte şi totuşi pline-n orice clipă, Din lumea ultimului cântec, Purtat pe-a berzelor aripă Din ţărm în ţărm, Din ţară-n ţară, Din om în om, Din gură-n gură, ― Din lumea celor patru vânturi Şi patru puncte cardinale!...   Deschideţi poarta dar, Şi-n cale Ieşiţi-mi toţi cu foi de laur, Iar voi, ce măsuraţi cu versul gândurile ce n-au măsură, Veniţi în jurul meu degrabă, Şi-n cântul lirelor de aur, Porniţi cu mine împreună   Spre lumea-n care nu-s castele cu punţi Şi şanţuri feodale, Nici ruginite porţi de-aramă, la care bat cei noi sosiţi... Veniţi cu toţii cât mai e vreme, Şi mai puteţi cânta ― Veniţi!... Veniţi, să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii Şi-n versuri fantasmagoria şi vraja noilor magii! Iar cânturile voastre ― Cânturi cu care azi cerşiţi o pâine ― Să le-ncunun cu strălucire aureolelor de mâine!... Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Era prin anul una mie şi nouă sute opt ― îmi pare.       LA POARTA CELOR CARE DORM   lui Dimitrie Anghel   Hei, cântăreţ!... Opreşte-ţi truditul pas... Nu ştii Că-aci-i sfârşitul celor ce-au început cei vii?... Şi nu ştii că-n grădina din dosu-acestei porţi Începe, nouă, lumea sfârşită de cei morţi?... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Eşti obosit ― se vede Ce drumuri prăfuite Bătătorişi, sărmane cercetător prin stele De frumuseţi bizare şi armonii smintite? Tu, ce-ţi târăşti scheletul prin faţa porţii mele, Ce nu găsişi în viaţă aşteaptă să-ţi dau eu.   Vezi poarta-aceasta verde? E poarta mea... De vrei Să-nveţi şi tu povestea aleilor de tei Sub care zac tăcute părerile de rău, De vrei să-i ştii pe nume toţi morţii ce-mi hrănesc Cu trupul lor pământul grădinii, Şi de porţi Şi tu ca alţii-n suflet respectul pentru morţi, Opreşte-te la poartă şi bate de trei ori... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Bine-ai venit! Priveşte ce tei bătrâni umbresc Pe cei culcaţi sub stratul de iarbă şi de flori!... Şi ce miros de viaţă!... Şi teii, ce parfum De sânuri decoltate împrăştie pe-alee ― Or, tu cunoşti parfumuri de carne de femeie. Nu? Parc-ai fi în parcul vreunui castel regesc În care se serbează orgiile de seară ― Cei morţi sunt înăuntru, iar vii sunt pe-afară!...   Pe câţi grăbiţi ca tine nu i-a oprit din drum Grădina mea!... Priveşte-i aleile de-aproape ― Nisipu-i praf de aur, şi-n frunzele de tei Verzi stofe de mătase s-ascund ca şi sub pleoape, Nu flori, ci ochi... Priveşte-i... Nu sunt şi ochii Ei?... . . . . . . . . . . . . Şi-acum mai pleci? Răspunde-mi, sărman cercetător De frumuseţi bizare şi armonii smintite ― Tu, ce bătuşi în viaţă la poarta tuturor Şi nu-ntâlnişi în cale decât porţi zăvorâte!...   Iar cântăreţul care plângea, strângând la sân Chitara cu trei strune, răspunde:  ― Nu... Rămân!...     ROMANŢA NOASTRĂ     Sur ton beau tapis de pussière rose, De poussière grise, de poussière blonde, O! route, rois ou pauvres, fous ou fiancès, Cueilleurs de baisers ou cueilleurs de roses, Sur ton beau tapis de poussière blonde, Tout le monde, tout le monde, tout le monde, Ya passé.[1]   KLINGSOR     Pe-acelaşi drum, Mânaţi de-acelaşi îndemn nefast al năzuinţii, De-aceleaşi neînţelese-avânturi spre tot mai sus, Pe-acelaşi drum Pe unde ieri trecură poate, Străbunii noştri Şi părinţii, Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,   Noi ― Cărora ni-i dat să ducem enigma vieţii mai departe Şi doliul vremilor apuse, Şi-al idealurilor scrum ― Pe-acelaşi drum Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte La umbra zidurilor mute Şi-a secularilor castani!   Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri... Şi-n calea noastră întâlni-vom Pe cei bătrâni rămaşi în urmă ― Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi Cum le luăm-nainte. Iar noi Le vom citi-n figură cum suferinţele le curmă În suflet sfintele avânturi Şi-n gură caldele cuvinte...   Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri... Şi-n calarea noastră întâlni-vom ― O!... câte nu poţi să-ntâlneşti Când drumu-i lung Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână Tot mai departe Şi te poartă, Ca pe un orb ţinut de mână, Spre-ntrezărite-Aureole ― Nimicuri scumpe pământeşti!...   Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!... Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.   Dar va veni o zi în care Ne vom opri deodată-n drum, Înspăimântaţi că-n urma noastră Zări-vom pe-alţii cum sosesc, Cum ne ajung, Ne trec-nainte Şi râd că nu-i putem opri...   Da... Va veni şi ziua-n care vom obosi, Şi va veni Un timp în care-al năzuinţii şi-al aiurărilor parfum Ne va părea miros de smirnă, Iar cântul ţiterelor sparte Un Psalm cântat de-un preot gângav La căpătâiul unei moarte Pe care nimeni n-o cunoaşte...   Şi-atunci, privind un urma lor ― Ca cei ce n-au nimic să-şi spună Când nu-şi pot spune tot ce vor ― La umbra zidurilor mute Şi-a secularilor castani, Vom adormi ca şi drumeţii Ce dorm uitaţi de mii de ani!...       SPRE INSULA ENIGMĂ   lui N. M. Condiescu   Un şuierat prelung salută ivirea zorilor... În larg, Un strop de purpură pătează-albastrul violet almării, Pe bric, Lumina roşie se stinge în vârful primului catarg, Şi-n locul ei, pe sfori, se-nalţă pavilioanele... E ziuă!...   Şi mateloţii se deşteaptă pe bord, Şi ancorele grele Apar cu ghearele-ncleştate, Ca nişte fiare-nfometate... Şi bricul alb se mişcă-alene Cu graţia unei sirene Ce se răsfaţă-n plasa de inele Şi de brăţări lichide, Ce dispar Pe poarta larg deschisă lângă far!...   Adio, port... Adio, cuib de veselie trecătoare... Adio, cabareturi... Adio, dansatoare... Adio, ciocnet de pahare... Adio, tot ce-a fost... Adio!...   De-acum, pornim... Pornim din nou... Pornim!... Şi-n urma noastră, marea Îşi împleteşte respirarea Cu al sirenelor ecou ― Eternul nostru semn de întrebare!...Iar mai târziu Sărmanul port Abia-şi mai lămureşte-n zare Conturul alb, Ca şi-un cavou Din care morţii-ncep să-nvie!... Şi bricul nostru-i primul mort Care-a-nviat, Înveşmântat În alb, De sus şi până jos, Ca şi Cristos!... Suntem departe ― Da... departe!... Şi vântul mării ne sărută Pe frunte, Pe obraji, Pe gură... Şi parcă ne cunoaşte, vântul ― Cu nevăzutele lui braţe ne-arată drumul Şi ne-nvaţă Să ne ferim de sfatul zării, Căci zarea-i veşnic prefăcută... Şi-apoi ne lasă când pricepe Că noi i-am tălmăcit cuvântul!...   Plutim spre răsăritul lumii, Plutim spre prima dimineaţă!... Şi bricul alb Sfâşie-n două covorul apelor albastre, Lăsând în urma lui o dâră de spumă creaţă,Ce se-ntinde Ca şi o punte nesfârşită, Pe care sufletele noastre Se vor întoarce-acasă-n ziua Când uraganele ne-or vinde!... Şi-aşa, pluti-vom toată ziua... Şi-aşa, pluti-vom noaptea toată... Şi-aşa, pluti-vom vreme multă ― Căci „prea multă” nu e niciodată, Când ne-ndreptăm spre „Insula enigmă”, În care nu ştim nimeni încă, ce va fi ― Dar ştim cu toţii că-ntr-o bună zi, Noi, cei născuţi din tată-n fiu navigatori, Vom acosta la rândul nostru-nvingători...   Şi-atunci ― Stăpânii Mării Negre noi vom fi!...       ROMANŢA MARILOR DISPĂRUŢI   lui Ştefan Petică şi Iuliu Săvescu   Noi suntem morţi de mult... Voi ne-aţi uitat ― Şi ne-aţi uitat că nu ne mai vedeţi. Dar noi din umbra negrilor pereţi Adeseori ieşim să vă-întâlnim, Şi-n visurile noastre retrăim, Ca şi-n viaţă, Câte-un vers ciudat Din marele Poem, pe care voi Ni l-aţi plătit cu bulgări de noroi”...   Noi suntem morţi... Şi totuşi, când pornim Spre lumea voastră ― lumea celor vii ― În negrul gol al craniilor reci, Noi, Ca şi voi, La fel simţim Vibraţiile-acelor armonii Ce-nsufleţesc tăcutele pustii În care voi ne-aţi îngropat pe veci!   Noi Mulţilor ce nu ne-au înţeles Le vom ierta ― căci suntem morţi acum. Iar celor ce păşesc pe-al nostru drum Le vom fi fraţi!... O! fraţilor, cântaţi ― Căci noi de-aci din groapă v-ascultăm!... Cântaţi frumosul îngropat de-acei Ce n-au putut să-l re’nvieze-n vers, Cutreieraţi întregul Univers, Şi-n cântecele voastre îngropaţi Toţi vechii Zei!   Iar mâine-n zori, de-o fi să ne întâlnim Pe-albastrele cărări, de unde azi Noi vă privim ― O!... Mâine-n zori, de-o fi să ne-ntâlnim, Vă vom primi cu braţele deschise, Şi-obrajii voştri,-adeseori scuipaţi, I-om săruta ― Căci voi ne sunteţi fraţi!...     [1] Pe frumosul tău covor de pulbere trandafirie, De pulbere cenuşie, de pulbere bălaie, O, drum! regi sau sărmani, nebuni sau logodnici, Culegători de săruturi sau culegători de trandafiri, Pe frumosul tău covor de pulbere bălaie, Toată lumea, toată lumea, toată lumea A trecut (fr.).    

A fost odată ca niciodată...           Pe vremea aceea lumea basmelor nu fusese încă anexată la rubrica faptelor diverse. Bunicii şi nepoţii păreau aproape de aceeaşi vârstă. Anii copilăriei sunt însă ca musafirii din mahala. Îi primeai cu acelaşi surâs pe buze, îi cinsteai cu dulceaţă şi cafea şi-i petreci până la uşă cu refrenul obişnuit: "Când mai poftiţi pe la noi?" Abia târziu de tot începi să-ţi dai seama că cei care vin mereu nu mai sunt cei care plecaseră odată.           Pe vremea aceea împăratul era totdeauna foarte bătrân, iar unicul fecior al împăratului, foarte tânăr. Prea marea diferenţă de vârstă dintre tată şi fiu nu da nimănui încă nimic de bănuit. Astăzi, cărturarii chemaţi să stabilească genealogia familiilor imperiale ar găsi-o poate suspectă. Pe vremea aceea, însă, bătrânii se bucurau la fel cu tinerii de toate prerogativele fizice ale vieţii normale, şi împăratul era cu atât mai mare şi mai slăvit cu cât putea să aibă copii la o vârstă când muritorilor de rând nu le mai este îngăduit să aibă decât regrete şi amintiri.           Pe vremea aceea, singurul bulevard al oraşului pornea din piaţa gării, străbătea grădina publică drept în două şi se sfârşea în faţa primăriei. Astăzi, bulevardul a fost prelungit. Capătul lui cel nou a crescut parcă din mijlocul grădinii publice, ca tija unei zambile liliachii dintr-un ghiveci de pământ smălţuit cu verde. Privită pe planul oraşului, din clopotniţa cu ceasornic a bisericii Sfântul Nicolae sau din aeroplan, grădina publică îţi pare azi un om tras în ţeapă, un pui de găină la frigare sau o enormă măslină de Vollo înfiptă într-o scobitoare.           Restul oraşului nu s-a schimbat aproape deloc. Se târăşte ca o viperă de-a lungul Argeşului, şi din an în an se întinde ca să pară mai mare. A rămas însă aceeaşi reptilă fără picioare, cu coada proptită în cimitirul ovreiesc şi cu capul strivit între spital şi puşcărie.           În schimb, vipera s-a civilizat. Străzile au fost pavate cu asfalt şi luminate cu electricitate. Luna plină a fost expulzată din grădina publică tocmai la Trivalea, iar liceenii nu-şi mai dau întâlnire cu modistele şi croitoresele pe maidanele oraşului. Hotelurile au început să închirieze camere cu luna, cu ziua şi chiar cu ora...           Musafirii de pe vremea aceea au dispărut o dată cu anii din calendarele oficiale. Copiii au luat locul părinţilor cu preciziunea orelor de pe cadranul unui cronometru. Avocaţii, doctorii, inginerii, generalii, dascălii şi negustorii oraşului de pe vremea aceea au fost înlocuiţi, ca nişte înalţi dregători ai statului după o schimbare de regim.           Dar victoria vârstei e numai relativă. Tinerii au început să îmbătrânească şi ei, iar bătrânii, după ce au fost binecuvântaţi din pridvorul bisericii Sfântul Ion, au fost trecuţi pentru ultima oară prin dosul Foişorului de foc şi împământeniţi pe dealul Cimitirului Ştefan-vodă...           Din pragul locaşului de veci, oraşul cu locuinţe de închiriat aproape nici nu se zăreşte. Stă pitit ca un laş între dealuri, gata să treacă Argeşul înot, la cel mai mic semnal de alarmă, şi să lase judeţul fără capitală.           Este oraşul în care mi-am petrecut copilăria, în care am iubit pentru prima oară şi în care am rămas corigent la limba română.           Profesorul meu de pe vremea aceea nu-şi luase încă licenţa în litere. Mai târziu a murit ca director de şcoală... comercială.                       *                       Trei colegi de clasă ― Eu, Cotan şi Mihăiţă ― ne jucam de-a "căderea Plevnei".           Eu fac pe regele Carol, Cotan face pe ţarul Rusiei şi Mihăiţă pe Osman-paşa.           Eu sunt aşa cum nu mai vreau să-mi aduc aminte că am fost.           Cotan este scurt, gras şi gălăgios. Parcă ar fi un dop de sticlă de şampanie proptit pe două beţe de chibrituri cu gămăliile negre. Cotan are pantofi de lac. Doar este fecior de bani gata. Tatăl său este avocat, mare proprietar şi şeful unui partid politic din localitate. Cotan este, dar, când băiatul prefectului, când al primarului, când al deputatului, când al senatorului. De când ne-am pomenit pe bancă unul lângă altul, Cotan nu e niciodată pe lista promovaţilor. Toamna însă, "când se numără bobocii", Cotan devine iar colegul meu în clasa următoare, şi aşa mai departe...           Mihăiţă este slab, sfios şi sărac. Mihăiţă este o expresie algebrică ― o câtime necunoscută botezată cu litera "S" la puterea a treia. Cele două cârlige grafice ale triplei sale personalităţi (fizice, sufleteşti şi sociale) răstoarnă totdeauna noţiunea locului în care s-ar găsi la un moment dat în spaţiu. Capătul curbei de bază cată spre infinit, iar cel care s-ar avânta parcă spre cer se încovoaie spre pământ. Mihăiţă este simbolul sacrificiului etern. El face totdeauna pe Osman-paşa. După sfârşitul jocului, iese bătut, schingiuit, scuipat şi huiduit, iar după sfârşitul fiecărui an şcolar, "premiul I cu cunună".           Mihăiţă este băiatul unui cizmar de pe Scoroboaia. Scoroboaia este o mahala a Piteştilor.           Piteştii de pe vremea aceea erau o comună urbană cu 17000 de suflete, trei şcoli primare de băieţi şi două de fete, un liceu, două judecătorii de pace şi un tribunal, un regiment de infanterie, altul de artilerie şi un escadron de călăraşi, poştă şi telegraf, staţie de drum-de-fier, două spiţerii, trei cofetării şi treisprezece simigerii, dintre care una la centru, pe strada Şerban-vodă.                       *                       Plevna a capitulat, şi Osman-paşa a fost făcut prizonier.           Bravele armate româno-ruse scot chiote de bucurie, şi fesul nefericitului generalisim turc este purtat în triumf ca singurul trofeu al strălucitei victorii creştine.           În clipa aceea, deasupra capetelor noastre o fereastră se deschide cu zgomot şi o voce ascuţită de femeie scapă printre geamuri ca un ghiveci de flori ce s-ar fi spart.           ― Ce?... Aţi înnebunit?... Ce înseamnă gălăgia asta, Bucule? Nu ţi-e ruşine?... Tocmai azi v-aţi găsit să faceţi maimuţării, când a murit conu Ştefan?...           Bucul sunt eu. Vocea este a Margaretei. Margareta este croitoreasa noastră "cu ziua", în grija căreia mă dăduse mama, dimineaţa, când plecase la Slatina.           Tac şi casc gura mare, ca şi cum aş fi vrut să prind din vânt ecoul zbieretelor noastre.           Cotan a tăcut şi el. Mihăiţă tăcuse mai demult.           Ţarul Rusiei aruncă spre fereastră o privire de mops cu dinţii de lapte şi mă întreabă cu vocea pe jumătate:           ― Ce tot trăncăneşte aia? Cine spune c-a murit?           ― Tata-mare.           ― Tatăl mă-tii sau al lui tat-tău?           ― Ba al mamei...           Cotan strâmbă din nas şi aruncă cu fesul în capul lui Mihăiţă, care fusese ghemuit pe treptele scării de piatră.           ― Ei, şi?... Trebuie să fi fost bătrân!... Bine că n-a murit tat-tău... Eu simt ochii umezindu-mi-se şi cu vocea înăbuşită îngân ca şi cum n-aş fi vrut să mă aud decât eu singur:           ― Păi tata, Dumnezeu să-l ierte, a murit de mult... Ce?...           Nu ştiai?... Cotan se propteşte ţapăn în faţa mea, cu ochii holbaţi de voluptatea unei superiorităţi neglijate până atunci.           ― Aşa e... că bine zici... Căpitanul e numai bărbatul mă-tii... Nu e tat-tău adevărat.           Şi continuă să mă măsoare cu ochii din creştet până în tălpi, ca şi cum în locul meu s-ar fi substituit altă persoană.           Cei doi cuceritori ai Plevnei nu mai sunt parcă aceiaşi pravoslavnici creştini aliaţi.           Victoria noastră comună trebuie să rămână ispravă numai a unuia dintre noi. Ţarul Rusiei caută prilej de ceartă cu regele Carol.           În anul acela, Cotan era băiatul prefectului. Un prefect este stăpânul unui judeţ întreg. Or, în România de pe vremea aceea, judeţul Argeş ocupa proporţional cam acelaşi spaţiu ca şi fosta Rusie pe suprafaţa globului. Băiatul prefectului de Argeş nu putea fi deci decât ţarul Rusiei.           Al cui băiat era însă micul său aliat?           Curiozitatea lui Cotan explodează ca şi bomba de la Vidin, la picioarele regelui Carol... Mie, însă, muzica asta nu-mi place.           ― Dar tat-tău ce-a fost? Tot căpitan?           ― Nu.           ― Avocat?           ― Nici...           ― Doctor?           ― Îî...           ― Profesor?           Şi Cotan continuă să înşire din ce în ce mai enervat alte patru-cinci profesiuni, fără să nimerească pe cea adevărată.           Cu doi ani în urmă, profesorul de matematici, exasperat că nu pot pricepe o regulă de trei simplă, mă întrebase la fel:           ― Dar ce-a fost tat-tău, mă băiete, de te-a făcut aşa greoi de cap?...           Atunci, e adevărat, am răspuns intimidat, numaidecât:           ― Negustor.           Şi profesorul, după ce a râs cu poftă, mi-a făcut următorul raţionament:           ― Apoi din două una... Sau tu nu eşti feciorul lui tat-tău, fiindcă ăla, dacă era negustor adevărat, trebuie să se fi priceput şi la socoteli; sau dacă eşti feciorul lui şi-i sameni întru toate, săracul tat-tău trebuie să fi dat faliment...           De atunci nu mă mai întrebase nimeni ce a fost tata. Insistenţa diabolică a lui Cotan se transformă într-un ciocănit de ghionoaie, pe care tăcerea mea îl prelungele parcă la infinit.           ― Spune ce-a fost tat-tău... Spune ce-a fost tat-tău... Spune ce-a fost tat-tău că-ţi dau cu pumnu-n fălci...           Speriat, mă trag înapoi, mă împiedic şi cad în braţele lui Mihăiţă, care se apropiase tocmai de noi să facă pace între aliaţii învrăjbiţi.           ― Ce-ai, mă nebunule, cu el? Ce-ţi pasă ţie ce-a fost tat-său? Tat-său a fost mai mare ca tat-tău... A fost ministru, nu prefect.           Cotan se umflă, rumenindu-şi obrajii ca un cozonac în cuptor. Intervenţia lui Mihăiţă l-a exasperat. Dinamica personalităţii lui fizice atinge paroxismul. Dopul plesneşte cu zgomot din gâtlejul sticlei de şampanie şi pumnul lui cade ca un ciocan de cizmărie în capul lui Mihăiţă, care mă ţine în braţe.           O ia apoi la goană spre poartă şi, odată ajuns în stradă, ne apostrofează cu ură şi satisfacţie:           ― O să vă reclam la domnul diriginte că m-aţi înjurat de tată...                       *                       N-am dormit toată noaptea. M-am gîndit la tatăl lui Cotan, care era prefect, apoi la tata, pe care nu-l cunoscusem, dar care ştiam bine că nu fusese ministru şi, în fine, la tata-mare, pe care n-aveam să-l mai văd niciodată.           Aceeaşi noapte învăluia şi Piteştii, şi Slatina. Aceeaşi noapte pusese stăpânire şi pe nepot, şi pe bunic. Pentru mine, însă, era prima noapte când nu puteam închide ochi; pentru el, prima noapte pe care o dormea sub cele şapte palme de pământ, unde şapte ani de-a rândul n-avea să-l mai supere nimeni.           Pe tata nu-l supărasem niciodată, fiindcă nu-l văzusem decât în portretul cel mare din salon. Pe tata-mare, însă, îl vedeam parcă şi atunci, cu ochii încremeniţi de groază şi cu braţele ridicate spre crengile nucului din vie, în care mă urcasem fără să mă mai pot coborî.           Primul meu "turn de fildeş" avea peste o sută de ani!...           Trunchiul lui era aşa de gros, că trei oameni abia l-ar fi putut îmbrăţişa, frunzele lui foşneau ca nişte salbe de icosari la gâtul fetelor prinse în horă, iar seara, când soarele se cobora peste Grădişte în Olt, pământul de la rădăcina lui avea parcă reflexe de aur.           În via noastră de la Slatina mai erau şi alţi nuci. Unii erau tot aşa de bătrâni, şi pe trunchiul lor scorburos şirurile de furnici roşii urcau şi coborau neobosit ca şi ascensoarele electrice ale unui sky-scraper american. Dar dintre toţi nucii din via noastră, unul singur era nucul meu!... Şi nucul acesta era nucul meu fiindcă eu eram cel din urmă vlăstar al celor care, pe vremea turcilor, îngropaseră la rădăcina lui o comoară.           Tata-mare îmi povestise (ce ştia şi el de la tatăl său) că într-o noapte de august două flăcări lungi şi gălbui înlănţuiseră trunchiul nucului ca două braţe de schelet ce-ar fi încercat să se ridice din groapă. Aceasta însemna că ploile şi zăpezile atâtor ani topiseră comoara, făcând-o una cu pământul cleios şi gălbui.           Dar superstiţiile sunt produsul realităţilor nebănuite. Comoara dispărută exista totuşi acolo unde fusese îngropată. Exista în aspectul deosebit al nucului acesta, pe care eu îl socoteam unic pe lume, şi mai ales în bucuria neexplicabilă cu care îl revedeam în fiecare vacanţă de sfârşit de an. Monezile de aur ce mi s-ar fi cuvenit mie trebuia să le moştenesc sub o altă formă. Dar pe vremea aceea, nu trăisem, în întregimea lor, primele trei zile biblice. Pentru mine, Dumnezeu nu despărţise încă apele de uscat, şi averea strămoşească nu-şi lămurise încă forma definitivă sub care aveam să fiu despăgubit de comoara pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna.           De lucrurile acestea, însă, abia astăzi îmi dau seama.           Pe vremea aceea ştiam numai că în vârful nucului mă aşteaptă un pătuiag de scânduri, pe care tata-mare îl construise anume pentru mine, iar în podul caselor noastre de la Slatina, un maldăr de cărţi mucegăite, pe care le citise odată o soră mai mare a mamei.           Când le-am descoperit, am avut impresia că am trecut două clase într-un an.           Tata-mare, însă, m-a mustrat cu blândeţea lui de om îndurerat.           ― Dă-le naibii de hârţoage, că aşa s-a smintit şi biata Lena!...           M-a mângâiat apoi pe amândoi obrajii şi a dat ordin servitoarelor să închidă podul cu lacăt.           Podul însă a rămas deschis toată vara şi, în pătuiagul din vârful nucului, mi-am urcat pe rând o saltea de paie, o pernă de puf, o scoarţă oltenească, un pistol cu cremene, un iatagan şi volumele:           Poezii populare ale românilor, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri:           Sobieski şi Plăieşii de Costache Negruzzi;           Cântarea României, care pe vremea aceea era de Nicolae Bălcescu;           Patimile junelui Werther, traducţie din limba germană de B. V. Vermont, cu o introducere de Grigore H. Grandea şi           Istoria Manonei Lesco şi a cavalerului de Grie de decanul Prevo, tradusă de St. Hr. Bâjesku şi tipărită cu a însăşi cheltuială în anul 1857.                       *                       De trei zile, Margareta mănâncă cu mine la masă şi doarme cu mine în aceeaşi odaie. Căpitanul e plecat la manevre, iar mama mi-a scris că are să mai întârzie câtva timp la Slatina.           În lipsa ei, Margareta mă îngrijeşte ca pe un frate mai mic. De altfel, mama are toată încrederea în croitoreasa noastră, care este fată cuminte şi vrednică.           Nu ştiu ce poate înţelege mama prin cuminţenia unei fete ca Margareta. De vrednicia ei, însă, îmi dau seama şi eu. Toată ziua lucrează. Transformă rochiile mamei şi cârpeşte ciorapi întregii familii, deretică prin odăi, dă bucătăresei bani pentru piaţă, se interesează cum stau cu lecţiile pentru a doua zi, mă scoală dimineaţa la ora şapte şi în fiecare seară îmi aduce aminte că trebuie să mă închin şi să-mi ung nările cu vaselină mentolată ca să nu capăt guturai.           De când am rămas singur cu ea, parcă noi am fi adevăraţii stăpâni ai casei.           Margareta este cu vreo zece ani mai mare ca mine. Are părul negru şi creţ, ochii verzi, obrajii măslinii şi gura mare... grozav de mare!... Când am văzut-o pentru prima oară, mi-a venit să râd. Gura ei mi-a amintit cutia mea de compasuri, care pe dinafară e neagră şi pe dinăuntru roşie. Colţurile buzelor îi atârnă parcă de sfârcurile urechilor ca doi cercei de mărgean împreunaţi pe sub bărbie... Margareta este neagră şi urâtă ca dracul...           Aseară am surprins pe Lina bucătăreasa vorbind cu Năstase ordonanţa.           ― Şi ce zici că era?... Ofiţer sau sergent-major?           ― Ba era un dom' sublocotenent, că m-a oprit în poartă şi m-a întrebat de ea... Zicea că-i nepoata coniţii...           ― Ei, poftim!... Ai văzut cum şi-a luat cioroaia nasul la purtare!... Când oi mai prinde-o dând târcoale prin bucătărie, am să-i zvârl cu oala de supă în cap...           În noaptea asta, Margareta n-are deloc astâmpăr. Se uită mereu pe fereastră, îşi pune broboada în cap şi iese în curte, apoi se întoarce încruntată în odaie, se apropie de patul meu să vadă dacă dorm şi, din când în când, plesneşte din buze ca şi cum ar fi mânat patru cai înaintaşi.           Eu m-am înghemuit sub plapomă şi aştept nerăbdător să văd sfârşitul acestei atitudini neobişnuite.           Margareta simte că nu dorm. Oricât m-aş încerca, nu mă pot preface. Margareta ştie că de obicei încep să sforăi de îndată ce închid ochii.           Se apleacă spre mine şi ridică colţul plăpumii.           ― Ce faci, Bucule?... Nu dormi ?           ― Ba da... Aştept să te culci şi tu...           În momentul acela, Năstase crapă uşa discret şi cu vocea pe jumătate întreabă:           ― Încui poarta, domnişoară ?           ― Ce oră este?           ― Bătu la Sfântu Nicolae mai adineauri unspre'ce...           Margareta tace câteva clipe, apoi răspunde plictisită:           ― Bine, încui-o, că e târziu...           Micşorează apoi lumina lămpii şi începe să se dezbrace.           Îi aud foşnetul fustei şi cele două pocnituri înăbuşite ale pantofilor aruncaţi pe covor. Aud tot, dar nu văd nimic.           Pătul meu este între fereastră şi sobă. Canapeaua Margaretei, între fereastră şi uşă.           Mă întorc cu faţa spre perete şi închid ochii. Până s-adoarmă şi ea, probabil că Margareta stă culcată, ca de obicei, cu ochii în tavan.           În vis, o pisică mare şi neagră se încrucişează cu mine pe un drum pustiu de ţară, fără case şi fără copaci.           Nu-mi plac nici pisicile, nici câinii. Nu-mi place nici un fel de animal. Caii căpitanului, mai ales când sunt cu şaua pe ei, mă enervează. Un valtrap ofiţeresc parcă ar fi o perdea de doliu, iar un harnaşament de mare ţinută, un adevărat dric de clasa I. La Piteşti mai ales, înmormântările oamenilor cu dare de mână sunt foarte apreciate. Se fac cu muzica militară şi cu comentariile întregii populaţii băştinaşe.           Nu-mi plac pisicile, şi mai ales pisicile negre... Diavolul când vrea să te ispitească şi când moartea îţi intră în casă pe nesimţite iau chipul unei pisici negre.           Dar pisica asta parcă nu e pisică la fel cu toate pisicile. Prea e frumoasă şi prea e blândă. Se apropie de mine prietenoasă, cu coada ridicată drept în sus ca un plop desfrunzit, şi îşi freacă pântecele cald şi catifelat de picioarele mele, pe care visul mi le-a transformat parcă tot în două labe de pisică.           La un moment dat, chipurile noastre se confruntă ca imaginile pe o placă fotografică voalată, şi din amestecul celor opt labe comune ţâşneşte o lumină vie, care produce în mine o comoţie bruscă...           Tresar din vis, ca şi cum aş fi ţinut în mână cei doi electrozi ai maşinii Wimrshurst, cu care profesorul de fizică ne demonstrează existenţa electricităţii.           Margareta este lângă mine...           Palmele ei fierbinţi se lipesc de cămaşa mea de borangic ca două lămpile de ceară roşie pe plicul unei scrisori de valoare.           Ştiam de la mama că: "pisică de visezi, duşman înseamnă". Pisica asta, dar, trebuie să fi fost Margareta. Dar ce rău mi-ar putea face mie Margareta?...           Îmi răsucesc leneş capul în pernă şi o întreb somnoros:           ― Tu eşti?           Ea se lipeşte şi mai mult de mine. Îşi plimbă degetele pe pulpele mele goale ca şi cum ar fi vrut să liniştească un cal nărăvaş şi, cu vocea ei de pisică lihnită de foame, îmi şopteşte:           ― Psss... Stai liniştit, că eu sunt... Am visat urât... Mi-e frică să mai dorm singură... Lasă-mă să dorm şi eu cu tine. Nu vrei să dormim astă-seară împreună?           Eu tac, fiindcă deocamdată nu ştiu ce să răspund. Simt însă un fior rece cum mi se coboară de-a lungul spinării ca un tire-bouchon ce s-ar fi adâncit într-un dop de plută şi, fără să ştiu de ce, mă lipesc şi mai mult de corpul ei moale şi cald.           Pe măsură ce îmi vin în fire, încep să ghicesc cam ce putuse visa Margareta în noaptea aceea.           Cotan avea o colecţie de cărţi ilustrate, pe care nu mi le arăta decât prin locuri dosnice şi fără prea mulţi martori. Nu eram dar cu totul străin de cum s-ar fi putut petrece la fel aşa ceva şi în realitate. Apoi sublocotenentul care se interesase de ea cu o seară înainte şi neastâmpărul cu care dăduse târcoale pe la fereastră şi prin curte mă tenta să răspund "prezent" şi să ies la tablă cu lecţia neînvăţată...           Buzele Margaretei îmi gâdilă bărbia şi gâtul gol. Eu mă scutur ca un câine după ce a ieşit din apă. Ea râde şi-mi precipită în urechi crâmpeie de fraze pe care le aud pentru prima oară. Braţele ei mă strâng în serpentină de la umeri până la genunchi. Oasele mele trosnesc resemnate ca nişte scânduri de brad prinse în minghineaua unui tâmplar, şi pe urmă...           ......................................           ― Să nu care cumva să-i spui coniţii ceva, că nu-i frumos!...                       *                       Ah!... Ce frumoasă e Margareta!...           Parcă e icoana sfintei Filofteia de la capătul patului meu, pe care maestrul anonim a îmbrăcat-o în argint şi nu i-a lăsat descoperit decât chipul mă sliniu cu ochii verzi şi buzele roşii.           Nu ştiu cine a hotărât ca patronul şcolarilor silitori din România să fie Sfântul Petre. Unul din cei patru evanghelici ar fi fost poate mai nimerit. Sfântul Petre nu ştia nici măcar să citească !...           Se pare însă că simbolul cheilor cu care Sfântul Petre te întâmpină din pragul fiecărei biserici mai are şi altă interpretare decât cea pe care mi-o dăduse popa Gheorghe, profesorul nostru de religie din cursul inferior. În viaţă, ca şi după moarte, porţile raiului nu se deschid decât pentru cei "săraci cu duhul". De cele mai multe ori podoabele minţii şi ale sufletului sunt bagaje inutile, care-ţi îngreuiază drumul spre împărăţia cerurilor. Şi dacă ştii să citeşti cărţile sfinte şi printre rânduri, înveţi că adevărata fericire pământeană este să te poţi lepăda la timp de ai tăi şi de tine însuţi, sau, cum s-ar zice în stilul evanghelic: să n-aştepţi niciodată să cânte coconii de trei ori!...           Pregăteşte-ţi dar cheile, Sfinte Petre. După cum vezi, îngropăm încă un an şcolar, şi-acum venim să batem din nou la porţile raiului. Nu ne mai întreba cine suntem, fiindcă ne cunoşti din anii trecuţi. Suntem tot noi, adică: Eu, Cotan şi Mihăiţă... Cântăreşte-ne bine mintea şi sufletul în balanţa palmelor tale apostolice şi deschide porţile numai aceluia din noi care va fi demn să intre...           Şi eroul predicii de pe munte răspunde: "Fericiţi cei fără nici un fel de bagaj, fiindcă aceia nu vor avea nimic de pierdut!"...                       *                       Am trecut în clasa a VI-a.           Ca de obicei, Mihăiţă este întâiul pe lista promovaţilor, iar Cotan, întâiul pe lista corigenţilor la două obiecte. De data asta este corigent la limba greacă şi la matematică. Eu am fost clasificat al şaptelea.           În grădina publică a fost construită o tribună de scânduri albe împodobită cu verdeaţă, covoare şi drapele naţionale.           De-a lungul celor trei mese împreunate şi acoperite cu postav verde, stau aşezaţi, după importanţa rangului social, la mijloc prefectul judeţului, apoi, la dreapta lui, generalul comandant al garnizoanei, părintele protopop, directoarea şcolii de fete nr. II şi directorii şcolilor nr. I şi III, iar la stânga lui, primarul oraşului, directorul liceului, directoarea şcolii de fete nr. I, directorul şcolii de băieţi nr. II şi poliţaiul.           În jurul tribunei stau în picioare profesorii şi elevii premiaţi, părinţii, muzica militară, comandantul gardiştilor care păzeşte ordinea şi restul publicului cu "bilete de intrare".           Fiecare director citeşte cu glas tare numele premianţilor din şcoala sa. Ceremonia se repetă la fel, dar nu cu acelaşi fast, pentru toţi premianţii. Adevăraţii eroi ai zilei sunt numai "premianţii întâi". Numele lor produce senzaţie în public şi prezenţa lor pe tribună pune în mişcare întreaga ierarhie oficială. Prefectul le pune pe cap câte o coroană de brad, primarul le oferă pachetul de cărţi legat cu panglică tricoloră, protopopul le dă binecuvântarea, iar generalul, după fiecare "premiant întâi", face un semn către capelmaistru, care la rândul lui ridică în aer o baghetă albă, şi muzica militară repetă de trei ori: "Sol, si, re, sol, sol, re, si, sol" şi o singură dată: "Sol, la, si, re".           Excepţional în anul acesta, Societatea doamnelor din elita piteşteană pentru ajutorarea elevilor lipsiţi de mijloace s-a hotărât să-şi manifeste activitatea în mod public. Pe lângă coroana de brad, pachetul de cărţi, binecuvântarea protopopului şi salutul muzicii militare, Mihăiţă capătă şi un costum de haine de dril... Dintre toţi premianţii din anul acesta, Mihăiţă este cel mai jerpelit.           După sfârşitul serbării, muzica militară mai cântă un "potpourri"-u naţional, valsul lui Ivanovici Dunărea albaştri şi marşul nemţesc după care defilează armata la 10 mai. Apoi grădina începe să se golească.           E cald şi e ora mesei.           Părinţii şi copiii grăbesc spre casă, iar muzica militară spre cazarmă. Femeile îşi deschid umbrelele şi îşi fac vânt cu evantaiul, bărbaţii îşi trec batistele pe frunte şi în jurul gâtului, iar sfântul Petre îşi zdrăngăne cheile de la cingătoare, ca pintenii unui ofiţer de cavalerie, şi îşi şopteşte cu melancolie în barbă: "Mulţi chemaţi, puţini aleşi"...           Publicul de proastă condiţie, care n-a fost lăsat să intre în grădină, aşteaptă afară în stradă. La un semn al gardistului de la poartă, grupul compact al curioşilor anonimi se crapă ca o coajă de nucă în două părţi egale.           Sosesc autorităţile.           Prefectul, primarul şi generalul trec solemn printre cele două şiruri de capete descoperite şi murmure indescifrabile.           Cotan s-a băgat în grupul persoanelor oficiale, care se despart strângându-şi mâinile cu urări reciproce de:           ― Poftă bună...           ― Merci... Asemenea...           Trei trăsuri aşteaptă lângă trotuar. (Pe vremea aceea automobilele nu fusese încă inventate). E trăsura prefecturii, a primăriei şi a diviziei de infanterie. Protopopul ia loc la dreapta primarului, care, nefiind însurat, are un loc liber în trăsură.           La Piteşti, trăsura constituie cel mai elocvent atribut al superiorităţii sociale. De obicei, populaţia de rând n-o întrebuinţează decât în două cazuri excepţionale: când trece Argeşul ca să ia trenul pentru Câmpulung din gara Gropeni şi când conduce la cimitir vreo rudă sau vreun cunoscut. E drept că familiile de bună condiţie obişnuiesc să facă în prima zi de Paşti câte o plimbare cu trăsura la Trivalea. Dar atâta tot. Până la gara din oraş toată lumea merge pe jos şi cu geamantanul în mână. La Piteşti, cufere nu au decât ofiţerii care sunt nevoiţi să schimbe garnizoana aproape în fiecare an. De altfel, o plimbare pe Bulevardul Elisabeta-Doamna e tot ce poate fi mai plăcut. Băştinaşii pretind chiar că o stradă aşa dreaptă, lungă, largă şi curată nu există nici la Bucureşti...           Din grupul acestor băştinaşi anonimi, un om cărunt se desprinde brutal ca o ghiulea scăpată din gura unui tun. Emoţia i-a holbat ochii şi i-a încleştat dinţii. În sufletul lui, emoţia trosneşte caldă ca o pâine abia scoasă din cuptor.           Mihăiţă l-a zărit şi s-a îndreptat spre el.           Eu îi fac semn mamei:           ― Uite... ăla e tatăl lui Mihăiţă...           Mama însă abia îşi întoarce capul. Probabil că o interesează mai mult persoanele oficiale...           Şi totuşi, întâlnirea lui Mihăiţă cu tatăl său este singurul moment cu adevărat grandios în această zi de împărţire a premiilor la Piteşti. "Premiantul întâi" din clasa a V-a dispare în braţele cizmarului de pe Scoroboaia ca râul Doamnei în apele râului Argeş... Îmbrăţişarea lor contopeşte, parcă pe veci, două elemente ale naturii...           După câţiva paşi, mama se răzgândeşte şi, foarte hotărâtă, mă bate cu oarecare pocăinţă pe umăr:           ― Ia ascultă... să-l chemi mâine după masă la noi... să mergem cu el în târg... să-i cumpărăm şi lui, săracu, o pereche de pantofi galbeni de la Leon...           Un fior de completă revanşă sentimentală îmi colorează obrajii în purpura pontificală şi privirile-mi alunecă fără voie pe florile pantofilor mei tot galbeni şi cumpăraţi în ajun, tot de la Leon.           Mama nu face parte din Societatea doamnelor din elită pentru ajutorarea elevilor lipsiţi de mijloace.                       *                       Năstase, ordonanţa, îmi aşează geamantanul în plasa de sfoară ceruită a compartimentului de clasa II-a, în care se mai găsesc încă trei pasageri, un popă bătrân, un domn ceva mai tânăr şi o doamnă între două vârste. Îmi recomandă apoi să nu pierd biletul de tren şi recipisa bicicletei pe care am dat-o la vagonul de bagaje şi, după ce mă salută milităreşte, pleacă urându-mi:           ― Umblaţi sănătos, conaşule...           Popa îşi mângâie cu mâna stângă barba albă şi cu mâna dreaptă centura vişinie de pe burtă, se uită la mine îngăduitor ca într-o Evanghelie tipărită cu litere chirilice şi mă întreabă:           ― Încotro, taică ?           ― La Slatina, părinte.           Domnul ceva mai târziu tresare din colţul lui de lângă fereastră, închide cartea cu scoarţe roşii în care citise până atunci şi, privindu-mă pe sub ochelari cu un aer plictisit, continuă interogatoriul început de popă:           ― Dumneata eşti din Slatina?           ― Ba nu... Eu sunt din Piteşti.           ― Şi ce cauţi la Slatina?           ― Am rude... Mă duc la vie, la mama-mare...           ― Dar mama-mare a dumitale cine este?           În sfârşit!... Iată un om bine crescut. Ăsta, cel puţin, se mulţumeşte să ştie numai cine este mama-mare. Altul, în locul lui, m-ar fi întrebat cu siguranţă cine este tata. Pe mine, însă, curiozitatea necunoscutului mă enervează. În afară de arborele genealogic al familiilor domnitoare şi pedigreul cailor de curse, cercetarea ascendenţilor nu prezintă nici un interes practic. Este o pierdere de timp inutilă şi o îndeletnicire socială vulgară.           Dar domnul cu ochelari mi-aşteaptă răspunsul în aceeaşi atitudine fixă de cumpănă de fântână părăsită... Ce-i pot răspunde să scap mai uşor? Dacă l-aş întreba, la rândul meu, şi eu ceva?           ― Dar dumneavoastră cunoaşteţi lumea din Slatina?           ― Cum nu? Doar eu sunt slătinean!...           De data asta, iată însă că tresare doamna între două vârste, care până atunci privise pe fereastră cu gândul aiurea, dar cu urechile, probabil, la discuţia noastră.           ― Cum? Dumneavoastră nu sunteţi profesor la liceul nostru din Craiova?           ― Ba da, doamnă... Dar de fel, sunt din Slatina...           Intervenţia doamnei între două vârste mă scapă de interogator. Spovedania profesorului, de altfel, este mult mai interesantă decât a mea. După profesor, vine rândul doamnei şi apoi rândul popii. Spovedania popii, însă, e foarte scurtă şi aproape nu prezintă nici un interes obştesc. Ea nu cuprinde decât evenimentele cele mai principale din viaţa şi cariera sfinţiei-sale, care se grăbeşte să termine, fiindcă merge la Râmnicul-Vâlcea şi trebuie să schimbe trenul la Piatra-Olt.           Iată-mă dar, fără să vreau, duhovnicul celor trei tovarăşi de drum din acest compartiment al vagonului CFR. II B.7.431.           Îi ascult şi îmi vine să râd. Personalitatea fiinţei lor îmi pare redusă la figurile unui joc de cărţi cu care aş fi făcut o pasenţă ca să mă distrez. Un "popă", o "damă"" şi un "valet"... Probabil că eu sunt un "as". Deşi n-am însă figură omenească, eu sunt, totuşi, cartea cea mai mare din compartiment.           Până la Slatina aflu mai mult decât aş fi citit toate rubricile de "fapte diverse" din ziarele ce apăreau pe vremea aceea în România.           Popa regretă că trebuie să schimbe trenul la Piatra-Olt. Dama regretă că nu poate merge şi ea la Râmnicul-Vâlcea, fiindcă popa, care este văduv, are o pereche de case pe strada Brătianu şi o vie pe rod de 12 pogoane la Drăgăşani. Îi pare totuşi bine de cunoştinţa profesorului, care a mai luat o gradaţie de la minister şi a încasat leafa şi pe cele două luni de vacanţă. Bietului, în fine, îi pare bine că nu pleacă la Govora decât peste o săptămână şi că, până atunci, va putea vedea zilnic dama care are odaie cu luna la hotel "Geblescu".           Trenul s-a oprit în gara Slatina.           O şapcă soioasă apare pe uşa compartimentului şi o voce răguşită ţipă grăbită:           ― Aveţi nevoie de hamal?           Mă ridic, îi arăt geamantanul care zboară din plasa de sfoară ceruită ca un pitpalac dintr-o colivie, mă închin apoi cu respect în faţa tovarăşilor mei de drum şi-i salut cu formula obişnuită:           ― Mi-a părut bine de cunoştinţă... Bun voiaj...           Popa îmi răspunde:           ― Să trăieşti, taică.           Profesorul mormăie:           ― Mulţumesc... Umblă sănătos...           Iar doamna între două vârste mă opreşte cu gestul şi vocea ei de sirenă craioveancă:           ― Dar pe la Craiova n-ai de gând să vii, tinere?...           ― Ce să caut, doamnă, dacă nu cunosc pe nimeni!...           ― Vai!... Cum se poate să spui aşa ceva?... Dar pe noi nu mai vrei să ne cunoşti?...           În urma mea, popa şi profesorul îşi încrucişează privirile ca două lăncii de cavaleri medievali, în cinstea castelanei care şi-a concediat pajul...                       *                       În gară m-aşteaptă Steluţa şi Georgică.           Steluţa este vară-mea, Georgică este bărbatul Steluţei. Acum un an, Steluţa era încă domnişoară. S-a măritat toamna, imediat după plecarea mea şi abia cu două săptămâni înainte de moartea tatei-mare.           Amintirea mortului mă face să observ că nici Steluţa, nici Georgică nu mai poartă doliu. Şi totuşi, tata-mare o înzestrase cu 10 mii de lei şi cu un loc viran de 500 m.p.           Deşi vară cu mine, Steluţa nu-mi seamănă cu nimic. Altă figură, alt suflet, altă educaţie, altă poziţie socială. Steluţa este fată de cofetar şi Georgică e profesor de gimnastică la gimnaziul din Slatina. La Slatina nu este liceu cu şapte clase ca la Piteşti.           Sărut întâi pe Georgică, apoi pe Steluţa. Pe vară-mea, însă, o sărut cu mai multă însufleţire. Georgică mă bate cu bastonul pe umăr:           ― Ia sfârşiţi mai repede, că parcă nu v-aţi văzut de un secol!...           Eu mă desprind din braţele ei şi-l privesc cu oarecare compătimire.           ― Aoleu!... Păi dacă eşti gelos şi pe văru-său... am înţeles!...           Georgică râde galben şi schimbă vorba.           ― Dar ştii ce mare te-ai făcut?... Nici nu te-aş mai fi cunoscut!... Bravo ţie!           Steluţa mă măsoară cu coada ochiului. Se depărtează apoi de mine şi-l ia de braţ pe bărbatu-său. Nu-şi vorbesc însă nici unul, nici altul. Steluţa pare jenată; Georgică pare enervat.           Nu ştiu cum vor fi fost în luna lor de miere. Nu sunt, de asemenea, curios să ştiu nici cum au să sfârşească primul an de căsnicie.           Ghicesc însă că în Danemarca e ceva putred!... Steluţa e palidă, blondă, cu ochii albaştri şi oftează ca Ofelia. Georgică e oacheş, încovrigat ca un semn de întrebare şi vorbele tot în dublu înţeles ca Hamlet.           În trăsură, aceeaşi plictiseală. Caii merg ca după mort. Birjarul nu-i poate mâna mai repede, fiindcă îmi ţine bicicleta în braţe.           Eu mă opresc la vie, unde mă aşteaptă mama-mare. Steluţa şi Georgică pornesc mai departe în oraş...           Păcat că la Slatina nu e nici o mănăstire de maici.           Iată-mă iar la vie!           Iată-mi nucul!...           Iată-mi toate amintirile trecutului cum încep să evadeze din sufletul celui care-a devenit bărbat, ca nişte puşcăriaşi printr-o spărtură secretă a zidului!...           Nu ştiu ce s-a întâmplat... Nu ştiu ce nu trebuia să se întâmple ca să mă poţi regăsi acelaşi din anii trecuţi...           Pătuiagul în care citisem pe Werther şi pe Manon Lescaut îmi pare nacela unui balon captiv, care în loc să mă înalţe, mă coboară spre pământ.           S-a înnoptat...           Pe şoseaua fierbinte încă şi plină de praf, un grup de fete se întorc în oraş cântând:                       Olteancă din Slatina.           Cu ochii cât strachina...                       În urma lor, alte grupuri de femei mai bătrâne grăbesc tăcute spre casă. Bărbaţii probabil au rămas la cârciuma din curtea gării.           Le recunosc... Sunt lucrătoarele tocmite cu ziua la încărcatul cerealelor în vagoane. Cineva îmi spune că sunt aceleaşi din anii trecuţi. Le ştiu cântecul pe dinafară... Prin întuneric, le desluşesc parcă figura, şi din belşugul ochilor mari şi rotunzi ca o strachină rustică le sorb mândria rasei din care fac parte şi eu...           Eu, însă, nu mai sunt acelaşi!...           Un pocnet de puşcă îmi aminteşte pistolul meu cu cremene. Luceafărul care răsare tot acolo, în stânga gării, mă face să-mi întorc capul spre cimitirul oraşului unde se odihneşte tata-mare... Plecarea lui din lume coincide cu adevărata mea intrare în viaţă...           Pe şosea, o siluetă albă de femeie aleargă să ajungă grupul din care s-a desprins. În urma ei, praful fierbinte se rotunjeşte ca fumul aromat dintr-o cădelniţă de argint. E singură, şi totuşi, foarte aproape de ea, străinul din via de lângă şosea o urmăreşte cu ochii şi cu sufletul, ca să-i ţie de urât până la poarta casei...           La fel, până în poarta casei noastre de la Piteşti, un sublocotenent sau alt străin trebuie să fi însoţit în seara asta şi pe Margareta!...           De la vie până la oraş, fac zece minute cu bicicleta. Din oraş până la vie, fac cincisprezece minute. Când mă duc, merg tot la vale. Când mă întorc, merg tot la deal.           Bicicleta mea face admiraţia clienţilor cofetăriei în uşa căreia descalec şi o proptesc de trotuar. Marca bicicletei mele este un 'Trifoi" cu patru foi. La Slatina, nu se cunoaşte decât trifoiul obişnuit şi cântecul:                       Frunză verde de trifoi,           Azi-i miercuri, mâine joi,           Vine badea iar la noi...                       Joia şi duminica seara cântă muzica militară în grădina publică. Steluţa mi-a trimis vorbă, printr-un birjar care se ducea la gară, să vin neapărat în oraş, fiindcă n-are cu cine merge seara la grădina publică. Georgică trebuie să plece după amiază la Bucureşti.           Biata Steluţa!... Ce fată fără noroc!... S-a măritat din dragoste şi are să divorţeze din plictiseală. Georgică e gelos şi Steluţa nu înţelege să fie bănuită şi terorizată. Vară-mea, însă, este o fată discretă. Mie nu mi s-a plâns încă de nimic. Vorbind însă de gineri-său, tanti Mari, mama Steluţei, mi-a destănuit mai zilele trecute un lucru de care m-am îngrozit.           ― Iată, un nebun... maică... Curat nebun!... Se laudă toată ziua cu bătaia. Parcă dacă e profesor de gimnastică, trebuie să schingiuiască oamenii!...           Nu cumva Georgică o fi şi bătut-o?...           N-am întrebat mai mult, fiindcă soarta Steluţei a început să mă înduioşeze. Nu-i dau dreptate lui Georgică fiindcă Steluţa e vară-mea. Îl înţeleg însă perfect, fiindcă, de când nu mai am nici o veste de la Margareta, am început să fiu şi eu gelos!...           La plecarea mea din Piteşti, îmi promisese câte o carte poştală ilustrată la două zile şi o scrisoare mai lungă, o dată la săptămână. E drept că Margareta nu prea ştie să scrie ortografic şi poate se jenează de mine. În două săptămâni, însă, de când sunt la Slatina, n-am primit decât trei cărţi poştale şi nici o scrisoare. În schimb, eu îi trimit regulat, la poste-restante, cărţi poştale ilustrate cu vederi din oraş şi împrejurimi. Azi i-am trimis grădina publică cea mică din faţa Palatului administrativ. Slatina are două grădini publice. Cea mare, unde cântă muzica militară în fiecare joi seara, e pe deal, la marginea oraşului...           Steluţa m-aşteaptă la cofetărie.           Clienţii de la mese, ca să poată intra în graţiile fetei patronului, repetă comanda de câte două ori şi chiar de trei ori.           De obicei, vara se consumă îngheţată şi "corăbioare". Corăbioarele, mai ales, sunt specialitatea casei. Vara, prăjiturile nu sunt bune. Se înmoaie repede şi se acresc. Nu le poţi ţine nici două zile. Corăbioarele, însă, durează şi câte o săptămână...           Sosirea mea produce oarecare senzaţie. Pentru prima oară îmi dau seama de marea, dar singura prerogativă a tinereţii în viaţă... N-am venit cu nici un gând ascuns, şi totuşi, de jur împrejurul meu nu sunt decât ochi care mă privesc cu ură. În ochii lor, cel puţin, de bine, de rău, pot citi şi eu ceva. Mă întreb însă cu groază ce trebuie să fie în sufletul lor...           Steluţa parcă nu mai seamănă cu Ofelia. În seara asta e veselă şi rumenă ca o îngheţată de zmeură. De când am venit la Slatina, n-am văzut-o niciodată aşa de bine dispusă. Probabil din cauza plecării lui Georgică la Bucureşti.           Grădina publică din Slatina nu seamănă cu grădina publică din Piteşti. Cea din Slatina e lungă şi îngustă. Trei alei paralele, ca nişte terase cu balustrade de lemn câinesc, răsar timide din coasta unui deal care se sfârşeşte în şosea. Cum stă proptită în grilajul de fier, grădina publică cea mare din Slatina pare corabia lui Noe eşuată pe muntele Ararat.           Grădina publică a unui oraş de provincie este ca ograda unei locuinţe de ţară: găini, raţe, gâşte, curcani şi mai ales bibilici ― adică publicul obişnuit, cunoştinţele de toate zilele, sau, în cel mai rău caz, câte un străin blajin, cu care poţi intra în vorbă foarte uşor, imediat după îndeplinirea formalităţilor de rigoare. Leii, tigrii şi leoparzii lipsesc. În România, oraşele de provincie nu prezintă avantajele pădurilor africane. Animalele sălbatece se trag spre capitala ţării. Din când în când, însă, poţi întâlni rătăcind şi prin provincie câte o girafă, o cămilă sau un hipopotam. Preşedintele tribunalului, bunăoară, este poreclit "girafă", nevasta colonelului "cămilă", dar administratorul financiar "hipopotam". Cel mai popular din toţi, însă, este "nenea Ghiţă", berbecul Regimentului 3 de infanterie, care nu se dezlipeşte de capelmaistrul muzicii militare fie paradă, fie nuntă, fie înmormântare, fie concert în grădina publică.           Restul publicului e complet lipsit de orice altă personalitate. Luat în întregime, pare un pachet de cofeturi colorate, cu care la Slatina se presară colivele preparate special pentru pomenirea răposaţilor.           Tineri de ambe sexe se perindă cu aceeaşi monotonie exasperantă ca enorma curea de transmisiune a unui motor de uzină. Cei mai în vârstă stau pe băncile vopsite cu verde, unde discută sau trag cu ochii şi urechile la cei care trec prin faţa lor.           Când cântă muzica nu se mai aude nimic. După ce tace însă, glumele se amestecă cu paşii de pe nisipul aleilor, şi în grădina publică cea mare din deal parcă ar curge Oltul din vale...           De sus, luna plină completează lipsurile de jos!...           De când sunt la Slatina, mi-am dat seama că pe pământ sunt o mulţime de lucruri pe care nu le poţi observa dacă stai pe acelaşi nivel cu ele. Noaptea asta de iulie, bunăoară, este aşa de frumoasă, că parcă ar fi o cromolitografie neînrămată. Steluţa, însă, pretinde că natura e mai frumoasă ca un tablou, fie chiar semnat de pictorul Grigorescu. Luna plină, mai ales, nu poate fi imitată nici în pictură, nici în poezie. Luna plină nu este frumoasă decât în natură. Restul nu contează, fiindcă nu mai este lună plină...           Părerile Steluţei încep să mă pună pe gânduri. Steluţa combate utilitatea artei, pe care majoritatea profesorilor mei de la liceu (cu excepţia celui de matematică) o socoteau ca singura podoabă a vieţii. Steluţa, însă, n-a învăţat la liceu, ca mine. A urmat numai câţiva ani de "curs liber" la un pension din Bucureşti. Şi totuşi, până acum un an părerile noastre se potriveau ca pantofiorul de mătase albă pe piciorul Cenuşeresei...           Probabil că Steluţa şi-a schimbat părerile de când s-a măritat. O femeie măritată nu mai are timp să citească poezii...           Mă grăbesc, dar, să-i amintesc pe Eminescu, pe care îl citisem împreună acum un an:                       Lună, tu stăpâna mării,           Peste-a lumei boltă luneci           Şi gândirilor din viaţă           Suferinţele întuneci...                       Steluţa, însă, mă priveşte ca şi cum i-aş fi vorbit chinezeşte. Nici un semn de entuziasm... Nici o umbră măcar de sensibilitate... Încerc să-i recit alta:                       Peste-a nopţii feerie           Se ridică mândră lună...           Totu-i vis şi armonie...           Noapte bună!...                       Steluţa îşi arcuieşte buzele spre vârful nasului ca un câine ce ar vrea să-şi prindă coada cu dinţii şi-mi răspunde scurt:           ― Mofturi!...           Dacă nici Eminescu nu-i place, zău că nu ştiu ce i-aş mai putea spune!...           Vară-mea începe să mă exaspereze. Acum un an era parcă mai deşteaptă. E drept însă că, acum un an, Steluţa nu era măritată, nici eu nu dormisem încă alături de Margareta, în noaptea când visasem urât şi eu, şi ea. Cine dintre noi, dar, a mers înainte şi cine a dat înapoi?... Dispreţul Steluţei pentru poezie mă ofensează în primul rând pe mine şi în urmă abia pe ceilalţi poeţi români. Vară-mea uită probabil că eu sunt mai cult decât ea şi nu ştie că, deşi mai mic cu trei ani, de zece luni de zile nu mai sunt nici eu copil... Amândoi intrasem în viaţă aproape cam la aceeaşi dată.           Din cer, de sus, luna plină parcă-mi face semne:           ― Nu te lăsa... Mai spune-i una...           În poarta casei, mă opresc şi o întreb fără nici o altă introducere:           ― Dar asta îţi place?           Şi încep să-i recit:                       În lacul trist şi solitar           Tronează mândră luna plină           Ca o mărgea de chihlibar,           Expusă singură-n vitrină...           Pe malul lacului aştept ―           Aştept nebun să te arăţi,           Cu drag să te mai strâng la piept           Ca-n alte dăţi...                       ― Asta de cine e ?           ― De mine !...           Steluţa mă priveşte uimită, ca şi cum i-aş fi spus că eu am furat Cloşca cu pui de la Muzeul din Bucureşti.           ― E adevărat?           ― Sigur... Ce?... Nu ştiai că fac şi eu poezii?           ― Şi aia cine e?           ― Care aia?           ― Aia pe care spui c-o aştepţi... Ori e numai aşa, o vorbă ?...           Simt cum sângele începe să mi se urce în obraz... Steluţa mă priveşte drept în ochi. Ochii ei sunt un amestec de sirop rece şi vitriol fierbinte... Simt nevoia să mă răzbun... Simt nevoia s-o pedepsesc... Simt nevoia să mă reabilitez ca om, dacă nu ca poet!           Răspunsul meu îi stropeşte figura ca un vaporizator de parfum.           ― Ba e foarte adevărat... tu crezi că lucrurile astea se fac numai când te măriţi, ca ţine? Ehe!... Eu ştiu, dragă, ceva mai mult decât madam... Georgică...           Steluţa coboară ochii şi tonul, mă ia uşor de braţ şi îmi şopteşte la ureche:           ― Spune-mi drept... E adevărat!... Cum e? Blondă ?... Brună ?... E măritată sau nu? Cum o cheamă ?           Parcă ascult Victoria cum îmi bate la uşă...           ― Dragă Steluţo... Înţelegi că lucrurile astea nu se pot spune. Ce-ţi pasă ţie cine este dacă n-o cunoşti?... Ţie ţi-ar plăcea, mâine, poimâine... Cine ştie? să afli că m-am lăudat cu...           Steluţa tresare ca înţepată de o viespe.           ― Psss!... Taci din gură, să nu ne audă cineva...           În poarta casei, însă, nu e nimeni. De-a lungul străzii, de asemenea... Nu-i nici măcar gardistul, care de obicei stă sub felinarul din colţ...           Temerea ei nejustificată îmi dă curajul lui Napoleon pe puntea de la Arcole. Împing deci poarta şi intrăm în curte. În stânga e o grădiniţă cu un pavilion de scânduri.           ― Hai în pavilion, că acolo nu ne-aude nimeni.           ― Nu se poate, că mi-e frică... Să nu vină cineva...           ― Cine să mai vină, dragă ?... Nu vezi că doarme toată lumea?           Geamul de la bucătărie însă e luminat. Steluţa se ascunde după mine, şi amândoi ne lipim de gardul grădiniţei.           ― Uite că Lisaveta nu s-a culcat... M-aşteaptă să încui poarta... Să nu ne vadă împreună...           ― Ei şi?... Doar îţi sunt văr... Nu sunt străin...           Steluţa oftează şi se strecoară la braţul meu în pavilionul din grădiniţă. Aci chiar că nu ne mai vede şi nu ne mai aude nimeni!...           ― Spune-mi drept, cu cine l-ai înşelat pe Georgică ?           Steluţa tresare din nou. Probabil că îngheţata de zmeură s-a schimbat în îngheţată de zahăr ars...           ― Cine ţi-a spus? El?...           ― Nu... Dar bănuiesc eu...           ― Nu-i adevărat... Îţi jur că nu l-am înşelat cu nimeni până azi... Apoi, după o pauză: Dar să ştii c-am să-l înşel... Poţi să i-o spui chiar...           ― Şi de ce vrei să-l înşeli?           ― Fiindcă m-a bătut...           Steluţa îşi pleacă fruntea pe umărul meu şi începe să plângă. În clipa aceea, nu ştiu unde, cum şi cine, dar simt că undeva departe, cineva pe care l-aş cunoaşte îşi împlântă un cuţit în inimă. O mângâi pe păr şi-i şoptesc solemn:           ― Dacă este aşa, îţi jur şi eu pe mormântul tatei că după ce voi sfârşi liceul, am să-i trag două perechi de palme ca să te răzbun... Acum eşti mulţumită ?...           Răspunsul ei se pierde între buzele noastre mute, ce se împreună ca două jgheaburi pe care ar curge apă vie din acelaşi izvor.           .....................................           În stradă un ţignal de gardist, într-o curte vecină un lătrat de câine, mai departe un orăcăit de broaşte şi departe de tot un uruit înăbuşit de roţi... Trenul de pasageri trece podul de peste Olt. Trebuie să fie ora două după miezul nopţii.           Steluţa se ridică obosită şi abia îngână:           ― Hai de-ţi ia bicicleta şi du-te acasă, că-i târziu...           Somnoroasă, Lisaveta se uită la noi chiorâş şi ne întreabă şireată:           ― Dar unde fuserăţi până acum, diavolilor?...           Eu aprind lanterna de acetilenă, potrivesc ghidonul şi şaua, încerc apoi cauciucurile şi parcă tot nu-mi vine să plec. Steluţa se preface că-mi ajută, ca să nu bănuiască ceva Lisaveta, şi-mi şopteşte:           ― Mâine să nu vii în oraş, că vin eu la vie...           ― Taman bine... că mâine sunt singur... Mama-mare se duce la târgul din vale şi nu vine decât seara târziu...           Lisaveta continuă să bombăne. Steluţa o ia cu vorbă bună:           ― Dă-mi cheile să încui eu poarta... Tu du-te de te culcă...           Şi înainte de a încuia poarta: "Sfârşeşte liceul mai repede, să merg şi eu cu tine la Bucureşti!..."