Carti scriitori romani

O carte scrisa magistral, cu un umor amar dar atat de real zilelor noastre, cand totul s-a decantat, a iesit la suprafata Cu un cuvânt de întâmpinare de Andrei Pleşu Cu un prolog în versuri de Şerban Foarţă   Cuvânt de întâmpinare.           O monografie despre nesimţire? „Vast program!” – ar fi spus De Gaulle… Materia e abundentă, ramificaţiile ei – inepuizabile. Radu Paraschivescu dovedeşte un mare curaj când se ia la trântă cu acest balaur şleampăt, ubicuu, intratabil, mondial şi autohton. Dar o face cu un soi de calm vesel, cu o răbdare stoică: nu lucrează ca un moralist acru, ci ca un degustător de moravuri. Altfel nici nu se poate. E foarte uşor să-ţi pierzi cumpătul când ai de-a face cu nesimţirea. Te înfurii, disperi, te sminteşti. Igienic e, prin urmare, să-ţi ţii firea, adică să practici, dinaintea dihaniei, anestezia contemplativă. Acut fără isterie, exact fără abuz entomologie, Radu Paraschivescu a scris o carte „tristă, plină de umor”. Râzi, regăseşti la tot pasul situaţii de viaţă şi tipuri umane cunoscute, dar, de la o vreme, peisajul devine sumbru. E vorba de infernul cotidian, dar şi de o urâţenie „de viitor”. Studiul aplicat al nesimţirii echivalează cu o analiză spectrală a „omului nou”. Suntem confruntaţi cu vecinul (de-alături şi din noi înşine), produs al imbecilizării comuniste, dar şi al postcomunismului decerebrat, consumator de deşeuri, idolatru al „ratingului”, ignorant euforic, abrutizat de ideologii, mode şi pofte.           Cititorul nu va putea clasa riguros ceea ce citeşte. Nu e nici cercetare psihosociologică, dar nici pură literatură, nici eseu de etică, dar nici simplu capitol de istorie contemporană, nici şarjă comică, dar nici presentiment al apocalipsei. E însă ceva din toate acestea şi, mai ales, e performanţa unui om de talent, de bun-simţ şi de bun-gust. Carevasăzică – o specie rară.           N-ar fi exclus ca textul lui Radu Paraschivescu să ajungă şi pe mâna vreunui nesimţit. În acest caz, nesimţitului i s-ar oferi şansa să-şi revină, la capătul lecturii, în simţiri. Dar nu-mi fac iluzii. Nesimţiţii nu prea citesc. Iar când li se pune dinainte o oglindă, ceea ce văd li se pare cool: „viaţa însăşi”, în toată devastatoarea ei inconsistenţă, în toată dulcea ei promiscuitate.           ANDREI PLEŞU balada lui nesimţilă.           Coteţul1 său e-o atenansă doar în zodiacul fără şansă al nostru… La Kitai, jigodia aceasta-şi are nu doar zodia, dar şi onoarea – el, godacul – de-a încheia întreg zodiacul.           În apocrifa noastră „zodie a Porcului”, câte-o cimotie           (sau simplă cunoştinţă) poa' să ne-arate cât de norocoasă e zodia Dumnealui (şi-a Scroafei, – c-un iz, în plus, ca al garoafei).           Numai că, pentru a fi demn de-un astfel de benefic semn           (al unui ins din rasa York), se cade-a fi tu însuţi porc, cu-o piele cât mai nesubţire care-ţi aduce nesimţire.           La ce e nesimţirea bună?           La voiajatul împreună-n maşina-n care se dă buzna, de parcă orişiunde ai urca,-n troleu sau în tramvai, tu circuli tot cu-autobuzna!           Este un mijloc de transport ce-aduce tot mai mult a sport extrem, – pe fondul olfactiv, a toate izurile strânse-n spaţiile cele mai restrânse, în care nu poţi fi activ, ci doar cobai, – fie că pute a cururi, subsuori, căpute, fie că o telefonie mobilă se-ntretaie,-n haită, cu cinci manele ce se vaită de moarte,-ntr-o babilonie.           La ce mai este bună pelea cum spun persoanele acelea-n a căror minte sonul i nu ştiu ce are-a ispăşi, de-a dispărut cu totul, betul, de el, din ditai alfabetul, fie că cumperi pept din peaţă, fie că ai perdut în veaţă, fie că-ţi merge aţă Featul, fie că ăştia cu-nfeatul de câini ar trebui, şi ei, făcuţi, cât mai degrabă, pei, fie că ăia de vor pele de câine pentru-a-şi face-obele din ea, căciulă sau mănuşi, i-ar jupui ca, de pănuşi, porumbul. – „Daţi-mi-i pă mână şi-i termen într-o săptămână!”           Porumbul evocat mai sus dezlănţuie o poftă-n plus de-aer curat şi iarbă verde, ca şi de micii bine fripţi cu-aromitoare erbi şi-nfipţi în ţepe,-ncât nu mai poţi perde nici un minut, dând fuga-n spaţiul strâmt dintre blocuri, ca nesaţiul să ţi-l astâmperi cu grătare, luând seama să le faci sub geamul vecinului, care, ca neamul de traistă, strigă tot mai tare la tine, că-l îneacă fumul, al tău şi-al altora, în cumul…           Când bulangiului nu-i place cum cântă Nicolae Guţă, – tu-i strigi: „La operă, bă, puţă, cu tine, – tras la patru ace!”           — Nene Vasile, ia mai zi-mi-o p-aia dă i-o zisăşi chiar astă seară, lu-aia cu sâni d-o kilă?           — Fă, taci, că ţi-l trimit pe fi-mio la tine şi te face pastă dă mici; sau mută-te la vilă!           Ce-mi pasă mie c-ai esamen la nu-ş' ce mă-ta. Eu te-njur căci vreau manele, – nu-s afon ca ăia dă făceau un damen tango, dup-un magnetofon dă-i adormea pă ăi din jur.           Bă, foameo, veaţa-i un ielastic dă care tragi în chip şi fel, plesnindu-i p-unii peste bot; ce dacă,-n jur, îs pungi dă plastic, la iarbă verde e la fel, şi-alţi câini cu limba de un cot…           La ce mai este bună pielea precum a unei pahiderme de groasă? E că n-ai să semeni cu toate neamurile elea strivibile precum un vierme şi care, cică, ţi-ar fi semeni.           Ce semeni?… Când tu eşti un macho şi, din merţană, o faci fleaşcă pe blonda din Trabant, pe care o scuipi din mers şi-i strigi: „Răgaceo, te-a căcat mă-ta în caleaşcă, dă nu poţi circula mai tare?”           Sau p-ăla care-i tragi o flegmă când vrea-s dăşchiză, în plin soare, geamu-n tramvai şi-o babă, cică, precisă ca o apoftegmă2: „E corent, maică, şi ne doare urechile!”.           — Ce semeni, Gică?           Ce semeni, Nae?… Poate clone prin gări şi vămi autohtone, cu termopane-n rol de sticlă, de după care câte-o riglă de calcul, îţi răspunde-n scârbă, ca unei moi urechi de cârpă3, – conform cutărui Decalog           (ălui vechi, cvasianalog, doar că oleacă mai excentric), şi care pune-un punct pe i, la punctul 2: „Nu te gândi la ceilalţi. Fii, bre4, egocentric.”           Altminteri, nesimţiţii fac un soi de Internaţională ai cărei membri-s, parcă, gemeni, dar, îndeobşte, se prefac că nu sunt din aceeaşi oală, fi'ndcă nu vor să aibă semeni.           Ce semeni? – când, plecând la băi mai totdeauna cu ai tăi rar singur, – soaţa-ţi, de o zi, e plină de-o tandră gelozie: „Să nu uiţi cum urci, dragă,-n tren să-ţi scoţi pantofii dă teren şi să rămâi doar în ciorapii tăi flauşaţi şi albi; iar crapii în saramură, nici pă ei să nu-i serveşti fără mujdei, mujdeiu-n care-ntingi şi cele vreo doişpe proaspete piftele; iar dacă-l iei şi p-ăla micu           (care e,-ntreg, leit tăticu'), lasă-l să umble copăcel ba chiar de-a buşilea, şi el, că-nţepeneşte şi, în veaţă, doar cin' să-mpinge iasă-n faţă.” „A, şi să nu uiţi, Aurele, maieul ăl cu găurele prin care-o adiere simţi, că prinde bine când îţi scoţi cămaşa albă din chiloţi şi din nădragii ăia strimţi.           Şi să nu uiţi să te-ntorci vineri că e logodna ălor tineri, iar pentru că la noi nu-i loc, vom aşeza,-n mai larga casă a scărilor, o lungă masă şi vom pofti întregul bloc: să tacă ăi dă pă palier c-atunci când pleci, în marşaler, te-auzi mai rău ca la raliu, – iar cu-ordinea, îl punem şef pă ăl bătrân, pă nenea Ştef, ce-a fost, pă vremuri, caraliu.” „Dă toate numele mi-e silă, zisese tac-su, când cu pleaşca cu decreţelu… S-aibe şiansă, io zic să-i zicem Nesimţilă!”           Iar soacră-sa, privind în ceaşca cu nechezol, cam dinspre ansă spre stânga (ea nu-i zicea toartă, fi'ndcă ştia de la cocoana unde fusese fată-n casă, că se-mbunătăţeşte soarta când ţii de ansă chiar o cană, darmite-o franţozească tasă), spunea, pe urmă, cui credea-n ghicitul în cafea şi-n dodii dintr-astea: „După ce-o re'ntorc, cu gura-n sus, ce să vedea în ceaşcă?… Ale doişpe zodii, – iar ultima era un porc!”           ENVOI.           S-au scris acestea ca-ntr-o sală de aşteptare,-n care nesimţirea este abisală şi imuabilă ca Iadu' – ca şi aceea care ne aşteaptă încă-n Ghidul nesimţitului, în care Radu Paraschivescu,-n acest an, se-nfurie, – martor Foarţă N.           Şerban.           Ghidul nesimţitului.           Cum să simţi un nesimţit.           Rândurile pe care tocmai aţi început să le citiţi ar fi putut să aibă mai multe nume. Ele s-ar fi putut intitula, bunăoară, Introducere în cunoaşterea nesimţitului sau Nesimţitul în trecut şi în prezent pe teritoriul patriei noastre. Însă rostul cărţii de faţă nu e să maimuţărească tipăriturile indigeste din anii 1980, nici să răspundă unor aşteptări peste măsură de pretenţioase. În plus, România nu are contract de exclusivitate cu nesimţirea. Aceasta este globală, dinamică şi atentă la schimbările din jur. Ea e percepută peste tot şi regretată nicăieri. Fireşte, nesimţitul român nu seamănă cu cel belgian, azer sau panamez şi nu poate fi confundat cu niciunul dintre ei. El are un je ne sais quoi care-l face inimitabil şi greu, dacă nu aproape imposibil, de clasificat.           Şi mai are ceva nesimţitul român: un decalog de la care nu se abate şi un set de convingeri pe care ţi-e cu neputinţă să i le zdruncini. Trăsătura lui definitorie pare, astăzi mai mult ca oricând, ubicuitatea. Cine are tristul privilegiu al vieţii în oraşele mari nu se mai poate întoarce în loc fără să dea cu nasul de un exponent al categoriei. Iar de la o vreme nici măcar refugiul campestru sau izolarea prin funduri de provincie nu mai garantează izbăvirea. Nesimţitul român este agentul unei molime căreia societatea nu i-a aflat leacul. Şi putem spune chiar că, după cum merg lucrurile, e foarte puţin probabil ca laboratoarele vieţii publice să descopere un vaccin eficace.           Dicţionarele ne pun la dispoziţie rama îngustă a unor definiţii, lăsându-ne pe noi să facem restul. Terfeloaga explicativă a limbii române aşază trei explicaţii în dreptul termenului „nesimţire”: 1) pierdere a cunoştinţei sau leşin; 2) lipsă de bun-simţ, purtare a celui nesimţit; 3) răceală, lipsă de sensibilitate. Dintre cele trei accepţii, cea care ne interesează este a doua. Potrivit acesteia – şi umblând la familia de cuvinte —, nesimţitul este un om „lipsit de bună creştere, de cuviinţă, de delicateţe”. Confruntată cu adevărul mişcător a ceea ce ne înconjoară, formula degajă un abur patetic şi vetust. Nesimţitul de la noi şi de pretutindeni nu mai e de mult aşa cum îl descriu dicţionarele. Pe linia unei sinonimii dictate mai degrabă de palpitul vieţii de zi cu zi decât de acribia semantică, nesimţitul e totuna cu bădăranul, mojicul, ţopârlanul (însoţit de ruda dumisale apropiată, ţoapa), neamul prost, mârlanul sau ghiolbanul. Sunt termeni cu o sonoritate sugestivă, vocabule din care gâlgâie sensuri nete, substantive al căror numitor comun este voluptatea gestului sau a cuvântului nepotrivit.           Rostul acestor termeni? Să ne atragă atenţia că nesimţitul e o alcătuire stridentă, cu o uluitoare capacitate de a fi vociferant mereu şi de a nu se replia niciodată. El e întotdeauna în apele lui, fără să cunoască stinghereala. Nesimţitul nu roşeşte, fiindcă e nepregătit genetic pentru o asemenea abatere pigmentară. Mediul lui optim e spaţiul public, unde îşi dă imperturbabil adevărata măsură. Acomodant, niciodată în pană când vine vorba de adecvarea la context, suplu ca o liană şi sâcâitor ca sciatica, nesimţitul ştie să valorifice toate fisurile prin care se poate furişa în ţesutul social. El are ştiinţa fructificării insinuante. Nu te cotropeşte frontal şi decisiv, ci te învăluie alunecos, până când îţi devine vecin sau îţi suflă în ceafă. Nesimţitul se comportă ca un virus cu tabieturi, obsesii şi manii. Îi lipsesc, în schimb, simţul măsurii şi urbanitatea elementară. Dacă le-ar fi avut, cartea de faţă n-ar fi fost scrisă.           Trăsăturile principale care compun profilul nesimţitului reies din decalogul care urmează. Ele se verifică în realitatea imediată şi pot fi identificate lesne de orice observator. Merită, totuşi, să zăbovim în preajma celor două elemente care constituie amprenta identitară a nesimţitului: gesticulaţia şi retorica. Altfel spus, limbajul non-verbal şi discursul.           Cum gesticulează nesimţitul.           Limbajul trupului.           Nesimţitul este, din capul locului, adeptul gesticulaţiei luxuriante. Nici n-ar putea fi altfel, fiindcă – e lucru ştiut – nesimţirea n-a făcut niciodată casă bună cu discreţia. Energia debordantă a nesimţitului se regăseşte în felul cum se mişcă acesta, în agitaţia spastică a membrelor, în exuberanţa sufocantă a întregului corp. Manualele de fizică din clasa a VI-a de acum treizeci de ani defineau corpul drept „tot ceea ce ocupă loc în spaţiu”. Ei bine, corpul nesimţitului se sustrage acestei generalizări nemeritate. Nesimţitul nu ocupă loc în spaţiu, ci îl colonizează, îl supune unei năvale neîndurătoare, îl impregnează cu esenţa lui rezistentă la orice tratament de combatere. El ştie că îşi poate disloca aproapele în doi timpi şi trei mişcări, motiv pentru care îşi îngăduie să trăiască relaxat. Când un nesimţit îşi propune să te alunge de pe propriul tău teren, sunt rarisime cazurile în care nu reuşeşte. (Iar în aceste cazuri probabil că dă peste un nesimţit de aceeaşi anvergură.) Gesturile lui sunt, în aceste condiţii, un instrument redutabil. Indiferent dacă se şterge la nas, se scobeşte între dinţi, îţi povesteşte un film sau te invită la o bere, nesimţitul te face să devii retractil. Şi-atunci din două, una: ori capitulezi resemnat, ori dispari cât poţi de repede. În ambele cazuri, victoria e a nesimţitului.           Gesticulaţia nesimţitului e bogată, gratuită, incomodă şi agresivă. Există aici un preaplin coregrafic, o abundenţă motrice de rău augur. Chiar şi atunci când intenţiile nesimţitului par în bună regulă, ceva din morişca mâinilor sau în bulbucarea ochilor săi te inhibă şi te face să te întrebi pe unde o să scoţi cămaşa. Expansiv şi nestăpânit, nesimţitul e gata să-ţi vâre un deget în ochi, să te calce pe bombeu, să te înghesuie şi să-ţi reducă spaţiul vital. Compania lui e solicitantă şi obligă la precauţii neîntrerupte. Lângă un nesimţit încerci un alt tip de nesiguranţă decât lângă un posibil hoţ de buzunare, dar ai puţine şanse să rămâi acelaşi. De cele mai multe ori iritarea în faţa lui face loc disconfortului, iar uneori chiar şi fricii.           Pe lângă gesticulaţia ca acompaniament al vorbirii, nesimţitul poate recurge oricând la gesturi definitorii, de sine stătătoare. Încărcătura lor e cu atât mai nocivă cu cât totul are loc în public. Nesimţitul deţine arta surprizelor consternante. El se descalţă în tren, fumează în locuri unde acest lucru i se interzice în mod explicit, vorbeşte între replici la teatru, îşi suge măselele la Ateneu, îşi pipăie prietena pe întuneric la film, eructează plenar după dejun şi se şterge la gură fie cu faţa de masă, fie cu mâneca hainei. Toate aceste gesturi denotă nu doar lipsă de educaţie, ci în primul rând sfidare la adresa celor care i se află întâmplător în preajmă. Cei mai mulţi nesimţiţi ştiu că nu au voie să facă anumite lucruri. Dar le fac doar pentru violentarea asistenţei, pentru oripilarea ei amuzată. Nesimţitul se hrăneşte din stinghereala celorlalţi şi găseşte în ea îndemnul de a fi nesimţit şi cu alte prilejuri. Aşa cum pofta vine mâncând, jubilaţia nesimţirii sporeşte cu fiecare gest care iese din normă şi-i perplexează pe martori.           Cum vorbeşte nesimţitul.           Limbaj pur şi simplu.           În ceea ce priveşte retorica nesimţitului, ea nu face decât să-i dubleze gesticulaţia. Nesimţitul are un fel de-a vorbi sintetizabil în câteva epitete: zgomotos, răstit, grosier, ofensator. Nici un nesimţit autentic nu va folosi surdina. Verbul lui trebuie să fie sonor până la timorare şi excesiv până la vertij. Nesimţitul nu coboară spre şoaptă în nici o împrejurare. Nimic nu-l poate convinge să tacă. Şi nici să accepte că e nepoliticos să ridice tonul în biserică, la cimitir sau într-un muzeu. Un nesimţit care vorbeşte încet este o contradicţie în termeni. Un aranjament contra naturii. Un compus oximoronic. Un mutant pe care realitatea se va grăbi să-l respingă. Nesimţitul veritabil se exprimă răspicat, întrerupe, confiscă atenţia auditoriului, taie macaroana şi nu e interesat de punctul de vedere al celorlalţi. Contează el şi numai el. Orice tentativă de sustragere a aproapelui e sancţionată drastic şi imediat. Nesimţitul abhoră clipele dubitative, deplânge ifosul patetic al revoltatului de lângă el şi militează până în pânzele albe pentru răsteală, ciorovăire sau insultă. El râde la propriile bancuri (majoritatea stupide) şi te somează să i te alături. Vorbeşte fără să filtreze, iar pentru asta aşteaptă complimente şi admiraţie. Nu se prezintă niciodată, presupunând că-l cunoşti. Este locvace, pisălog şi afişează de fiecare dată o deplină indiferenţă faţă de ceea ce-l înconjoară.           Paginile care urmează ascund, ce-i drept, o formă de inutilitate, fiind de la un punct încolo o încercare de a-i vinde castraveţi grădinarului. În mod normal, personajul principal al acestei cărţi şi nenumăraţii lui fraţi întru atitudini îşi cunosc bine menirea, arealul şi victimele. Nesimţitul român – căci el e totuşi blestemul nostru zilnic – este surprins aici în diverse ipostaze şi încurajat să nu coboare ştacheta. Tocmai fiindcă avem aşteptări enorme de la el, îi suntem aproape cu vorba şi cu exemplul. Nu ştim dacă va avea sau nu chef să parcurgă acest ghid, pentru simplul motiv că e puţin probabil să afle noutăţi. Însă datoria noastră e să-l înarmăm cu cât mai multe trucuri, strategii şi instrumente. Poate că de unele a uitat. Poate că altele i se par subevaluate. Poate că se va simţi ispitit să se raporteze la modelul furnizat de ghidul nostru şi va constata că există totuşi, în comportamentul său, amănunte retuşabile. În fond, un nesimţit avizat are un impact mult mai puternic asupra semenilor decât unul constrâns la acţiuni empirice. În fine, ca formă supremă de captaţio, am ales să ne adresăm nesimţitului tutuindu-l. Alegând armele lui şi mutându-ne într-un registru pe care-l stăpâneşte până la ultima nuanţă. În felul ăsta, avem cât de cât şansa unei reacţii binevoitoare din parte-i.           Decalogul nesimţitului           1. Fii strident. Luptă cu toate mijloacele împotriva discreţiei.           2. Nu te gândi la ceilalţi. Fii egocentric.           3. Pătrunde pretutindeni. Nu te lăsa marginalizat.           4. Fă prozeliţi. O să vezi că nu e foarte greu.           5. Batjocoreşte lucrurile grave. Practică persiflarea mai ales când nu e cazul.           6. Arată-te opac la argumentele celorlalţi. Eventual refuză-le de plano.           7. Caută mereu prim-planul. Încearcă să fii contaminant.           8. Evită să-ţi pui întrebări. Drumul tău e unul al certitudinilor.           9. Convinge lumea să se plieze pe setul tău de non-valori. Nu accepta compromisuri.           10. Nu uita că marele tău duşman e bunul-simţ. Combate-l cu fiecare gest şi cuvânt.           Nesimţitul călător.           În mileniul internautic, globalizant şi repezit în care te afli, călătoria şi-a pierdut frisonul iniţiatic. Aşternerea la drum nu mai are aplomb picaresc sau sâmbure de mister. Totul s-a redus la o deplasare eficientă, cu economie de timp şi abundenţă de mijloace. Nimeni nu mai pleacă în direcţii incerte, nimeni nu mai caută sensuri pitite în mecanica paşilor. Călătorul de azi e o vietate decisă, care trebuie să ajungă repede din punctul A în punctul B. El are un aer posac, preocupat sau febril, în funcţie de agenda zilei. Stilistica voiajului, fie el de plăcere sau de afaceri, a sărăcit metodic, pe măsură ce s-a îmbogăţit recuzita tehnică. Autobuzele, trenurile, avioanele şi metrourile transportă cohorte de pasageri plecaţi, vorba lui George Bernard Shaw, „la întâlniri cu ei înşişi, la care se tem să nu întârzie”. Ei bine, de ce să îngădui, tu, nesimţitule, posomoreala ulcerantă a acestor veşnici hoinari? Chiar nu poţi face nimic? Ba vezi bine că poţi, dacă ştii să-ţi alegi instrumentele şi momentul optim al intervenţiei.

Perle romaneşti                 Lămurire.           Nu avem multe certitudini după şaptesprezece ani de tranziţie,dar una se impune:„Testamentul” lui Ienachita Văcărescu e cel mai izbutit text comic din istoria literaturii romane. Acum,în 2006,avem motive sa conchidem apăsat:nu numai ca stăm prost la „a patriei cinstire”,dar calificativul coboară spre mizerabil când vine vorba despre „creşterea limbii romaneşti”. Limba romana e,poate,singurul persecutat al tranziţiei care nu-şi va găsi dreptatea nicăieri. Fiecare dintre noi se poate adresa unor instanţe de la care aşteaptă o decizie favorabila. Prin contrast,limba romana nu are acces la actul de justiţie sau la gestul reparatoriu. Ea nu se va deplasa cu jalba în proţap la tribunal. Nu va ajunge,animata de-o ultima nădejde,fie ea cat de străvezie,la Strasbourg,Haga,Lausanne sau Geneva. Nu. Limba romana va fi schingiuita mai departe,pana când se va transforma într-un martir agasat de propriul sau supliciu. Va suporta agresiuni,va indura prevertiri şi degradări,va fi poligonul de încercare în care un nou tip de torţionar îşi va verifica arsenalul înainte de-a trece la fapte. aşa se întâmpla de câteva decenii. Comunismul a instaurat nu doar dictatura proletariatului,ci şi pe cea a clişeului purtător de încărcătură patriotica.           El a uniformizat formele de expresie publica pana la imbecilizare şi a stabilit regulile unui cod paralizant. Bălmăjeala semidocta,furorul lozincard şi gargara monotona au făcut ravagii. Mai târziu,capitalismul voios al anilor 1990 a luat o măsura de bun-simţ (desfiinţarea cenzurii),pe care insa a distribuit-o la pachet cu o gafa (desfiinţarea auto-cenzurii). Tara în care aflatul în treaba şi datul cu părerea ajunseseră de mult sporturi naţionale s-a înfiorat de placere. Im fine,romanul era liber sa spună orice. Şi-deloc în ultimul rand-oricum. *           Unda de soc a exploziei se simte şi astăzi. Parca nicicând nu s-a vorbit atât de neglijent şi de prost ca în România ultimilor ani. Discursul public nu mai tine cont de nici o rigoare. Gradul de paranoia se măsoară cel mai bine din clipa când îi pui omului un microfon în mana. În ziare,la radio(mai puţin)şi la televizor(în cantităţi copleşitoare)defilează o lume care cuvântează stupefiant,anapoda,incolor. Se poarta vidul. E la mare moda lipsa de mesaj şi de măsură. Rare au fost epocile când teoria formei fora fond a cunoscut o atât de corecta ilustrare. Ca şi cum asta n-ar fi de-ajuns,suntem în faza în care oricine simte ca are ceva de comunicat naţiei confisca prim-planul şi turuie netulburat. Stăvilarul a cedat inca din ultimele zile ale lui 1989,când Televiziunea Romana Libera(mai ţineţi minte?)a devenit locul de pelerinaj al tuturor celor care percepeau tăcerea ca pe cel mai stânjenitor dintre handicapuri. Cumetre bigote,plutonieri agitaţi,crainici în curs de năpârlire,ciobani sosiţi din cine ştie ce funduri de tara „la televiziune”,preoţi cu ochii înfundaţi în gravane,colindători gureşi,ideologi gata sa pactizeze cu „oamenii de bine”,rapsozi emancipaţi,regizori instabili psihic-cu toţii au contribuit la prima forma de deriva a discursului. Şi cum tocmai se stabilise ca era interzis sa interzici,lucrurile au deranjat ireparabil. Spirala exprimării nătânge n-a mai putut fi controlata. Mare cititoare de Orwell,naţia romana a vibrat patima la nouvorba din 1984,şi-a suflecat mânecile şi s-a pus pe treaba.           Primul pas:înlocuirea vechii limbi de lemn cu un produs adecvat noilor cerinţe. Inflaţia de neologisme forţate a marcat începutul deceniului trecut,prin efortul tenace al comandoului de tehnocraţi strânşi de Petre Roman pentru a forma cel dintâi guvern postdecembrist. Cuvintele şi expresiile la moda pana pe 22 decembrie 1989 au fost evacuate grabnic,pentru a face loc substituenţilor cosmopolitene. Alaiul calchierilor s-a pus în mişcare maiestuos şi s-a oprit fie departe de dicţionare,fie în inima lor. Va amintiţi? „Implementare”, „achiesare”, „anvizajare” şi alte delicii ale împrumutului iute şi nesăbuit. Atenta ca întotdeauna la importuri,comunitatea roma a inaugurat atunci un obicei pe care nu l-a abandonat nici astăzi:botezarea copiilor cu substantive comune preschimbate vesel în nume proprii. Cutaţi în registrele de stare civila şi veţi găsi,fora îndoiala,persoane pe care le cheamă Expertiza,Arierata sau Emergenta.           Astăzi radem când aflam din presa ca s-a măritat Mercedesa,dar uitam ca începuturile au fost făcute acum un deceniu şi jumătate în urma. Al doilea pas,la fel de important ca primul,a fost romgleza,temeneaua lexicala făcuta în fata noilor eroi civilizatori. Ne plasam inca de atunci,fara sa ştim, pe axa Londra-Washington. Abuzul de fandoseli englezeşti-briefing,staff,human resources,commitment,chalenge,prime time etc.-si de berberisme strepezitoare-a şerui(de le to share),a chesui (de le to cash),a downloada,a focusa,a forwarda,a prioritiza,a atrgeta etc.- s-a soldat cu o reactiepe cat de inflamata,pe atât de inutila. Unul dintre romanii mari (a nu se confunda cu marii romani)a propus înfiinţarea unei politii a limbii,care sa purceadă neîntârziat la purificarea strămoşescului langaj. Numai ca o lege împotriva ronglezei ar fi fost aidoma unui sandvici fara pâine:îndrăzneţ ca intenţie,dar ridicol în clipul transpunerii în fapt. Oricum,din lumea mai buna în care se afla,maestrul Orwell a suspinat satisfăcut. Iată ca,la atâtea decenii de la cartea lui,inca se găseau adepţi care să-i confirme de jos,de pe pământ,ca viaţa are uneori straniul obicei de-a imita arta.           Şi iată-ne ajunşi,în fine,la ceea ce ne doare astăzi şi acum:la prestaţia vorbitorului public în tranziţie. Nu e nevoie de o cercetare aplicata ca sa constaţi ca prestaţia respectiva obţine destul de rar nota de trecere. Partea cu adevărat delicata consta în rolul pe care îl joaca o buna parte din cei suportaţi zilnic şi silnic de public. Oamenii aceştia sunt modele,vedete,formatori de opinie. Unii au emisiuni la televizor sau la radio,alţii umplu ritmic paginile de ziar. Destul dintre cei care-i urmăresc au tendinţa să-i imite. Rezultatul e cutremurător. Lumea vorbeşte prost şi fiindcă asta vede/aude la televizor sau citeşte în gazeta.           Ecranul e luat în stăpânire de statui mascatoare ale indigentei. Inşi fora miez,charisma şi obraz sunt lăsaţi sa derapeze violent,sub ochii prea indiferenţi ai celor care s-ar cuveni să-i sancţioneze cu telecomanda. Elita,o noţiune oricum compromisa sistematic în ultima vreme,mai primeşte o lovitura. Caci,nu-i aşa,la televizor nu se mai înfiinţează omul simplu de pe strada,ca în decembrie 1989,ci elita. Crema. Cei mai buni dintre cei mai buni. De aproape un an şi jumătate,am privilegiul ingrat al unei cronici TV pe care o ţin într-un cotidian admirat şi suduit cu egala dârzenie:Evenimentul zilei. Cele cinci tablete pe care le scriu săptămânal m-au obligat sa dezvolt un soi de disciplina a privitorului. Lucru normal,dat fiind ca aveam de-a face,în fond,cu cel mai puternic comunicator al momentului. Prin urmare,am invitat sa mă uit la televizor,îndeosebi la emisiunile-dezbatere sau de divertisment,cu un blocnotes la îndemână. Sigur,exista zile când recolta e săraca sau banala. Dar exista şi cazuri răsplătitoare,când te temi sa nu ti se termine pasta din pix în timp ce mâzgăleşti furibund. Iniţial,citatele strânse mi-au servit drept punct de sprijin pentru cronicile din ziar. Pe urma mi-am dat seama ca ar putea fi valorificate la un alt nivel. Din ele nu s-ar putea obţine un portret al României,ci mai degrabă o caricatura. aşa mi-a îmbobocit în minte ideea unei culegeri de perle ale tranziţiei. Ceva asemănător a deschis,în primăvara lui 2005,colecţia de carte comica Rasul lumii,pe care o coordonez la Humanitas. Volumul s-a numitantologie de vorbe de duh (autor: Des Machale)şi a repurtat un succes reconfortant. Fie-ne tranziţia uşoara are în linii mari aceeaşi structura,dar răstoarnă raportul dintre umorul intenţionat şi involuntar. Daca Des Machale a colecţionat cu predilecţie comicării voite,cartea de fata va oferă în primul rând lufturi de exprimare. Lejerităţi caraghioase,construcţii ilogice,combinaţii imbatabile de tembelism şi ignoranta. Dar şi expresii ramase în memoria noastră afectiva şi efectiva. Cele mai multe provin din zona televiziunii,unde emiterea inepţiilor a ajuns sa fie o îndeletnicire de-a dreptul voluptoasa pentru unii rostitori. Altele sunt culese din paginile ziarelor,din anumite emisiuni de la radio sau –cazuri raredin cărţi apărute după 1989.           Urmează,aşadar,o porţie de ga(n)gaveli care aparţin câtorva dintre celebrităţile spaţiului nostru public. Printre autori se număra Ion Iliescu şi Loredana Groza,Marian Vanghelie şi Oana Zavoranu,Coşti Ioniţă şi Traian Băsescu,Gigi Bacali şi Mircea Radu,Gică Hagi şi Romaniţa Iovan,Dumitru Dragomir şi Mihaela Tatu,Cristina Rus şi Cornel Dinu,Jean de la Craiova şi Viorel Hrebenciuc. M-am decis sa preiau metoda de inventariere a lui Des Machale şi sa grupez noianul de cugetări pe secţiuni tematice:afaceri,filosofie şi religie,justiţie şi viaţa sociala,media,politica,texte muzicale&muzica şi varii. Toate acestea compun grosul cărţii (cuvânt oarecum impropriu pentru un produs mai degrabă subţire)şi se înscriu sub genericul „Aşa nu”. La final exista insa şi un capitol cu „De toate”,care sta sub semnul lui „Aşa da”. Aici veţi găsi vorbe de duh veritabile:calambururi,formule casant-ironice,înţepături fine,constatări hazlii,panseuri inspirate. Caunul căruia îi displac partipriurile,am decis sa nu ţin cont de identitatea sau de amplasamentul public al autorului. Daca oamenii fata de care nu am o preţuire aparte au spus lucruri antologabile,m-am inclinat şi le-am consemnat isprăvile. Ce-i drept,unii dintre ei sunt reprezentaţi copios şi în materie de umor involuntar. Dintre maeştrii „Witz”-urilor autentice îi amintesc pe Nicu Covaci şi Cornel Regman,Teo Trandafir şi Dorin Tudoran,Nicolae Badea şi Radu Cosasu,Calin-Andrei Mihăilescu şi Dan Puric,Sorin Cartu şi Andrei Pleşu,Liviu Mihaiu şi Ion Raţiu sau-special guest star-Jonathan Scheele,căci,iată,integrarea bate tot mai nervos la uşa.           Un ultim detaliu. Cartea se încheie cu propunerea unei ghiduşii interactive. În ultimele pagini sunteţi invitaţi sa alcătuiţi un top personal al perlelor care v-au atras atenţia în acest volum(fie ele false sau veritabile) şi să-i îmbogăţiţi recolta,daca va ispiti ideea. Şi indiferent daca veţi marşa sau nu,închei cu o urare:fie-vă lectura plăcuta.           RADU PARASCHIVESCU.           Aşa nu.           I. afaceri,economie,finanţe           1. Conform Legii bugetului,exista un capitol special în care am dreptul sa prind posibilitatea vânzării spatiilor comerciale care prin Legea 550 am atribuţii sa le vând,şi în cazul vânzării acelor spatii comerciale sumele respective erau prinse pe capitolul respectiv.           MARIAN VANGHELIE           2. Oricine are dreptul sa fie mai bogat decât altcineva.           IOAN BACALI           3. Agenţii sunt agenţi,agenţiile sunt agenţii,iar agenţii economici sunt agenţi economici.           MISU NEGRITOIU           4. Haideţi sa nu ne aruncam cu privatizarea într-un avânt democratic.           NICOLAE VĂCĂROIU           5. Nimeni în afara de Dumnezeu nu poate interzice libera circulaţie a mărfurilor afara după 1 ianuarie 2007,fie ele şi maşini second hand.           CONSTANTIN STROE           6. Oamenii de afaceri din România au cu toţii interese de grup personale.           GIGI BECALI           7. Ce părere am despre globalizare?Da-i în gura mă-sii de nenorociţi.           ION DOLANESCU           8. Suntem saraci. Suntem săraci Suntem foarte săraci.           GEORGE COPOS           9. Eu nu cred ca un om bogat este unul cu venituri mari,ci unul care consuma foarte mult.           MIHAI TANASESCU           10. Deţin în proprietate o mie de metri cubi de teren intra-vilan.           CRISTIAN POPESCU           „PIEDONE”           11. În prezent,sumele alocate transportului în comun sunt infirme.           MARIAN VANGHELIE           12. Eu am înţeles ca vorbim de afaceriştii adevăraţi. Acest cocos e un papagal.           GIGI BECALI           13. Lumea are voie sa aibă doua conturi:unul în lei,unul în valuta şi inca unul pentru economii. Mai mult,nu.           FLORIN GEORGESCU           14. Nu vom face privatizare de dragul privatizării,ci din contra.           NICOLAE VĂCĂROIU           15. Vom da subvenţii în judeţul Ilfov,care inca şi în mod special este agricol.           ANGHEL IORDANESCU           16. S-au verificat toate actele pe foştii trei ani pe care am fost primar.           MARIAN VANGHELIE           17. O sa reorganizez din punct de vedere total conducerea primăriei în general.           MIHAI ERBASU           18. A garanta proprietatea înseamnă a limita dreptul omului asupra proprietarii lui.           ION ILIESCU           19. La nivel de oferta,eu am introdus şi un plan de introducere,la nivel de Romtelecom,a managerului prin calităţi totale.           OVIDIU MUNTEAN           20. N-am înţeles niciodată FMI-ul. Daca tot semnam un program,de ce n-au venit sa ne ajute să-l aplicam şi sa ne dea banii înainte,nu după?           NICOLAE VĂCĂROIU           21. Băncile sunt conduse de bancheri în toată lumea,în afara de Cişmigiu şi Herăstrău.           BOGDAN BALTHAZAR           22. Am vorbit chiar zilele trecute cu mai mulţi parteneri de afaceri. Oameni serioşi,din lumea interlopa.           GIGI BECALI           23. Poate nu am în spatele meu o activitate profesionala foarte mare,dar cred ca prin ce am demonstrat la sectorul 5,faptul ca i-am capacitat pe cetăţenii sectorului 5,bătându-mă pe de o parte cu echipa domnului primar general de atunci,Băsescu,şi cu o parte din echipa PSD,care am avut unele probleme cu ei şi care au vrut sa mă elimine,în ultimii cinci ani este anormal sa mergem cu maşinile şi cu transportul în comun cu care mergem.           MARIAN VANGHELIE           24. Cineva a vrut sa vina la Cornu ca să-mi numere găinile. I-am sugerat c-ar fi mai bine sa vina să-mi numere ouăle.           ADRIAN NĂSTASE           25. Becali e un brand. Eu la Avicola Iaşi pot sa fac pui Gigi Bacali,daca vreau.           GIGI BECALI           26. E mai uşor sa lucrezi cu banii statului decât cu ai tai. aşa face toată lumea. aşa se fac afacerile.           DORU GIUGULEA           27. Este de apreciat tendinţa leului de a da semnale ca poate sa se aprecieze.           ADRIAN VASILESCU           28. Vrem sa vindem aerul de deasupra şi din jurul Gării de Nord pe foarte mulţi bani.           RADU BERCEANU           29. Eu privatizez fiindcă asta înseamnă privatizarea:sa privatizezi.           OVIDIU MUSETESCU           30. Vi se pare ca evaluarea aceasta este cumva supraevaluata?           CRISTIAN POPESCU           „PIEDONE”           31. Bodu asta nu e băiat rău,aşa când te uiţi la el,dar e ca un copil infantil.           GIGI BECALI.           ÎI. filosofie şi religie           1. Indiferent cum,într-un final,primordialitatea lui „a şti” politic şi social,care nu înseamnă un glotosocietariem,îşi va desemna predictibilitatea,şi în consecinţa echilibrul,intre „a fi” şi „a avea”.           ULM SPINEANU           2. A considera ca modul în care exista omenirea nu priveşte omul în parte este o neştiinţa şi o eroare fundamentala,pentru care omul va plăti corespunzător prin suferinţa.           LORIN FORTUNA           3. Cred ca Dumnezeu a băgat cate un Dumnezeu mic în fiecare dintre noi,sa ne arate ce-i binele şi ce-i răul.           DUMITRU DRAGOMIR           4. Doar prin hazardul inconştient social nu se putea ajunge în sfere atât de aureolate şi în plan financiar.           CORNEL DINU           5. Dumnezeu e cel mai tare serviciu de informaţii din lume-ştie tot,chiar şi-un fir de par.           GIGI BECALI           6. Noi suntem dincolo de lumea asta,mergem pe undeva,pe colea,şi asta e atitudinea taranului roman,atitudinea asta,poate,a dus la perpetuarea poporului roman. Poate acest „dincolo de lumea asta” a dus la neînţelegerea,la un nivel greu de sesizat,ca veneam cu o moştenire.           IOAN TALPES           7. Am ratat clipa în favoarea eternităţii,iar eternitatea nu ne aparţine.           DINU SARARU           8. Şi preoţii,la fel ca fotbaliştii,intra în joc cu un vesmânt comun,ceea ce înseamnă ca sunt destule asemănări intre noi.           TEOCTIST           9. Care-i problema?           GIGI BECALI           10. Biblia e ca un far luminând în noapte,în jurul căruia roiesc ca muştele toate celelalte cărţi.           CORNELIU VADIM TUDOR           11. Destinul meu a fost marcat de soarta.           DAN IOSIF           12. Familia e sfânta,pe când patria…cum sa va spun,patria e sacra.           DUMITRU DRAGOMIR           13. Tot ceea ce se şcolă deasupra nivelului marii poate fi considerat cu certitudine genial.           ELENA UDREA           14. Biblia a fost mereu lângă cei puternici.           CORNEL DINU           15. Omul este o persoana umana.           GHEORGHE HAGI           16. Gelozia e fiica mândriei şi sora mai mica a iubirii.           DINU MAXER           17. Noi am pierdut multa vreme o perioada de timp.           ION ILIESCU           18. Sa dea Dumnezeu,domnu’Bolcas ca,daca nu spuneţi adevărul,sa va bata Dumnezeu.           GIGI BECALI           19. Eu particip la conceptul de România.           IOAN TALPES           20. Daca cineva nu-şi poate găsi liniştea decât la adăpostul calmant al unei religii,pe acel om trebuie să-l laşi în pace,cu condiţia sa te lase şi el.           LORIN FORTUNA           21. Amorul este expresia dragostei.

Noi perle de tranziţie E foarte greu să găseşti incompetenţi de calitate.           GARFIELD MOTANUL, forumist Evenimentul Zilei                 Erori au fost, erori sunt încă ginerii nu ştiu cum era „pe vremuri", ceilalţi poate că au început să uite. Acomodarea cu binele se face iute şi aşterne o pătură groasă peste cufărul cu amintiri dătătoare de fiori. Acum suntem guralivi, superficiali şi veseli. înainte mergeam cu tărtăcuţa vârâtă între umeri şi mâinile în buzunare, gata să ne facem că nu vedem nimic şi că nu auzim mai mult decât vedem. Singura supapă la care umblam era umorul, sub forma lapidară şi riscantă a bancului politic („zece ani pentru cine-l spune, cinci pentru cine-ascultă"). Această formă de răzbunare prin hazul de necaz păstra la cote funcţionale pulsul unui sistem anemiat şi al unei populaţii în genunchi. Tot ea ne ajuta însă, fără să ne dăm seama, să consfinţim renunţarea la pretenţii. Era suficient dacă râdeam de Ceauşescu la chefuri şi înjuram în gând la cozi. Ne credeam puternici pentru o clipă şi uitam cât eram de vulnerabili în rest. Ţesutul social slab şi vecinătatea ameninţătoare a ur(s)sului răsăritean făceau posibilă batjocura, indiferenţa sau dispreţul celor puţini faţă de cei mulţi. Cum ne revanşam? Satirizându-i pe satrapi, luându-le în derâdere obiceiurile, desenând perciuni şi cercel de rocker pe icoanele comuniste de pe tablouri sau din manuale.           Şi cu asta ajungem la titlul de mai sus. Una dintre ocupaţiile favorite ale cârcotaşilor subversivi pe cont propriu era schimonosirea cântecelor patriotice difuzate în exces la radio şi la televizor. De ce? Fiindcă era singura formă de sancţionare a unei realităţi nedemne: aceea că inflaţia de refrene patriotarde era ea însăşi o sluţire vinovată a ideii de patriotism, căreia îi culegem roadele acum, când termenul ca atare e prăfuit, demonetizat sau în cel mai bun caz suspect. Prin urmare, cine avea un strop de curaj şi un dram de umor modifica o literă şi obţinea un efect. Aşa se face că trei dintre şlagărele corale propagate nemilos sub comunism – Pe-al nostru steag e scris unire, Deşteaptă-te, române! şi Eroi au fost, eroi sunt încă – au beneficiat de o carieră alternativă în undergroundul autohton prin variantele Pe-al nostru steag e scris uimire, Descurcă-te, române! şi Erori au fost, erori sunt încă.           Ultimul dintre aceste titluri îşi păstrează, din nefericire, actualitatea. Termenul lui de garanţie nu va expira pentru simplul motiv că limba română, schingiuită temeinic, aproape cu sistem, de comunişti este supusă în continuare la cazne grele. Astăzi parcă mai mult ca ieri se vorbeşte zgomotos, prost şi anapoda. Fraza bezmetică, anacolutul violent, calchierea dizgraţioasă au un grad de incidenţă îngrijorător. Grija pentru nuanţă a dispărut, sufocată de cele două discipline la care România deţine toate titlurile posibile: aflatul în treabă şi datul cu părerea. Cât de antipatriotică este atitudinea asta foarte puţini pricep, iar erori au fost, erori sunt încă vocea lor se aude stins, ca suspinul unui bolnav bătrân şi blazat.           A fost aşa dintotdeauna? Au existat mereu inepţii antologabile? Sunt vinovate vremurile trecute pentru deriva discursului prezent? Da, categoric. Ţin minte, bunăoară, cât de ocupat eram cu trei decenii în urmă, când consemnam pe ascuns zeci de perle ale profesorilor mei din liceu. Recolta era fabuloasă, cu atât mai mult cu cât ogorul se întindea pe suprafaţa unui liceu de filologie-istorie, unde te-ai fi aşteptat să existe, mai ales la catedră, o comandă excelentă a limbii române. Ei bine, n-a fost aşa. Chicotind cu nasul înfundat în mâneca vestonului şi pitit în spatele unui coleg corpolent, am aflat atunci lucruri măreţe. De pildă, la geografie am fost anunţat că „La Turnu-Severin a fost construit un pod de către Apolodor din Damasc, al cărui picior se vede şi astăzi". La română aveam parte de subtilităţi diafane, mai ales când venea vorba de analizarea unor poezii de pe lista lecturilor obligatorii. „Din poemul Plumb se desprinde ideea că mortul era singur în coşciug", m-a informat cu un aer doct profesoara de română, punând bazele unei misterioase hermeneutici a solitudinii funerare. Nici orele de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei (da, da, iubiţi cvadragenari, vechiul PTAP, if memory serves) nu erau scutite de năstruşnicii ambalate sub forma panseului grav. Un ins uscăţiv şi inclement ne-a adus la cunoştinţă, într-un moment de apoteoză cerebrală, că „premilitara e inima prin care naţiunea respiră, se mişcă şi acţionează". Şi câte şi mai câte.           Nu e de mirare, aşadar, că destui elevi au deprins de la profesori uşurinţa de-a rosti enormităţi. Când mi-a venit rândul să predau discipline umaniste la o şcoală de provincie, suflul exploziei inepţiale m-a izbit în faţă. O privire diagonală pe câteva extemporale mi-a prilejuit reîntâlnirea cu exprimarea trăşcălie, nesupravegheată, unde nexul cauzal e necunoscut, iar grija pentru mesaj lipseşte. De exemplu, un elev a glosat ambiţios pe marginea „Scrisorii lui Nea Goe Basarab", un altul a explicat că „O scrisoare de la Muselim Selo n-a fost scrisă de Muselim Selo, cum s-ar crede din tidu, ci de căprarul Nicolae, care era mort", iar un al treilea a stabilit că „Dingo este un câine mare, de prerie, care dezgroapă cadavre şi le mănâncă de vii". Predarea ştafetei se făcuse fără şovăiri sau poticneli. Acurateţea? Un moft. Pedanteria? O năzbâtie desuetă. Respectul pentru cuvânt? O utopie vinovată.           Aşa stând lucrurile, deriva discursului public din ziua de azi se prezintă însoţită de explicaţii. O ţară unde lumea vorbeşte şleampăt nu se poate comporta coerent. Un loc în care televiziunea pune în circulaţie gângavi revanşarzi, peltici mintal, păpuşi decerebrate şi atleţi ai uitatului pe gaura cheii pierde statornic şansa revirimentului. O populaţie care crede că autocenzura verbală şi cenzura ideologică sunt sinonime pune limba română în imposibilitatea de-a se apăra. O lume lipsită de proprietatea termenilor, dar capabilă să vorbească în clişee de la răsăritul la apusul soarelui împinge româna într-un subsol igrasios, fetid erori au fost, erori sunt încă şi cotropit de beznă. La fel de important, preocuparea obsesivă pentru confiscarea microfonului şi pentru instalarea în prim-plan are consecinţe tragicomice. România este de o bună bucată de vreme un spaţiu în care criteriul reprezentativităţii e neglijat metodic, ceea ce face posibilă ivirea unei pletore de vietăţi bucuroase să funcţioneze doar pe linia minimei rezistenţe.           Această formă de tristeţe în faţa limbii române sub asediu m-a împins să produc, la sfârşitul anului trecut, antologia de perle Fie-nie tranziţia uşoară. Cartea a avut un merit (a pus sub ochii publicului un tablou al imposturii vociferante), dar şi o carenţă: a fost depăşită din chiar clipa publicării. Cantitatea de aiureli, bazaconii, tâmpenii pompoase, enunţuri delirante şi gafe răscolitoare era mult prea mare pentru a încăpea, fie şi după o selecţie la sânge, într-un singur volum. In plus, falangele de războinici împotriva limbii îşi schimbă rândurile. Apar figuri proaspete, pe care mass-media le preia rapid şi le exploatează sârguincios. Aşa s-a născut Mi-e rău la cap, mă doare mintea, o nouă radiografie din citate a beteşugurilor care surpă discursul public din România. Faptul că antologia apare într-o colecţie de carte comică („Râsul lumii") nu diluează în nici un fel gravitatea fenomenului. Cum mă număr printre cei cărora le place să vorbească pe un ton glumeţ despre lucruri neliniştitoare, am convingerea că Mi-e rău la cap, mă doare mintea va avea impactul dorit, fie şi în cadrul unei colecţii rezervate (cel puţin teoretic) cărţilor de vacanţă, care întreţin buna dispoziţie şi ajută la netezirea cutelor de pe frunte.           Cine va avea curiozitatea de-a întocmi clasamente ale rostitorilor de prostii din cele două volume va descoperi un premiant aflat la mare distanţă de contracandidaţi. El se numeşte, previzibil, Gigi Becali. Unde îl găsim? In aproape toate secţiunile cărţii (lipseşte din categoria „Muzică şi texte muzicale", dar nu e timpul trecut), de la afaceri la politică, de la sănătate la familie şi de la filosofie la sport. A cui e vina? Iată o întrebare cu răspuns plătit. Televiziunea şi ziarele ne învaţă de ceva vreme că ubicuitatea nu mai e privilegiul zeilor. Fascinaţia pentru grotesc şi garanţia circului au curbat spinarea nici aşa foarte dreaptă a propagatorilor de ştiri (şi mai ales de non-ştiri), silindu-i să se înfiinţeze prompt ori de câte ori împăratul urdei avea ceva de comunicat naţiunii. Căci acul ratingului trebuie să zvâcnească nervos, iar indicii de audienţă să îngăduie perpetuarea farsei. Ca ultimă picanterie, trebuie spus că, de la un timp încoace, nu Gigi Becali se deplasează de-a lungul şi de-a latul televiziunilor sau ţării, ci ţara orbitează vesel în jurul lui Gigi Becali. Unde? Cum unde? La palat, vezi bine. La început de mileniu, într-o republică în care figurile monarhiei fac operă de decor, totul se petrece „la palat", unde ţarul caşului şi al cash-ului semnează transferuri de fotbalişti, visează la o ţară ca soarele sfânt de pe cer, driblează Fiscul (şi o declară public), împarte bani cerşetorilor, declară război hahalerelor, papagalilor sau zdrenţelor şi-i ridică la rangul de erori au fost, erori sunt încă războinici pe ţuţerii prosternaţi bovin, cu buzunarul în aşteptare şi conştiinţa gata de închiriere.           Dacă vreţi exemple ale discursului becaliot, iată câteva: „Voi cumpăra pentru Steaua un avion de şaisprezece milioane de euro, care va avea siglă cu Sfântul Gheorghe." Mai doriţi? Mai avem. Iată: „Numai oamenii de stânga divorţează." Sau: „Dumnezeu ne-a lăsat care mai lung, care mai scurt." Sau: „Când o să vadă diavolul că deviza mea e «In slujba crucii şi a neamului românesc», o să dea din colţ în colţ şi-o să dea de dracu'." Sau, în fine: „Cine nu va respecta arma dreptăţii, atunci sabia dreptăţii îi va lua capul."           Dar cine insistă pe Gigi Becali nedreptăţeşte alţi cotizanţi notorii. Cu toţii domni şi doamne, oameni bine, care vor statut, respect şi recunoştinţă pentru şansa providenţială de-a le fi contemporani. Ei se numesc, într-o ordine aleatorie, Marian Vanghelie („Opriţi grătarele, vorbeşte domnul Geoană!"), Oana Zăvoranu („Deranjează pe cineva tatuajele şi silicoanele mele, sau fiindcă aveţi un pix şi-o foaie vă faceţi toate meandrele?"), Irinel Columbeanu („E foarte greu să faci televiziune şi să naşti în acelaşi timp"), Călin Popescu-Tăriceanu („Eu nu prea mă pricep la sintagma frazei"), Mircea Badea („Avem dreptul să nu ni se mai pară nici o diferenţă între nimeni şi nimeni"), Ionela Prodan („Când ţin microfonul în mână, îl am pe Dumnezeu deasupra capului"), Corneliu Vădim Tudor („Am solicitat ieri ONU să scoată în afara legii NATO"), Mircea IonescuQuintus („Această aproape unanimitate nu se datoreşte faptului că aţi fost singurul candidat"), Mircea Geoană („Uitaţi-vă la sutele de mii de membri PSD care se uită la noi la televizor"), George Pruteanu („Am trecut pe la mai multe partide din consecvenţă"), Cornel Dinu („Comunismul a fost o formă de aşezare optativă a societăţii"), Mioara Mantale („Ne dorim ca pe listele pentru alegeri să existe un număr cât mai mic de decedaţi"), Theodor Stolojan („Eu nu pot oferi garanţia că nu mă pot îmbolnăvi din nou"), Mădălin Voicu („Nu ştiu dacă putem incumba toate aceste lucruri în acelaşi ambalaj"), Vasile Turcu („Domnul profesor Rednic a intrat deja în eforia meciului cu Beşiktaş") şi mulţi, nepermis de mulţi alţii.           Concluzia e simplă şi de neocolit: Erori au fost, erori sunt încă.           R. P administraţie,           În afaceri, finanţe.           Noi ne lăsăm din când în când aburiţi, că aşa este şi bine să facă o bancă centrală. Şi nu intrăm în dialoguri din astea contendente cu nimeni.           MUGUR ISĂRESCU.           Sunt atât de nervos şi de supărat, că nu vorbesc decât administrativ.           MARIAN VANGHELIE.           Ar fi ideal să ajungem la nivelul de buton.           VIRGIL RAMBA.           Atunci când ne-am gândit să privatizăm SIDEX-ul, l-am întrebat pe Dumnezeu şi El a spus că facem bine.           P. S. CASSIAN.           Populaţia unor ţări precum Trinidad-Tobago, unde nivelul corupţiei este egal cu al României, o duce mult mai bine decât noi în ceea ce priveşte încălzirea, primind-o direct de la soare.           MARIUS MARINESCU.           Anul trecut sunt mai mulţi bani decât anul viitor.           MIHAIL HÂRDĂU.           Această asociaţie a noastră are scopuri asociate.           NIKITA.           Monopolul privat e mai al dracului decât monopolul de stat.           ION ILIESCU.           Este limpede că ne mişcăm de la o epocă de reglementări (Basel I) la o altă eră a reglementărilor (Basel II).           MUGUR ISĂRESCU.           Chiliman cu mine a început demolările, cu mine le-a terminat. Unde mai pui că am fost singurul demolat.           DUMITRU DRAGOMIR.           Şi eu m-am mirat de declaraţia mea de avere.           VALERIU STERIU.           Nu voi tolera nici o fraudă din fondurile europene, indiferent de valoarea prejudecăţii.           CALIN POPESCU-TĂRICEANU administraţie, afaceri, finanţe.           Dacă n-ai bani, miroşi a prost.           GIGI BECALI.           Aveam prevăzute, pentru anul 2003, trei miliarde pentru deszăpezire. Dar a nins de zece miliarde.           MARIAN OPRIŞAN Investiţia pe butoane e foarte mare.           VIRGIL RAMBA.           La nivelul ARBAT-ului sunt constatate, de către ARBAT, anumite neconformităţi care nu sunt duse până la capăt.           ADRIEAN VIDEANU.           Apariţia compensaţiilor decompensează aşa-zisa simplificare.           ION ILIESCU.           Nu este relevante controalele pe Griro cu numerele mele de telefon.           DAN VOICULESCU.           Audi-ul cumpărat de minister este o achiziţie, la fel ca mătura, la fel ca făraşul.           MIHAIL HÂRDĂU mi-e rău la cap, mă doare mintea.           Voi cumpăra pentru Steaua un avion de şaisprezece milioane de euro, care va avea siglă cu Sfântul Gheorghe.           GIGI BECALI.           Bunicii mei au venit în această ţară prin anii 1920, aşa că eu sunt o investiţie străină în România.           VARUJAN VOSGANIAN.           Cred că trebuie eliminate pierderile din minerit, iar statul să le acorde mai departe subvenţii.           DORU GAIŢĂ.           Totul nu se transformă la bani.           GHEORGHE HAGI.           Restul de pani pentru minister vor veni de la Dumnezeu, cred, sau ide la bugetul naţional, în tranşe.           ION CARAMITRU.           Tocmai am fost la Muntele Athos şi am mai dat un milion şi o sută de mii de euro, ca să refac relaţia dintre români şi Dumnezeu.           GIGI BECALI administraţie, afaceri, finanţe.           Sunteţi un primar al Bucureştiului care vă obligă planul urbanistic general să ţineţi cont de el.           MARIAN VANGHELIE.           Dacă nu ai duşmani, eşti ca banca fără bani.           ADRIAN COPILUL MINUNE încă nu am stabilit care va fi contribuţia fiecărui cetăţean la diminuarea contribuţiilor.           VARUJAN VOSGANIAN.           Asta-i visul vieţii mele, să cumpăr şi să vând bani. M-aţi înţeles? Asta-i visul vieţii mele.           GIGI BECALI.           Bordurile de douăzeci de milioane de euro pe mine nu m-a convins.           MARIAN VANGHELIE.           Contează mai puţin hârtiile. Ştiţi cum e, omul se îndoaie la bani şi la femei. La mine nu e cazul la femei.           SORIN CÂRŢU.           Acest curent datează încă de pe vremea lui Swift, creatorul nemuritoarelor personaje Gargantua şi Pan tagmei.           CORNELIU VĂDIM TUDOR.           Limbajul poetic uneori ne mântuie de asperităţi.           ANA DICULESCU-ŞOVA.           Toată averea mea va fi folosită pentru a face un gard cultural şi spiritual în jurul României.           GIGI BEGALI.           N-aş refuza, în ultimă instanţă, nici funcţia de ministru al Culturii.           OANA ZĂVORANU.           Orice poate să fie obiect din China.           ADRIAN NĂSTASE.           Recitesc prea des, chiar din tradiţia ei occidentală continuă, şi nu cu întreruperi din seisme istorice ca la noi, că aceasta presupune ascunderea sofisticată a adevărului şi capacitatea de-a manevra şi de-a te folosi de. aşa-zisa artă (!) a compromisului.           CORNEL DINU în această carte a mea sunt două personaje: unul sunt eu, adică Laura Andreşan, care fac ce fac şi mă comport, iar celălalt e viaţa mea.           LAURA ANDREŞAN în această publicaţie am nişte editoriale pe care le scriu.           CRISTIAN CHIVU îi spunem „La mulţi ani" maestrului Radu Beligan, căci Tache, Ianke şi Cadâr poartă o parte şi din vina lui.           SORIN GANCIU.           Trec rânduri-rânduri muncitorii Să ia pomeni compensatorii.           CORNELIU VADIM TUDOR – Distihuri.           Am auzit nişte băieţi simpatici aseară, pe la televizor, şi îi trimit să se ducă dracu' la muncă sau să citească câteva almanahe, să vadă exact ce înseamnă şi ce poate să cuprindă.....  

Sunt necesare câteva precizări. Motivele care m-au determinat să scriu această carte au dispărut, chiar în cursul anului 2003, când am început-o. Revenind asupra ei, după şase ani, am constat că ezitările mele, bâjbâielile în privinţa modului de abordare, îi adaugă o dimensiune în plus. Inspirată de moartea lui Dumitru Ţinu, cartea s-a transformat, pe măsură ce o scriam, dintr-o anchetă relatată sub formă de jurnal – în ficţiune curată. Am lăsat-o exact aşa cum am scris-o atunci, fără nici un fel de intervenţie. Aş vrea să mai precizez că multe nume, întâlnite în prima parte a ficţiunii, sunt reale. Ele n-au legătură cu faptele relatate, chiar dacă unele dintre acestea s-au întâmplat – în alt moment, însă, şi cu alte personaje. Aş mai mărturisi că există în această carte şi câteva experienţe personale, intime (derulate, evident, în cu totul alt context), pe care i le-am „cedat” personajului, în intenţia de a face ficţiunea cât mai plauzibilă. Dacă am reuşit sau nu – sau ce şi cât am reuşit – asta nu mai depinde de judecata mea.           O parte din această carte va fi publicată în serial, în „paginile” acestui site.           I.           Această carte s-a născut dintr-o frustrare personală. Pe data de 4 februarie 2003, seara, m-am întâlnit cu Ioan Cărmăzan, regizorul, la Pizza Perfect, undeva pe Bulevardul 1 Mai (Ion Mihalache, cum îi zice acum). Cu câteva zile în urmă, publicasem în „Naţional” un fragment dintr-o carte a sa, „Roşu, galben şi albastru”, şi voiam să-i dau ziarul pe care el, nefiind în ţară în perioada aceea, nu-l citise. Mai eram la masă cu un prieten al său, cineast, soţia şi unul dintre cei trei băieţi.           După câteva comentarii pe marginea articolului, Nuţu (aşa îi spun prietenii lui Cărmăzan) a adus vorba de scenarii şi de câteva proiecte ale sale.           „Ce tot umbli după idei de scenariu, Nuţule, ai un scenariu în faţa ta, trăieşti în mijlocul lui, e senzaţional, e incredibil şi tu îl cauţi aiurea.” „Ce vrei să spui?” – m-a întrebat.           „Ţinu. A murit un ziarist foarte cunoscut, a lăsat în urma lui un scandal uriaş, moştenitorii se bat pe avere, presa toacă zilnic cazul… Tu nu citeşti ziarele?” „Ba da, am citit ceva, dar n-am ştiut că-i aşa mare scandalul… Am fost plecat la Rotterdam… Spune-mi tu.”           Şi i-am spus. I-am spus de moartea ciudată a lui Dumitru Ţinu, în dimineaţa primei zile a anului, de apariţia, la zece zile de la înmormântarea să, a unei alte familii, neoficiale, o femeie şi un copil, alături de care directorul ziarului „Adevărul” trăise, timp de 17 ani, o viaţă dublă, de revendicarea drepturilor de moştenitor ale lui Andrei Iucinu, fiul său prezumtiv. Apoi de lupta între moştenitori, Ana Maria Ţinu şi mama ei, Tamara, pe de o parte, şi familia neoficială Iucinu, Emilia şi fiul ei, Andrei… Apoi de cele două morminte, cel de la Breaza, unde familia oficială l-a înmormântat pe Dumitru Ţinu, şi mormântul gol de la Băneasa, cumpărat chiar de ziarist, în timpul vieţii. Apoi de suspiciunile legate de implicarea lui Ţinu în afacerile lumii interlope, de inadvertenţele variantei oficiale ale morţii lui, de apariţia şi dispariţia unor probe şi martori… I-am mai spus de concluziile, sau mai bine zis perspectivele deschise de o altă investigaţie, făcută pe cont propriu, de o bună prietenă, ziaristă, cu complicitatea mea.           „Senzaţional…!” – a exclamat Nuţu. „Faza cu cele două morminte e senzaţională! Mâine mă duc să vorbesc cu „moşu'„„. „Moşu'„ era Sergiu Nicolaescu. Mă incita ideea de a declanşa producţia unui film care avea toate şansele să fie un mare succes de casă.           Credeam foarte tare într-o asemenea perspectivă, dar nu ştiam cât îl va ţine entuziasmul pe Cărmăzan. În seara zilei următoare, miercuri, 5 februarie, l-am sunat din nou. „Ai vorbit cu moşu?           — Da, îi dăm drumu'. Eu o să fiu regizorul, iar Nicolaescu şi Petre Năstase producători.”           A doua zi i-am luat un interviu lui Cărmăzan. Vineri, 7 februarie, a apărut în „Naţional” articolul „Regizorul Ioan Cărmăzan va face un film despre viaţa lui Ţinu”. Pe la prânz, l-am sunat pe Cărmăzan pe mobil. „Nu e Nuţu, mi-a răspuns o voce repezită. Sunt Fănuş Neagu, secretara lui.” Am început să râd şi m-am prezentat. „Bă – s-a răstit prieteneşte la mine scriitorul – o să faceţi voi filmul ăsta când o zbura porcu' care nu s-a născut încă. Păi credeţi voi că vă lasă ăştia să-l faceţi?           — Care ăştia, maestre?           — Păi tu pe ce lume trăieşti?           — Într-o lume incoloră, că n-am culoare politică.           — Atunci, din ce trăieşti?           — Da' dumneavoastră din ce trăiţi?           — Eu trăiesc din prestigiu, dar am 70 de ani… Uite, ţi-l dau pe pe Cărmăzan„… Nuţu avea vocea răguşită ca după o probă de fond. „Ce mi-ai făcut, nebunule? Au venit ăştia cu televiziunile peste mine…           — Ce ţi-am făcut? Te-am făcut celebru, Nuţule, asta ţi-am făcut”…           Aşa a apărut ideea filmului „Blândul domn Ţinu”, sau „Blândul dom Dinu”, sau cum s-o numi el, şi aşa a început promovarea lui. Trei zile la rând Ioan Cărmăzan a dat interviuri şi declaraţii pe posturile de televiziune. Cât priveşte finalizarea acestui proiect, poate că avea dreptate Fănuş Neagu. Nu este exclus ca cineva, „ăştia” adică, să încerce să oprească filmările. Acesta a fost motivul preliminar al hotărârii de a scrie această carte.           Motivul decisiv a fost însă altul, mult mai personal, acea frustrare de care spuneam. După „show-urile” din presă şi de la televiziune, Cărmăzan a plecat la Strassbourg. Când s-a întors, l-am rugat să-mi dea nişte detalii despre scenariu, ca să public. Mi-a spus că are nişte probleme dar că mă sună el, imediat ce le rezolvă, ca să vorbim în linişte. După câteva zile, rezumatul scenariului a apărut în alt ziar decât cel la care lucrez. Am avut sentimentul că mi-a furat cineva o amintire.           II.           Habar n-am cum să încep. Şi cum să abordez subiectul. Aş putea să fac o telenovelă. Mi-e foarte la îndemână, iar cazul are toate datele. Pe de altă parte, complicaţiile şi implicaţiile dezvăluirilor de după moartea lui Dumitru Ţinu sunt mult prea grave ca să le limitez la o simplă poveste a unei vieţi duplicitare… Sau „triplicitare”, după unele informaţii. Doamnă G., buna mea prietenă, mi-a spus, pe un ton de prietenească ameninţare: „Să nu te prind că faci vreo „tragedie cu patru personaje„, că nu mai vorbesc cu tine. Fă o carte pentru oameni deştepţi, ce Dumnezeu…! Poţi”. Asta-mi mai lipsea, o responsabilitate în plus. Adică, să n-o dezamăgesc pe doamnă G., care voia de la mine un fel de „Cu sânge rece” al lui Truman Capote. Să fiu, cu alte cuvinte, la înălţimea subiectului, dar să fie şi o carte de succes. Da, dar eu lucrez contra cronometru. Cartea trebuie să fie scrisă într-o lună, aşa a cerut editorul…           O să fac cum mă taie capul şi cum mă duce inspiraţia. În acest moment, gândesc să fac o compilaţie după tot ce s-a scris în presă, din clipa morţii lui Dumitru Ţinu, până în această clipă şi în clipele care vor urma. Căci e de presupus că, în timp ce lucrez, vor apărea elemente noi. Trag nădejde că finalul cărţii va pică pe un moment mort, ca să aibă timp să fie tipărită şi să nu devină inactuală prin cine ştie ce „bombă” apărută înainte de momentul lansării…           Doamnă G. făcuse aluzie la articolul meu „O tragedie cu patru personaje”, apărut pe 15 ianuarie în „Naţional”. Nu-i plăcuse. Ca atare, voi începe cu un fragment chiar din acest text…           O TRAGEDIE CU PATRU PERSONAJE           „Moartea tragică a ziaristului, devenit, prin dispariţie, personaj de roman, i-a transformat biografia în spectacol public. A fost voia destinului. Un destin care continuă postum şi va continua încă multă vreme, până la o nouă dispută între moştenitori, eventual pentru drepturile de autor la un viitor scenariu de film. Moartea gazetarului, survenită brusc, printr-un stupid accident de maşină, a punctat finalul unei tragedii cu patru personaje: Dumitru Ţinu, Tamara Ţinu – soţia lui, Ana-Maria Ţinu – fiica legitimă, şi Emilia Iucinu. Nu îl includem în ecuaţie pe Andrei, pentru că este prea tânăr pentru a realiza dimensiunile conflictului în care este, deocamdată, doar corpul delict. Vom încerca să prezentăm, într-o percepţie sumară, personajele principale ale acestui reality-show tragic, cu un bărbat şi trei femei, condamnaţi la convieţuire şi promiscuitate, „până când moartea îi va despărţi”. Până când moartea i-a despărţit, de fapt. Moartea lui Dumitru Ţinu.           Tamara Ţinu. Văduva oficială a ziaristului este, aparent, marea victimă a jocului dublu al acestuia. După ce, timp de 20 de ani, a îndurat cu stoicism umilinţa de a-şi împărţi soţul cu altă femeie, în speranţa (presupunem) că într-o zi acesta se va aduna de pe drumuri şi se va întoarce definitiv acasă, după ce speranţa i-a fost iremediabil spulberată de apariţia unui copil nelegitim al soţului ei legitim, iată că moartea neaşteptată a acestuia îi distruge şi ultima miză, ultima justificare a umilinţelor ei: averea defunctului care e pe cale de a fi împărţită cu Andrei Iucinu. Nu se ştie aproape nimic despre Tamara Ţinu. Doar că e rusoaică şi că, în tinereţe, iubea petrecerile mondene, spre deosebire de soţul ei, care era un singuratic. Tamara Ţinu nu vorbeşte cu nimeni, decât prin intermediul avocaţilor. Nu se ştie, deci, în ce măsură a fost doar o victimă a soţului ei. Nu se ştie dacă nu cumva a fost chiar cauza acelei duplicităţi. Iar Dumitru Ţinu nu era omul care să se plângă cuiva despre nefericirea şi eşecurile lui din viaţa de cuplu. Aşa că, până una-alta, lucrurile rămân învăluite în mister. Cert este că, într-o zi, el a părăsit-o pe Tamara. Nu definitiv şi, mai ales, nu oficial. Şi-a găsit, pur şi simplu, refugiul în braţele altei femei. Refugiu pe care, probabil, soţia, din motive numai de ea ştiute, l-a tolerat o vreme. Numai că aventura soţului s-a transformat, dintr-o defulare tipic masculină (bărbaţii îşi „îngroapă” întotdeauna eşecurile în trupul unei femei), într-o relaţie serioasă şi de lungă durată. Este de presupus că, în acel moment, Tamara a declanşat războiul. Era însă prea târziu. Al doilea cămin al lui Dumitru Ţinu devenise o certitudine ireversibilă… Au urmat probabil scene de gelozie, crize de nervi, ameninţări, şantaje. Acestea n-au făcut însă decât să adâncească prăpastia dintre ea şi soţul ei. Între timp, s-a născut Andrei. Nu se ştie când a luat cunoştinţă Tamara de această nouă lovitură pentru ea. Nu se ştie nici când, cum şi de ce au ajuns la un consens al tăcerii şi promiscuităţii. Cine a şantajat, pe cine. În orice caz, ne este greu să credem că situaţia a fost acceptată ca un menage a trois surâzător şi festiv, ca în filmele de serie X. Au fost nopţi de singurătate şi insomnie bezmetică, în care Tamara a plâns, a strâns din dinţi şi a acumulat în suflet mormane de ură. Poate de multe ori şi-a blestemat cu disperare soţul. Într-o zi, pe 1 ianuarie 2003, blestemele ei s-au împlinit.           Ana-Maria Ţinu. Fiica legitimă a lui Dumitru Ţinu este, în acest context, personajul cel mai misterios. Nu se ştie care au fost relaţiile cu tatăl ei. Poate că era singura care-i înţelegea drama (se ştie că fetele sunt mai ataşate de tatăl lor), poate că era singura care percepea, în toată grozăvia ei, presiunea acelei insuportabile dublicităţi din care Dumitru Ţinu nu reuşea să mai scape. Poate că i-a fost chiar confesor. Din scrisoarea deschisă, publicată recent de Andrei Iucinu (prin mijlocirea lui Sergiu Andon), reiese că Dumitru Ţinu i-ar fi spus fiului său că, dacă i se va întâmpla ceva (acum ştim ce însemna acel „ceva”), să ia legătura cu Ana-Maria, sora lui vitregă, pentru că ea ştie despre ce este vorba… Înţelegem de aici că între tată şi fiică a existat o punte de comunicare şi că Ana-Maria consimţise la unele îndatoriri faţă de fratele ei… E posibil însă ca Ana-Maria Ţinu să fie, în această dispută meschină asupra averii tatălui ei, de partea mamei, alături de care şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului. Dar, până una-alta, ea este deţinătoarea „potului” câştigător, în calitate de unic moştenitor al defunctului Dumitru Ţinu. Va avea Ana-Maria puterea de a rezista tentaţiei unei averi imense? Va putea ea să-şi depăşească propria condiţie, împărţind moştenirea cu fratele nelegitim? Rămâne de văzut cât de mult l-a iubit pe Dumitru Ţinu şi în ce măsură îi va respecta dorinţa. Averea pe care Ana-Maria o deţine de drept, în acest moment, este ameţitoare. Ea ar putea lua minţile chiar şi unui înţelept.      Emilia Iucinu. Nu putem să-i spunem amantă. Relaţia ei cu Dumitru Ţinu are aproape toate coordonatele unei căsnicii veritabile, mai puţin oficializarea ei şi recunoaşterea paternităţii copilului lor. Probabil, la început, a fost aventura salvatoare a lui Dumitru Ţinu, analgezicul unei dureri înăbuşite. A urmat, posibil, o pasiune devastatoare din care a rezultat un copil frumos, un băiat. Singurul băiat al lui Dumitru Ţinu şi singurul copil pe care, dacă e să dăm crezare avocatului, Emilia putea să-l aducă pe lume.

Am citit cateva fragmente din cele cateva pagini si mi-a placut, un stil care nu e stil, e un mod de exprimare libera, normala si uzuala, ritmul e constant si firul povestii e cronologic. Pe scurt, cred ca v-ar placea ca lectura de seara sau pentru un vid de timp.                       AntiProVerb  de Dan Doboș    AntiProVerb I.   A vedea miercuri, 31.05.2006, 03:52pm (GMT)   Îmi aduc aminte bine vara aceea, nu pentru că în timpul ei l-am cunoscut pe calul de dar, ci fiindcă atunci încă mai scriam. Eram chiar pe punctul de a demonstra tuturor că talentul meu, de care nu se îndoise nimeni niciodată, atât de lăudat pe la colţuri, era gata să dea pe afară şi să nască falnic un roman care să etaleze tot ce e mai bun în mine.   În seara în care ne-am întâlnit, abia ce terminasem primul capitol şi mă întorceam de la pescuit spre căsuţa mătuşii care acceptase să mă găzduiască în satul acela când mocirlos până la scârboşenie când prăfos până la astm. Deschisesem magistral acţiunea, stabilind vreo trei planuri, enunţând în forţă un crez literar abstract ca ruşinea de fată mare şi încâlcit ca barba lui Dumnezeu. Abia dacă mai pricepeam eu ce scrisesem… Bălăngănind sacoşa cu chitici, mă târam obosit pe drum şi aproape că ajunsesem la primele case ale satului că am auzit un tropotit voios.   — Ai faţă de artist! Mi-a spus calul cu o voce extrem de piţigăiată.   — După ce cunoşti? Am răspuns eu repede, păstrându-mi cumpătul.   — Pe-aici numai idealiştii mai pescuiesc cu undiţa. Restul folosesc curentul. Dau firele jos de pe stâlpi şi…   — Şi dac-aş fi artist, ce?   Calul a nechezat fericit şi a dat din capul său lung, cu trăsături ferme.   — Trebuie să mă asculţi! Eu sunt un cal de dar!   — E clar! Nu trebuie să te caut la dinţi, am spus eu repede, încercând să fac un spirit.   Ca şi cum dialogul nostru de până atunci ar fi fost o iluzie, calul s-a întors nervos şi a rupt-o la fugă pe câmpie. Copitele lui stârneau praful din iarba scurtă a izlazului în timp ce tropotitul lor se estompa ca şi cum un pitic mi-ar fi îndesat duşmănos cocoloaşe de hârtie igienică în urechi. Am ridicat din umeri şi am dat să-mi reiau drumul. Calul de dar se întorcea însă la fel de repede precum plecase.   — Ai probleme cu metabolismul? Sau ai mâncat nişte jar şi te-ai mai răcorit, am lăsat eu să răbufnească obida pe care o aprinsese comportarea năbădăioasă a calului.   — Dacă şi tu, un intelectual…   — Ce şi eu?   — Iei totul de-a gata! Unde or fi dispărut scepticii? Nimeni nu se mai întreabă nimic!   Calul de dar fusese un mânz fericit. De unde să ştie el săracul că se născuse într-o familie nepotrivită, atât de avută încât să-şi permită să-l dăruiască unei copile. La început se bucurase şi petrecuse chiar câteva nopţi gândindu-se cum pletele unei adolescente blonde se vor contopi cu coada lui în timp ce ar cutreiera câmpii fără de hotar. Realitatea a fost însă alta. Noua lui stăpâna era mică, neagră, coşuroasă şi când îl ţesăla zăbovea cam mult prin anumite părţi sensibile. Şi nici nu-i plăcea să sară peste pârleazuri. Într-o seară, de supărare că se plimbase la pas prin livadă în loc să zburde spre focul unui apus de soare fabulos, au început să-l doară dinţii. Şi durerea asta nu s-a potolit timp de zile întregi. L-au căutat peste tot, i-au dat pastile şi ovăz, apă fiartă şi îndulcită, i-au făcut injecţii. Degeaba… Slăbea şi nu avea nici un chef. Nimeni nu îl căuta însă în gură să-i trateze măselele. Fugise într-o noapte profitând de o furtună înfricoşată.   — M-a găsit un tip simpatic dar bigot. Când m-am dus la el, dându-i lesne de înţeles că sunt al lui, a privit spre cer şi a spus „Doamne, îţi mulţumesc pentru darul ăsta!” Acum sunt tot la el şi simt că începe să mă doară iar măselele.   M-am aşezat pe borna kilometrică pe care cineva scrijelise o obscenitate în legătură cu semnificaţia kilometrilor.   — Alergi bine?   — M-ai văzut! Ca vântul!   — Atunci e simplu. Arată-i asta stăpânului tău. El te va înscrie la vreun concurs, tu îl vei câştiga şi atunci te va căuta şi în fund nu numai în gură să vadă dacă eşti sănătos ca să te poată înscrie la cât mai multe curse.   Am fost de acord amândoi că era un plan deosebit de deştept şi de subtil.   — Cum te-ai gândit la aşa o rezolvare? M-a întrebat calul adresându-mi o privire recunoscătoare.   — Scriu un roman care vrea să fie precum fuga ta…   L-am mai văzut abia după o lună. Mă întorceam de la o cumetrie în sat şi eram un pic făcut. În ultimele zile folosisem toate tertipurile pentru a nu mă mai apuca de scris. Romanul devenise atât de complicat încât nu-l mai descâlceam nici eu, iar referinţele deveniseră atât de absconse încât puteau fi pătrunse numai cu dicţionarul de simboluri în mână. Şi atunci abia pe sfert.   Calul de dar era schimbat. Se îngrăşase un pic şi nu am ezitat să i-o spun.   — Pe dracu' gras. De fapt nici n-ar trebui să vorbesc cu tine! Numai prostii m-ai învăţat.   Ştiam. Şi eu dădusem greş cu reţeta pe care i-o recomandasem.   — Băi artistule, am câştigat trei cupe şi degeaba! Nimeni nu s-a uitat în gura mea. Ba m-au şi scos imediat din circuit. Cică prea câştigam toate cursele şi pariurile nu mai aveau nici un sens. Ştii ce mi-au făcut? M-au dăruit unui ţăran. Să trag adică la căruţă.   — Te-au dăruit?   — Închipuieşte-ţi! Ţărănoiul ăsta, căruia îi aparţin acum, le mulţumeşte în fiecare zi…   — Şi nici nu se gândeşte să te caute în gură, nu-i aşa?   — Evident! Iar durerea mea e tot acolo! Nu mă mai pot hrăni decât cu muguri şi iarbă proaspătă. Mă sting şi nimeni nu vrea să înţeleagă!   Străfulgerat de o idee i-am sugerat să muncească din greu, să devină indispensabil muncii şi câştigului lor, să dea tot ce poate. Oamenii îşi vor da seama cât de important e calul şi până la urmă îl vor căuta şi la dinţi. A acceptat fără prea mult entuziasm. A mai prins ceva curaj când i-am spus că în seara aceea şi eu eram hotărât să-mi transform romanul în fum de alungat ţânţarii. Eram hotărât să mă apuc de o proză din aceea turbată, pentru sufragete, cu chiloţi sfâşiaţi cu dinţii, bărbaţi cu suflet de fiară şi femei virtuoase.   După încă o lună m-am întâlnit din nou cu calul de dar. De data asta m-a oprit el fiindcă eu eram prea cătrănit ca să mai văd în jurul meu. Munca mea mă nemulţumea profund. Romanul ieşea atât de comercial încât îmi era silă să-l citesc pentru corecturi. Tânjeam după comparaţii sofisticate şi metafore filosofice. Scriam în schimb despre peşti şi prostituate, criminali şi violatori…   — Nici de data asta nu ai brodit-o, artistule! Am muncit tare, i-am îmbogăţit şi şi-au luat tractor. M-au tratat cu mare respect dar m-au dăruit săracilor din capul satului. Şi nimeni nu s-a gândit încă să mă caute la dinţi… Simt că mă sfârşesc.   Inspirat de vederea calului de dar, am încercat să vorbesc repede:   — Dar dacă încerci să îmbini gloria curselor cu utilul în gospodărie. Cu mezinul familiei zbori spre trofee sportive iar pe tată îl ajuţi la câmp. Unul din ei te va vindeca! Nu se poate!   El m-a întrebat atunci dacă vreau să scriu un roman pe două planuri, unul abscons şi intelectual şi altul de consum, care să atragă marea masă. Am dat cu mirare din cap. Avea dreptate şi probabil că era şi telepat nu numai un cal de dar.   Am început aşadar să scriu dar mi-am dat seama după numai o săptămână că poveştile pe care încercam să le împletesc nu au nici o legătură şi că aforismele puse în gura aurolacilor sună la fel de prost ca şi înjurăturile în gura unui rector. Disperat, mi-am rupt creionul de muchia mesei şi am mers direct la gară. M-am urcat în personal şi am pornit spre oraş. Abia ce ieşise locomotiva din haltă şi, departe pe câmp, am văzut trei ţigani cum tranşau un cal. Inima mi s-a strâns ca o stafidă.   Ajuns la oraş, m-am făcut contabil. Apoi director economic, apoi manager, apoi soţ, apoi tată… Şi n-am mai scris un rând de atunci. Am o casă mare şi o duc destul de bine. Traiul meu îmi permite chiar să am un grajd unde, de ieri, stă un cal pe care cea mai mică dintre fiicele mele l-a primit cadou de la naşul ei de botez. Acum câteva ore m-am dus în grajd şi am privit lung spre cal. El a dat din buze în mod ciudat, fără să necheze. Dar sunetele nu s-au articulat de fel în vorbe. I-am ridicat buza şi am văzut că dinţii îi erau stricaţi. Am chemat imediat veterinarul şi am lecuit căluţul.   Acum am să pun punct istorisirii. Simt cum otrava scrisului îmi întunecă iarăşi raţiunea. Şi nu vreau niciodată să uit de calul de dar. Şi asta nu neapărat pentru că atunci nu mi-a trecut prin gând să lecuiesc eu însumi căluţul ci fiindcă îmi vine mereu să caut în cele mai intime ascunzişuri ale propriului meu dar. Şi mi-e teamă…      

AntiProVerb II – A iubi miercuri, 31.05.2006, 03:51pm (GMT)   În sufletul meu creştea o religie păgână, care se umfla trufaş şi iute, precum o maia din drojdie bună, nimicind deopotrivă cu gângănii scârboase ceea ce ar fi trebuit să fie o seară perfectă. Am sorbit adânc din sticla de vin pe care o furasem de la taică-meu şi pe care o adăugasem celor două pe care mi le dăduse chiar el. „Asta în cazul în care o să vă fie frig” îmi spusese, îndesându-mi pe furiş vinul în rucsac, să nu-l vadă mama.   Luna se oglindea în lac, întregind o privelişte care părea parcă desprinsă dintr-o carpetă care maschează imperfecţiunile unui perete de chirpici. Muntele răsufla greu, trimiţându-şi spre mine şoapte neliniştite:   — Cine eşti? De ce eşti? Dacă eşti.   Din cort auzeam respiraţia liniştită a Marei. Împletită cu palidele indiscreţii ale muntelui năştea un zvon de mare dar etern secată, o zbatere captivă în cochilia albită de soare a unui Nautilus ce-şi sticlea moartea în deşert.   Inima mea încă tresărea, cârtiţă bolnavă, neînţelegând ce fusese învălmăşeala aceea în care fata, aproape o străină, mi se dăruise înfricoşător, înveşnicindu-mă fără voia mea în carnea ei. Dacă n-aş fi fost ferm hotărât să semnez un act prin care, după moarte, să-mi donez toate organele pentru transplant, mi-aş fi smuls inima din piept şi aş fi prăjit-o încet deasupra jarului ce licărea poznaş, ca un petic de iad îmblânzit. Profilându-se fantomatic şi vânăt, un nor decupa incertitudini din Calea Lactee, lăsând în urmă chipul Ei, al celeilalte.   M-a trecut un fior de frig, sănătoasă şi aşteptată reacţie lumească la situaţia ciudată în care mă aflam. Cu un gest reflex, am ridicat un lemn contorsionat din grămada pe care o adunasem pentru foc şi am dat să-l arunc peste jăratic. Probabil că buturuga aceea mică fusese un pic udă pentru că, din foc a început să sâsâie, tulburându-mă. M-am aplecat asupra ei şi am auzit un glas şoptit:   — În sfârşşşşşit, în sfârşşşşşit… Mulţumessssssc!   Nu era prima dată când taică-meu trata prea tare vinul cu sulf şi mă îmbătam fără să-mi dau seama, aşa încât i-am răspuns plin de bun simţ:   — Să-ţi fie de bine, dar să ştii că o să te transformi în fum. Şi poate în ceva căldură pentru ciolanele mele tinere dar păcătoase, ca ale unei fosile de şef de gintă.   Buturuga a sâsâit, de parcă s-ar fi amuzat şi apoi a vrut să ştie:   — Acolo în cort… Aţi făcut ceea ce cred eu că aţi făcut?   Am dat din cap aprobator.   — Pe vremea când eram un tei tânăr, doi oameni s-au iubit la rădăcina mea. Ştiu pentru că în noaptea următoare m-a trăsnit şi n-a mai rămas din mine decât cioata pe care o vezi astăzi. Dar nu făceau aşa urât ca voi.   — Urât?!   Buturuga a tăcut o clipă stânjenită:   — Eu cred că animalele se iubesc urât. Ar trebui să fi putut simţi gingăşia parfumului teiţei de lângă mine ca să înţelegi…   Am închinat sticla înspre buturugă.   — Nu pot să torn vin pe tine, fiindcă te sting şi înţeleg că nu e tocmai ceea ce îţi doreşti. Dar beau pentru tine, buturugă mică!   — Să nu mă stingi! Aştept de o veşnicie clipa asta. Încă de pe vremea când piticul mai trăia, dar nu mai reuşea să mă convingă de înţelepciunea oamenilor.   Am încruntat întrebător din sprâncene.   — E o poveste lungă… Imediat după ce m-a trăsnit, în vizuina veche de bursuc de la rădăcina mea s-a mutat un pitic deştept. Fiindcă plângeam atât de mult de dorul teiţei încât pereţii casei lui făceau mucegaiuri urât mirositoare, într-o zi piticul mi-a vorbit despre oameni şi despre nemărginita lor înţelepciune. M-a lăsat să mă perpelesc vreo două anotimpuri şi apoi mi-a zis proverbul acela al vostru…   — Cum că ai să răstorni carul mare, am râs eu.   — Degeaba hlizeşti! Am crezut asta ani buni. Am aşteptat să treacă peste mine carul mare ca să-l răstorn. Eram chiar convins că aceasta era menirea mea în viaţă, că de aceea exist. Desluşeam o ordine divină în faptul că nu ajunsesem o buturgă mare, ca aceea a tatălui meu, pe care uneori, toamna, creşteau bureţi mari şi graşi pe care îi culegea o fetiţă bălaie, cu basma roşie. Aşteptam cu răbdare. Numai buturugile mici aveau menirea istorică de a schimba ceva, de a răsturna ditamai harabaua. Şi am tot aşteptat vreme de zeci de anotimpuri. Degeaba… Încet-încet mi-am dat seama că nici nu voi răsturna vreodată un car fiindcă ele trec pe drum. Şi, când pădurarii au tăiat o cărare timidă pe lângă mine, am început să privesc cu atenţie spre care. Dar nici măcar pe acolo nu trecea niciunul a cărui mărime să justifice o existenţă atât de importantă ca a mea. Pe urmă au apărut camioanele şi încrederea mi-a slăbit…   — Şi iar ai făcut igrasie în casa piticului?   — A nu, gnomul murise. Se intoxicase cu nişte ciuperci pe care le culesese când era beat cui. Băuse berea uitată de nişte excursionişti în pârâu.   Buturuga mică a sfârâit liniştit un timp. Se înnegrise şi la un capăt începuse să strălucească roşu. A continuat pe neaşteptate.   — Acum vreo două veri însă, am auzit doi tineri aşa ca voi vorbind despre Carul Mare.   — Care car mare?   — Cel de pe cer. Cele şase stele… Mi-am dat atunci seama că menirea mea este să răstorn acel car mare.   Am râs cu poftă.   — Oricum se răstoarnă! Pământul îşi schimbă poziţia şi…   — Şi ce? Va putea cineva dovedi vreodată că eu, buturuga mică, nu răstorn Carul Mare? Şi ce importanţă mai are de vreme ce e limpede că orice car care se răstoarnă are propria sa buturugă mică?   — Şi preţul? Poate că vei răsturna Carul Mare, dar nu vei mai exista! Buturuga mică va fi impresie, amintire!   — Ehehei, băiete, când vei apuca atâtea anotimpuri cât mine, vei fi aflat deja că în universul nostru există şi probleme care nu au rezolvare. Uneori trebuie să accepţi compromisuri surprinzătoare. Noroc, salvatorule, noroc…   Am încuviinţat şi, cu paşi şovăielnici, am adus din maşină sticla de gin pe care Mara o cărase cu noi din oraş. Am turnat-o peste buturuga mică. Flăcările albăstrui au început să joace drăceşte peste formele ei aţoase, care se topeau încet, cu demnitate.   Am urmărit stâlpul de fum ridicându-se în aerul împietrit de tăceri. Sus de tot, norul hain contura încă chipul Ei. Şi o făcea mai clar ca oricând.   — Plângi, dragule? Mi-a pus Mara o mâna uşoară pe umăr.   Fără să-mi desprind privirea albă de pe cerul înstelat, am răspuns suspinat:   — Mi-a intrat fum în ochi. Fum de la buturuga asta mică, cu care am băut un pahar de gin.   Mara a râs cristalin.   — Eşti beat de tot. Nu te-am văzut niciodată aşa… Cum ai băut cu buturuga mică? Nu înţeleg…   Am privit-o în ochi şi am strâns-o de după umeri, încălzindu-mă de parcă aş fi avut în piept un pui de soare.   — A fost o agapă prietenească: eu am dat ginul şi ea m-a învăţat cum se iubesc chipurile din stele.   — Chiar că eşti beat, a râs din nou Mara. Hai să ne culcăm!   Am pretextat că închisul cortului e treabă de bărbat pentru a mai putea privi încă o dată cerul. Fumul buturugii mici se ridica conştiincios spre stele, schimonosind şi topind chipul Ei în mii de cioburi fără nume.   — Acum chiar plângi! Te-am supărat cu ceva?   Am tras adânc în piept aerul cu miros de tei.   — Lacrimile sunt un compromis mic, iubire. Un compromis mic.

AntiProVerb III – A crede miercuri, 31.05.2006, 03:50pm (GMT)   Moş Alecu se uita la emisiunea lui preferată despre dinozauri când soneria de la intrare a scos un clinchet spart, a pagubă. Vizorul care nu mai fusese curăţat de o viaţă îi arăta vag bărbatului o tânără blondă, drăguţă.   — N-am bani să cumpăr ce ai de vânzare, a strigat Moş Alecu de după uşă.   — Dar nu vreau să vă vând nimic. Aş dori doar să vă vorbesc.   Curiozitatea bătrânului învinse teama de hoţi şi uşa se deschise, lăsând să se vadă un lanţ solid:   — Ce vrei…   Vorbele bătrânului îngheţară undeva între gingiile foanfe. Din prag îl privea o tinerică a cărei înfăţişare îl răscolea. Probabil că avea în jur de douăzeci de ani, dar corpul ei deborda de o feminitate străină de felul vulgar în care arătau multe dintre fetele cu care moşul se întâlnea pe stradă. Sânii erau potriviţi, ochii se ascundeau în spatele unor gene lungi, fruntea înaltă era contrabalansată de doi pomeţi proeminenţi iar talia fetei era un fel de trambulină de priviri. Şoldurile rotunde se arcuiau deasupra unor picioare superbe, învelite într-o pereche de ciorapi strălucitori şi abia ascunse de o fustă ceva mai lată decât dunga de la trecerea de pietoni din drumul spre Alimentară.   — Domnişoară?   Profitând de uluiala bătrânului, tânăra pătrunse în casă şi privi dezinvolt în jur.   — Exact aşa mă aşteptam să arate casa matale, Alecule.   — Stai-stai aşa! Ia zi-mi cine eşti, îl birui pe bătrân spaima de a nu fi jefuit.   — Minciunica îmi spune. Iar intenţia mea nu este în nici un caz să fur ceva de aici.   Ruşinat de propriile sale gânduri, bătrânul încercă să se scuze:   — Umblă tot felul de nenorociţi prin blocul ăsta. Da' dumneata pari de treabă. Nu eşti ţigancă. Deşi te cheamă cam ciudat…   Fata zâmbi luminos şi aprobă:   — Tata s-a dus beat la Primărie, când m-a declarat. A zis că nu a găsit nume mai gingaş decât acela al prăjituricilor la care a visat toată copilăria lui. Dar să ştii că, în felul meu, sunt ţigancă. Nu mă pot stăpâni când văd un bărbat frumos. Mi se aprind călcâiele, îmi pierd capul, ce mai!   — Ei, tinereţea, duducă, tinereţea. Şi eu când eram la vârsta matale…   Fata se grăbi spre bătrân şi îi puse o mână pe gură. Alecu simţi un parfum fin, a flori de departe, răscolindu-i măruntaiele.   — Să nu mai spui asta!   — Ce să nu spun?   — Că eşti bătrân.   — Dar sunt! Am şaizeci şi nouă de ani. Şi, chiar şi pentru vârsta asta, arăt destul de rău. Iarna trecută am avut o gripă şi…   Fără să-l asculte, fata îl trase în faţa oglinzii, ţinându-l de mână. Spre marea mirare a lui Alecu, din rama aurită îl privea un bărbat matur dar fără riduri, cu părul grizonat dar viguros şi cu un piept bombat.   — Uite cum arăţi cu adevărat!   — Cu adevărat?   — Da. Adică atunci când eşti lângă mine.   Frecându-şi barba sub care îşi simţea totuşi ridurile pe care, din cine ştie ce motive, oglinda i le ascundea, Alecu auzi sunetul telefonului şi se grăbi să răspundă.   — Alo, domnul Ionescu, sunt preşedintele ţării…   — Băi nesimţitule, dacă tu crezi că poţi să-mi faci mie o asemenea…   — Vă asigur, domnule Ionescu, că sunt şeful statului! Nu mă recunoaşteţi?   Alecu trebui să accepte că omul de la celălalt capăt al firului avea o voce care îi suna vag cunoscută.   — Vă rog să poftiţi la Cotroceni într-o zi din săptămâna asta! Aş vrea să vă consult într-o problemă…   — Ştiu şi eu, domnule preşedinte, până acum…   Minciunica strânse tare în pumnii ei mici mâinile bătrânului, dând afirmativ din cap. Alecu continuă cu jumătate de gură.   — Desigur, sunt onorat… Când spuneaţi? Desigur voi fi acolo… La revedere, domnule preşedinte.   Privind lung spre fată, Alecu întrebă încetişor:   — Ce fel de farmece îmi faci?   — Niciunul. Atâta doar că nu ai ştiut cine eşti. Şi apoi, crezi că, dată fiind inteligenţa ta, aş putea să te păcălesc?   — Hai că aici nu mai ai nici o oglindă pe care să o prosteşti. Toată viaţa mea am fost casier la o cooperativă. Dacă eram deştept…   Minciunica se aşeză lângă bătrân, pe canapea.   — Dar cum poţi spune despre tine că nu eşti intelligent? Un om care poate corela, aşa ca tine, elemente din ştiinţe atât de diverse pentru a rezolva una din cele mai mari enigme ale pământului, cum este motivul dispariţiei dinozaurilor…   — Hai că…   Bătrânul îşi înghiţi încă o dată vorbele pentru că acum lucrurile i se înşiruiau clar în minte. Răspunsul stătuse acolo în tot acest timp şi fusese nevoie de fata asta ca să-l descopere. O privi cu mai multă atenţie şi, pe măsură ce ipoteza lui devenea mai plauzibilă, se simţi cuprins de o energie fără margini.   — Aşa este, Dumnezeule, acum ştiu!   Bătrânul se ridică de pe canapea, o luă în braţe pe fată şi începu să se rotească. Ochii ei superbi aruncau scântei:   — Învârte-mă, învârte-mă!   Lăsându-se purtat de entuziasm, bătrânul o ridică pe Minciunica într-o singură mână, purtând-o foarte aproape de tavan. Râdeau amândoi, fiecare de bucuria lui. Cu un gest premeditat şi exact, bătrânul o aruncă pe fată pe canapea şi se lăsă apoi să cadă lângă ea:   — Ce puternic eşti! Să ştii că nu sunt tocmai uşoară.   — Nu ştiu ce e cu mine astăzi! Parcă aş avea cu treizeci de ani mai puţin, parcă…   Cu un gest scurt, fata îşi trase bluza peste cap şi îşi pironi apoi privirea în ochii lui Alecu. Pupilele bătrânului se sudară pe sânii fetei. Ea îi luă mâinile şi îl sili să-i strângă sfârcurile. Alecu simţi acut că şi ultimul atribut al bătrâneţii, pe care Minciunica nu îl alungase încă, avea să se spulbere.   Alecu nu-şi mai amintea decât geamătul dulce al fetei atunci când el o pătrunsese şi apoi vatra caldă a picioarelor ei, care îl cuprinseseră pe după şale, strângându-l ca într-o menghină şi silindu-l să meargă mai departe şi mai departe… Avea încă ochii închişi, încercând să păstreze cât mai mult amintirile.   Se ridică extrem de greu. Oasele îl dureau de parcă toate ar fi fost rupte. Cu un zâmbet larg se duse să verifice ceea ce bănuia deja. Avusese dreptate: banii de înmormântare dispăruseră, odată cu ceasul acela cu cadran de aur, de la Viena.   Moş Alecu auzi din nou sunetul telefonului şi se târî încet spre aparat. În drum zăbovi o clipă pentru a-şi analiza chipul. Era acelaşi boţ de riduri, dincolo de care soluţia la misterul dispariţiei dinozaurilor refuza să se mai închege.   — Alo, Alecule, ce naiba răspunzi aşa greu? Ţi-e rău?   Era Vasile de la şase, un vecin cu care mai juca uneori şah în faţa blocului şi care dorea să încingă o partidă chiar atunci.   — Nu vin, măi Vasile, nu vin fiindcă sunt supărat.   — Ai păţit ceva?   — Nu chiar. Atâta doar că mi-am dat seama că am trăit degeaba. Uite, toată viaţa mea am fost om cinstit şi am lucrat corect. M-am luat după ceea ce credeam eu că e bunul simţ…   — Şi ce-i rău în asta?   Alecu înghiţi în sec şi apoi spuse:   — Mama îmi spunea că minciuna are picioarele scurte.   — Păi aşa e, toată lumea ştie asta. E de bun simţ.   — Toată lumea se înşală! Minciuna are picioare lungi şi frumoase, ca ale fetelor alea de prezintă haine la televizor.   „Le simt încă în jurul şalelor” dori să zică Alecu, dar se răzgândi în ultimul moment.   Uimit de accesul ăsta de înţelepciune, bătrânul se îndreptă cu greu spre dormitor reluându-şi gândurile: „Dacă dinozaurii aveau sânge rece, iar un meteorit”…

AntiProVerb IV – A muri miercuri, 31.05.2006, 03:48pm (GMT)   Zarurile se rostogoliră lung, oscilând o clipă şi oprindu-se la şase-şase.   — Tu-i mama mă-sii, ce noroc ai. Na, că mi-ai dat marţ.   — Hai, ieşi cu cribitele alea că mă grăbesc. Am o petrecere la parcela 24 şi…   — La Măndica?   — Nu, au adus unul nou. Un profesor universitar… E un băiat de zahăr. Poate rămân în cripta lui la noapte. Aud că nevastă-sa e bine sănătoasă, că-i cu vreo douăzeci de ani mai tânără.   Baba Floarea scormoni în sacoşa de muşama cu flori roz şi scoase o cutie de chibrituri care avea pe o faţă poza unei fete dezbrăcate.   — Tii, ce mai blestemăţii se fac astăzi! Cum dracu' să pui aşa ceva pe cutia de cribite, hârâi scheletul, gesticulând larg din ceea ce fusese odată o mână. Şi nici măcar nu e cine ştie ce de capul ei, uite ce ţâţe are. Am avut cândva o vacă aşa…   — Te roade pizma, mormăi baba Floarea, aranjându-şi basmaua. Hai mai stai! Ce te grăbeşti aşa? Nu pleacă profesoru' nicăieri!   Scheletul se aşeză pe măsuţa de lângă mormântul unui doctor care avea la căpătâi o cruce de marmură neagră.   — Ei nu pleacă! N-a murit decât de vreo trei luni, dar merge copăcel. Ieri noapte a căzut în mormânt la Eudoxia. S-a speriat asta ceva de groază, că era cu locotenentu' şi a crezut că a picat bărbat'su… S-a stârnit o învălmăşeală de şi-a pierdut ăla trei falange…   Scheletul îşi întoarse orbitele goale spre lumina lunii…   — Cum e luna, Florico?   — Albă, Tanţo, albă.   Floarea se aşeză şi ea, pe un scaun, lângă Tanţa.   — Cine ar fi crezut că o să fim prietene vreodată? Îţi aminteşti ce ne mai duşmăneam pe vremea când eram vecine la bloc?   — Păi da! Eu încă te bănuiesc că te culcai cu bărbatu-meu. N-ar mai ajunge la loc cu răcoare. Doamne ce-l mai aştept! Nu moare el? De-acum e om bătrân, i se apropie şi lui funia de par. Auzi! Să fugă în lume de unul singur aşa, ca o fată mare. Ceara mamii lui! Eşti sigură că nu ţi-o trăgea?   — Ai murit şi tot proastă eşti. Cum să mă culc cu el? Ce? N-aş fi fugit şi eu cu el? Şi la urma urmei chiar dacă m-aş fi culcat cu Ion al tău, te-ai răzbunat cu vârf şi îndesat. Mi te-ai lăudat că l-ai muncit pe-al meu trei luni în criptă după ce a murit.   — Eram supărată, Florico. Să mori la nici şaizeci de ani… Şi cu aşa o bănuială pe suflet… M-am răzbunat şi eu cum am ştiut.   Scheletul strânse delicat mâna femeii.   — Lasă că acuş' vii şi tu. Să vezi ce chiolhanuri împingem…   — Ştiu şi eu, măi Tanţo? Viaţa mi-a dat aşa de puţine că uneori stau şi mă gândesc dacă e momentul să o închei atât de repede. E drept că îmi povesteşti de distracţii de care eu n-am avut parte, de mulţumiri pe care nu le-am cunoscut… Dar să mori?   Scheletul se ridică şi începu să se plimbe agitat în jurul criptei:   — E la fel, Florico. Numai că, fiindcă eşti ţărână, poţi face tot ceea ce ţi se interzicea odată. Poţi să ţi-o pui cu toţi bărbaţii, să mănânci cât vrei fără să-ţi pese de siluetă, să călătoreşti, să bei fără să te îmbeţi dar şi fără să te trezeşti vreodată. Poţi face orice.   — Dar nu mai vezi.   — Ei şi? Mare scofală! Oricum ştii unde e fiecare lucru, îl simţi… Nici nu-ţi închipui cum e să ştii că, acolo pe deal, în întuneric o vulpe a prins un şobolan şi acum îi roade capul. Mai încolo, în cimitirul vecin, o ceată de rockeri a pus-o de un concert. Şi mai departe, unii de-ai noştri joacă fotbal. Nu e nevoie să vezi toate astea! Le ştii. E un alt fel de vedere.   Baba Floarea se ridică a plecare.   — Ei stai, unde te duci acum?   — Acasă. Mă cam dor ciolanele.   — Pe mine nu m-au mai durut din momentul în care am murit. Vezi? Alt avantaj.   Netulburată, baba Floarea îşi băgă tablele în sacoşă, cu un zgomot care răsună ciudat în cimitirul pustiu. Scheletul îi puse cinci falange pe umărul stâng.   — Tu tot nu ţi-ai revenit din seara aia, nu-i aşa?   Femeia încuviinţă sfios din cap. Îşi amintea de noaptea în care Tanţa o trăsese în umbra unui nuc bătrân şi o pusese să asculte tânguirile unui tânăr care îşi pierduse logodnica. Cristina. Da, aşa o chema pe fata aceea care era înmormântată sub nuc şi care nu dorea cu nici un chip să se ridice din mormântul ei şi să chefuiască printre ceilalţi morţi.   — Dumnezeii mamii ei de puştoaică! Numai necazuri ne face. Nu vrea şi pace să se integreze în colectiv. Stă ca proasta în sicriul ei şi nu iese nici de-al dracului… Şi e frumoasă… E frumoasă de-i gătită! Să vezi ce şolduri are, ce oase delicate! Umblă ăştia ca turbaţi după ea. Bărbatu-tău a dat ieri grecului trei brichete şi un litru de ulei de candelă ca să se mute în cripta de lângă ea. Dar la cât e el de prost nu cred că o să ajungă să-i facă vreodată ceva.   — Are timp, bolborosi Floarea, privind lung întunericul.   Scheletul se aşeză cu un scârţâit uşor din nou pe scaun. Îşi simţea prietena amărâtă.   — Şi ieri a fost tărăboi.   Baba Floarea se întoarse repede punându-şi o mână la gură.   — Da… Mare tărăboi. Mucea ăla a venit iar şi s-a întins pe mormântul ei recitând poezii. Al tău şi cu încă vreo doi au hotărât să-l sperie niţeluş. Să alunge concurenţa, mă-nţelegi? Pe la două noaptea, mi s-au ridicat frumuşel şi au început să urle şi să bată în tabla unui felinar vechi, pe care îl furase colonelu' de la o căruţă. Nici nu zici că s-a ridicat putoarea aia mică şi i-a zburat lui Ghiţă căpăţâna de i-a căutat-o al tău până spre dimineaţă. Iar lu' Colonelu' i-a rupt amândouă femururile! A trebuit să se roage ăsta vreo trei ore de paraclisier să i le lipească! Îi ţâşneau nişte flăcări din orbite, un fel de raze lucitoare aşa… Au fugit ăştia cât i-au ţinut picioarele.   — Şi el? Băiatul? Întrebă baba Floarea fără să-şi ia mâna de la gură.   — Nici n-a clipit. Cred că nici nu a văzut bătaia. Urla doar în gura mare versuri. Ceva cu nişte sicrie de plumb. N-am înţeles…   — Multe nu-nţelegi tu, Tanţo. Poate că ai murit de prea mult timp şi nu-ţi mai aduci aminte…   — Etete, te-ai făcut filosoafă sau te-ai scrântit de tot? Ce vrei să spui?   Baba Floarea porni încet pe alee, scuturându-şi din când în când sacoşa cu tablele. Scheletul se grăbi să o ajungă.   — Ce vrei să spui?   — Că nu înţelegi de ce nu mă grăbesc să vin la voi, să închei şi cu sărăcia şi cu durerile de oase şi cu dorul ăsta de voi toţi. Voi nu ştiţi ce înseamnă să fii mort.   Scheletul râse cu poftă.   — Şi tu ştii? Ce prostii vorbeşti. Păi dacă nu ştim noi, cine să ştie?   Femeia se întoarse şi începu să vorbească însufleţit:   — Da? Ştiţi? Atunci explică-mi şi mie cum vine chestia asta cu vederea voastră! La ce vă foloseşte că ştiţi ce culoare şi unde se află fiecare frunză din lume dacă nu puteţi să o vedeţi cu adevărat? Şi mai e ceva. Îţi aminteşti ce mi-ai spus când te-am întrebat de ce crezi că o să mă dau la bărbatu-tău?   — Credeam că dacă eu am murit, o să se întoarcă acasă…   — Eşti proastă. Nici nu ştii cât te-a iubit. Cine ştie de ce a plecat. Poate că era spion.   — Pe mă-sa. Era un golan. Chipeş, da' beţiv şi golan. Şi acu' îţi spun ce ţi-am spus şi atunci: «ochii care nu se văd se uită!»   — Da? Şi atunci cum mama mă-sii explici că fata asta nu vrea defel să-l uite pe poet? Că doar nu-l vede. Îl ştie şi-i ajunge. Simte că există, că îi recită poezii… Dar nu-l vede. Şi nici el nu vă poate vedea pe voi. Şi atunci de ce stau copiii ăştia împreună şi dincolo de moarte? E ceva în neregulă cu vederea asta a voastră. Şi până nu aflu ce, eu nu vin la voi!   Scheletul se scutură şi oasele se ciocniră unele de altele scoţând un zgomot înfundat:   — Păi ei sunt excepţia, dom'le, nu înţelegi? Colonelu' spune că îl ştie personal pe filozofu' ăla de a zis primul că ochii care nu se văd se uită. Cică a fost un boier mare. Nevastă-sa a făcut amor pe cavoul lui cu căruţaşul şi de aia…   Femeia privi dezorientată spre schelet.   — Nu mă minţi?   — Bineînţeles că nu! Dar lasă prostiile astea. Hai, du-te acasă să te odihneşti, că te-aştept şi mâine. Jucăm pe o brichetă. Trei partide din cinci.   Floarea ieşi pe uşa cimitirului şi se îndreptă uşor spre blocul în care locuia. În lift, privindu-şi chipul ridat în oglinda pătată de muşte, începu să zâmbească. Ştia că Tanţa n-are dreptate. Ochii nu se uită nici dacă i-ai văzut o singură dată în viaţă. Darămite dacă ei au fost ai unui vecin chipeş plecat în lume, cu care te-ai iubit pe ascuns, pe care încă îl mai aştepţi şi cu a cărui nevastă moartă te întâlneşti noaptea în cimitir…   Femeia adormi uşor şi visă păuni. Stoluri întregi de păuni. SFĂRȘIT

Nela visa vrăbii. Se făcea că şedea culcată goală într-o curte, la soare, îi era deosebit de plăcut, razele se jucau călduţ pe trupul ei, d, deodată, tăbărâră peste ea nişte vrăbii vesele, care începură s-o ciugulească de zor. Ea. Se gâdila, încerca să se apere cu mâiniâe, râzând („duceţi-vă naibii, nebunelor!”), vrăbiile o ciuguleau însă în continuare cu tot mai mult spor, îndemnându-se una pe alta: „ciuguleşte, ciuguleşte, ciuguleşte”, iar ochişorii lor sclipeau de plăcerea ciugu-litului; apoi Nela îşi dădu seama cu groază că păsărelele nevinovate nu numai că o gâdilau insuportabil, dar rupeau din carnea ei bucăţele mici cât grăunţa de porumb, pe care nu le înghiţeau, ci le puneau alături, formând grămăjoare perfect rotunde, încercă să mişte mâna, dar atât de multe vrăbii se aşezaseră pe ea, ca pe o creangă, şi atât de violent ciripeau încât se simţi învinsă şi începu să plângă. „Doamne, se căina ea, uite că se poate muri şi de vrăbii, ce haz nebun vor face cunoscuţii d vor povesti că am murit mâncată de nişte păsărele.” Apoi, o vrabie mai îndrăzneaţă îi ciuguli ochii şi atunci nu mai suportă durerea şi umilinţa, şi se trezi. Intre timp, zvârcolindu-se, căzuse jos din pat şi, cu-toate că era conştientă de stupizenia poziţiei în care se afla, ea continuă să rărnână aşezată pe burtă, jos, pe parchet, gândindu-se ce-ar putea însemna un vis cu vrăbii. Avusese în liceu o prietenă care descifra vise şi care-i spusese odată că păsărelele mici care apar în vise aduc nenorocire, mai exact, moarte. Da, era clar că individa nu se înşela şi că semnul adus de vrăbii se va împlini. „Fir-aţi ale dracului de vrăbii, că de trei nopţi numai pe voi vă visez.”   Peste vreo cinci minute deschise anevoie ochii şi privi ceasul de „la mână. Era şase fără cinci, se simţea cumplit de obosită, o dureau oasele, carnea, ochii, degetele de la picioare şi chiar părul, dar trebuia să se scoale, n-avea încotro, trebuia să-i facă o injecţie tatălui, care era bolnav şi alături de care dormise în acelaşi pat, până d căzuse pe parchet. Aprinse veioza, intră în bucătărie şi puse seringa la fiert. In vreme ce apa clocotea, ea continua să doarmă în picioare. D flacăra aragazului începu să sfârâie din cauza apei care o stropea, se trezi şi pregăti seringa pentru injecţie, adică sparse o fiolă de morfină şi trase lichidul înăuntru, întră în dormitor şi, continuând să moţăie, dezveli trupul bolnavului pe jumătate şi înfipse acul adânc în carnea moale şi dospită de boală. Apoi aşeză seringa pe noptieră, stinse lumina şi se culcă pe pat, având grijă să lase un oarecare spaţiu între corpul ei şi al tatălui, ca să nu-1 stingherească, înainte de a adormi definitiv, întinse o mână, automat, spre mâna lui, ca să-i ia pulsul, dar, până să-şi dea seama dacă inima îi bate normal sau nu, adormi adânc.   Se trezi peste un anumit timp, auzind soneria telefonului. Spe riată, ca şi cum telefonul îi dăduse un anumit semnal de alarmă, se aplecă repede peste bolnav şi îşi lipi urechea de partea stângă a pieptului lui. Inima nu bătea. Rămase o clipă uimită, dar, pentru că telefonul continua să sune, se ridică şi se îndreptă spre aparat, cu gândul să-1 trântească de parchet. Curiozitatea o învinse şi puse receptorul la ureche, strângând fălcile şi închizând ochii, ca şi cum ar fi resimţit o durere fizică insuportabilă.   — Alo, cine este? Întrebă ea, cu voce schimbată.   — Domnişoara Nela? Se auzi în telefon un glas pâăcut de bărbat.   Nela recunoscu glasul doctorului Vulpescu şi-şi reveni.   — Da, domnule doctor, eu sunt.   — S-a întâmplat ceva?   — Nu. De ce?   — Pentru că sun de câteva zile fără întrerupere şi nu-mi răspunde nimeni.   — De obicei închid telefonul.   — Cum se simte tatăl dumneavoastră?   — Tatăl meu se simte foarte bine.   — I-aţi făcut tratamentul pe care i 1-am prescris?   — Desigur. Se simte excelent în urma lui. Excelent.   Nela se rezemă. Avea ameţeli.   — Mă bucur enorm că se simte bine. Eram îngrijorat.   — N-aveţi de ce. V-am spus că se simte foarte bine. Tocmai jucam şah. M-a făcut mat.   — Nu, serios?! Se miră doctorul, râzând.   — Pe cuvânt.   Urmă o scurtă pauză.   — A mâncat normal?   — Da. Aseară, de pildă, a mâncat o friptură şi doi mici. A băut chiar şi o bere. Vedeţi ceva rău în asta?   — O sticlă întreagă?   — Nu. Un pahar.   — Perfect. Dacă are poftă de mâncare şi de băutură este nemai pomenit. Totul e să nu exagereze.   — Desigur.   — Atunci, duduită, d să vă mai sun?   Nela se clătină din nou şi i se înroşiră urechile. Se enervase cumplit. Avea mâncărimi pe piele.   — Cum doriţi, domnule doctor. Vă stau la dispoziţie.   — Pot să-mi permit să vă invit într-o seară la un film?   — Depinde ce fel de film.   — Un film bun, desigur. American. Sau să ieşim afară din Bucu reşti, la o bucată de iarbă verde.   — Cu mare plăcere. Eventual, după aceea, dacă doriţi, pot să merg la dumneavoastră acasă sau în altă parte pentru a face tot ce doriţi cu mine. Să ştiţi că am un corp aproape perfect, ca să nu mai spun că sunt şi virgină.   Vocea de la celălalt capăt al firului tăcu. Nela aşteptă câteva clipe răspunsul. Nu se auzea decât o respiraţie uşoară.   — Imbecilule! Urlă Nela, dar nu primi nici de data aceasta un răspuns.   Aceeaşi respiraţie precipitată, de fiinţă obosită sau lovită în cap, năucită.   — Impostorule! Află că tata e mort, cretinule! D vii să-ţi iei onorariul pentru sfaturile şi ierburile tale împuţite? Am să te dau pe mâna Miliţiei, escrocule, nu-mi scapi tu! Filmul integral il puteti viziona Aici

Un dolar, doi dolari, valetul de trefla  de Chiril Tricolici DE LA O CONTRAVENŢIE LA LEGEA CIRCULAŢIEI.   Primisem de câteva zile o Carte poştală foarte drăguţ tipărită, prin care eram invitat – câtă amabilitate! – să mă prezint „imediat” la Inspectoratul de Miliţie al Municipiului Bucureşti, etajul 5, camera 603, cu certificatul de înmatriculare şi carnetul de conducere auto. Şi cum în dimineaţa aceea eram foarte bine dispus, atât de bine dispus de parcă m-ar fi decorat cu vreun ordin, m-am hotărât să dau curs preaamabilei invitaţii acolo unde niciodată nu te cheamă să te felicite sau să te laude. Eu, cel puţin, n-am auzit.   Cu aceste gânduri şi cu altele asemănătoare, o dată intrat în vasta şi ospitaliera clădire a Miliţiei de pe Calea Victoriei, în loc să apăs în lift pe butonul ce indica etajul cinci, l-am preferat pe cel din dreptul cifrei trei.   Aici lucra şi mai lucrează încă un coleg de şcoală – nu e cazul să vă spun ce fel de şcoală – şi amic, cu care întreţineam bune relaţii. Sporadice, din păcate.   Erau de vină cel puţin trei situaţii.   În primul rând, constanţa relaţiilor noastre era grevată de lipsa acută de timp a prietenului meu. Colonel, ocupă o funcţie importantă (zvonul care circulă: cu cât salariul e mai mare, cu atât ai mai puţin timp să-1 cheltui, fiind în acest caz confirmat) şi, de cele mai multe ori, când îi telefonam, la celălalt capăt al firului răsuna aproape invariabil: „Nu te supăra, sună-mă mai târziu, colega, am o discuţie”.   E greu de precizat ce semnifica acest cuvânt, pentru că mereu avea câte o discuţie. Eu însă îl pisam cu telefonul (până s-a întâmplat „în al doilea rând”), colonelul fiind un adevărat sac fără fund cu tot felul de întâmplări adunate în cei peste douăzeci de ani de miliţie.   Aşa se face că la întâlnirile noastre participa, nu o dată şi un alt coleg de şcoală, cunoscut actor bucureştean. Atât de cunoscut, încât Jean Marais ţinuse cu orice preţ să se imortalizeze cu el într-un film, drept care şi eu şi colonelul primisem – cu dedicaţie – câte o fotografie făcută la Buftea în timpul filmărilor, fotografie păstrată şi azi cu sfinţenie sub sticla băruleţului meu (există o asociaţie), numai că din ea a dispărut, după o vizită feminină, decupat cu lama, actorul francez.   În al doilea rând, amicul meu, colonelul Alexandru Banu, este un mare amator de pescuit. Şi aceasta nu numai pentru a-şi crea relaţii cu cei ce susţin că, după o săptămmă de muncă intensă, o duminică la pescuit este cât se poate de reconfortantă – te gândeşti la peştele care, uite acum, acum o să muşte momeala şi atât.   Pasiunii acesteia şi, în egală măsură, faptului că sunt un fericit posesor de autoturism le-am datorat invitaţia, lansată într-o sâmbătă, de a merge a doua zi la o baltă dintre acelea cu foarte mult peşte şi pescari mai puţini.   Am acceptat cu nedisimulată bucurie invitaţia.   Contramandând programul pe care mi-1 aranjasem pentru duminica aceea, m-am culcat mai devreme, la două noaptea am fost în picioare, la cinci dimineaţa, după treizeci şi ceva de kilometri presăraţi cu hârtoape, eram pe marginea bălţii. Dar cu toată sticla de coniac pe care o luasem pentru a întreţine verva colonelului şi spumozitatea povestirilor sale, acesta n-a scos până seara o vorbă măcar. Să nu sperie peştii.

Rolls Royce de Chiril Tricolici I.   Era o invazie lichidă, din nori de potop, prăbuşiţi parcă definitiv deasupra oraşului. Bahnhofstrasse, eleganta stradă a Gării, cu magazine scumpe şi restaurante care scot vara pe trotuar măsuţe cochete sub umbi’ele multicolore, părea strivită de ploaie, de cenuşiul opac, un cenuşiu apăsător, aproape dureros, ce mistuise totul în jur. Din când în când, rafale de vânt măturau strada, trimiţând trombe de apă în peretele de cristal din spatele căruia priveam şuvoiul nesfârşit de maşini şi, nu ştiu de ce, mă încerca sentimentul că apa mi se scurge pe faţă, spălând fardul pleoapelor. Stupidă senzaţie. Stupidă şi totuşi ea mă încerca mereu şi mereu, cu toate că eram perfect conştientă că nici măcar un glonte n-ar fi putut să străbată platoşa de sticlă. Demenţial sfârşit de octombrie! Sau poate eram eu obosită? E adevărat, repetaserăm întreaga dimineaţă pentru concertul cu Arthur Rubinstein… Doamne, repetiţia asta fusese ca o adiere de vânt faţă de cei doi ani infernali din America: Beethoven, Sibeiius, Saint-Saens, Brahms şi din nou Beethoven, Poemul de Chausson, Introducere şi Ronclo capriccioso de Saint-Saens, WieniawsM… trei zile la rând, trei zile la rând de recitaluri şi concerte în săli cu patru sau cinci mii de locuri, o zi pauză, în care zburam de la un capăt la altul al continentului, şi iarăşi două concerte şi trei recitaluri într-o singură săptămână. Aici nu mă mai culcam cu ticuri nervoase amintind mişcările degetelor pe gâtul viorii, nu mă mai sculam dimineaţa, după o noapto sau mai multe în care şi în somn îmi răsunau în cap, până la obsesie, motive din Concertul de Brahms sau din Sonata a IV-a din Ysaye… Cât de calmă, cât de tandră, cât de generoasă este această Elveţie! Timpul nu-mi mai era măsurat cu minutul sau chiar cu secunda, * aveam ore întregi când eram numai a mea, nu mă mai strivea suprapunerea aceea umană, rece ca. Şi rafturile ei de beton, în care niciunul nu vrea să ştie de altul şi altul să ştie de el… Da, totul era la trecut, ceea ce rămăsese… Poate rămăsese acea oboseală… Ieşeam de la repetiţii ca şi când aş fi ieşit dintr-un tunel nesfârşit, iar afară, în loc de o lumină binefăcătoare şi blindă, m-ar fi aşteptat o zi fără culoare, opacă şi apăsătoare, o zi hâdă şi î‘ea ca şi cea de acum.   La un moment dat, am avut impresia că Mercedes-ul alb care încetinise, ca pentru a căuta un loc de parcare, era al lui Albert, însă maşina s-a depărtat de parcă stăpânul ei s-ar fi răzgândit să mai oprească aici. Am cerut o cafea şi, aprinzând o ţigară, am continuat să privesc curgerea maşinilor, petrecând cu privirea câte un Mercedes alb. Să nu fi înţeles Albert că a fost vorba de Bristol Cafe?

Cronica de familie de Petre Dumitriu Vol. 1     CUPRINS:   Partea I-a:   Davida. 5   Partea a II-a.   Copilării. 117   Partea a III-a:   Poziţia astrelor la 19 iulie. 145   Partea a I V-a:   Viaţa lui Bonifaciu Cozianu.; 205   Partea a V-a:   O călătorie de plăcere.335   Partea a VI-a.   Bijuterii de faniliie. 393     PARTEA întâia.   Davida.   I.   În hârtii de vânzare şi cumpărare de moşii din vremea principelui Constantin Brâncoveanu se iveşte întâia oară neamul unor Cozieni, numiri aşa nu după Cozia de sub munte, unde e mănăstirea de pe malul Oltului, ci după o Cozie din ţinutul dealurilor dintre Bucureşti şi Târgwişte. Cozia era moşia lor atunci; în hrisoave e vorba de o jupâniţă Davida, de un Mihail, de un Grecea Cozianul şi apoi de alţii, urmaşi ai lor, care au stăpânit Cozia, adăugându-i moşia Gârla, moşia Slobozia Veche, moşia Dârdori şi altele; nepoţii şi strănepoţii acestora au cumpărat pământuri în câmpie, la Tătaru şi alte sate pe care le-au umplut cu ţărani bulgari. Asta s-a petrecut mai târziu, oând pe poruncile domnilor Mavrocordati şi Calimah, după formula Io… Voevod, Bojiiu milostei gospodar zemli Vlahiskoe, şi sfârşitul toliko pisai Gospod, „atâta a scris stăpânul”, se lipea pecetia Gospod, cu corbul heraldic, şi dedesubt iscăleau înşirat' *°f' marii dregători. Printre numele lor zgâriafe cu litere colţuroase, se scriu în multe documente Şerban Cozianu serdar, Alexandru Cozianu logofăt, Lascarache Cozianu iarăşi logofăt; încă de tineri copiii lor erau mumbaşiri domneşti; unul s-a călugărit şi a fost episcopul Neofit al Râmnicului-Noul-Severân; fetele Cozienilor au fost măritate după nepoţii lui vodă, după feciorii lui Villarâ, după fraţii mai mici din neamul Pârşcovenilor şi al Văcăreştilor, iar pe vremea principelui Şuţu, Cozienii erau veri de-al doilea şi de-al treilea cu Grădiştenii, Grecenii şi Floreştii.   La 1848, paharnicul Manolache Cozianu a fugit la Braşov din faţa revoluţiei, împreună cu fiul cel mai mare, Alexandru, noră-sa, Sofia, şi cu copiii lor, care erau mici de tot; apoi s-a întors şi-a văzut mai de* parte de avere, dar cu frica de revoluţie şi de împăr^ ţire a moşiilor intrată în oase. Manolache Cozianu a murit lăsând o faimă de nemaipomenită zgârcenie, dar şi cinci mii de pogoane la Cozia, trei mii la Gârla, opt mii la Dârdori şi aşa mai departe, încât pe la; 1850, fiu-său Alexandru a dărâmat casele din uliţa, Culmea Veche, a tăiat castanii bătrâni din curte şij a zidit o casă potrivită cu marea lui avere, bine cunoscută de importatorii de grâne englezi cu agenţii' în porturile dunărene.   Casa aceasta, care există şi azi, era în fundul unei, curţi pietruite, cu zăbrele înalte de tuci încoronate cu vârfuri aurite în chip de suliţă. De o parte şi de alta a fiecăreia din cele două porţi cu grilaj de fier forjat erau felinare mari, împodobite cu frunze şi flori, de asemenea de fier. Trăsurile intrau pe o poartă şi ieşeau pe cealaltă; se opreau la peron, la piciorul scării ovale cu multe trepte, care ducea sus, la unicul etaj al clădirii. Înăuntru era o anticameră, iarăşi trepte şi un salon mare cu ferestrele de la podea până la tavan, împărţite în multe ochiuri pătrate şi încoronate cu arcade ă la ţrangaise; într-o latură, două saloane mai mici, o sufragerie şi o bibliotecă în cealaltă, căci Alexandru Cozianu era un om citit, care învăţase la Paris şi supsese din cărţi o trufie la fel de mare ca zgârcenia lui taică-său. Această trufie înşirase pe pereţi portrete apocrife ale serdarilor, logofeţilor şi episcopilor din neamul lui, pictate de Theodor Aman; această trufie înşirase în salon canapele şi fotolii din tapiserie de Aubusson, cu picioarele răsucite, acoperite cu trandafiri şi ghirlande cioplite în lemnul suflat apoi cu aur din ducaţi şi ludovici. Aceeaşi trufie lipise de pereţi scrinuri pântecoase din lemn de trandafir, încrustate cu flori şi figuri din alte esenţe scumpe, atârnase trei policandre uriaşe de cristal în salonul mare şi pusese într-un colţ o harfă şi un pian dreptunghiular ca o ladă pe două picioare în chip de X, un pian de o formă ciudată, care apoi n-a mai fost repetată de fabricantul cu numele gravat sub capac: Gaveau, fournisseur de S. M. l'Empereur 1. Pereţii erau căptuşiţi cu mătase cu flori în salonul cel mare, cu catifele în cele mici, cu cărţi în bibliotecă şi cu stejar în sufragerie, unde mâncarea venea pe tăvi din bucătăria aflată jos, în curte, în casele slugilor, alături de grajduri şi de remiza trăsurilor, clădiri văruite şi cu acoperişuri strâmbe din şindrilă, rămase încă de la casele vechi.

Dedicaţie   Domnilor ciocoi!   Este mult timp de când umblu cu această nuvelă ziua şi noaptea, întocmai ca Diogen, căutând o clasă de oameni ca să le-o dedic. Am voit să fac această onoare boierilor; dar, după o gândire serioasă, miam schimbat hotărârea, căci, deşi într-această clasă s-au strecurat mulţi venetici corupţi şi, cu toate lovirile şi tentaţiunile străinilor la care servă de ţintă de un secol şi jumătate, tot se găsesc printre dânşii bărbaţi cu simţăminte nobile şi cu inimă de adevăraţi români, care au făcut, fac şi sunt convins că vor face mult bine patriei lor.   De la boieri am alergat la neguţători. Am revizuit toate stabilimentele de comerciu, de la magaziile cele mari şi luxoase până la magherniţele cele umilite ale precupeţilor. Am văzut zarafi fără capital, fanfaroni şi maloneşti, care sărăcesc lumea prin dobânzile lor cele nemăsurate; lipscani şi bogasieri care îşi împodobesc magazinele cu marfă putredă şi cu oglinzi mincinoase şi, dându-şi ton de mari capitalişti, ruinează societatea prin falimente frauduloase, ce se efectuesc foarte lesne în ţara noastră; băcani care vând rapiţă în loc de untdelemn, orez îndoit cu pietricele ca să tragă mai greu la cântar şi cafea amestecată cu orz şi fasole. Am văzut cârciumari amestecând vinul cu apă şi vânzând cu ocale cu două funduri, măcelari şi precupeţi vânzând cu cântare strâmbe şi m-am mâhnit, căci răul este foarte mare, dar n-am găsit în aceşti amăgitori decât nişte hoţi sau ciocoiaşi ordinari, ieşiţi din şcoala voastră fără diplomă de specialitate!… Am alergat prin sate şi cătune, am vorbit cu ţărani bătrâni şi tineri; ce e drept, sunt plini şi ei, sărmanii, de mârşăvii până între urechi, dar n-am găsit nici între dânşii pe oamenii ce căutam. Am intrat în locaşul lui Dumnezeu, am observat cu conştiinţă clerul înalt şi pe cel proletar. Dar vai! ce dezamăgire!… Acolo unde credeam că voi găsi toiagul şi traista, sacrul simbol al umilinţei şi pietăţii creştine, am găsit ignoranţa întronată, invidia, mândria, lăcomia şi alte păcate morale, pe care ne oprim a le descrie, căci legea de presă, fără îndoială, ne- ar condamna la zece ani de ocnă.   Obosit de atâtea cercetări zadarnice, hotărâsem să-mi ard manuscriptul; dar tocmai când mă pregăteam să dau flăcărilor rodul ostenelilor mele de şase luni, m-am gândit şi la voi, preaiubiţii mei ciocoi ai condeiului, de toate clasele şi partidele, şi am zis ca strămoşul nostru Pilat: „Ecce homo‖ sau „Iată oamenii mei‖!   Vouă, dar, străluciţi luceferi ai viciilor, care aţi mâncat starea stăpânilor voştri şi v-aţi ridicat pe ruinele acelora ce nu v-au lăsat să muriţi în mizerie; vouă, care sunteţi putrejunea şi mucegaiul ce sapă din temelii şi răstoarnă împărăţiile şi domniile; vouă, care aţi furat cu zvanţul din funcţiunile cele mici şi cu miile de galbeni din cele mari, iar acum, când v-aţi cumpărat moşii şi palate, stropiţi cu noroi pe făcătorii voştri de bine; vouă şi numai vouă dedic această slabă şi neînsemnată scriere. Citiţi-o cu băgare de seamă, domnii mei, şi oricâte hoţii îmi vor fi scăpat din vedere, însemnaţi-le pe un catastif şi mi le trimiteţi ca să le adaug la a doua ediţiune.       Prolog     Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voieşte a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniţilor, meniţi din concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preţ!…   Platon a zis, cu două mii de ani înainte de a lua noi pana în mână ca să descriem pe ciocoi, că un om, ca să poată deveni cetăţean onest, mai întâi de toate caută să fie născut bine, crescut în frica lui Dumnezeu, şi din copilărie până la maturitate să trăiască înconjurat de oameni virtuoşi şi drepţi.   Ciocoiul este totdeauna şi în orice ţară un om venal, ipocrit, laş, orgolios, lacom, brutal până la barbarie şi dotat de o ambiţiune nemărginită, care eclată ca o bombă pe dată ce şi-a ajuns ţinta aspiraţiunilor sale.   Pepiniera în care cresc aceşti inamici ai onoarei şi ai tuturor virtuţilor cetăţeneşti este mai totdeauna casa bogatului şi mai cu seamă a bogatului parvenit. Aci vine ciocoiul, umilit, şi cere a servi pe boierul pentru o bucată de pâine, o cameră de dormit şi un veştmânt ca să se apere de asprimea frigului.   În anii dintâi, aceste vulpi cu două picioare, care întrec în ipocrizie şi vicleşug pe cele cu patru picioare din fabulele lui Esop şi La Fontaine, petrec împreună cu servitorii cei îmbătrâniţi în păcate de tot felul, îi studiază cu cea mai mare atenţiune, încât la etate de douăzeci de ani, ei ştiu foarte bine cum se fură cloşca de pe ouă fără să cârâie; cu alte cuvinte, ştiu cât să fure de la aprovizionarea din toate zilele, cât de la aprovizionările cele mari, cât de la arendarea moşiilor şi alte mai multe tranzacţiuni ale casei boiereşti în care se află servind.   Ştim cu toţii că între slugile de la casele bogaţilor, ca în toate meseriile sociale, există o ierarhie oarecare. Ciocoiul, dar, îşi începe uneori cariera de la postul de rândaş, iar alteori de la lacheu ce se pune în coada trăsurii boierului; devine cu încetul sofragiu, apoi vătaf de curte, iar mai pe urmă se face şi el boier; şi cu toate că unii-alţii îi zic în deriziune boier făcut, copiii lui însă devin boieri şi fii de boieri.   În timpul pe când ciocoiul umblă după trăsura boierului, el află toate slăbiciunile stăpânului său şi-i ajută cât poate ca să şi le împlinească în paguba lui şi în folosul său. Se întâmplă, însă, de multe ori ca stăpânul ciocoiului să aibă şi virtuţi, dar aceste lucruri pătrate nu pot să intre în capul şi în inima cea triunghiulară şi îngustă a ciocoiului plecat pe drumul de a deveni om mare cu orice preţ.   Ca sofragiu se obişnuieşte atât de mult cu mâncările delicate, încât nu mai poate să trăiască fără friptură de fazan, brânză de Parma, salam de Verona, icre moi, conserve de Franţa şi vinuri din cele mai celebre dealuri ale Europei. Astfel dar, când ciocoiul ajunge la gradul de vătaf, este corupt moraliceşte şi fiziceşte până la măduva oaselor.   Înălţat la acest din urmă şi mai suprem grad al slugăriei, ciocoiul devine prevăzător ca un prezident de cabinet… din Europa. Ideea ce-l preocupă ziua şi noaptea este de a afla metodul prin care să-şi facă stare. Diferite planuri i se prezintă în imaginaţiune, unul mai întunecos decât cellalt; le studiază pe toate şi, găsindu- le realizabile, le pune în lucrare fără mustrare de conştiinţă.   S-a zis de mai mulţi filozofi şi cărturari că conştiinţa este cel mai aspru jude al criminalului. O fi, nu tăgăduiesc, dar vătaful de curte cunoaşte secretul de a face din acest aspru judecător un consilier întocmai după cum îi trebuieşte lui.   El zice în sine: Tot omul este creat de Dumnezeu cu dreptul de a se hrăni pe pământ; de ce dar unii oameni au mai mult decât le trebuie, când alţii nu au nici chiar mijloacele necesare spre a se susţine? De ce unii sunt puternici şi alţii nebăgaţi în seamă? De ce unii stăpânesc pământuri întinse, iar alţii nu au nici chiar pământul necesar spre a se înmormânta? Aceasta este o stare de lucruri anormală zice înţeleptul vătaf de curte şi cată să o combat din toate puterile, adaugă el.   Astfel dar, omul nostru, mergând din raţionament în raţionament şi din deducţie în deducţie, devine comunist, fără ştirea lui, şi începe a pune în lucrare această doctrină atât de frumoasă şi egalitară în aparenţă, cât este de hidoasă în fond.   Nu trece mult şi ingeniosul vătaf de curte se pune cu ardoare a nivela starea societăţii… Îşi cumpără moşioare, vitişoare şi alte diminutive de acestea care fac viaţa lesne şi plină de plăceri.     După ce a ruinat de ajuns pe nenorocitul boier, care nu l-a lăsat să piară de foame pe drumuri şi după ce şi-a luat rangul de pitar, la care nu este vătaf de curte care să nu aspire, omul nostru caută un pretext şi părăseşte casa stăpânului său tocmai atunci când acesta simte cea mai mare nevoie de dânsul.   Este cunoscut că omul îmbogăţit prin furtişag nu se satură niciodată de avere, oricât de bogat ar deveni, ci, din contra, caută noi mijloace de a-şi mări bogăţiile. Căsătoria, dar, devine pentru dânsul o nouă mină de exploatat. Se propune ca ginere pe la toate fetele bogate; trimite samsari de căsătorie în toată ţara şi nu se însoară decât numai atunci când găseşte o zestre după placul lui, fără să se tulbure cât de puţin dacă femeia cu care-şi leagă soarta este jună, frumoasă şi crescută bine, sau slută şi depravată.   Omul ce se însoară numai pentru ca să-şi mărească starea niciodată nu ia soţie bună. Ciocoiul o ştie şi aceasta, dar îi pasă foarte puţin, căci el nu are altă ţintă decât realizarea planurilor sale celor ambiţioase. N-apucă să treacă luna de miere şi casa ciocoiului devine o cafenea în care se adună toată lepra societăţii. Soţia lui devine o Messalină; copiii se nasc Dumnezeu mai ştie cum, cresc împreună cu slugile şi, tocmai când ajung la gradul cel mai înalt al corupţiunii, îi trimite în Franţa ca să înveţe carte.   Nenorociţii copii, lipsiţi de educaţiunea morală şi neîntăriţi prin virtuţi şi exemple de onoare învăţate din casa părinţilor, cum ajung la porţile Parisului, cad în mâinile femeilor şi junilor celor stricaţi, care îi depravează şi mai rău; iar când se întorc în patrie, în loc să aducă cu dânşii luminile Europei civilizate, nu aduc decât viciul şi depravarea sau, dacă vreunul dintr-înşii reuşeşte a învăţa câte ceva, această cultură intelectuală, nefiind susţinută de o educaţiune morală, produce mai mult rău decât bine nenorocitei ţări ce hrăneşte în sânu-i asemenea vipere.   Ciocoiul sau puiul de ciocoi, ajuns om de stat, se deosebeşte de omul onest prin mai multe fapte, iar mai cu seamă prin purtarea sa. El nu se pronunţă definitiv pentru nici o doctrină politică, nu se face adept credincios al nici unui partid, nu doară că are spiritul drept şi nepărtinitor, ci ca să poată exploata deodată toate doctrinele şi partidele în folosul său.   Amorul de patrie, libertatea, egalitatea şi devotamentul sunt vorbele sacramentale ale ciocoiului, pe care le rosteşte prin adunări publice şi private; dar aceste virtuţi cetăţeneşti, de care face atâta pompă, nu sunt decât treptele scării pe care voieşte a se sui la putere; şi uneori, când ele nu-i servă de ajuns, el aleargă la străini şi primeşte de la dânşii posturi în ţara sa.   Ajuns la gradul de mărire pentru care a comis toate mişeliile, a suferit toate umilinţele şi a declamat, fără de a le simţi, toate virtuţile din lume, ciocoiul îşi ridică masca ipocriziei de la ochi şi se arată lumii în mizerabila şi urâcioasa nuditate a sufletului său celui mic.   Inima lui, asprită de suferinţele, umilirile şi înjosirile prin care a trecut, devine incapabilă de orice simţământ frumos şi uman. Libertatea presei îl supără, căci descoperă inechităţile vieţii sale şi nu-l lasă să despoaie de averi pe stat şi pe particulari; funcţiunile statului le împarte la ciocoi cu cea mai mare prodigalitate şi, ca să se poată folosi mai bine de orânduirile în servicie, îşi recrutează un ciocoi tot de calibrul său şi speculează printr- însul pâinea nenorociţilor funcţionari.   Iată tipul ciocoiului din toate ţările şi mai cu seamă din ţara noastră, unde lumina adevăratei civilizaţiuni n-a risipit încă norii cei groşi ai ignoranţei şi ai depravaţiunii. Iată tipul ce ne propunem a urmări în deosebitele faze prin care el a trecut în secolul nostru, de la ciocoiul cu anteriu şi cu călămări la brâu al timpilor fanariotici, până la ciocoiul cu frac şi cu mănuşi albe din zilele noastre.     Dinu Paturică     Într-o dimineaţă din luna lui octombrie, anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statură, cu faţa oacheşă, ochi negri plini de viclenie, un nas drept şi cu vârful cam ridicat în sus, ce indică ambiţiunea şi mândria grosolană, îmbrăcat cu un anteriu de şamalagea rupt în spate; cu caravani[1] de pânză de casă vopsiţi cafeniu; încins cu o bucată de pânză cu marginile cusute în gherghef; cu picioarele goale băgate în nişte iminei de saftian, care fuseseră odată roşii, dar îşi pierduseră culoarea din cauza vechimii;  Ce naste din pisica teatru radiofonic in 6 parti

ROMANŢA NOULUI-VENIT     Străinule ce baţi la poartă, De unde vii Şi cine eşti?... Străinule de lumea noastră, Răspunde-ne de unde vii, Prin care lumi trăişi coşmarul nepovestitelor poveşti Şi-n care stea găsişi coloarea decoloratei nebunii?...   De unde vin?... De unde pot veni, când ochii-mi, Plini de regrete şi tristeţi, Par două candele aprinse în cripta morţilor poeţi? Priviţi... Sandalele-mi sunt rupte, Iar toga ce mi-o dete-Apollo În noaprea când pornii spre voi Abia-şi mai flutură albastrul de-a lungul umerilor goi.   Sunt gol ― Căci calea-mi fuse lungă Şi-n calea mea-întâlnii pe rând Pe toţi câţi vrură să vă vândă Podoabe noi ce nu se vând, Pe cei ce vrură să vă cânte romanţe noi, Pe cei ce vrură Să vă-ndrumeze spre mai bine ―   Spre-acel frumos întrezărit În armoniile eterne Dintr-un sfârşit Şi-un infinit, Pe cei ce v-au adus lumina, Pe cei ce i-aţi primit cu ură Şi i-aţi gonit cu pietre ― Pietre ce s-or preface-n piedestale În clipa când vă va cuprinde beţia altor ideale!...   De unde vin? Eu vin din lumea creată dincolo de zare ― Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi, Eu vin din lumea-n care Nu-i ceru-albastru, Şi copacii nu-s verzi, aşa cum sunt la voi, Din lumea Nimfelor ce-aşteaptă sosirea Faunilor goi, Din lumea cupelor deşarte şi totuşi pline-n orice clipă, Din lumea ultimului cântec, Purtat pe-a berzelor aripă Din ţărm în ţărm, Din ţară-n ţară, Din om în om, Din gură-n gură, ― Din lumea celor patru vânturi Şi patru puncte cardinale!...   Deschideţi poarta dar, Şi-n cale Ieşiţi-mi toţi cu foi de laur, Iar voi, ce măsuraţi cu versul gândurile ce n-au măsură, Veniţi în jurul meu degrabă, Şi-n cântul lirelor de aur, Porniţi cu mine împreună   Spre lumea-n care nu-s castele cu punţi Şi şanţuri feodale, Nici ruginite porţi de-aramă, la care bat cei noi sosiţi... Veniţi cu toţii cât mai e vreme, Şi mai puteţi cânta ― Veniţi!... Veniţi, să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii Şi-n versuri fantasmagoria şi vraja noilor magii! Iar cânturile voastre ― Cânturi cu care azi cerşiţi o pâine ― Să le-ncunun cu strălucire aureolelor de mâine!... Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Era prin anul una mie şi nouă sute opt ― îmi pare.       LA POARTA CELOR CARE DORM   lui Dimitrie Anghel   Hei, cântăreţ!... Opreşte-ţi truditul pas... Nu ştii Că-aci-i sfârşitul celor ce-au început cei vii?... Şi nu ştii că-n grădina din dosu-acestei porţi Începe, nouă, lumea sfârşită de cei morţi?... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Eşti obosit ― se vede Ce drumuri prăfuite Bătătorişi, sărmane cercetător prin stele De frumuseţi bizare şi armonii smintite? Tu, ce-ţi târăşti scheletul prin faţa porţii mele, Ce nu găsişi în viaţă aşteaptă să-ţi dau eu.   Vezi poarta-aceasta verde? E poarta mea... De vrei Să-nveţi şi tu povestea aleilor de tei Sub care zac tăcute părerile de rău, De vrei să-i ştii pe nume toţi morţii ce-mi hrănesc Cu trupul lor pământul grădinii, Şi de porţi Şi tu ca alţii-n suflet respectul pentru morţi, Opreşte-te la poartă şi bate de trei ori... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Bine-ai venit! Priveşte ce tei bătrâni umbresc Pe cei culcaţi sub stratul de iarbă şi de flori!... Şi ce miros de viaţă!... Şi teii, ce parfum De sânuri decoltate împrăştie pe-alee ― Or, tu cunoşti parfumuri de carne de femeie. Nu? Parc-ai fi în parcul vreunui castel regesc În care se serbează orgiile de seară ― Cei morţi sunt înăuntru, iar vii sunt pe-afară!...   Pe câţi grăbiţi ca tine nu i-a oprit din drum Grădina mea!... Priveşte-i aleile de-aproape ― Nisipu-i praf de aur, şi-n frunzele de tei Verzi stofe de mătase s-ascund ca şi sub pleoape, Nu flori, ci ochi... Priveşte-i... Nu sunt şi ochii Ei?... . . . . . . . . . . . . Şi-acum mai pleci? Răspunde-mi, sărman cercetător De frumuseţi bizare şi armonii smintite ― Tu, ce bătuşi în viaţă la poarta tuturor Şi nu-ntâlnişi în cale decât porţi zăvorâte!...   Iar cântăreţul care plângea, strângând la sân Chitara cu trei strune, răspunde:  ― Nu... Rămân!...     ROMANŢA NOASTRĂ     Sur ton beau tapis de pussière rose, De poussière grise, de poussière blonde, O! route, rois ou pauvres, fous ou fiancès, Cueilleurs de baisers ou cueilleurs de roses, Sur ton beau tapis de poussière blonde, Tout le monde, tout le monde, tout le monde, Ya passé.[1]   KLINGSOR     Pe-acelaşi drum, Mânaţi de-acelaşi îndemn nefast al năzuinţii, De-aceleaşi neînţelese-avânturi spre tot mai sus, Pe-acelaşi drum Pe unde ieri trecură poate, Străbunii noştri Şi părinţii, Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,   Noi ― Cărora ni-i dat să ducem enigma vieţii mai departe Şi doliul vremilor apuse, Şi-al idealurilor scrum ― Pe-acelaşi drum Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte La umbra zidurilor mute Şi-a secularilor castani!   Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri... Şi-n calea noastră întâlni-vom Pe cei bătrâni rămaşi în urmă ― Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi Cum le luăm-nainte. Iar noi Le vom citi-n figură cum suferinţele le curmă În suflet sfintele avânturi Şi-n gură caldele cuvinte...   Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri... Şi-n calarea noastră întâlni-vom ― O!... câte nu poţi să-ntâlneşti Când drumu-i lung Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână Tot mai departe Şi te poartă, Ca pe un orb ţinut de mână, Spre-ntrezărite-Aureole ― Nimicuri scumpe pământeşti!...   Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!... Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.   Dar va veni o zi în care Ne vom opri deodată-n drum, Înspăimântaţi că-n urma noastră Zări-vom pe-alţii cum sosesc, Cum ne ajung, Ne trec-nainte Şi râd că nu-i putem opri...   Da... Va veni şi ziua-n care vom obosi, Şi va veni Un timp în care-al năzuinţii şi-al aiurărilor parfum Ne va părea miros de smirnă, Iar cântul ţiterelor sparte Un Psalm cântat de-un preot gângav La căpătâiul unei moarte Pe care nimeni n-o cunoaşte...   Şi-atunci, privind un urma lor ― Ca cei ce n-au nimic să-şi spună Când nu-şi pot spune tot ce vor ― La umbra zidurilor mute Şi-a secularilor castani, Vom adormi ca şi drumeţii Ce dorm uitaţi de mii de ani!...       SPRE INSULA ENIGMĂ   lui N. M. Condiescu   Un şuierat prelung salută ivirea zorilor... În larg, Un strop de purpură pătează-albastrul violet almării, Pe bric, Lumina roşie se stinge în vârful primului catarg, Şi-n locul ei, pe sfori, se-nalţă pavilioanele... E ziuă!...   Şi mateloţii se deşteaptă pe bord, Şi ancorele grele Apar cu ghearele-ncleştate, Ca nişte fiare-nfometate... Şi bricul alb se mişcă-alene Cu graţia unei sirene Ce se răsfaţă-n plasa de inele Şi de brăţări lichide, Ce dispar Pe poarta larg deschisă lângă far!...   Adio, port... Adio, cuib de veselie trecătoare... Adio, cabareturi... Adio, dansatoare... Adio, ciocnet de pahare... Adio, tot ce-a fost... Adio!...   De-acum, pornim... Pornim din nou... Pornim!... Şi-n urma noastră, marea Îşi împleteşte respirarea Cu al sirenelor ecou ― Eternul nostru semn de întrebare!...Iar mai târziu Sărmanul port Abia-şi mai lămureşte-n zare Conturul alb, Ca şi-un cavou Din care morţii-ncep să-nvie!... Şi bricul nostru-i primul mort Care-a-nviat, Înveşmântat În alb, De sus şi până jos, Ca şi Cristos!... Suntem departe ― Da... departe!... Şi vântul mării ne sărută Pe frunte, Pe obraji, Pe gură... Şi parcă ne cunoaşte, vântul ― Cu nevăzutele lui braţe ne-arată drumul Şi ne-nvaţă Să ne ferim de sfatul zării, Căci zarea-i veşnic prefăcută... Şi-apoi ne lasă când pricepe Că noi i-am tălmăcit cuvântul!...   Plutim spre răsăritul lumii, Plutim spre prima dimineaţă!... Şi bricul alb Sfâşie-n două covorul apelor albastre, Lăsând în urma lui o dâră de spumă creaţă,Ce se-ntinde Ca şi o punte nesfârşită, Pe care sufletele noastre Se vor întoarce-acasă-n ziua Când uraganele ne-or vinde!... Şi-aşa, pluti-vom toată ziua... Şi-aşa, pluti-vom noaptea toată... Şi-aşa, pluti-vom vreme multă ― Căci „prea multă” nu e niciodată, Când ne-ndreptăm spre „Insula enigmă”, În care nu ştim nimeni încă, ce va fi ― Dar ştim cu toţii că-ntr-o bună zi, Noi, cei născuţi din tată-n fiu navigatori, Vom acosta la rândul nostru-nvingători...   Şi-atunci ― Stăpânii Mării Negre noi vom fi!...       ROMANŢA MARILOR DISPĂRUŢI   lui Ştefan Petică şi Iuliu Săvescu   Noi suntem morţi de mult... Voi ne-aţi uitat ― Şi ne-aţi uitat că nu ne mai vedeţi. Dar noi din umbra negrilor pereţi Adeseori ieşim să vă-întâlnim, Şi-n visurile noastre retrăim, Ca şi-n viaţă, Câte-un vers ciudat Din marele Poem, pe care voi Ni l-aţi plătit cu bulgări de noroi”...   Noi suntem morţi... Şi totuşi, când pornim Spre lumea voastră ― lumea celor vii ― În negrul gol al craniilor reci, Noi, Ca şi voi, La fel simţim Vibraţiile-acelor armonii Ce-nsufleţesc tăcutele pustii În care voi ne-aţi îngropat pe veci!   Noi Mulţilor ce nu ne-au înţeles Le vom ierta ― căci suntem morţi acum. Iar celor ce păşesc pe-al nostru drum Le vom fi fraţi!... O! fraţilor, cântaţi ― Căci noi de-aci din groapă v-ascultăm!... Cântaţi frumosul îngropat de-acei Ce n-au putut să-l re’nvieze-n vers, Cutreieraţi întregul Univers, Şi-n cântecele voastre îngropaţi Toţi vechii Zei!   Iar mâine-n zori, de-o fi să ne întâlnim Pe-albastrele cărări, de unde azi Noi vă privim ― O!... Mâine-n zori, de-o fi să ne-ntâlnim, Vă vom primi cu braţele deschise, Şi-obrajii voştri,-adeseori scuipaţi, I-om săruta ― Căci voi ne sunteţi fraţi!...     [1] Pe frumosul tău covor de pulbere trandafirie, De pulbere cenuşie, de pulbere bălaie, O, drum! regi sau sărmani, nebuni sau logodnici, Culegători de săruturi sau culegători de trandafiri, Pe frumosul tău covor de pulbere bălaie, Toată lumea, toată lumea, toată lumea A trecut (fr.).    

A fost odată ca niciodată...           Pe vremea aceea lumea basmelor nu fusese încă anexată la rubrica faptelor diverse. Bunicii şi nepoţii păreau aproape de aceeaşi vârstă. Anii copilăriei sunt însă ca musafirii din mahala. Îi primeai cu acelaşi surâs pe buze, îi cinsteai cu dulceaţă şi cafea şi-i petreci până la uşă cu refrenul obişnuit: "Când mai poftiţi pe la noi?" Abia târziu de tot începi să-ţi dai seama că cei care vin mereu nu mai sunt cei care plecaseră odată.           Pe vremea aceea împăratul era totdeauna foarte bătrân, iar unicul fecior al împăratului, foarte tânăr. Prea marea diferenţă de vârstă dintre tată şi fiu nu da nimănui încă nimic de bănuit. Astăzi, cărturarii chemaţi să stabilească genealogia familiilor imperiale ar găsi-o poate suspectă. Pe vremea aceea, însă, bătrânii se bucurau la fel cu tinerii de toate prerogativele fizice ale vieţii normale, şi împăratul era cu atât mai mare şi mai slăvit cu cât putea să aibă copii la o vârstă când muritorilor de rând nu le mai este îngăduit să aibă decât regrete şi amintiri.           Pe vremea aceea, singurul bulevard al oraşului pornea din piaţa gării, străbătea grădina publică drept în două şi se sfârşea în faţa primăriei. Astăzi, bulevardul a fost prelungit. Capătul lui cel nou a crescut parcă din mijlocul grădinii publice, ca tija unei zambile liliachii dintr-un ghiveci de pământ smălţuit cu verde. Privită pe planul oraşului, din clopotniţa cu ceasornic a bisericii Sfântul Nicolae sau din aeroplan, grădina publică îţi pare azi un om tras în ţeapă, un pui de găină la frigare sau o enormă măslină de Vollo înfiptă într-o scobitoare.           Restul oraşului nu s-a schimbat aproape deloc. Se târăşte ca o viperă de-a lungul Argeşului, şi din an în an se întinde ca să pară mai mare. A rămas însă aceeaşi reptilă fără picioare, cu coada proptită în cimitirul ovreiesc şi cu capul strivit între spital şi puşcărie.           În schimb, vipera s-a civilizat. Străzile au fost pavate cu asfalt şi luminate cu electricitate. Luna plină a fost expulzată din grădina publică tocmai la Trivalea, iar liceenii nu-şi mai dau întâlnire cu modistele şi croitoresele pe maidanele oraşului. Hotelurile au început să închirieze camere cu luna, cu ziua şi chiar cu ora...           Musafirii de pe vremea aceea au dispărut o dată cu anii din calendarele oficiale. Copiii au luat locul părinţilor cu preciziunea orelor de pe cadranul unui cronometru. Avocaţii, doctorii, inginerii, generalii, dascălii şi negustorii oraşului de pe vremea aceea au fost înlocuiţi, ca nişte înalţi dregători ai statului după o schimbare de regim.           Dar victoria vârstei e numai relativă. Tinerii au început să îmbătrânească şi ei, iar bătrânii, după ce au fost binecuvântaţi din pridvorul bisericii Sfântul Ion, au fost trecuţi pentru ultima oară prin dosul Foişorului de foc şi împământeniţi pe dealul Cimitirului Ştefan-vodă...           Din pragul locaşului de veci, oraşul cu locuinţe de închiriat aproape nici nu se zăreşte. Stă pitit ca un laş între dealuri, gata să treacă Argeşul înot, la cel mai mic semnal de alarmă, şi să lase judeţul fără capitală.           Este oraşul în care mi-am petrecut copilăria, în care am iubit pentru prima oară şi în care am rămas corigent la limba română.           Profesorul meu de pe vremea aceea nu-şi luase încă licenţa în litere. Mai târziu a murit ca director de şcoală... comercială.                       *                       Trei colegi de clasă ― Eu, Cotan şi Mihăiţă ― ne jucam de-a "căderea Plevnei".           Eu fac pe regele Carol, Cotan face pe ţarul Rusiei şi Mihăiţă pe Osman-paşa.           Eu sunt aşa cum nu mai vreau să-mi aduc aminte că am fost.           Cotan este scurt, gras şi gălăgios. Parcă ar fi un dop de sticlă de şampanie proptit pe două beţe de chibrituri cu gămăliile negre. Cotan are pantofi de lac. Doar este fecior de bani gata. Tatăl său este avocat, mare proprietar şi şeful unui partid politic din localitate. Cotan este, dar, când băiatul prefectului, când al primarului, când al deputatului, când al senatorului. De când ne-am pomenit pe bancă unul lângă altul, Cotan nu e niciodată pe lista promovaţilor. Toamna însă, "când se numără bobocii", Cotan devine iar colegul meu în clasa următoare, şi aşa mai departe...           Mihăiţă este slab, sfios şi sărac. Mihăiţă este o expresie algebrică ― o câtime necunoscută botezată cu litera "S" la puterea a treia. Cele două cârlige grafice ale triplei sale personalităţi (fizice, sufleteşti şi sociale) răstoarnă totdeauna noţiunea locului în care s-ar găsi la un moment dat în spaţiu. Capătul curbei de bază cată spre infinit, iar cel care s-ar avânta parcă spre cer se încovoaie spre pământ. Mihăiţă este simbolul sacrificiului etern. El face totdeauna pe Osman-paşa. După sfârşitul jocului, iese bătut, schingiuit, scuipat şi huiduit, iar după sfârşitul fiecărui an şcolar, "premiul I cu cunună".           Mihăiţă este băiatul unui cizmar de pe Scoroboaia. Scoroboaia este o mahala a Piteştilor.           Piteştii de pe vremea aceea erau o comună urbană cu 17000 de suflete, trei şcoli primare de băieţi şi două de fete, un liceu, două judecătorii de pace şi un tribunal, un regiment de infanterie, altul de artilerie şi un escadron de călăraşi, poştă şi telegraf, staţie de drum-de-fier, două spiţerii, trei cofetării şi treisprezece simigerii, dintre care una la centru, pe strada Şerban-vodă.                       *                       Plevna a capitulat, şi Osman-paşa a fost făcut prizonier.           Bravele armate româno-ruse scot chiote de bucurie, şi fesul nefericitului generalisim turc este purtat în triumf ca singurul trofeu al strălucitei victorii creştine.           În clipa aceea, deasupra capetelor noastre o fereastră se deschide cu zgomot şi o voce ascuţită de femeie scapă printre geamuri ca un ghiveci de flori ce s-ar fi spart.           ― Ce?... Aţi înnebunit?... Ce înseamnă gălăgia asta, Bucule? Nu ţi-e ruşine?... Tocmai azi v-aţi găsit să faceţi maimuţării, când a murit conu Ştefan?...           Bucul sunt eu. Vocea este a Margaretei. Margareta este croitoreasa noastră "cu ziua", în grija căreia mă dăduse mama, dimineaţa, când plecase la Slatina.           Tac şi casc gura mare, ca şi cum aş fi vrut să prind din vânt ecoul zbieretelor noastre.           Cotan a tăcut şi el. Mihăiţă tăcuse mai demult.           Ţarul Rusiei aruncă spre fereastră o privire de mops cu dinţii de lapte şi mă întreabă cu vocea pe jumătate:           ― Ce tot trăncăneşte aia? Cine spune c-a murit?           ― Tata-mare.           ― Tatăl mă-tii sau al lui tat-tău?           ― Ba al mamei...           Cotan strâmbă din nas şi aruncă cu fesul în capul lui Mihăiţă, care fusese ghemuit pe treptele scării de piatră.           ― Ei, şi?... Trebuie să fi fost bătrân!... Bine că n-a murit tat-tău... Eu simt ochii umezindu-mi-se şi cu vocea înăbuşită îngân ca şi cum n-aş fi vrut să mă aud decât eu singur:           ― Păi tata, Dumnezeu să-l ierte, a murit de mult... Ce?...           Nu ştiai?... Cotan se propteşte ţapăn în faţa mea, cu ochii holbaţi de voluptatea unei superiorităţi neglijate până atunci.           ― Aşa e... că bine zici... Căpitanul e numai bărbatul mă-tii... Nu e tat-tău adevărat.           Şi continuă să mă măsoare cu ochii din creştet până în tălpi, ca şi cum în locul meu s-ar fi substituit altă persoană.           Cei doi cuceritori ai Plevnei nu mai sunt parcă aceiaşi pravoslavnici creştini aliaţi.           Victoria noastră comună trebuie să rămână ispravă numai a unuia dintre noi. Ţarul Rusiei caută prilej de ceartă cu regele Carol.           În anul acela, Cotan era băiatul prefectului. Un prefect este stăpânul unui judeţ întreg. Or, în România de pe vremea aceea, judeţul Argeş ocupa proporţional cam acelaşi spaţiu ca şi fosta Rusie pe suprafaţa globului. Băiatul prefectului de Argeş nu putea fi deci decât ţarul Rusiei.           Al cui băiat era însă micul său aliat?           Curiozitatea lui Cotan explodează ca şi bomba de la Vidin, la picioarele regelui Carol... Mie, însă, muzica asta nu-mi place.           ― Dar tat-tău ce-a fost? Tot căpitan?           ― Nu.           ― Avocat?           ― Nici...           ― Doctor?           ― Îî...           ― Profesor?           Şi Cotan continuă să înşire din ce în ce mai enervat alte patru-cinci profesiuni, fără să nimerească pe cea adevărată.           Cu doi ani în urmă, profesorul de matematici, exasperat că nu pot pricepe o regulă de trei simplă, mă întrebase la fel:           ― Dar ce-a fost tat-tău, mă băiete, de te-a făcut aşa greoi de cap?...           Atunci, e adevărat, am răspuns intimidat, numaidecât:           ― Negustor.           Şi profesorul, după ce a râs cu poftă, mi-a făcut următorul raţionament:           ― Apoi din două una... Sau tu nu eşti feciorul lui tat-tău, fiindcă ăla, dacă era negustor adevărat, trebuie să se fi priceput şi la socoteli; sau dacă eşti feciorul lui şi-i sameni întru toate, săracul tat-tău trebuie să fi dat faliment...           De atunci nu mă mai întrebase nimeni ce a fost tata. Insistenţa diabolică a lui Cotan se transformă într-un ciocănit de ghionoaie, pe care tăcerea mea îl prelungele parcă la infinit.           ― Spune ce-a fost tat-tău... Spune ce-a fost tat-tău... Spune ce-a fost tat-tău că-ţi dau cu pumnu-n fălci...           Speriat, mă trag înapoi, mă împiedic şi cad în braţele lui Mihăiţă, care se apropiase tocmai de noi să facă pace între aliaţii învrăjbiţi.           ― Ce-ai, mă nebunule, cu el? Ce-ţi pasă ţie ce-a fost tat-său? Tat-său a fost mai mare ca tat-tău... A fost ministru, nu prefect.           Cotan se umflă, rumenindu-şi obrajii ca un cozonac în cuptor. Intervenţia lui Mihăiţă l-a exasperat. Dinamica personalităţii lui fizice atinge paroxismul. Dopul plesneşte cu zgomot din gâtlejul sticlei de şampanie şi pumnul lui cade ca un ciocan de cizmărie în capul lui Mihăiţă, care mă ţine în braţe.           O ia apoi la goană spre poartă şi, odată ajuns în stradă, ne apostrofează cu ură şi satisfacţie:           ― O să vă reclam la domnul diriginte că m-aţi înjurat de tată...                       *                       N-am dormit toată noaptea. M-am gîndit la tatăl lui Cotan, care era prefect, apoi la tata, pe care nu-l cunoscusem, dar care ştiam bine că nu fusese ministru şi, în fine, la tata-mare, pe care n-aveam să-l mai văd niciodată.           Aceeaşi noapte învăluia şi Piteştii, şi Slatina. Aceeaşi noapte pusese stăpânire şi pe nepot, şi pe bunic. Pentru mine, însă, era prima noapte când nu puteam închide ochi; pentru el, prima noapte pe care o dormea sub cele şapte palme de pământ, unde şapte ani de-a rândul n-avea să-l mai supere nimeni.           Pe tata nu-l supărasem niciodată, fiindcă nu-l văzusem decât în portretul cel mare din salon. Pe tata-mare, însă, îl vedeam parcă şi atunci, cu ochii încremeniţi de groază şi cu braţele ridicate spre crengile nucului din vie, în care mă urcasem fără să mă mai pot coborî.           Primul meu "turn de fildeş" avea peste o sută de ani!...           Trunchiul lui era aşa de gros, că trei oameni abia l-ar fi putut îmbrăţişa, frunzele lui foşneau ca nişte salbe de icosari la gâtul fetelor prinse în horă, iar seara, când soarele se cobora peste Grădişte în Olt, pământul de la rădăcina lui avea parcă reflexe de aur.           În via noastră de la Slatina mai erau şi alţi nuci. Unii erau tot aşa de bătrâni, şi pe trunchiul lor scorburos şirurile de furnici roşii urcau şi coborau neobosit ca şi ascensoarele electrice ale unui sky-scraper american. Dar dintre toţi nucii din via noastră, unul singur era nucul meu!... Şi nucul acesta era nucul meu fiindcă eu eram cel din urmă vlăstar al celor care, pe vremea turcilor, îngropaseră la rădăcina lui o comoară.           Tata-mare îmi povestise (ce ştia şi el de la tatăl său) că într-o noapte de august două flăcări lungi şi gălbui înlănţuiseră trunchiul nucului ca două braţe de schelet ce-ar fi încercat să se ridice din groapă. Aceasta însemna că ploile şi zăpezile atâtor ani topiseră comoara, făcând-o una cu pământul cleios şi gălbui.           Dar superstiţiile sunt produsul realităţilor nebănuite. Comoara dispărută exista totuşi acolo unde fusese îngropată. Exista în aspectul deosebit al nucului acesta, pe care eu îl socoteam unic pe lume, şi mai ales în bucuria neexplicabilă cu care îl revedeam în fiecare vacanţă de sfârşit de an. Monezile de aur ce mi s-ar fi cuvenit mie trebuia să le moştenesc sub o altă formă. Dar pe vremea aceea, nu trăisem, în întregimea lor, primele trei zile biblice. Pentru mine, Dumnezeu nu despărţise încă apele de uscat, şi averea strămoşească nu-şi lămurise încă forma definitivă sub care aveam să fiu despăgubit de comoara pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna.           De lucrurile acestea, însă, abia astăzi îmi dau seama.           Pe vremea aceea ştiam numai că în vârful nucului mă aşteaptă un pătuiag de scânduri, pe care tata-mare îl construise anume pentru mine, iar în podul caselor noastre de la Slatina, un maldăr de cărţi mucegăite, pe care le citise odată o soră mai mare a mamei.           Când le-am descoperit, am avut impresia că am trecut două clase într-un an.           Tata-mare, însă, m-a mustrat cu blândeţea lui de om îndurerat.           ― Dă-le naibii de hârţoage, că aşa s-a smintit şi biata Lena!...           M-a mângâiat apoi pe amândoi obrajii şi a dat ordin servitoarelor să închidă podul cu lacăt.           Podul însă a rămas deschis toată vara şi, în pătuiagul din vârful nucului, mi-am urcat pe rând o saltea de paie, o pernă de puf, o scoarţă oltenească, un pistol cu cremene, un iatagan şi volumele:           Poezii populare ale românilor, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri:           Sobieski şi Plăieşii de Costache Negruzzi;           Cântarea României, care pe vremea aceea era de Nicolae Bălcescu;           Patimile junelui Werther, traducţie din limba germană de B. V. Vermont, cu o introducere de Grigore H. Grandea şi           Istoria Manonei Lesco şi a cavalerului de Grie de decanul Prevo, tradusă de St. Hr. Bâjesku şi tipărită cu a însăşi cheltuială în anul 1857.                       *                       De trei zile, Margareta mănâncă cu mine la masă şi doarme cu mine în aceeaşi odaie. Căpitanul e plecat la manevre, iar mama mi-a scris că are să mai întârzie câtva timp la Slatina.           În lipsa ei, Margareta mă îngrijeşte ca pe un frate mai mic. De altfel, mama are toată încrederea în croitoreasa noastră, care este fată cuminte şi vrednică.           Nu ştiu ce poate înţelege mama prin cuminţenia unei fete ca Margareta. De vrednicia ei, însă, îmi dau seama şi eu. Toată ziua lucrează. Transformă rochiile mamei şi cârpeşte ciorapi întregii familii, deretică prin odăi, dă bucătăresei bani pentru piaţă, se interesează cum stau cu lecţiile pentru a doua zi, mă scoală dimineaţa la ora şapte şi în fiecare seară îmi aduce aminte că trebuie să mă închin şi să-mi ung nările cu vaselină mentolată ca să nu capăt guturai.           De când am rămas singur cu ea, parcă noi am fi adevăraţii stăpâni ai casei.           Margareta este cu vreo zece ani mai mare ca mine. Are părul negru şi creţ, ochii verzi, obrajii măslinii şi gura mare... grozav de mare!... Când am văzut-o pentru prima oară, mi-a venit să râd. Gura ei mi-a amintit cutia mea de compasuri, care pe dinafară e neagră şi pe dinăuntru roşie. Colţurile buzelor îi atârnă parcă de sfârcurile urechilor ca doi cercei de mărgean împreunaţi pe sub bărbie... Margareta este neagră şi urâtă ca dracul...           Aseară am surprins pe Lina bucătăreasa vorbind cu Năstase ordonanţa.           ― Şi ce zici că era?... Ofiţer sau sergent-major?           ― Ba era un dom' sublocotenent, că m-a oprit în poartă şi m-a întrebat de ea... Zicea că-i nepoata coniţii...           ― Ei, poftim!... Ai văzut cum şi-a luat cioroaia nasul la purtare!... Când oi mai prinde-o dând târcoale prin bucătărie, am să-i zvârl cu oala de supă în cap...           În noaptea asta, Margareta n-are deloc astâmpăr. Se uită mereu pe fereastră, îşi pune broboada în cap şi iese în curte, apoi se întoarce încruntată în odaie, se apropie de patul meu să vadă dacă dorm şi, din când în când, plesneşte din buze ca şi cum ar fi mânat patru cai înaintaşi.           Eu m-am înghemuit sub plapomă şi aştept nerăbdător să văd sfârşitul acestei atitudini neobişnuite.           Margareta simte că nu dorm. Oricât m-aş încerca, nu mă pot preface. Margareta ştie că de obicei încep să sforăi de îndată ce închid ochii.           Se apleacă spre mine şi ridică colţul plăpumii.           ― Ce faci, Bucule?... Nu dormi ?           ― Ba da... Aştept să te culci şi tu...           În momentul acela, Năstase crapă uşa discret şi cu vocea pe jumătate întreabă:           ― Încui poarta, domnişoară ?           ― Ce oră este?           ― Bătu la Sfântu Nicolae mai adineauri unspre'ce...           Margareta tace câteva clipe, apoi răspunde plictisită:           ― Bine, încui-o, că e târziu...           Micşorează apoi lumina lămpii şi începe să se dezbrace.           Îi aud foşnetul fustei şi cele două pocnituri înăbuşite ale pantofilor aruncaţi pe covor. Aud tot, dar nu văd nimic.           Pătul meu este între fereastră şi sobă. Canapeaua Margaretei, între fereastră şi uşă.           Mă întorc cu faţa spre perete şi închid ochii. Până s-adoarmă şi ea, probabil că Margareta stă culcată, ca de obicei, cu ochii în tavan.           În vis, o pisică mare şi neagră se încrucişează cu mine pe un drum pustiu de ţară, fără case şi fără copaci.           Nu-mi plac nici pisicile, nici câinii. Nu-mi place nici un fel de animal. Caii căpitanului, mai ales când sunt cu şaua pe ei, mă enervează. Un valtrap ofiţeresc parcă ar fi o perdea de doliu, iar un harnaşament de mare ţinută, un adevărat dric de clasa I. La Piteşti mai ales, înmormântările oamenilor cu dare de mână sunt foarte apreciate. Se fac cu muzica militară şi cu comentariile întregii populaţii băştinaşe.           Nu-mi plac pisicile, şi mai ales pisicile negre... Diavolul când vrea să te ispitească şi când moartea îţi intră în casă pe nesimţite iau chipul unei pisici negre.           Dar pisica asta parcă nu e pisică la fel cu toate pisicile. Prea e frumoasă şi prea e blândă. Se apropie de mine prietenoasă, cu coada ridicată drept în sus ca un plop desfrunzit, şi îşi freacă pântecele cald şi catifelat de picioarele mele, pe care visul mi le-a transformat parcă tot în două labe de pisică.           La un moment dat, chipurile noastre se confruntă ca imaginile pe o placă fotografică voalată, şi din amestecul celor opt labe comune ţâşneşte o lumină vie, care produce în mine o comoţie bruscă...           Tresar din vis, ca şi cum aş fi ţinut în mână cei doi electrozi ai maşinii Wimrshurst, cu care profesorul de fizică ne demonstrează existenţa electricităţii.           Margareta este lângă mine...           Palmele ei fierbinţi se lipesc de cămaşa mea de borangic ca două lămpile de ceară roşie pe plicul unei scrisori de valoare.           Ştiam de la mama că: "pisică de visezi, duşman înseamnă". Pisica asta, dar, trebuie să fi fost Margareta. Dar ce rău mi-ar putea face mie Margareta?...           Îmi răsucesc leneş capul în pernă şi o întreb somnoros:           ― Tu eşti?           Ea se lipeşte şi mai mult de mine. Îşi plimbă degetele pe pulpele mele goale ca şi cum ar fi vrut să liniştească un cal nărăvaş şi, cu vocea ei de pisică lihnită de foame, îmi şopteşte:           ― Psss... Stai liniştit, că eu sunt... Am visat urât... Mi-e frică să mai dorm singură... Lasă-mă să dorm şi eu cu tine. Nu vrei să dormim astă-seară împreună?           Eu tac, fiindcă deocamdată nu ştiu ce să răspund. Simt însă un fior rece cum mi se coboară de-a lungul spinării ca un tire-bouchon ce s-ar fi adâncit într-un dop de plută şi, fără să ştiu de ce, mă lipesc şi mai mult de corpul ei moale şi cald.           Pe măsură ce îmi vin în fire, încep să ghicesc cam ce putuse visa Margareta în noaptea aceea.           Cotan avea o colecţie de cărţi ilustrate, pe care nu mi le arăta decât prin locuri dosnice şi fără prea mulţi martori. Nu eram dar cu totul străin de cum s-ar fi putut petrece la fel aşa ceva şi în realitate. Apoi sublocotenentul care se interesase de ea cu o seară înainte şi neastâmpărul cu care dăduse târcoale pe la fereastră şi prin curte mă tenta să răspund "prezent" şi să ies la tablă cu lecţia neînvăţată...           Buzele Margaretei îmi gâdilă bărbia şi gâtul gol. Eu mă scutur ca un câine după ce a ieşit din apă. Ea râde şi-mi precipită în urechi crâmpeie de fraze pe care le aud pentru prima oară. Braţele ei mă strâng în serpentină de la umeri până la genunchi. Oasele mele trosnesc resemnate ca nişte scânduri de brad prinse în minghineaua unui tâmplar, şi pe urmă...           ......................................           ― Să nu care cumva să-i spui coniţii ceva, că nu-i frumos!...                       *                       Ah!... Ce frumoasă e Margareta!...           Parcă e icoana sfintei Filofteia de la capătul patului meu, pe care maestrul anonim a îmbrăcat-o în argint şi nu i-a lăsat descoperit decât chipul mă sliniu cu ochii verzi şi buzele roşii.           Nu ştiu cine a hotărât ca patronul şcolarilor silitori din România să fie Sfântul Petre. Unul din cei patru evanghelici ar fi fost poate mai nimerit. Sfântul Petre nu ştia nici măcar să citească !...           Se pare însă că simbolul cheilor cu care Sfântul Petre te întâmpină din pragul fiecărei biserici mai are şi altă interpretare decât cea pe care mi-o dăduse popa Gheorghe, profesorul nostru de religie din cursul inferior. În viaţă, ca şi după moarte, porţile raiului nu se deschid decât pentru cei "săraci cu duhul". De cele mai multe ori podoabele minţii şi ale sufletului sunt bagaje inutile, care-ţi îngreuiază drumul spre împărăţia cerurilor. Şi dacă ştii să citeşti cărţile sfinte şi printre rânduri, înveţi că adevărata fericire pământeană este să te poţi lepăda la timp de ai tăi şi de tine însuţi, sau, cum s-ar zice în stilul evanghelic: să n-aştepţi niciodată să cânte coconii de trei ori!...           Pregăteşte-ţi dar cheile, Sfinte Petre. După cum vezi, îngropăm încă un an şcolar, şi-acum venim să batem din nou la porţile raiului. Nu ne mai întreba cine suntem, fiindcă ne cunoşti din anii trecuţi. Suntem tot noi, adică: Eu, Cotan şi Mihăiţă... Cântăreşte-ne bine mintea şi sufletul în balanţa palmelor tale apostolice şi deschide porţile numai aceluia din noi care va fi demn să intre...           Şi eroul predicii de pe munte răspunde: "Fericiţi cei fără nici un fel de bagaj, fiindcă aceia nu vor avea nimic de pierdut!"...                       *                       Am trecut în clasa a VI-a.           Ca de obicei, Mihăiţă este întâiul pe lista promovaţilor, iar Cotan, întâiul pe lista corigenţilor la două obiecte. De data asta este corigent la limba greacă şi la matematică. Eu am fost clasificat al şaptelea.           În grădina publică a fost construită o tribună de scânduri albe împodobită cu verdeaţă, covoare şi drapele naţionale.           De-a lungul celor trei mese împreunate şi acoperite cu postav verde, stau aşezaţi, după importanţa rangului social, la mijloc prefectul judeţului, apoi, la dreapta lui, generalul comandant al garnizoanei, părintele protopop, directoarea şcolii de fete nr. II şi directorii şcolilor nr. I şi III, iar la stânga lui, primarul oraşului, directorul liceului, directoarea şcolii de fete nr. I, directorul şcolii de băieţi nr. II şi poliţaiul.           În jurul tribunei stau în picioare profesorii şi elevii premiaţi, părinţii, muzica militară, comandantul gardiştilor care păzeşte ordinea şi restul publicului cu "bilete de intrare".           Fiecare director citeşte cu glas tare numele premianţilor din şcoala sa. Ceremonia se repetă la fel, dar nu cu acelaşi fast, pentru toţi premianţii. Adevăraţii eroi ai zilei sunt numai "premianţii întâi". Numele lor produce senzaţie în public şi prezenţa lor pe tribună pune în mişcare întreaga ierarhie oficială. Prefectul le pune pe cap câte o coroană de brad, primarul le oferă pachetul de cărţi legat cu panglică tricoloră, protopopul le dă binecuvântarea, iar generalul, după fiecare "premiant întâi", face un semn către capelmaistru, care la rândul lui ridică în aer o baghetă albă, şi muzica militară repetă de trei ori: "Sol, si, re, sol, sol, re, si, sol" şi o singură dată: "Sol, la, si, re".           Excepţional în anul acesta, Societatea doamnelor din elita piteşteană pentru ajutorarea elevilor lipsiţi de mijloace s-a hotărât să-şi manifeste activitatea în mod public. Pe lângă coroana de brad, pachetul de cărţi, binecuvântarea protopopului şi salutul muzicii militare, Mihăiţă capătă şi un costum de haine de dril... Dintre toţi premianţii din anul acesta, Mihăiţă este cel mai jerpelit.           După sfârşitul serbării, muzica militară mai cântă un "potpourri"-u naţional, valsul lui Ivanovici Dunărea albaştri şi marşul nemţesc după care defilează armata la 10 mai. Apoi grădina începe să se golească.           E cald şi e ora mesei.           Părinţii şi copiii grăbesc spre casă, iar muzica militară spre cazarmă. Femeile îşi deschid umbrelele şi îşi fac vânt cu evantaiul, bărbaţii îşi trec batistele pe frunte şi în jurul gâtului, iar sfântul Petre îşi zdrăngăne cheile de la cingătoare, ca pintenii unui ofiţer de cavalerie, şi îşi şopteşte cu melancolie în barbă: "Mulţi chemaţi, puţini aleşi"...           Publicul de proastă condiţie, care n-a fost lăsat să intre în grădină, aşteaptă afară în stradă. La un semn al gardistului de la poartă, grupul compact al curioşilor anonimi se crapă ca o coajă de nucă în două părţi egale.           Sosesc autorităţile.           Prefectul, primarul şi generalul trec solemn printre cele două şiruri de capete descoperite şi murmure indescifrabile.           Cotan s-a băgat în grupul persoanelor oficiale, care se despart strângându-şi mâinile cu urări reciproce de:           ― Poftă bună...           ― Merci... Asemenea...           Trei trăsuri aşteaptă lângă trotuar. (Pe vremea aceea automobilele nu fusese încă inventate). E trăsura prefecturii, a primăriei şi a diviziei de infanterie. Protopopul ia loc la dreapta primarului, care, nefiind însurat, are un loc liber în trăsură.           La Piteşti, trăsura constituie cel mai elocvent atribut al superiorităţii sociale. De obicei, populaţia de rând n-o întrebuinţează decât în două cazuri excepţionale: când trece Argeşul ca să ia trenul pentru Câmpulung din gara Gropeni şi când conduce la cimitir vreo rudă sau vreun cunoscut. E drept că familiile de bună condiţie obişnuiesc să facă în prima zi de Paşti câte o plimbare cu trăsura la Trivalea. Dar atâta tot. Până la gara din oraş toată lumea merge pe jos şi cu geamantanul în mână. La Piteşti, cufere nu au decât ofiţerii care sunt nevoiţi să schimbe garnizoana aproape în fiecare an. De altfel, o plimbare pe Bulevardul Elisabeta-Doamna e tot ce poate fi mai plăcut. Băştinaşii pretind chiar că o stradă aşa dreaptă, lungă, largă şi curată nu există nici la Bucureşti...           Din grupul acestor băştinaşi anonimi, un om cărunt se desprinde brutal ca o ghiulea scăpată din gura unui tun. Emoţia i-a holbat ochii şi i-a încleştat dinţii. În sufletul lui, emoţia trosneşte caldă ca o pâine abia scoasă din cuptor.           Mihăiţă l-a zărit şi s-a îndreptat spre el.           Eu îi fac semn mamei:           ― Uite... ăla e tatăl lui Mihăiţă...           Mama însă abia îşi întoarce capul. Probabil că o interesează mai mult persoanele oficiale...           Şi totuşi, întâlnirea lui Mihăiţă cu tatăl său este singurul moment cu adevărat grandios în această zi de împărţire a premiilor la Piteşti. "Premiantul întâi" din clasa a V-a dispare în braţele cizmarului de pe Scoroboaia ca râul Doamnei în apele râului Argeş... Îmbrăţişarea lor contopeşte, parcă pe veci, două elemente ale naturii...           După câţiva paşi, mama se răzgândeşte şi, foarte hotărâtă, mă bate cu oarecare pocăinţă pe umăr:           ― Ia ascultă... să-l chemi mâine după masă la noi... să mergem cu el în târg... să-i cumpărăm şi lui, săracu, o pereche de pantofi galbeni de la Leon...           Un fior de completă revanşă sentimentală îmi colorează obrajii în purpura pontificală şi privirile-mi alunecă fără voie pe florile pantofilor mei tot galbeni şi cumpăraţi în ajun, tot de la Leon.           Mama nu face parte din Societatea doamnelor din elită pentru ajutorarea elevilor lipsiţi de mijloace.                       *                       Năstase, ordonanţa, îmi aşează geamantanul în plasa de sfoară ceruită a compartimentului de clasa II-a, în care se mai găsesc încă trei pasageri, un popă bătrân, un domn ceva mai tânăr şi o doamnă între două vârste. Îmi recomandă apoi să nu pierd biletul de tren şi recipisa bicicletei pe care am dat-o la vagonul de bagaje şi, după ce mă salută milităreşte, pleacă urându-mi:           ― Umblaţi sănătos, conaşule...           Popa îşi mângâie cu mâna stângă barba albă şi cu mâna dreaptă centura vişinie de pe burtă, se uită la mine îngăduitor ca într-o Evanghelie tipărită cu litere chirilice şi mă întreabă:           ― Încotro, taică ?           ― La Slatina, părinte.           Domnul ceva mai târziu tresare din colţul lui de lângă fereastră, închide cartea cu scoarţe roşii în care citise până atunci şi, privindu-mă pe sub ochelari cu un aer plictisit, continuă interogatoriul început de popă:           ― Dumneata eşti din Slatina?           ― Ba nu... Eu sunt din Piteşti.           ― Şi ce cauţi la Slatina?           ― Am rude... Mă duc la vie, la mama-mare...           ― Dar mama-mare a dumitale cine este?           În sfârşit!... Iată un om bine crescut. Ăsta, cel puţin, se mulţumeşte să ştie numai cine este mama-mare. Altul, în locul lui, m-ar fi întrebat cu siguranţă cine este tata. Pe mine, însă, curiozitatea necunoscutului mă enervează. În afară de arborele genealogic al familiilor domnitoare şi pedigreul cailor de curse, cercetarea ascendenţilor nu prezintă nici un interes practic. Este o pierdere de timp inutilă şi o îndeletnicire socială vulgară.           Dar domnul cu ochelari mi-aşteaptă răspunsul în aceeaşi atitudine fixă de cumpănă de fântână părăsită... Ce-i pot răspunde să scap mai uşor? Dacă l-aş întreba, la rândul meu, şi eu ceva?           ― Dar dumneavoastră cunoaşteţi lumea din Slatina?           ― Cum nu? Doar eu sunt slătinean!...           De data asta, iată însă că tresare doamna între două vârste, care până atunci privise pe fereastră cu gândul aiurea, dar cu urechile, probabil, la discuţia noastră.           ― Cum? Dumneavoastră nu sunteţi profesor la liceul nostru din Craiova?           ― Ba da, doamnă... Dar de fel, sunt din Slatina...           Intervenţia doamnei între două vârste mă scapă de interogator. Spovedania profesorului, de altfel, este mult mai interesantă decât a mea. După profesor, vine rândul doamnei şi apoi rândul popii. Spovedania popii, însă, e foarte scurtă şi aproape nu prezintă nici un interes obştesc. Ea nu cuprinde decât evenimentele cele mai principale din viaţa şi cariera sfinţiei-sale, care se grăbeşte să termine, fiindcă merge la Râmnicul-Vâlcea şi trebuie să schimbe trenul la Piatra-Olt.           Iată-mă dar, fără să vreau, duhovnicul celor trei tovarăşi de drum din acest compartiment al vagonului CFR. II B.7.431.           Îi ascult şi îmi vine să râd. Personalitatea fiinţei lor îmi pare redusă la figurile unui joc de cărţi cu care aş fi făcut o pasenţă ca să mă distrez. Un "popă", o "damă"" şi un "valet"... Probabil că eu sunt un "as". Deşi n-am însă figură omenească, eu sunt, totuşi, cartea cea mai mare din compartiment.           Până la Slatina aflu mai mult decât aş fi citit toate rubricile de "fapte diverse" din ziarele ce apăreau pe vremea aceea în România.           Popa regretă că trebuie să schimbe trenul la Piatra-Olt. Dama regretă că nu poate merge şi ea la Râmnicul-Vâlcea, fiindcă popa, care este văduv, are o pereche de case pe strada Brătianu şi o vie pe rod de 12 pogoane la Drăgăşani. Îi pare totuşi bine de cunoştinţa profesorului, care a mai luat o gradaţie de la minister şi a încasat leafa şi pe cele două luni de vacanţă. Bietului, în fine, îi pare bine că nu pleacă la Govora decât peste o săptămână şi că, până atunci, va putea vedea zilnic dama care are odaie cu luna la hotel "Geblescu".           Trenul s-a oprit în gara Slatina.           O şapcă soioasă apare pe uşa compartimentului şi o voce răguşită ţipă grăbită:           ― Aveţi nevoie de hamal?           Mă ridic, îi arăt geamantanul care zboară din plasa de sfoară ceruită ca un pitpalac dintr-o colivie, mă închin apoi cu respect în faţa tovarăşilor mei de drum şi-i salut cu formula obişnuită:           ― Mi-a părut bine de cunoştinţă... Bun voiaj...           Popa îmi răspunde:           ― Să trăieşti, taică.           Profesorul mormăie:           ― Mulţumesc... Umblă sănătos...           Iar doamna între două vârste mă opreşte cu gestul şi vocea ei de sirenă craioveancă:           ― Dar pe la Craiova n-ai de gând să vii, tinere?...           ― Ce să caut, doamnă, dacă nu cunosc pe nimeni!...           ― Vai!... Cum se poate să spui aşa ceva?... Dar pe noi nu mai vrei să ne cunoşti?...           În urma mea, popa şi profesorul îşi încrucişează privirile ca două lăncii de cavaleri medievali, în cinstea castelanei care şi-a concediat pajul...                       *                       În gară m-aşteaptă Steluţa şi Georgică.           Steluţa este vară-mea, Georgică este bărbatul Steluţei. Acum un an, Steluţa era încă domnişoară. S-a măritat toamna, imediat după plecarea mea şi abia cu două săptămâni înainte de moartea tatei-mare.           Amintirea mortului mă face să observ că nici Steluţa, nici Georgică nu mai poartă doliu. Şi totuşi, tata-mare o înzestrase cu 10 mii de lei şi cu un loc viran de 500 m.p.           Deşi vară cu mine, Steluţa nu-mi seamănă cu nimic. Altă figură, alt suflet, altă educaţie, altă poziţie socială. Steluţa este fată de cofetar şi Georgică e profesor de gimnastică la gimnaziul din Slatina. La Slatina nu este liceu cu şapte clase ca la Piteşti.           Sărut întâi pe Georgică, apoi pe Steluţa. Pe vară-mea, însă, o sărut cu mai multă însufleţire. Georgică mă bate cu bastonul pe umăr:           ― Ia sfârşiţi mai repede, că parcă nu v-aţi văzut de un secol!...           Eu mă desprind din braţele ei şi-l privesc cu oarecare compătimire.           ― Aoleu!... Păi dacă eşti gelos şi pe văru-său... am înţeles!...           Georgică râde galben şi schimbă vorba.           ― Dar ştii ce mare te-ai făcut?... Nici nu te-aş mai fi cunoscut!... Bravo ţie!           Steluţa mă măsoară cu coada ochiului. Se depărtează apoi de mine şi-l ia de braţ pe bărbatu-său. Nu-şi vorbesc însă nici unul, nici altul. Steluţa pare jenată; Georgică pare enervat.           Nu ştiu cum vor fi fost în luna lor de miere. Nu sunt, de asemenea, curios să ştiu nici cum au să sfârşească primul an de căsnicie.           Ghicesc însă că în Danemarca e ceva putred!... Steluţa e palidă, blondă, cu ochii albaştri şi oftează ca Ofelia. Georgică e oacheş, încovrigat ca un semn de întrebare şi vorbele tot în dublu înţeles ca Hamlet.           În trăsură, aceeaşi plictiseală. Caii merg ca după mort. Birjarul nu-i poate mâna mai repede, fiindcă îmi ţine bicicleta în braţe.           Eu mă opresc la vie, unde mă aşteaptă mama-mare. Steluţa şi Georgică pornesc mai departe în oraş...           Păcat că la Slatina nu e nici o mănăstire de maici.           Iată-mă iar la vie!           Iată-mi nucul!...           Iată-mi toate amintirile trecutului cum încep să evadeze din sufletul celui care-a devenit bărbat, ca nişte puşcăriaşi printr-o spărtură secretă a zidului!...           Nu ştiu ce s-a întâmplat... Nu ştiu ce nu trebuia să se întâmple ca să mă poţi regăsi acelaşi din anii trecuţi...           Pătuiagul în care citisem pe Werther şi pe Manon Lescaut îmi pare nacela unui balon captiv, care în loc să mă înalţe, mă coboară spre pământ.           S-a înnoptat...           Pe şoseaua fierbinte încă şi plină de praf, un grup de fete se întorc în oraş cântând:                       Olteancă din Slatina.           Cu ochii cât strachina...                       În urma lor, alte grupuri de femei mai bătrâne grăbesc tăcute spre casă. Bărbaţii probabil au rămas la cârciuma din curtea gării.           Le recunosc... Sunt lucrătoarele tocmite cu ziua la încărcatul cerealelor în vagoane. Cineva îmi spune că sunt aceleaşi din anii trecuţi. Le ştiu cântecul pe dinafară... Prin întuneric, le desluşesc parcă figura, şi din belşugul ochilor mari şi rotunzi ca o strachină rustică le sorb mândria rasei din care fac parte şi eu...           Eu, însă, nu mai sunt acelaşi!...           Un pocnet de puşcă îmi aminteşte pistolul meu cu cremene. Luceafărul care răsare tot acolo, în stânga gării, mă face să-mi întorc capul spre cimitirul oraşului unde se odihneşte tata-mare... Plecarea lui din lume coincide cu adevărata mea intrare în viaţă...           Pe şosea, o siluetă albă de femeie aleargă să ajungă grupul din care s-a desprins. În urma ei, praful fierbinte se rotunjeşte ca fumul aromat dintr-o cădelniţă de argint. E singură, şi totuşi, foarte aproape de ea, străinul din via de lângă şosea o urmăreşte cu ochii şi cu sufletul, ca să-i ţie de urât până la poarta casei...           La fel, până în poarta casei noastre de la Piteşti, un sublocotenent sau alt străin trebuie să fi însoţit în seara asta şi pe Margareta!...           De la vie până la oraş, fac zece minute cu bicicleta. Din oraş până la vie, fac cincisprezece minute. Când mă duc, merg tot la vale. Când mă întorc, merg tot la deal.           Bicicleta mea face admiraţia clienţilor cofetăriei în uşa căreia descalec şi o proptesc de trotuar. Marca bicicletei mele este un 'Trifoi" cu patru foi. La Slatina, nu se cunoaşte decât trifoiul obişnuit şi cântecul:                       Frunză verde de trifoi,           Azi-i miercuri, mâine joi,           Vine badea iar la noi...                       Joia şi duminica seara cântă muzica militară în grădina publică. Steluţa mi-a trimis vorbă, printr-un birjar care se ducea la gară, să vin neapărat în oraş, fiindcă n-are cu cine merge seara la grădina publică. Georgică trebuie să plece după amiază la Bucureşti.           Biata Steluţa!... Ce fată fără noroc!... S-a măritat din dragoste şi are să divorţeze din plictiseală. Georgică e gelos şi Steluţa nu înţelege să fie bănuită şi terorizată. Vară-mea, însă, este o fată discretă. Mie nu mi s-a plâns încă de nimic. Vorbind însă de gineri-său, tanti Mari, mama Steluţei, mi-a destănuit mai zilele trecute un lucru de care m-am îngrozit.           ― Iată, un nebun... maică... Curat nebun!... Se laudă toată ziua cu bătaia. Parcă dacă e profesor de gimnastică, trebuie să schingiuiască oamenii!...           Nu cumva Georgică o fi şi bătut-o?...           N-am întrebat mai mult, fiindcă soarta Steluţei a început să mă înduioşeze. Nu-i dau dreptate lui Georgică fiindcă Steluţa e vară-mea. Îl înţeleg însă perfect, fiindcă, de când nu mai am nici o veste de la Margareta, am început să fiu şi eu gelos!...           La plecarea mea din Piteşti, îmi promisese câte o carte poştală ilustrată la două zile şi o scrisoare mai lungă, o dată la săptămână. E drept că Margareta nu prea ştie să scrie ortografic şi poate se jenează de mine. În două săptămâni, însă, de când sunt la Slatina, n-am primit decât trei cărţi poştale şi nici o scrisoare. În schimb, eu îi trimit regulat, la poste-restante, cărţi poştale ilustrate cu vederi din oraş şi împrejurimi. Azi i-am trimis grădina publică cea mică din faţa Palatului administrativ. Slatina are două grădini publice. Cea mare, unde cântă muzica militară în fiecare joi seara, e pe deal, la marginea oraşului...           Steluţa m-aşteaptă la cofetărie.           Clienţii de la mese, ca să poată intra în graţiile fetei patronului, repetă comanda de câte două ori şi chiar de trei ori.           De obicei, vara se consumă îngheţată şi "corăbioare". Corăbioarele, mai ales, sunt specialitatea casei. Vara, prăjiturile nu sunt bune. Se înmoaie repede şi se acresc. Nu le poţi ţine nici două zile. Corăbioarele, însă, durează şi câte o săptămână...           Sosirea mea produce oarecare senzaţie. Pentru prima oară îmi dau seama de marea, dar singura prerogativă a tinereţii în viaţă... N-am venit cu nici un gând ascuns, şi totuşi, de jur împrejurul meu nu sunt decât ochi care mă privesc cu ură. În ochii lor, cel puţin, de bine, de rău, pot citi şi eu ceva. Mă întreb însă cu groază ce trebuie să fie în sufletul lor...           Steluţa parcă nu mai seamănă cu Ofelia. În seara asta e veselă şi rumenă ca o îngheţată de zmeură. De când am venit la Slatina, n-am văzut-o niciodată aşa de bine dispusă. Probabil din cauza plecării lui Georgică la Bucureşti.           Grădina publică din Slatina nu seamănă cu grădina publică din Piteşti. Cea din Slatina e lungă şi îngustă. Trei alei paralele, ca nişte terase cu balustrade de lemn câinesc, răsar timide din coasta unui deal care se sfârşeşte în şosea. Cum stă proptită în grilajul de fier, grădina publică cea mare din Slatina pare corabia lui Noe eşuată pe muntele Ararat.           Grădina publică a unui oraş de provincie este ca ograda unei locuinţe de ţară: găini, raţe, gâşte, curcani şi mai ales bibilici ― adică publicul obişnuit, cunoştinţele de toate zilele, sau, în cel mai rău caz, câte un străin blajin, cu care poţi intra în vorbă foarte uşor, imediat după îndeplinirea formalităţilor de rigoare. Leii, tigrii şi leoparzii lipsesc. În România, oraşele de provincie nu prezintă avantajele pădurilor africane. Animalele sălbatece se trag spre capitala ţării. Din când în când, însă, poţi întâlni rătăcind şi prin provincie câte o girafă, o cămilă sau un hipopotam. Preşedintele tribunalului, bunăoară, este poreclit "girafă", nevasta colonelului "cămilă", dar administratorul financiar "hipopotam". Cel mai popular din toţi, însă, este "nenea Ghiţă", berbecul Regimentului 3 de infanterie, care nu se dezlipeşte de capelmaistrul muzicii militare fie paradă, fie nuntă, fie înmormântare, fie concert în grădina publică.           Restul publicului e complet lipsit de orice altă personalitate. Luat în întregime, pare un pachet de cofeturi colorate, cu care la Slatina se presară colivele preparate special pentru pomenirea răposaţilor.           Tineri de ambe sexe se perindă cu aceeaşi monotonie exasperantă ca enorma curea de transmisiune a unui motor de uzină. Cei mai în vârstă stau pe băncile vopsite cu verde, unde discută sau trag cu ochii şi urechile la cei care trec prin faţa lor.           Când cântă muzica nu se mai aude nimic. După ce tace însă, glumele se amestecă cu paşii de pe nisipul aleilor, şi în grădina publică cea mare din deal parcă ar curge Oltul din vale...           De sus, luna plină completează lipsurile de jos!...           De când sunt la Slatina, mi-am dat seama că pe pământ sunt o mulţime de lucruri pe care nu le poţi observa dacă stai pe acelaşi nivel cu ele. Noaptea asta de iulie, bunăoară, este aşa de frumoasă, că parcă ar fi o cromolitografie neînrămată. Steluţa, însă, pretinde că natura e mai frumoasă ca un tablou, fie chiar semnat de pictorul Grigorescu. Luna plină, mai ales, nu poate fi imitată nici în pictură, nici în poezie. Luna plină nu este frumoasă decât în natură. Restul nu contează, fiindcă nu mai este lună plină...           Părerile Steluţei încep să mă pună pe gânduri. Steluţa combate utilitatea artei, pe care majoritatea profesorilor mei de la liceu (cu excepţia celui de matematică) o socoteau ca singura podoabă a vieţii. Steluţa, însă, n-a învăţat la liceu, ca mine. A urmat numai câţiva ani de "curs liber" la un pension din Bucureşti. Şi totuşi, până acum un an părerile noastre se potriveau ca pantofiorul de mătase albă pe piciorul Cenuşeresei...           Probabil că Steluţa şi-a schimbat părerile de când s-a măritat. O femeie măritată nu mai are timp să citească poezii...           Mă grăbesc, dar, să-i amintesc pe Eminescu, pe care îl citisem împreună acum un an:                       Lună, tu stăpâna mării,           Peste-a lumei boltă luneci           Şi gândirilor din viaţă           Suferinţele întuneci...                       Steluţa, însă, mă priveşte ca şi cum i-aş fi vorbit chinezeşte. Nici un semn de entuziasm... Nici o umbră măcar de sensibilitate... Încerc să-i recit alta:                       Peste-a nopţii feerie           Se ridică mândră lună...           Totu-i vis şi armonie...           Noapte bună!...                       Steluţa îşi arcuieşte buzele spre vârful nasului ca un câine ce ar vrea să-şi prindă coada cu dinţii şi-mi răspunde scurt:           ― Mofturi!...           Dacă nici Eminescu nu-i place, zău că nu ştiu ce i-aş mai putea spune!...           Vară-mea începe să mă exaspereze. Acum un an era parcă mai deşteaptă. E drept însă că, acum un an, Steluţa nu era măritată, nici eu nu dormisem încă alături de Margareta, în noaptea când visasem urât şi eu, şi ea. Cine dintre noi, dar, a mers înainte şi cine a dat înapoi?... Dispreţul Steluţei pentru poezie mă ofensează în primul rând pe mine şi în urmă abia pe ceilalţi poeţi români. Vară-mea uită probabil că eu sunt mai cult decât ea şi nu ştie că, deşi mai mic cu trei ani, de zece luni de zile nu mai sunt nici eu copil... Amândoi intrasem în viaţă aproape cam la aceeaşi dată.           Din cer, de sus, luna plină parcă-mi face semne:           ― Nu te lăsa... Mai spune-i una...           În poarta casei, mă opresc şi o întreb fără nici o altă introducere:           ― Dar asta îţi place?           Şi încep să-i recit:                       În lacul trist şi solitar           Tronează mândră luna plină           Ca o mărgea de chihlibar,           Expusă singură-n vitrină...           Pe malul lacului aştept ―           Aştept nebun să te arăţi,           Cu drag să te mai strâng la piept           Ca-n alte dăţi...                       ― Asta de cine e ?           ― De mine !...           Steluţa mă priveşte uimită, ca şi cum i-aş fi spus că eu am furat Cloşca cu pui de la Muzeul din Bucureşti.           ― E adevărat?           ― Sigur... Ce?... Nu ştiai că fac şi eu poezii?           ― Şi aia cine e?           ― Care aia?           ― Aia pe care spui c-o aştepţi... Ori e numai aşa, o vorbă ?...           Simt cum sângele începe să mi se urce în obraz... Steluţa mă priveşte drept în ochi. Ochii ei sunt un amestec de sirop rece şi vitriol fierbinte... Simt nevoia să mă răzbun... Simt nevoia s-o pedepsesc... Simt nevoia să mă reabilitez ca om, dacă nu ca poet!           Răspunsul meu îi stropeşte figura ca un vaporizator de parfum.           ― Ba e foarte adevărat... tu crezi că lucrurile astea se fac numai când te măriţi, ca ţine? Ehe!... Eu ştiu, dragă, ceva mai mult decât madam... Georgică...           Steluţa coboară ochii şi tonul, mă ia uşor de braţ şi îmi şopteşte la ureche:           ― Spune-mi drept... E adevărat!... Cum e? Blondă ?... Brună ?... E măritată sau nu? Cum o cheamă ?           Parcă ascult Victoria cum îmi bate la uşă...           ― Dragă Steluţo... Înţelegi că lucrurile astea nu se pot spune. Ce-ţi pasă ţie cine este dacă n-o cunoşti?... Ţie ţi-ar plăcea, mâine, poimâine... Cine ştie? să afli că m-am lăudat cu...           Steluţa tresare ca înţepată de o viespe.           ― Psss!... Taci din gură, să nu ne audă cineva...           În poarta casei, însă, nu e nimeni. De-a lungul străzii, de asemenea... Nu-i nici măcar gardistul, care de obicei stă sub felinarul din colţ...           Temerea ei nejustificată îmi dă curajul lui Napoleon pe puntea de la Arcole. Împing deci poarta şi intrăm în curte. În stânga e o grădiniţă cu un pavilion de scânduri.           ― Hai în pavilion, că acolo nu ne-aude nimeni.           ― Nu se poate, că mi-e frică... Să nu vină cineva...           ― Cine să mai vină, dragă ?... Nu vezi că doarme toată lumea?           Geamul de la bucătărie însă e luminat. Steluţa se ascunde după mine, şi amândoi ne lipim de gardul grădiniţei.           ― Uite că Lisaveta nu s-a culcat... M-aşteaptă să încui poarta... Să nu ne vadă împreună...           ― Ei şi?... Doar îţi sunt văr... Nu sunt străin...           Steluţa oftează şi se strecoară la braţul meu în pavilionul din grădiniţă. Aci chiar că nu ne mai vede şi nu ne mai aude nimeni!...           ― Spune-mi drept, cu cine l-ai înşelat pe Georgică ?           Steluţa tresare din nou. Probabil că îngheţata de zmeură s-a schimbat în îngheţată de zahăr ars...           ― Cine ţi-a spus? El?...           ― Nu... Dar bănuiesc eu...           ― Nu-i adevărat... Îţi jur că nu l-am înşelat cu nimeni până azi... Apoi, după o pauză: Dar să ştii c-am să-l înşel... Poţi să i-o spui chiar...           ― Şi de ce vrei să-l înşeli?           ― Fiindcă m-a bătut...           Steluţa îşi pleacă fruntea pe umărul meu şi începe să plângă. În clipa aceea, nu ştiu unde, cum şi cine, dar simt că undeva departe, cineva pe care l-aş cunoaşte îşi împlântă un cuţit în inimă. O mângâi pe păr şi-i şoptesc solemn:           ― Dacă este aşa, îţi jur şi eu pe mormântul tatei că după ce voi sfârşi liceul, am să-i trag două perechi de palme ca să te răzbun... Acum eşti mulţumită ?...           Răspunsul ei se pierde între buzele noastre mute, ce se împreună ca două jgheaburi pe care ar curge apă vie din acelaşi izvor.           .....................................           În stradă un ţignal de gardist, într-o curte vecină un lătrat de câine, mai departe un orăcăit de broaşte şi departe de tot un uruit înăbuşit de roţi... Trenul de pasageri trece podul de peste Olt. Trebuie să fie ora două după miezul nopţii.           Steluţa se ridică obosită şi abia îngână:           ― Hai de-ţi ia bicicleta şi du-te acasă, că-i târziu...           Somnoroasă, Lisaveta se uită la noi chiorâş şi ne întreabă şireată:           ― Dar unde fuserăţi până acum, diavolilor?...           Eu aprind lanterna de acetilenă, potrivesc ghidonul şi şaua, încerc apoi cauciucurile şi parcă tot nu-mi vine să plec. Steluţa se preface că-mi ajută, ca să nu bănuiască ceva Lisaveta, şi-mi şopteşte:           ― Mâine să nu vii în oraş, că vin eu la vie...           ― Taman bine... că mâine sunt singur... Mama-mare se duce la târgul din vale şi nu vine decât seara târziu...           Lisaveta continuă să bombăne. Steluţa o ia cu vorbă bună:           ― Dă-mi cheile să încui eu poarta... Tu du-te de te culcă...           Şi înainte de a încuia poarta: "Sfârşeşte liceul mai repede, să merg şi eu cu tine la Bucureşti!..."

Istoria ieroglifica de Dimitrie Cantemir volumul 1 și volumul 2

Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir

Acum vreo câțiva ani, compania lui Moș Teacă a fost detașată pe frontieră, ca să păzească împotriva boalelor de vite. Ideea asta-i convenea grozav, pentru că pe frontieră e mai puțină disciplină din partea ofițerilor și viața e mai regulată. Unde mai pui că se pot face economii, de vreme ce nu sunt atâtea cheltuieli! Prin urmare, Moș Teacă se puse de dimineață în fruntea companiei și porni la drum. În tot parcursul el era foarte grav, mergea cu sabia scoasă chiar și prin păduri și n-a lăsat deloc pe soldați să meargă-n pas de voie, pentru că „nu să știe de unde poat'’să iasă un supirior”. Numai din când în când oprea trupa, îi dădea „pe loc repaoz” și înghițea câte o dușcă de rachiu. Când ajunse pe malul Prutului, comandă oprirea și ținu companiei un discurs foarte interesant și foarte solemn: — Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați! Comănduirea pieții a dat ordin pă cum ca să venim să apărăm țara împotriva vrășmașului nostru comun, epizotia. Epizotia este foarte primejdioasă și să arată mai cu samă la dobitoace. — Trăiți, don căpitan, întrebă furierul, da’ pă ce o cunoaștem noi care-i aia? — Nu vorbi, răcane! S-o cunoști, că de-aia ești soldat! Dacă n-oi cunoaște eu pă vrășmaș, atunci pă cin’ să cunosc? Pă tata? Epizotia vine mai ales vara, din cauză că atunci, fiind căldurile mari, santinelele are obicei să doarmă la post. Să nu dormiți în gheretă, leat, că aveți a face cu mine: vine epizotia și ne omoară pă toți. Să dea dracu să vie epizotia să ne omoare, că vă arăt eu! Vă gonesc și mort la pluton de pedeapsă! — Trăiți, don căpitan, pă malu Prutului nu suntără gherete... — Ei, și?! Vrei să fie?! Vrei să dormi în gheretă, hai?! Patru zile sala dă poliție pentru călcare dă orden! Las, că ți-arăt eu! Pă urmă, să știți: soldatul este dator să nu dea voie la nimeni să vie de dincolo fără bilet de voie și fără să cunoască consemnu. Dacă vezi că vine la tine o vită, îi ceri parola. N-o știe? Nu-i dai voie să treacă... Acuma să-mi arăți tu, Gheorghe Neculai, cum ai să faci când îi fi de santinelă. Prepune că eu sunt o vită bolnavă. Oprește-mă cum ți-am spus eu. — Și Moș Teacă vine spre soldat. Soldatul stă pe loc. — Așa te-am învățat eu, mă?! Las, că-ți arăt eu! Patru zile pluton dă pedeapsă! Să vie altu! Vasile Ion, oprește-mă tu! — Și Moș Teacă se apropie. Soldatul ia arma la mână și-ncepe a striga: — Cine eee? Cine eee? Cin’?! — Vită! răspunde Moș Teacă. — Ce fel de vită? Bolnavă ori sănătoasă? — Bolnavă. — Apoi, vită bolnavă, stăi! Căprar dă gardă, vin dă recunoaște o vită bolnavă! — Prea bine! zice Moș Teacă încântat. Așa să faceți, că eu am să vă-ncerc. Ori de câte ori m-îți vedea venind la voi, să mă-ntrebați: vită bolnavă ori sănătoasă? Măcar să vie și gheneralu, nu-l lași să treacă până nu ți-o spune ce fel de vită este! — Trăiți, don căpitan, da’ dac-o fi o vită sănătoasă? — Atunci îi dai drumu. — După ce o cunosc? — Pă ce?! Dobitocule, nu ți-am spus?! O cunoști pă aia că știe sicretu, parola și răspunsu. Că dacă n-ar fi sănătoasă, dă unde l-ar ști? Și Moș Teacă dă drumul companiei, după ce îi mai explică înc-o dată și îi atrage atenția că epizootia are obicei de se furișează printre santinele mai ales noaptea, când n-o vede nimeni, și că, prin urmare, soldatul e dator să ceară epizootiei să umble cu felinarele aprinse: — N-ați văzutără că așa cere și birjarilor la București?

Viata lui Adrian Zografi de Panait Istrati  CASA THURINGER INTRODUCERE Cu apariția acestui prim volum în editura „Cartea Românească”, mi se realizează o veche dorință: aceea de a ceda și în România, cum am făcut la Paris, exclusivitatea publicării cărților mele unei mari case de editură, care să poată într-o zi să prezinte cititorului român colecția întregii mele opere literare, frumos tipărită. Bântuie azi, cum nu s-a pomenit niciodată, o mare nenorocire în lumea scriitoricească și în cea editorială. Scriitori și editori, deopotrivă de importanți în viața literelor, sacrifică totul interesului bănesc. Aproape nu există autor care să nu alerge acolo unde i se dă mai mult, schimbându-și editorii cum și-ar schimba amantele. La rândul lor, atotputernicii stăpâni ai tiparului nobil nu visează decât cai verzi pe pereți sau, mai precis, zilnic tiraje amețitoare. Au apus, poate, pentru totdeauna vremurile când un La Bruyère oferea gratuit manuscrisul „Caracterelor”, primului său editor, care îi era și prieten, iar acesta risca să se ruineze tipărindu-l. De când s-a constatat că și literele pot fi o întreprindere bănoasă, care pricopsește din vreme în vreme pe câte cineva, nimeni nu mai vrea să-și aducă aminte că arta adevărată cere sacrificii, că succesul unei opere literare nu trebuie confundat cu acela al unui săpun „Cadum” că scriitorul nu e totdeauna un om care n-are nimic de spus și că un editor, pe lângă interese materiale de apărat, mai poate avea și misiuni de îndeplinit. Dar astăzi suntem cum suntem și nimic nu se mai poate întoarce spre un idealism de mult răposat. Totuși, nici mentalitate de brânzari nu putem avea. Oricât s-ar înverșuna în epoca noastră autori, editori și public să umilească literatura – reducând-o la nivelul unei simple meserii lucrative, lipsită de orice misiune nobilă și atârnând în întregime de tapajul reclamei – gândirea tot va sfârși prin a învinge disprețul ce-o copleșește și a se impune. Am greșit și eu, la început, luat de curent. Am încercat marea cu degetul, izolând pe la diverși editori francezi câteva lucrări, dintre cele mai bune. Rezultatul e că astăzi aceste cărți nu-mi mai produc nimic, ucise înainte de a fi trăit, iar lectorul nu mai poate să și le procure, reeditarea lor izolată fiind aproape imposibilă. În țară însă n-am făcut nimic ca să merit împrăștierea cărților mele, așa cum se văd editate azi. N-am alergat după niciun fel de chilipir, ba chiar am propus mereu un contract de exclusivitate, acceptând bucuros partea mea de sacrificiu. N-am fost înțeles decât, acum în urmă, la „Cartea Românească”, de care mă leagă un angajament temeinic. Sper că el va da roadele așteptate: adică reunirea întregei mele opere într-o singură colecție, frumos prezentată. Dacă ingratitudinea vremurilor îmi va cere, în acest scop, să fac concesii materiale justificate, le voi face oricând. Rog să mi se respecte această dorință și în ziua când nu voi mai fi, sacrificându-se interesul material, celui moral.                                     * Aș fi avut multe de spus, în această introducere. Reaua stare a sănătății nu mi-o îngăduie. Lucrez, măcinat de febră și silit de nevoia de a-mi câștiga pâinea. Totuși, câteva explicații sunt necesare. După cum se vede, volumul de față e întâiul dintr-o serie, care ar putea să cuprindă vreo duzină, daca aș avea zile să-mi duc opera până la capăt. Care e acest capăt? E Viața lui Adrian Zografi. În jurul acestui personaj gravitează tot ce-am povestit până acum și voi mai povesti. El e tipul lucrătorului idealist, cu oarecare cultură de autodidact, cu oarecare talent de scriitor și cu mult spirit de independență. Această din urmă particularitate – adevărat beteșug într-o epocă de totală abdicare a personalității, cum e a noastră – îl pune pe eroul meu în conflict permanent cu acei care ar trebui să-i fie tovarăși de revoltă, dar care, din motivul sus-numit, îi devin pe nesimțite dușmani înverșunați. Cum Adrian a trăit prin multe părți ale pământului și s-a amestecat printre tot felul de oameni, istoria vieții lui e mai curând un film episodic decât un roman, mai ales că faimoasa „psihologie” e cu totul absentă. Năzuiesc să înfățișez contemporanilor mei o vastă frescă idealistă, prea puțin ilustrată cu acel soi de „documentație” care e la îndemâna oricui și nu dovedește nimic, ci bizuindu-se mai mult pe elementul autobiografic, pe faptul trăit, cunoscut de toți și care nu poate fi contestat autorului, deci nici eroului său. Acesta din urmă nu va fi deloc modelul luptătorului „idealist” contemporan, așa cum îl vedem reprezentat de cele două tabere de la extrema stângă și de la cea dreaptă, după cum nu va semăna nici tipului anost și anacronic de la mijlocul acestor extremități. Adrian e un exclus al tuturor curentelor sociale din vremea noastră, un singuratic. Așa că felul lui de a gândi nu va avea ecou decât mult mai târziu, atunci când extremele de azi își vor fi dat toată arama pe față, în materie de „idealism”, și când se va simți nevoia de a reacționa împotriva lor. Din punct de vedere al originalității operei mele, e evident că nu pretind să fiu profet în țara mea, nici să fac figură de autor român. Sunt un autor care e nevoit să evite orice formă națională dat fiind că scrie într-o limbă străină. Cu totul altfel aș face o carte, dacă aș ști că o destinez librăriei românești. De aci, scăderea fatală a originalității lucrărilor mele, opuse celor ieșite din pana confraților mei români. Încerc să fac o largă adaptare, tot respectând textul francez. Câte dificultăți am de învins, n-o vor ști decât acei care ar avea răbdarea să confrunte, linie cu linie, ambele texte. N-aș putea spune în ce măsură am reușit să fac să nu se simtă că e o traducere, nici de câte ori am păcătuit împotriva limbii noastre. Cred, totuși, că cu greu ar putea cineva să mă traducă mai bine decât am făcut-o singur. În orice caz, dacă mi-e scris să n-am răgaz să mă redau eu însumi limbii mele materne, ar fi bine ca adaptarea de față să fie luată ca model, măcar în părțile unde dovedesc că o traducere bună nu se poate obține uneori decât cu prețul unei curajoase violări a originalului. PANAIT ISTRATI Nisa, 1 decembrie 1933     I Înghemuit pe un scăunel, într-un colț al acestei spațioase bucătării de mare casă burgheză, tânărul Adrian sta nemișcat și părea că trage cu urechea la ceva ce s-ar fi petrecut în sufletul lui. Era cu totul preocupat, de un ceas de când se afla acolo. Mamă-sa îl adusese, ca să-l bage la stăpân, „băiat de alergătură”, și cu toată ora matinală, biata femeie începea să se neliniștească de ținuta puțin cuviincioasă, după părerea ei, în care încremenise fiu-său, tocmai acum când trebuia să-l înfățișeze stăpânilor. „Doamne, tare-i silnic! gândea ea, privindu-și odrasla și stând smirna, lipită de perete. Băiatu’ ăsta n-o s-ajungă la nimic!” Spălătoreasă în casa Thuringer, de ani de zile, mama Joița știa că, dintr-o clipă într-alta, „coana Ana”, nevasta d-lui Max Thuringer, avea să năvălească în bucătărie, cu drotul în mână. Ea se va așeza, ca de obicei, la ușa mașinei de gătit, stând chiar pe acest scăunaș pe care Adrian și l-a însușit fără voia nimănui. Și acolo, guralivă ori posomorâtă, după cum îi erau toanele, coana Ana petrecea o jumătate de ceas, ca să facă trei lucruri deodată: să-și încrețească părul, să-și bea cafeaua cu lapte și să întocmească, în înțelegere cu mamă-sa, bucătăreasa casei, felurile de mâncare ale zilei. Apoi, gătită, gingașă, pleca la piață însoțită de un servitor. Adrian habar n-avea de toate acestea, dar simțea, din vreme în vreme, că mamă-sa nu era mulțumită de dânsul. El n-o privea. Sta cu ochii pironiți în pământ, la picioarele lui, unde mii de amintiri, mii de simțăminte felurite, contradictorii, când vesele, când triste, se perindau ca în vis. Totuși, el zărea picioarele mame-si, care își schimbau des locul, nerăbdătoare. „Te pomenești c-o fi vrând s-aștept și eu ca dânsa, în picioare!” își zicea el. Din respect pentru cine? Stăpânii – cei doi frați Thuringer – nu pot veni la bucătărie. Sunt niște „domni” prea mari; și „țepeni ca toți nemții”. Să fie din respect pentru „madam” Carolina, mama coanei Ana? Sau chiar pentru coana Ana? Ori pentru Mitzi, sora acesteia? Haida-de! Pe toate trei, astăzi stăpâne de „casă mare” și femei cumsecade, de altfel, Adrian le știa de mult, dar pe atunci nu le cunoscuse ca pe niște „cucoane mari”. Cu șase ani în urmă, copil de-abia scăpat din cursul primar, locuise împreună cu ele în aceeași casă din Piața-Săracă. În vremea aceea, „madam” Carolina tocmai își pierduse bărbatul, „domnul” Müller, fost mecanic pe primele locomotive sosite în România, apoi pensionar și paralitic. Adrian admirase mult gravitatea acestui bătrân care, înțepenit în jilțul lui, citea ziua și noaptea Berliner Tageblatt și Frankfurter Zeitung. Sărăcia domnea pe-atunci în familia Müller, dar Adrian observase că la nemți sărăcia putea să fie demnă. Nu se pomenea la ei haine rupte sau murdare, așa cum vedeai la „ai noștri”. Iar cârpelile, totdeauna iscusite, greu de descoperit. Cât despre bucătărie, cu sume de nimic, „madam” Carolina reușea să făurească gustoase mâncăruri, ba chiar și prăjituri. Totuși, mizeria hărțuia din ce în ce mai tare pe biata văduvă și pe cei patru copii ai ei, trei fete și un băiat, dintre care niciunul încă nu-și scotea pâinea. Trăiau cu toții, îndatorându-se pe unde puteau. Se împrumutau până și la mama lui Adrian, cea mai sărmană dintre văduve. Apoi, datornicii, mai ales băcanii și brutarii, deveniseră agresivi. A trebuit să vândă din mobile, una câte una, ca să aibă ce mânca. În sfârșit, lăsând toată rușinea la o parte, Ana, cea mai în vârstă, hotărî să intre servitoare la frații Max și Bernard Thuringer, mari exportatori de cereale, la Brăila, oraș în care se desfășoară cronica noastră și, în vremea aceea, port clocotitor de activitate. Ne aflăm în primii ani ai acestui secol. Norocul veni fără întârziere să răsplătească bărbăția tinerei și frumoasei Ana Müller: după șase luni de serviciu în casa Thuringer, domnul Max, șeful casei, luă în căsătorie pe blonda guvernantă a gospodăriei lui. Acest gest foarte natural la oamenii civilizați, închise câteva uși domnului Max și făcu puțin scandal printre bogătașii de baștină ai urbei, mai toți scoborâtori din vechili ai boierilor de altădată. „S-au bosumflat? Atâta pagubă!” își zise fericitul soț, foarte „filosof” și nicidecum veninos, cu atât mai mult cu cât era amarnic de miop și-l lăsau rece toate zâmbetele batjocoritoare ce-ar fi putut să-l întâmpine prin oraș. El își purtă mândra peste tot și o duse s-o plimbe chiar la Viena, la Berlin, la Veneția și pe Coasta de Azur. Doamna Thuringer, din parte-i, știu să-și păstreze bunătatea și modestia. Ca și mai înainte, ea nu lipsi o zi de a-și face singură „coșnița”, se mulțumi numai cu o servitoare, pe care o ajuta voinicește să ducă la bun sfârșit treburile unei gospodării atât de mari și făcu din propria-i mamă bucătăreasa casei, cu toate opunerile soțului său. Netăgăduit, „madam” Carolina nu fu singura care își urmă fiica la Thuringer, îndată după căsătoria acesteia, ci aproape toată familia Müller veni să-și găsească lângă Ana mai mult un azil decât o ocupație. Acest eveniment puse în mișcare mecanismul îmbâcsit al vieții monotone a celor doi holtei. Un mare număr de fuste voioase, mirosind a curățenie, aeriseau toată casa cu neîncetatele lor du-te vino. Da, miroseau plăcut, afară de aceea a bătrânei bucătărese, care, neavând decât una și iubind mult „schnapsul”, se cam scăpa pe poalele rochiei, cu care mătura cimentul bucătăriei. Dar „madam” Carolina nu părăsea domeniul ei decât ca să se ducă să se culce, așa că nu făcea supărare nimănui. Ținându-și genunchii în brațe, Adrian privea cu milă la această rochie prea lungă, ce se târa de colo-colo, și o găsea mai păcătoasă chiar și decât acelea pe care biata nemțoaică le purta în toiul cumplitei mizerii din Piața Săracă. De ce ticăloșia asta? Probabil, din nepăsare. În prezent, „madam” Carolina își punea tot sufletul în păhărelul acesta de „schnaps”, care, de altfel, i-a fost drag totdeauna. Greoaie, suferind de reumatism, ea prepara cafeaua de dimineață, din care gusta din când în când, dar mai des alerga până la cămară, unde trăgea o dușcă de rachiu pe furiș. — Madam Carolina! zise deodată Adrian, de ce nu ții sticla cu rachiu lângă dumneata? Te vei fi temând poate de fata dumitale? La auzul acestei enormități, scăpată fiului ei, mama Joița scoase un țipăt de spaimă, dar madam Carolina se duse să-l sărute pe frunte: — Tu ai fost totdeauna băiat de treabă. De acum încolo, tu ai să-mi cumperi „schnaps”, nu-i așa? — Desigur. Și mai bun decât ăsta, care pute. — Hm! Ești nostim. O să vedem dacă ai să poți rupe Anei destui gologani, ca să cumperi din care nu pute. N-ai idee cât a devenit de zgârcită, de când are bani. Adrian voi să răspundă, dar servitoarea intră, și el se gândi atunci cu totul la altceva. Văzu întâia fustă curată a casei, o unguroaică de douăzeci de ani, frumușică, grăsună, cu carnea albă și răsfrângându-se de peste tot, în îmbrăcămintea-i sumară de dimineață. Ea roși tare, la vederea acestui flăcău de o etate cu ea, își acoperi sânii mari și zise, ca să zică ceva: — Iaca. Sufrageria e gata. Boierii n-au decât să se scoale. Apoi ca să-și învingă sfiala pe care i-o provoca prezența neașteptată a tânărului, întrebă pe mama lui Adrian, pe care o cunoștea bine: — E băiatu’ matale, țață Joița? Frumos flăcău! Am să mi-l fac logodnic. Buna mamă fu măgulită să audă că fiul ei e un „flăcău frumos”, dar răspunse cu o strâmbătură la ideea de a-l vedea însurându-se cu o servitoare. Așa ceva, numai nemților bogați poate să le trăsnească prin cap. Dar Adrian al ei trebuia să se căsătorească cu o fată „de familie” și cu zestre. În privința asta, ciocoi ori calic, toată lumea la noi gândește la fel. În privința asta, Adrian nu gândea nimic, n-avea nicio idee preconcepută. Ba chiar se întreba uneori de ce oamenii amestecă ideile cu carnea poftitoare? Cum poți să vorbești de căsătorie, de zestre, de condiție socială, de inteligență și de cultură, când nu-i vorba decât de carne pătimașă? Netăgăduit, din ale cărnii femeiești, Adrian nu cunoștea încă decât culoarea și mirosul, dar acestea îi ajungeau ca să-și dea seama că, deși avea capul plin de gânduri, devenea un mic animal supus, de îndată ce o femeie tânără îi biciuia vederea cu strălucitoarea ei comoară trupească. Ah, în asemenea momente, la atingerea acelei mâini nevăzute, el se simțea gata să leșine de plăcere. O bogată parte din el se golea cu violență, ca să facă loc unei alte părți, cu totul deosebită, dar la fel de bogată. Se nimicea în el o grea comoară de gânduri tumultuoase, care forma baza vieții sale intime: frumusețile din cărți și din natură, prietenie, năzuințe, idei de dreptate socială, întreaga-i avere, adunată cu două brațe de băiat sărac, se eclipsa pe loc. Pentru un moment. Și ca să facă loc unei vijelii devastatoare ce debuta cu gingășie, ca o adiere plină de mângâieri: avântul impetuos către această comoară trupească a femeii. S-o atingă doar cu un deget; cu mâna, și uneori, poate, să-și lipească de ea obrazu-i înflăcărat. Nu cerea nimic mai mult. Nici nu știa din ce era făcut acest „mai mult”. Căci firea lui pasionată nu admitea ca „totul” să se reducă la acea experiență vulgară cu care putea să se laude orice pușlama și pe care el o judeca prea banală, prea mărginită, prea lipsită de exaltare. Nu! Camarazii lui, ori nu știau nici ei nimic, ori erau incapabili să-l facă să întrevadă întinderea pasională a acestui act final. Oricum ar fi fost, el respingea cu dezgust descripțiile ce i se făceau. Ele erau prea grosolane, adesea josnice și, uneori, chiar injurioase. Femeia era umilită, redusă la rangul de obiect de plăcere, sclava bărbatului. Sau se făcea din ea un dușman, un tiran. Ea nu era niciuna, nici cealaltă. Pentru Adrian, femeia era o tovarășă a omului, voioasa lui complice ori parteneră. Și mult, mult mai drăguță decât el, în ciuda tuturor mizeriilor pe care această pasiune le comporta. El o vedea bogată de culori, de linii delicate, de forme voluptuoase, de finețe senzuală. Ea era giuvaerul existenței bărbatului. Acesta putea să fie bun, puternic, viril, viteaz, dar îi lipsea prima calitate a ființei umane, în materie de senzualitate: grația. O femeie, trecând pe lângă un bărbat, putea să-l facă fericit și să-i lase o amintire neștearsă, numai învăluindu-l cu grația ei. Râsul și plânsetele unei femei amintesc neîncetat cea mai frumoasă vârstă a vieții umane: copilăria. Până și furia ei te face să simți că femeia nu e făcută pentru truda care sluțește. Astfel, Adrian vedea în femeie cea mai vie dintre toate operele de artă. Și adesea, fericit de locul enorm pe care femeia îl ocupa în sufletul lui, el se întreba dacă bucuria ce i-o aducea dânsa nu făcea cât mulțumirea ce-o simțea citind cutare pagină de Balzac, ori iubind cu toată pasiunea-i amicală pe Mihail, sau desfătându-se într-o zi de libertate totală pe malul Dunării lui dragi. În fond, aceste mari ramuri ale existenței pasionate trebuie să aibă același trunchi și aceeași rădăcină, își zicea el. Căci începea să simtă că toate îl încălzeau și-l bucurau deopotrivă. O iubire, cedând locul alteia, nu-i micșora ființa, dimpotrivă, completându-se amândouă, îl îmbogățeau. Ceva și mai mult, prin natura lor profund deosebită, aceste pasiuni înlăturau spinul rivalității, a cărei înțepătură otrăvește inima, umilind-o.   Adrian observă că servitoarea n-avea nicio grație. Era numai ațâțătoare, cu tânăra ei carne albă. El o dori un moment, apoi cochetăriile ei puțin grațioase îl lăsară nepăsător. El se ghemui și mai mult pe scăunel și se gândi la Mihail, la ultima lui lectură, la libertatea-i pe care avea s-o piardă peste un moment. Gândul că o să fie servitor îl întristă puțin, dar el căută să-și facă inimă bună. La urma urmei, trebuia să-și câștige pâinea. Și apoi, ca băiat de alergătură, n-o să fie ca în pușcărie, ci mai mult pe-afară, prin oraș, prin port, unde „Casa” își avea biroul de afaceri de bursă. Spre biroul acesta și spre telegraf, avea s-alerge fără încetare. Nu-i tocmai rău. Ești la aer, la soare. E un fel de libertate. Deodată, zarva ce-o făceau doi cotei greoi, alergând unul după altul pe coridoare, îl scoase din visurile lui. — Iată că vine cucoana Ana, zise servitoarea. În adevăr, câinii dormeau la un loc cu stăpânii lor, și de îndată ce li se deschidea ușa, năvăleau totdeauna zbenguindu-se spre bucătărie, unde-i aștepta strachina cu lapte. Erau doi baseți germani, unul roșcat, celălalt negru, și grași să crape. Ei se prăvăliră în bucătărie ca două ghiulele, dar cucoana Carolina îi dădu afară: — Ia s-o ștergeți de-aici, urâților! Dimineața trebuie mai întâi „să faceți ceva”, și apoi să vă puneți pe mâncare. În pragul bucătăriei apăru cucoana Ana, în cămășuță de zi și jupon alb cu dantele, vedenie grațioasă pe care Adrian, după șase ani, o găsea mai perfectă ca niciodată. Spre această imagine, da, el era gata să se precipite, fără șovăire, să-i înlănțuiască genunchii și să i-i sărute, cu sufletul pe buze. Apoi să moară. El nu făcu decât să se scoale în picioare și să răspundă, la rându-i, la salutul stăpânei: — Bună dimineața… cucoană Ana. Ea surprinse sforțarea pe care tânărul o făcu ca s-o numească „cucoană”, și-l încurajă: — Așa, Adrian: acum nu trebuie să-mi mai zici „Ana” ca altădată, ci cucoană. Și pe Hedwig, de asemenea, trebuie s-o numești cucoană. Iar pe Mitzi: domnișoară. Nu pentru noi, ci de obrazul „casei”. Noi… Mereu prieteni, nu-i așa? Veni să-i dea mâna. O mână frumoasă, călduță și moale, pe care el o duse la buze cu o dragoste ce-o făcu să tresară, ca arsă. Ana căută numaidecât să se pună în gardă, luând o atitudine de stăpână gravă și depărtându-se de Adrian. Apărare inutilă, căci acesta nu făcea nimic care s-o întărească în bănuiala ei. El plutea în sferele unei fericiri senine, lipsit de orice gând păgân și adânc recunoscător de plăcerea pe care o gustase cu înfrigurare. Ușor miop, dar îndeajuns ca să nu poată distinge amănuntele unui obiect situat la cinci metri de dânsul, Adrian nici nu mai cătă spre doamna Thuringer. N-o simțea el, toată, în sângele lui clocotitor? Ce-i mai trebuia? Niciodată încă viziunea și atingerea unei femei nu-i transmisese atâta căldură; și, pentru moment, nu concepea cum ar putea fi mai fericit. — Bună diminea-a-ța, Adrian! ziseră, în același timp și tărăgănat, două voci de femeie. Erau Hedwig, cea mai mare, și Mitzi, cea mai mică dintre cele trei surori Müller. Prima, măritată cu un grec pierde-vară, avea douăzeci și șapte de ani și se ocupa în casa Thuringer cu întreținerea lenjeriei. Mitzi era de aceeași etate cu Adrian și căuta, printre musafirii casei, un viitor soț. Ana fu mulțumită văzându-le sosind și ele la bucătărie, căci, după părerea ei, Adrian mirosea prea tare a armăsar. Și nu voia să fie singura care să-i atragă privirile, cu tot aerul confuz, preocupat, ce i-l descoperea. — Așadar, Adrian, o să fim iar împreună ca în Piața-Săracă, acum șase ani! zise Mitzi, venind să-i strângă mâna. Ia povestește-ne ce-ai făcut în toată vremea asta. — N-am făcut nicio brânză! răspunse Adrian, cu o vădită nepăsare. Nu-i plăcu intervenția noilor venite, care îl făceau să se scoboare din norii lui, mai ales că Mitzi, comparată cu Ana, i se părea o adevărată iapă, atât de mult crescuse și se îngrășase. Mai drăgălașă o găsi pe Hedwig, mai fină, deși era cea mai în vârstă. Totuși, nevoind să pară grosolan, o lăudă pe Mitzi pentru frumusețea ei. Acum se aflau la bucătărie trei femei frumoase și tinere, în jupon alb, cu picioarele goale, cu umerii și sânii aproape tot așa de goi, neavând decât un biet prosop care să-i ascundă privirilor indiscrete. Ele veneau să-și droteze părul la mașina de gătit și umpleau bucătăria de miros de femeie curată ieșind din culcuș. Asta era prea mult, chiar pentru un miop ca Adrian, care găsi cuminte să iasă în curtea de serviciu, să se joace cu cei doi cotei dolofani. Mamă-sa răsuflă ușurată. Doamne, atâtea femei, pe jumătate goale, la ora asta, în fiecare dimineață! Cum de nu s-a gândit ea! Netăgăduit, afară de servitoare, toate celelalte sunt stăpânele lui, cărora el le datorează respect. Oricum, e un flăcău de nouăsprezece ani, încă neștiutor în cele lumești și cu atât mai curios când e vorba de „asemenea lucruri”. Totuși, n-avea ce face, era nevoită să-l „vâre” în haremul acesta, căci nu mai putea să-l ție pe cheltuiala ei. Cum va face oare, bietul băiat, ca să iasă la capăt cu cinste?   Adrian fu chemat, tocmai când clopotul liceului vecin suna intrarea în clasă: ora opt. În bucătărie nu se mai afla nicio femeie care să-ți aprindă simțurile. Ana, în picioare, îmbrăcată, pudrată, fermecătoare în rochia ei de vară, bogată în culori vii, se arăta pătrunsă de dorința de a părea demnă, serioasă. Ea luă pe Adrian la repezeală: — Iată, dragă băiete: trei birouri și coridoarele de curățat și pus în ordine, precum și cele două curți, cea principală și cea de serviciu. Apoi, argintăria și alergătura. Asta este treaba ta zilnică, și nu-i puțin. Trebuie să te execuți cu punctualitate și ireproșabil. Dar vei fi răsplătit. Am obținut de la domnul Max să ți se plătească cel mai mare salariu acordat până azi unui băiat ca tine: optzeci de lei pe lună și toată întreținerea, casă, masă, spălat și… Și deodată se porni pe un râs nebun, roșind până la urechi, cu toată pudra, și ascunzându-și fața în mâini. În clipa aceea, părea o fată de șaisprezece ani, atât rămăsese de tânără la caracter și neprefăcută. „Madam” Carolina interveni gravă, aproape furioasă: — „Casă, masă, spălat și”… Și mai ce? Nu-ți e rușine? — Și de ce mi-ar fi rușine? ripostă ea, aproape înăbușită. Am vrut să spun că Adrian va mai avea și cadouri, și asta m-a făcut să mă gândesc la altceva. Ce, nu-i îngăduit? — Nu, nu! Te gândești cam prea des la „altceva-a-a”… de când ai devenit „doamna Thuringer”, și asta îmi displace, iaca! Ana, potolită, melancolică, se întoarse către flăcău: — Haide, Adrian: ia panerul și însoțește-mă la piață. Vrei? „Te-aș însoți chiar și în iad”, se gândi Adrian. Dar răspunse: — Dacă trebuie… Un aer de reproș întunecă privirea tinerei femei, întristând frumosu-i chip: — Cum „dacă trebuie”?… Nu trebuie deloc! Sunt hamali la piață. Îi iau totdeauna. Dar azi n-avem nimic de purtat; și apoi, mi-ar plăcea să mă însoțești, iată de ce te-am poftit. Însă fă cum vrei. Și dădu să plece. Adrian îi tăie drumul, palid, zicându-și: „Cum a putut să-mi scape o asemenea gogomănie?” Ana îi biciui obrazul cu mănușile: — Haide… Vino repede! El alergă să caute panerul, meditând, ca concluzie: „E simplu: numai femeia e în stare să-ți dea o asemenea fericire! Soare, libertate, prietenie, lecturi – toate sunt accesorii!” Era nenorocit că nu se afla singur cu aceea care era pentru el un izvor de fericire. Ar fi voit să se arunce la picioarele ei și să sărute cimentul bucătăriei. În cămară, unde se dusese să caute panerul, o ceapă putredă pe care puse piciorul fu gata să-l dea în brânci. Odaia, neavând fereastra, era întunecoasă, dar un miros greu îl preveni de murdăria care domnea. — „Madam” Carolina, zise el, ieșind, îmi vei da voie să pun nițică ordine în cămară: nu miroase a curățenie acolo. — Nu știu nimic. Sunt bătrână și n-am nas. Ea voia să spună că nu mai avea miros. Ana, punându-și mănușile, murmură: — N-ai nas, dar acela pe care îl ai, îl vâri în treburile tuturora! „Hm! se gândi Adrian; mama și fiicele n-au aerul s-o ducă bine”. În momentul acesta, vocea domnului Max răsună pe galeria cu geamlâc, de lângă bucătărie: — Maus! Maus! Laptele miroase a gaz, astăzi! El îi spunea nevestei lui, Maus[1]. — Poftim! exclamă Ana. Când nu miroase friptura sau pâinea a gaz, miroase laptele. N-o să isprăvim niciodată cu păcătoasa asta de lampă din policandru, până nu vom arunca-o la gunoi. Curge mereu gazul din ea, deși o reparăm în fiecare săptămână. — O să mă ocup eu de ea, doamnă, zise Adrian. Am un prieten, bun tinichigiu. El o să-i vie de hac. — Ați apucat să mâncați, barem? întrebă Ana pe bărbatu-său. — Deloc! Nici Bernard, nici eu. Cum să mâncăm, când laptele miroase a gaz? Și murim de foame amândoi! Servitoarea tocmai trecea pe lângă ei. Ana îi trase un perdaf: — Imbecilo! Știi bine că lampa din sufragerie curge: de ce pui cana cu lapte sub policandru? Max o dezmierdă pe obraz: — Nu te supăra, Maus! De astă dată, ne vom mulțumi cu ouă, unt și cafea neagră. Cine e tânărul acesta? — E Adrian, despre care ți-am vorbit, fiul spălătoresei noastre. Ți-l prezint: el va fi băiatul nostru de alergătură. Max Thuringer era un om înalt, voinic, cu privirea tulbure și părul cărunt. Ca să distingă trăsăturile feței lui Adrian, el trebui să-i vâre aproape sub nas cele două perechi de ochelari ce purta în permanență: — Foarte bine, aprobă el cu bunătate. Caută, băiete dragă, să ne scapi de pacostea asta de gaz care curge prin mâncăruri.   Din strada Grădinii Publice, ca să se ducă în Piața Mare, Ana o lua pe bulevardul Carol. Nu e drumul cel mai scurt, dar bulevardul acesta e poate unic în lume, prin masa de aer, de cer și de spațiu pe care o cuprinde. Larg cât Câmpiile Elyzee din Paris și încă pe-atâta de lung, el e format de două nesfârșite șiraguri de căsuțe, aproape niciuna cu etaj pe atunci, dar având fiecare fizionomia ei proprie, găteala ei, zorzoanele ei. Ai fi zis că erau niște lelițe cochete, stând una lângă alta de-a lungul trotuarului. În anotimpurile cu zile frumoase, soarele, cerul albastru, își găseau aci leagănul, întârziind cât mai mult timp cu putință. Adrian fu recunoscător Anei de-a fi luat calea aceasta, cea mai dragă lui, din câte avea Brăila. Mergând spre târg alături de stăpână și prietena lui, el nu știa cum să-i mulțumească, nu numai de-a fi ales calea asta, care era un fel de plimbare, ci pentru toate cauzele cu care îl fericise în dimineața aceea: făptura ei apărând în jupon și cu umerii aproape goi; râsul acela voios, plin de mister; lovitura ce i-o dăduse pe obraz cu mănușa parfumată; în fine, pentru rochia de muselină pe care o purta atât de gingaș și chiar pentru felul lenevos cum mergea acum lângă el. Ar fi voit, dar nu putea să-i spună cât îi era de recunoscător. Nu că i-ar fi lipsit mijloacele de a se exprima, dimpotrivă, lecturile îl făcuseră stăpân pe un vocabular destul de bogat; dar tocmai din cauza asta, știind-o pe dânsa cam mărginită în ale gândirii, se temea să nu fie rău înțeles și să i se pună la îndoială curățenia sentimentelor. — Nu mi-ai spus, făcu dânsa brusc, dacă ești mulțumit de leafa mare ce-am obținut-o pentru tine. Adrian se opri, sufocat: — Atâta pagubă pentru leafa ce-ai obținut-o, c-o fi mare ori mică! răspunse el. Nu muncesc pentru „lefuri mari”. Ea îl privi mirată, uluită: — Pentru ce muncești, atunci? — Ca să trăiesc! Și traiul cum îl înțeleg eu, n-are decât o foarte mică legătură cu chestiunea lefei. Iată, de pildă, sunt gata să muncesc la d-ta numai pe mâncare, fără nicio leafă. Și dacă într-o bună zi rămân fără haine și desculț, n-am să-ți cer să-mi cumperi nimic, ci am să mă duc să lucrez patru ceasuri pe noapte într-o brutărie, și după o lună mi-am cumpărat tot ce-mi trebuie. Ei, înțelegi d-ta așa ceva? El o oprise în mijlocul bulevardului și-o fixa în albul ochilor, ca un șarpe. Ana ar fi voit să scape de privirea aceea și să continue drumul, dar nu știa cum să facă. O droaie de căruțași din port, adevărați găligani, trecând în goană pe lângă ei și crezând că e vorba de un flirt, strigară: — Hei, frumoaso! Vezi să nu te înghită craiul! Adrian îi arătă cu mâna: — Iată cine muncește pentru lefuri și ar fi bucuroși să le aibă cât mai „mari”! Apoi o slăbi din ochi, reluând drumul, fără să mai scoată un cuvânt. „Ce drac! se gândi Ana. Spunea drept mă-sa când ne povestea cum își petrece nopțile citind. Se vede!” Nu se vedea nimic, bineînțeles, dar tânără stăpână nu-și putea explica altfel caracterul prietenului ei servitor. „Da – își zise Adrian, rectificând o gândire din dimineața aceea – da, nimic nu poate întrece fericirea pe care ți-o dă o femeie grațioasă. Și totuși… Câte n-o întrec! Păcat…” El simțea o lovitură în inimă, de câte ori constata zădărnicia unui sentiment. Lui îi plăcea să vadă în toate absolutul. Degradarea vreunuia dintre avânturile lui, îi lăsa în suflet goluri a căror amărăciune n-o putea învinge. Rana i se părea de nevindecat. Astfel, de ce trebuia ca Ana să vorbească de acea stupidă chestiune de „leafă”, tocmai în clipa în care ea îl făcea așa de fericit? El nu-i cerea nimic, nici măcar să-l lase să-i sărute mănușa ori o mânecă a bluzei. De altfel, ar fi putut să-i sărute, cu aceeași plăcere, veștmintele separate de corp. Căci, venind de la ea, care era un model de grație, cel mai neînsemnat lucru îl făcea fericit. De ce, dar, să vorbească de „leafă”? Ana îi spulberă aceste gânduri triste, pe care, dealtminteri, le ignora. Observând tăcerea lui prelungită, îi zise: — Știi de ce era mama așa de furioasă? Are necaz pe mine, fiindcă mă bănuiește. — Ce bănuială? — Un amant. — Și ai, într-adevăr? — Da’ de unde! Un flirt, asta-i tot, îți jur! — Și cine-i flirtul acesta? — O să-l vezi numaidecât la piață. E un profesor de gimnastică. — Sper că n-o să te acosteze pe stradă! În cazul acesta, prefer să nu fiu de față, mă întorc acasă. Și se opri. Ea îl apucă de braț, râzând: — Nu cumva ești amorezat de mine? — Amorezat? Nu! Amorezat e profesorul d-tale de gimnastică, așa cum ar putea să fie amorezați căruțașii de adineauri, de ce nu? Pentru mine, d-ta ești cu totul altceva. Ceva ce n-ai putea fi pentru ei. D-ta ești, vei fi în curând, izvorul de energie care mă face să suport starea mea de servitor în casa d-tale, și aceasta, c-o vei voi sau nu vei voi-o, căci nu-ți cer nimic. Ceea ce iau eu, nimeni nu mi-o poate refuza. De data asta, Ana fu înciudată că nu putea să-și dea seama dacă Adrian îi făcea complimente ori își râdea de ea. Totuși, comparându-l cu numeroșii ei curtezani, putu să constate că Adrian era singurul tânăr care îi vorbea cu o față atât de inspirată, o privire atât de profundă. Se simți măgulită, căci îl considera ca pe un băiat foarte instruit, deși servitor. Și voind să-l minuneze, opunându-i propriile ei cunoștințe, îi zise surâzând și atingându-i ușor obrazul cu vârful degetelor înmănușate: — Tu îmi amintești un personagiu dintr-un roman intitulat Majestatea Sa Banul și Alteța Sa Amorul.   [1] Pe nemțește: șoricel.      

Spovedanie pentru invinsi de Panait Istrati După şaisprezece luni în U.R.S.S.   Învinşi sunt toţi oamenii care se află către sfârşitul vieţii în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai lor. Sunt unul dintre aceşti învinşi. Şi fiindcă există o mie de feluri în a fi în dezacord sentimental cu semenii săi, precizez că este vorba aici de acea penibilă despărţire, care aruncă un om în afara unei clase, după o întreagă viaţă de aspiraţii comune cu această clasă şi cu sine-însuşi, şi care rămâne totuşi credincios nevoii care l-a împins totdeauna de-a lupta pentru dreptate. Căci nevoia de dreptate este un sentiment, nicidecum o teorie. O ştiu astăzi, după o verificare pe scară foarte mare şi mii de probe în sprijin. Cu aproape câteva excepţii – câteodată măreţe, dar care nu modifică drama –, toţi cei care vin la revoltă prin teorie, se duc odată cu teoria, la fel cu cei care vin din cauza burţii sau ambiţiei şi care se duc pe acelaşi drum. Dimpotrivă, sentimentul este forţa care răscoleşte întreaga viaţă şi o împarte peste tot. Poate ar fi trebuit să dau o definiţie mai bună? Dar, dacă ar trebui să definim totul, n-aş fi făcut mai bine să rămân zugrav?! Acum douăzeci şi şapte de ani, într-o mahala a Brăilei, am auzit vorbindu-se pentru prima oară despre dreptate. Oraşul meu natal era atunci zguduit puternic de mari agitaţii populare: elevatoare aduse pe cale ferată şi elevatoare plutitoare se abătuseră fără întrerupere asupra bătrânului nostru port, ameninţând cu foametea şase mii de hamali. Împreună cu familiile şi neamurile lor alcătuiau două treimi din populaţia oraşului. — Dreptate!, strigară patruzeci de mii de piepturi. — Progres, răspunse prefectul, înconjurat de trei companii de soldaţi. Nu eram hamal. Nimeni din neamul meu nu a fost. Mama îşi agonisea pâinea spălând murdăria celor care cumpăraseră elevatoarele. Totuşi, răspunsul prefectului mă răni sufleteşte, pentru tot restul zilelor mele. Şi din cauza asta îmi aplecai urechea la răspunsul unui orator socialist, care vorbea despre dreptate. Şi deoarece hamalii strigau: „O să aruncăm elevatoarele în Dunăre!”, – răspunsul lui fu: — Nu! Mai întâi, fiindcă o să vă împiedice, sub ameninţarea puştilor; apoi chiar de aţi reuşi, alte elevatoare vor veni să înlocuiască pe cele distruse de voi. Este tehnica modernă. Dar această tehnică, care vă loveşte astăzi, trebuie să devină într-o zi proprietatea voastră şi să slujească aşa cum se cuvine interesele tuturor celor ce muncesc. — Bine!, răspunseră hamalii. „Să privim, cu nepăsare, evenimentele.”   A fost o lungă aşteptare, care durează încă în România, ca şi în restul lumii. Trebuie să trăieşti şi să lupţi. Ca să trăieşti poţi avea mai multe mijloace, dar ca să lupţi nu-i decât unul, singur: să loveşti adversarul. Şi adversarul meu a fost, rămâne şi va continua să fie adversarul clasei mele, cel care construieşte elevatoare pentru profitul său personal, înfometează clasa mea şi-o mitraliază atunci când ea strigă: „Dreptate!”       Până pe la patruzeci de ani, mă aflam încă printre cei care sunt înfometaţi şi mitraliaţi. Şi dacă astăzi nu mai mă înfometează, apoi mitraliat voi fi totdeauna. Căci orice s-o întâmpla după această dispută straşnică, în care m-am angajat cu clasa mea, un fapt va rămâne sigur: voi trage neîncetat în pieptul sau în spatele celor care înfometează pe oameni şi apoi îi mitraliază. Şi în ziua când mă voi afla – cum mi s-a şi întâmplat – stând la masă cu vreunul din acei care înfometează şi mitraliază, s-o ştie că nu mă aflu acolo decât ca să mă pregătesc să-l lovesc mai bine! Dacă mă voi îndepărta de spusele mele, ai mei să mă doboare în stradă, fără nicio judecată. Şi-acum, să vedem până unde sunt un învins şi mă despart de ai mei, neîncetând niciodată să combat pe duşmanii omului liber. Ei bine, mă despart de prietenii mei comunişti, până la ceea ce înseamnă orgoliul lor în Rusia: construcţia socialismului. E trist pentru vechea noastră prietenie, dar asta e. Nu discut această construcţie şi admit să fie socialistă, chiar atunci când nu e vorba decât de întreprinderi „model”, care funcţionează prost şi vor continua să funcţioneze, astfel, câtă vreme vor fi conduse de comunişti incapabili. Şi ar trebui să-i iertăm, dacă am fi şi noi nişte incapabili. Dacă s-ar încerca să facă din mine un ministru, aş răspunde îndată că nu există un minister pe care l-aş putea sluji folositor; dar dacă mi s-ar da să conduc un şantier de zugrăveală, m-aş achita cu competenţă. Aş fi de asemeni util, ori de câte ori şi pretutindeni unde m-ar face să înţeleg funcţionarea unui resort. Căci clasa muncitoare nu-i vinovată, când este neştiutoare, de ceea ce nu a învăţat niciodată. Dar şefii ce i se impun sunt buni de spânzurătoare, când îi compromit viitorul, punând cu orice preţ carul înaintea boilor, prin toate mijloacele şi oricât ar costa. Aici, o paranteză este necesară.   Înainte de-a şti că teoreticieni foarte energici s-au aplecat să construiască socialismul în pripă şi oricât ar costa, am fost partizanul luării puterii prin toate mijloacele. Nu era o convingere din cărţi. Ci o chestiune cu totul de temperament. Crescut în marginea somnoroasei mişcări social-democrate, care trebuia să arunce atât de josnic proletariatul în războiul mondial, m-am complăcut totdeauna într-un sindicalism bătăios. Acest sindicalism a fost ilustrat, în mişcarea revoluţionară românească, de trei figuri, dintre care două foarte importante: Al. Const(antinescu), şeful nostru, condamnat la moarte şi dispărut în lume, şi Ştefan Gheorghiu, organizator bun, azi dezamăgit şi învins. Gravitând în jurul lor, în răstimpul dintre două călătorii în Egipt, însemnam ceva cam a cincea roată de la căruţă. Dar tuspatru îl plictiseam destul pe Christian Rakovski, liderul partidului social-democrat, care ne detesta afectuos. Apariţia bolşevismului, după Zimmerwald şi Kienthal, mă subjugă prin fermitatea, precizia şi curajul său. Am aderat de îndată, a doua zi după revoluţia din Octombrie, fără să ţin seama că mă aflam atunci în Elveţia şi că acest gest putea să mă coste scump. Această adeziune publică va putea fi citită în „La Feuille” (azi dispărută), a viteazului Jean Debrit, la Geneva. Aici am publicat primul meu articol în limba franceză. Trimes fără speranţă la „La Feuille”, a apărut în pagina întâia, cu titlul „Tolstoism sau bolşevism?”, semnat P. Istr.[1] Mi-e mai scump decât tot ce am scris de-atunci, căci orice se va întâmpla cu Internaţionala a treia şi construcţia socialistă a comuniştilor ruşi – bolşevismul pe care-l salutam se adresa lumii muncitoare prin gura lui Lenin şi el nu va pieri câtă vreme vor fi revoluţionari, trimeşi la moarte de capitalismul criminal, iar în Siberia de comunişti execrabili. Cu această revoltă în inimă şi scăpat de fantomele wilsoniene, am debarcat la Paris, în primăvara lui 1920. Oraş-Lumină, centru al civilizaţiei occidentale. Bieţi nătărăi ce suntem! Credeam în toate acele cuvinte. Aveam încredere în infanteristul care venea din tranşee şi într-o supremă elită a gândirii franceze de tradiţie revoluţionară. Tocmai citisem magnificul Foc, al lui Barbusse şi-l purtam în suflet pe Romain Rolland. De asemeni, ascunzându-mi bolşevismul cât mai bine posibil, am crezut o clipă în aceste două forţe ale Franţei civilizatoare. „Ah, îmi spuneam, poate că experienţa dureroasă a victimelor războiului, unită cu curajul scriitorului revoluţionar vor izbuti să salveze lumea, fără a o face să sufere teribila operaţie bolşevică!” Mă înşelam înfiorător. „Infanteristul” – tare pe prima sa de demobilizare, mândru de Crucea de Război şi glorios de rănile primite – fu cât pe-aci să-mi învineţească un ochi, în Place de l’Étoile, fiindcă nu mi-am scos pălăria în faţa unei mascarade războinice. Era drumul deschis fascismului în faşă. Cât despre scriitorul francez, de tradiţie revoluţionară, e ceva mai lung de povestit: Mai întâi, am avut nenorocirea să devin eu însumi un scriitor. La început, a fost o mare bucurie. Drace! Parisul poate face atari miracole: să scoată un golan din praful drumului şi să-i deschidă toate porţile posibile! Nu-i deloc banal, – dar aşteptaţi! Nu sunt numai eu, singurul. O familie imensă de golani – între cari nu sunt nici cel mai bun, nici cel mai rău – valorează mai mult decât mine, nu pentru ceea ce scrie, ci pentru cărbunele pe care-l scoate din adâncuri, fără a izbuti să se şi încălzească. Ea este aceea care scrie aceste teribile scrisori, care – dacă nu sunteţi de piatră, – vă împiedecă să dormiţi sau să mâncaţi. „Oh! Tu care ai ajuns la lumină, gândeşte-te la noi care am rămas în întunerec!” Cum, deci! Neîndoios, nu numai că mă voi gândi la voi, dar tot ce am este şi al vostru, afară de nevastă! În sfârşit şi mai ales, vom lupta în comun, acum că glasul meu va răsuna în spaţiu şi că atâţia prieteni îşi zic că sunt prietenii voştri. Este rău să gândeşti astfel? Căci ce-i un om care parvine? Un parvenit mai mult. Atât. Dar, ar fi mai frumos şi omenesc de-a parveni mai puţin şi de-a contribui cu partea lui pentru a face să domnească cât mai multă dreptate pe pământ! Cât ar fi de frumos, de civilizat! Or, în acea epocă în care inima mea se bucura atât, un fapt divers, o dramă obscură, unul dintre acelea care sunt ruşinea omenirii, se produse în nu ştiu care departament din Franţa. Iată-l:   Un muncitor agricol, înapoindu-se într-o sâmbătă seară cu leafa în bancnote, le pune pe masă. Un băieţaş de patru ani, copilul său, ia banii agonisiţi prin muncă şi-i aruncă-n foc. Tatăl ia o secure şi din două lovituri taie mânuţele micuţului. Mama, scăldându-şi un copil într-o încăpere alăturată, aleargă, atrasă de ţipetele copilului, vede grozăvia şi cade moartă. Copilul se îneacă în baie. Jandarmii l-au găsit pe tată nebun, alergând de-a lungul câmpiei.   Toată drama, abia douăzeci de rânduri, în pagina a treia din „Le Journal”. Faptul s-a petrecut acum patru sau cinci ani. De-atunci, n-am mai putut citi faptele diverse; dar azi, 4 iulie 1929, îmi cade privirea din nou pe prima pagină din „Le Journal”. Copiez, fără să schimb un cuvânt:   O mamă, înnebunită de mizerie, îşi omoară cei trei copii mici şi încearcă să se sinucidă, tăindu-şi un picior şi o mână Rennes, 3 iulie. O dramă înfiorătoare s-a petrecut în comuna Bréal-sous-Montfort. În micul sat Launay-la-Porte, locuia o biată familie compusă din soţ, M. Columbel, muncitor agricol, nevasta lui şi patru copii. Cel mai mare munceşte la o fermă, în timp ce fraţii lui mai mici (o fetiţă de şase ani şi doi gemeni de trei ani) locuiau cu părinţii. Mizeria domnea în casă. Femeia lui Columbel, împinsă de nevoi, comisese un furt şi o condamnaseră la două luni închisoare, cu suspendare, lucru care o afectase profund. Atunci, ea se hotărî să termine cu o existenţă penibilă şi să se omoare împreună cu fetiţa şi cei doi gemeni. Ieri seară, în timp ce copiii dormeau în patul lor, ea luă o bardă, se aplecă deasupra capetelor micuţe, culcate pe perne şi învârtind în aer barda, de trei ori, tăie capetele celor trei copii. Sângele ţâşni, moartea fu fulgerătoare. Femeia lui Colombel se înverşună atunci pe ea însăşi, şi încercă să se omoare. Îşi tăie piciorul şi pumnul stâng, încercă apoi cu un cuţit uzat să-şi taie beregata. În sfârşit, se prăbuşi. Azi dimineaţă acest carnaj oribil a fost descoperit. Mama criminală zăcea într-o baltă de sânge, la picioarele patului unde se aflau cele trei victime micuţe. Fu găsită pe podea mâna ce şi-o tăiase. Femeia lui Colombel a fost transportată la spitallul din Rennes, într-o stare disperată.   Un anume cititor, care-mi va spune că-l „bărbieresc”, mă va întreba unde vreau să ajung. Iată unde: Sentimentul de bine şi frumos este nemăsurat de puternic, faţă de cel al răului şi al urâtului. El este temelia vieţii. Graţie lui îi datorăm că nu am mai văzut ars un cavaler de la Barre, fiindcă „pe vremea lui Voltaire n-a salutat o procesiune”; ţi se mută însă fălcile, uneori, fiindcă n-ai salutat o cârpă atârnată de-o prăjină, – dar stricăciunea nu-i atât de mare. De acest sentiment al binelui şi frumosului, îmbuibaţilor vieţii nu le pasă. Mărunţii vieţii, care trăiesc în beznă, sunt, cei cari îl inspiră. Pentru ei, el este pâinea şi sarea de fiece zi. Dacă s-ar evoca binele şi frumosul, într-o adunare a Societăţii Naţiunilor, s-ar ajunge chiar să emoţioneze inima unei dactilografe, în timp ce la Poarta Clignancourt ar răscula zece mii de suflete. Acelaşi lucru la noi, în Balcanii sumbri, sau în imensa Rusie. Elitele umane, tremurând în colibe şi hrănindu-se cu un pumn de porumb, se adapă cu aviditate din gândirea generoasă. Dintre toate naţiunile darnice cu această gândire, Franţa ne este cea mai cunoscută. Ea ne-a otrăvit adolescenţa cu ale sale două secole de filosofie şi literatură. Am crezut în ele. Am luat-o în serios. Ne-a ambalat. Şi noi venim, adesea, cu trenul sau pe jos, ca să-i cerem socoteală. Am venit la Paris prima oară în 1913. Îndată Ionescu, cismarul, m-a luat de mână şi m-a condus la Luvru. El îmi arătă pe micul cerşetor, omorându-şi păduchii. Am rămas acolo trei luni. Voiam să trăiesc toată această istorie şi artă a Parisului. L-am părăsit beat de fericire şi aproape cerşetor, promiţându-mi să revin acolo, să învăţ limba, să trăiesc acolo, să trăiesc în această ţară a gândirii generoase! Mi-am ţinut promisiunea, dar mirajul a dispărut. Acum doi ani, aflându-mă într-o seară în compania a doi francezi, bogaţi şi scriitori, unul din ei mă întrebă brusc: — Cunoşti Parisul? — Puţin. — Ce? — Muzeele, monumentele, cocioabele. Izbucniră în râsete. Îşi rideau de mine: — Ai văzut femeia care face dragoste cu câinele ei? — Nu. — Şi cei doi bărbaţi care fac dragoste între ei? — Nici. — Şi casa particulară, unde vin să fie violate soţiile „cinstite”, cu faţa acoperită? — Nicidecum. — Dar bordelul, unde se face dragoste într-un coşciug? — Într-un coşciug? — Exact. — Aş vrea să văd această oroare. Automobilele luară drumul spre strada Provence. Faţadă discretă. La intrare, o sonerie dă alarma brusc. Ni se arată casa şi marfa, pentru cincizeci de franci de persoană. Marfa n-are nimic extraordinar, vreo treizeci de fete goale pentru toate gusturile. — Toate sunt obligator franţuzoaice, domnilor!, insistă patroana. Dumnezeu protejează popoarele şi Franţa fetele ei. — Haideţi să vedeţi coşciugul! O încăpere, cu pereţi acoperiţi de draperii. Spre unul dintre pereţi, un coşciug adevărat, pe duşumea, din lemn tare, interiorul capitonat luxos şi prevăzut cu un puişor mic, ca să sprijine capul femeii. Se dau draperiile la o parte: imagini de bordel. Şi apoi, un lanţ de „camere”: „persană”, „arabă”, „chineză”, „japoneză”, „turcească”, de toate culorile: „roşie”, „verde”, „albastră”, „galbenă” – până la camera „biciuielii”, care este ca un subsol inchizitorial şi la fel de macabru, ca şi camera cu coşciugul. O cruce mare, la mijloc (sărmană cruce!), cu un simulacru de rug la bază. Lanţuri. Bice. Se leagă când femeia, când bărbatul, după sminteala „clientului” multimilionar, şi-i biciuieşte, nu cu acelaşi bici; inofensiv pentru femeie, teribil pentru bărbat. În sfârşit, iată-ne la piscină. Somptuoasă. Patroana ne arată frumoasa decoraţie murală: — A fost executată de un „premiul întâi” al Romei, domnilor! Bravo pentru premiul întâi al Romei! Întreb: — Puteţi să-mi spuneţi, doamnă, cât a costat construcţia acestui bordel? — Patru milioane! Ei bine, conchid: Când o civilizaţie construieşte bordeluri, în valoare de patru milioane, în timp ce ţăranii ei, înspăimântaţi de mizerie, îşi masacrează copiii cu lovituri de bardă, – această civilizaţie nu mai are drept la existenţă, chiar atunci când scriitorii ei se convertesc la catolicism, iar avocaţii ei devin episcopi, după şapte ani de penitenţă. O atare civilizaţie, dacă îi mai rămâne puţină pudoare, trebuie să-şi îngroape bibliotecile, să demonteze şi să depoziteze cele mai nobile dintre monumentele sale şi apoi să facă să răsune marele clopot de la Notre-Dame, de către cel mai magnific episcop-avocat al său. Dacă nu… Dacă nu, toate mijloacele sunt îngăduite s-o distrugă. Şi acum, iertaţi-mi această paranteză. Da! nu ar fi prima oară în istorie, ca o civilizaţie să se prăbuşească în mârşăvie şi a fost silită să lase locul liber, cu lovituri de bâtă. Astăzi, bâta se ridică dinaintea ei, teribil de ameninţătoare. Ea se numeşte bolşevismul. Acest bolşevism a făcut dovada. Perfectă. Ireproşabilă. A fost o treabă frumoasă. Niciun muncitor manual sau intelectual n-ar putea să nu-i aplaude. Când vă veţi duce la Livadia, care-i un paradis, când veţi vedea două sute şaptezeci de mujici tuberculoşi umplând palatul imperial, unde Rasputin îşi muia degetele în sos ca să i le lingă Ţarina, când veţi afla că Ţarina se prefăcea că uită, din nenorocire, pe o linie de depou în imensele stepe, vagoane arhipline cu soldaţi încarceraţi, care se topeau cu încetul în mii de schelete, deasupra cărora roiau muşte mari, când veţi vedea şi veţi afla aceasta, numai aceasta, dumneata, muncitorule, n-ai putea să nu fii bolşevic. Eu sunt. Şi o vreau, cu preţul vieţii mele, să contribui la nimicirea civilizaţiilor ţariste, – eu Rasputinii lor, cazărmile lor, bordelurile împodobite de primi laureaţi ai Romei, monumentele înşelătoare, bibliotecile ipocrite, – eu vreau să contribui la distrugerea lor, prin toate mijloacele. Dar, aşteptaţi puţin. Căci iată: După mii de ani de mizerie şi martiriu, mă gândesc la clasa mea… Dar, mai întâi, ştiţi care care clasă? Aceea din uzine? De pe ogoare? — Da sau nu. Am văzut şi toată lumea a văzut muncitori şi ţărani schimbându-şi clasa, ca ciorapii, din capacitate sau pungăşie, – ceea ce puţin îmi pasă, fiindcă pentru mine o clasă nu înseamnă un muncitor sau un ţăran… Din moment ce este vorba de-a despărţi lumea în clase, asta înseamnă fără îndoială că vrem să despărţim fiinţe diferite între ele, – dar care se deosebesc prin ce? Că alţii sunt exploataţi? Că unii mănâncă şi alţii nu? Şi când o să fie asta? Ce o să faceţi cu clasele voastre, când una va lua locul celeilalte, aşa cum o vedem întâmplându-se de mii de ani, a doua zi după revoluţii şi în toate zilele numai pentru câţiva muritori? Vă întreb, dacă asta le ţine de cald zugravilor mei, fiindcă eu mănânc astăzi cât mi-e poftă, în timp ce ei continuă să crape de foame? Credeţi că asta înseamnă ceva pentru milenara omenire suferindă, că Petre cocoşatul munceşte din greu în mină sau că dictează ordine de la înălţimea unui fotoliu confortabil? Desigur, nu! Iată de ce, admirabila învăţătură socialistă spune că trebuie suprimate clasele şi odată cu ele exploatarea omului de către om. Operă imensă, care n-a fost realizată niciodată şi care eşuează istoric clasei muncitoare. Minunat! Asta e ceva atât de nobil, încât îmi binecuvântez părinţii că au fost nişte golani şi că au adus pe lume tot un golan. Îmi binecuvântez, de asemenea, viaţa care m-a încărcat cu patruzeci de ani de mizerie. Căci de vreme ce soarta (sau istoria) ne-a ales pe noi, cei nevoiaşi, ca să ne încredinţeze o misiune pe care nicio clasă, în trecutul sumbru, nu a ştiut s-o ducă bine până la capăt, – ce recompensă ar putea fi mai mare pentru suferinţa noastră milenară, ce glorie mai ameţitoare în eternitatea eternităţilor? După atâtea secole de mârşăvie, gândesc deci că clasa mea se vede, atribuindu-şi brusc un rol, unde virtutea, dreptatea, demnitatea, cinstea, frăţia, lepădarea de sine, abnegaţia sunt pe primul plan. Sunt obligatorii toate acestea. Trebuie, sub pedeapsa de a ne vedea acoperiţi de mârşăvie, dacă am trecut lumea prin foc şi sabie, fără a schimba ceva. Trebuie şi pentru că noi ne spunem, în mod just, moştenitorii unui lung martiriu, ce numără prea multe victime şi nu avem dreptul să uităm munţii de suferinţă, în numele căreia ne erijăm în justiţiari implacabili. Nu ne putem îngădui să comitem aceleaşi nedreptăţi, pe care le-am denunţat în faţa universului. Nouă, bolşevicilor, nu ne este îngăduit tot ceea ce a fost taxat drept crimă şi pedepsit cu moartea. Şi anume: uşurinţa, desfătarea, confortul, nedreptatea, favorurile. Şi când unul de-ai noştri – cel puţin din generaţia noastră – şi le-ar îngădui, noi trebuie de îndată să-l pironim la stâlpul infamiei, agăţându-i pe piept această tăbliţă:   „Opreşte-te, trecătorule şi plângi acest om, pe care noi l-am luat drept tovarăş! Căci în clipa când voiam să dăm, cu mâinile însângerate, un exemplu de ceea ce trebuie să fie viaţa nouă, el a comis crima, – în calitate de judecător – de-a fi trimis un nevinovat în Siberia, ca să-şi poată însuşi raţia lui de unt.”[2]   Iată despre ce stoicism trebuie să facem dovadă, dacă vrem a da o raţiune crimelor noastre şi a păstra oarecare şansă de redresare. Dar, asta nu-i posibil în ansamblul unei clase. De ce? Pur şi simplu, pentru că în ea colcăie aceleaşi dorinţe şi apetituri ca şi în cealaltă clasă. Dacă ea este cea strivită şi nu aceea care striveşte, nu-i datorită unei oarecari purităţi sufleteşti, ci neputinţei de-a pune mâna pe maşina care striveşte. Fi-voi acuzat de trădare fiindcă am făcut această afirmaţie? Desigur, mamele noastre sunt nişte sfinte fiindcă n-au putut face din noi nişte mareşali. Asta-i atât de adevărat, că nu cunosc niciun dictator „revoluţionar” sau înstărit, care n-a făcut  din feciorul lui un „intelectual”. Altfel spus, cred că noi, toţi, nu ne asemuim decât în mică măsură. Mai întâi, majoritatea omenirii e alcătuită din însetaţi de dreptate. În consecinţă, însetaţi de dreptate şi oameni care au dreptul să se considere mai buni umplu atmosfera cu strigătele lor, care tulbură spiritele, creează curente revoluţionare şi reuşesc adesea să dea îndărăt hidra militară şi imperialistă. Şi unii şi alţii par, a merge mână în mână, câştigând teren asupra duşmanului actual al omenirii: capitalismul. Din nenorocire, între aceşti oameni mai buni, care reprezintă buna credinţă şi progresul şi marea masă, care-şi revendică dreptul sub soare, acordul nu-i decât aparent. Primii invocă scrupule şi nu vor să se comporte decât în limita posibilului, în timp ce masa suferindă n-are scrupule şi limite, ea îşi cere drepturile cu orice preţ, arătându-se gata de-a interveni prin orice mijloace. Am nenorocirea de-a fi acest bastard, care uneşte conştiinţa omului de bună credinţă cu setea de dreptate a masei căreia aparţin şi al cărei martiraj e foarte cunoscut. Din cauza asta, mă cert cu toată lumea, dar mai ales cu speţa umană care – conştient sau nu – înşală pe toată lumea, adânceşte şanţul care desparte oameni uşor de apropiat, zicându-şi că este în stare – ea, singură – să realizeze toate aspiraţiile revendicate de clasa muncitoare, monopolizându-le. Această speţă umană este personificată de un anumit revoluţionar, foarte frecvent, dar greu de identificat, într-o mare mişcare de mase, el ocupând toate „treptele”, de la apostol la canalie. El este cel care se gargariseşte cu stoicismul şi se pretinde superior celor mulţi şi mai hotărât decât cei de bună credinţă. El devine, el este agitatorul providenţial. Într-o „epocă, în care conştiinţele scrupuloase se izolează voluntar de mulţimea, care cere dreptate cu orice preţ, acest militant răspunde unei necesităţi sociale, exact ca un cioclu în timp de ciumă. El nu se lasă rugat. N-are concurent. Nimeni nu i se poate împotrivi. Devine de temut, căci acolo unde marea figură revoluţionară se teme că o să eşueze, el nu se sperie de nimic. „Totul este pentru el o reuşită, chiar dezastrul din care trage profituri personale. Cunosc această specie şi o urmăresc de vreo douăzeci şi cinci de ani. Astăzi, chipul ei mi-e de-ajuns de familiar. El este de două feluri, la fel de nefaste: moderaţii şi fanaticii. Primii aparţin social-democraţiei. Cei de-ai doilea şi-au găsit contul în comunism. Social-democraţia de dinainte de război nu mai există nici ea şi militantul s-a cufundat odată cu ea. Cel ce poate încă întâlni câţiva oameni de treabă de-o parte, nu-i decât un lăsat pentru socoteala familiei, care s-a şi aşezat la masă. Dacă-i plăcut, nu-i decât însperanţa că într-o zi masa se va lungi, înmulţindu-şi scaunele. Altădată nu era aşa, când masa nici nu exista. Doar câteva locuri pentru scribi şi lătrători, destul de strâmte. Trebuia să fii destul de înţelept, dacă voiai să fii remarcat, fie la sediul ei, fie visavi şi într-un fel sau altul să realizezi dorinţa bunului social-democrat: intrarea în dumnezeescul parlament, acest rai al patriei recunoscătoare, pentru a cărei salvare trebuie să moară în curând cotizantul disciplinat. Sindicaliştii-bolşevici în faşă care eram pe-atunci (Jos parlamentul, acţiune directă!) nu iubeau aşa-zisa elită care dădea ordine, în numele clasei muncitoare, acapara tribunele şi ziarul, ne excomunica şi ne umilea cu pseudo-evanghelia marxistă în mână. Militantul îndrăzneţ, bun de gură şi tare în marxism, juca atunci acelaşi rol tiranic ca al comparsului comunist de astăzi. El, singur, reprezenta „conştiinţa revoluţionară”, „aspiraţiile”, „ideologia proletariatului”. Noi nu eram decât mai mult sau mai puţin trădători. Mulţimea a ascultat şi a urmat pe acest militant, până la marele masacru, care aduse nenorocirea într-o parte şi fericirea în cealaltă. Dar, acestea nu sunt decât istorie. Să trecem la actualitate. Ea este şi mai tragică. Mai mult ca oricând, „conştiinţa de clasă” este monopolul celor ce au frânele în mână. Căci astăzi, proletariatul are o sobă imensă, a cărei friptură slabă excită pofte mari. Iată unde mă despart de militantul „revoluţionar”, pe care sunt gata să-l combat. Încă o dată, nu-i neg totdeauna sinceritatea. Se va vedea îndată, când am intrat în Rusia, până unde m-am dăruit lui, ce încredere şi credinţă pusesem în el. Dar istoria se repetă, se precipită şi merge drept spre ireparabil. E ceea ce trebuie împiedecat prin toate mijloacele legale. Da! Nu poate fi vorba decât de-o luptă legală, chiar atunci când părţile nu sunt egale, că unii au mâinile goale şi alţii Siberia. Totuşi, nu putem lucra altfel. În ciuda a toate, Uniunea Sovietică trebuie să rămână pentru proletariatul mondial ceea ce este ea în realitate: fortăreaţa inexpugnabilă, împotriva căreia capitalismul va trebui să se prăbuşească, într-o zi. Criminal şi demn de spânzurătoare, muncitorul care ar atinge-o cu arma în mână. Prăbuşirea acestui bastion ar preda lumea celor ce muncesc la cheremul celei mai negre reacţiuni. Dar, odată spus asta categoric, pentru totdeauna, am dreptul să mă întorc spre putreziciunea birocratică şi să-i strig: lepădătură! Lepădătură care, – ieri moderată, azi fanatică; ieri bălăcindu-se în „marxism”, azi în „leninism” – ne arăţi aceeaşi figură stupidă, te adevereşti cu totul neînduplecată, înfige-ţi adânc ghiarele în ceafa masei cu căluşul în gură şi sabotează astfel cea mai frumoasă operă de justiţie socială. Tu asasinezi astăzi mai bine, – oroare pe care analele luptelor socialiste n-au cunoscut-o niciodată. Prin foame, închisoare şi adesea chiar cu un ciomag, tu asasinezi muncitorul (muncitorul!), care refuză să facă sluj înaintea puterii tale tiranice. Pot oare să te menajez, lepădătură mârşavă? Pot face public, că am venit la tine în felul cel mai dezinteresat şi a fost cât pe-aci să mă bagi în buzunarul tău! Pot, – ca să-ţi fac plăcere şi pentru aşa zisa „să nu daţi arme burgheziei”, – să dispreţuiesc mulţimea pe care tu o calci în picioare, de viitorul ei pe care tu îl înjunghii şi de luptătorii ei cei mai buni, pe cari îi exilezi, întemniţezi şi flămânzeşti, în numele unei doctrine elastice, pe care numai tu pretinzi că o cunoşti? Pot însă consimţi fără rezerve la extinderea în lume a metodelor tale de convingere a clasei muncitoare, trebuie să scriu că numai tu, singura, ai dreptate? Că numai tu singură ai dreptul să vorbeşti? Că numai tu ştii să construieşti socialismul? Dar, atunci când e vorba de U.R.S.S., ar trebui încă ştiut dacă trebuie deosebit militantul-lepădătură, de birocrat sau să-i confunzi într-un acelaşi tip răufăcător. Căci, iată ce se petrece în Rusia: dacă pătrunzi într-o instituţie, într-un tramvai, într-un local, nu se poate să nu întâlneşti acest afiş-invitaţie: Tovarăşi! Luaţi parte la lupta împotriva birocraţiei! Asta te impresionează. E mişcător. Şi conchizi de îndată că trebuie să fie un aparat diriguitor, care luptă împotriva unui aparat birocratic. Or, tu ştii că acest aparat diriguitor nu-i altul decât partidul comunist; în timp ce birocraţii sunt neîndoios oameni adunaţi de peste tot şi puşi în slujba Statului proletar. Ultimii sunt deci fără credinţă, fără ideal, fără convingeri, pentru că ţi se spune că trebuie combătută tendinţa lor de-a crea situaţii personale, în detrimentul comunităţii precum şi sabotajul lor de raci de mare rozători. Iată un afiş, cu totul indicat să împacheteze un om ca mine. Şi dacă aş fi părăsit Rusia, după şase săptămâni, – ca toţi delegaţii veniţi la a zecea aniversare, – aş fi scris articole ditirambice despre acest subiect. Ar fi fost în felul meu. Eu ştiu ce înseamnă un om de credinţă. Însă mai ştiu că pământul nu-i plin de ei. Dar Partidul Comunist trebuie să conteze pe legiuni, din moment ce el este în întregime cel care vă invită să luptaţi împotriva acestui rău social: birocraţia. Ei bine, nu! Această invitaţie nu-i decât un artificiu al militantului-lepădătură, fiind el însuşi un birocrat. Cu o mână sè fabrică „cuvinte de ordine” şi cu cealaltă se votează în „linie”, adică: pentru menţinerea a ceea ce este şi care este bine, fiindcă ocupă un loc bun. Am cunoscut comunişti sinceri, care au luat în serios această datorie de-a „lua parte la lupta împotriva birocraţiei” şi care au vrut să meargă până la capăt cu datoria lor de-a lovi răul în inimă sau la rădăcină. N-au făcut decât să-şi piardă pâinea. Şi-i o tristeţe să-i asculţi. Păţaniile lor sunt demne să figureze într-un mare roman de moravuri sovietice. N-are a face. În ciuda nemilosului adevăr, care răspunde momelilor oficiale prin revelaţii usturătoare, militantul birocrat – numit acolo „militant responsabil” – merge drept pe drumul său, cu capul înainte. El este stăpânul tribunei şi al presei. Singur el poate vorbi. Doar el poate scrie. Se fabrică o majoritate şi un prezidiu, aşa cum se fabrică un comitet de redacţie şi o cenzură. Astfel, nimeni nu poate să-l contrazică. Conştient, totuşi, de nemulţumirea care mocneşte sub cenuşă şi care are nevoie de supape, se monopolizează de asemeni contradicţia şi se inventă contrazicători. Iată pentru ce se născură şi crescură aceste două „gogoşi” ale presei sovietice: samokritika (autocritica) şi control-mass (controlul maselor). Faptă mârşavă! Măcar de-ar fi numai mârşavă; ea este cu dibăcie înşelătoare şi uneori sângeroasă. Căci pe de-o parte, ea a ştiut să impresioneze demascând abuzuri şi spărgând abcese, dar pe de altă parte, ea a sortit morţii pe sărmanii corespondenţi-muncitori, care au crezut în eficacitatea acestei „opere de asanare”, până la a se socoti misionari, au declarat război fără milă funcţionarilor veroşi, mari şi mici, omorându-se ca muştele. Desigur, asasinii erau executaţi – ceea ce făcea o slabă consolare victimelor şi o mai frumoasă operă de asanare. Atunci, s-au ivit rabcors (corespondenţii-muncitori), fabricaţi în serie. Aceştia, înţelegând că răul nu e la picioare, ci la cap, de care e interzis să te atingi, şi-au făcut o meserie lucrativă în a adulmeca ţapul ispăşitor, ales să fie pradă şi să-l denunţe din oficiu. Inutilele lor „tartine”, ce făceau să zâmbească pe iniţiaţi, se etalau în toate ziarele, dar şi mai pompos în oficiala Pravda, care le consacra o pagină, o dată pe săptămână, sub arogantul titlu: control-mass. Se afla atâta „control” al „maselor” câţi ţânţari la Polul Nord şi voinţă de dezarmare la Societatea Naţiunilor. Am întâlnit adesea rabcors, de la un capăt la altul al U.R.S.S. Cu prilejul neîncetatelor mele călătorii. Am găsit printre ei câţiva indivizi rari, care mi-au vorbit înflăcăraţi, dar care au o viaţă grea, fiindcă fac gafe, una după alta. Alţii, greu de descoperit, sunt bieţi tipi care nu îndrăznesc să-ţi înfrunte privirea. Restul nu-i decât vermină, ce-ţi colcăie sub picioare. Despre unul din aceşti cioflingari, am aflat o poveste destul de frumoasă, în timpul sosirii mele la Sukhum, în Caucaz, prin noiembrie 1928. Candidat la celebritate şi ştiind cu câtă promptitudine au parvenit acei dintre colegii săi care au suferit martiriul meseriei, rabcor-ul plăti un beţiv şi-i arătă cum să-i facă dintr-o împunsătură în spate o rană uşoară. A doua zi, rabcor-ul fu găsit pe jumătate mort, zăcând într-o baltă de sânge. Emoţie la G.P.U. Fu căutat culacul criminal sau directorul vindicativ al întreprinderii; golanul criminal le căzu în mână, ceea ce îi plictisi la culme, căci tovarăşul” denunţă toată tărăşenia. — Dar, puteai să-l omori! — M-am înşelat. Eram beat. Afacerea fu înăbuşită. Ăsta nu-i decât un fapt neînsemnat, în masa dramelor cotidiene, dar cât de edificator! Unde s-a mai auzit vreodată de-o astfel de carieră, care să fie făcută prin astfel de mijloace? Un Albert Londres, care nu-i decât un burghez, ar fremăta de ruşine. Şi nu s-ar găsi, în altă ţară, un ziarist care să gândească astfel. S-a găsit totuşi, un comunist, în ţara care aspiră la maximum de moralitate civică. Dar, omul este numai parţial vinovat. O mare parte din ruşine cade asupra regimului, care creează condiţiile în care se pot naşte şi dezvolta asemenea cariere. Aici, ajungem în inima răului. U.R.S.S. este ţara cea mai puţin burgheză din lume, dar care aspiră cel mai mult la burghezie, la fel cu toate naţiunile din Balcanii noştri, care ies lent din viaţa patriarhală. Iată pentru ce gândesc că a fost o nenorocire, ca cea mai grandioasă tentativă de-a construi socialismul să fie făcută tocmai în Rusia. Rusul, şi la fel cu el ucraineanul, georgianul, tătarul, armeanul, nu se încurcă în doctrine; ei sunt plini de inimă, de tandreţe, legaţi în dragoste şi melancolie. Ei îşi iubesc nebuneşte limba, pământul, cerul lor. (Toate cântecele populare şi toate literaturile acestor ţări o atestă.) Şi ei înşişi o dovedesc până la a face să izbucnească, în plin banchet comunist, rapsodia lor alături de Internaţionala. Cum dracu  vreţi ca aceste popoare să iasă din izbele lor şi să le înece de azi pe mâine în zgârie-nori americani, deasupra cărora nu cântă privighetoarea şi unde omul este o brută mecanică, iar existenţa un fel de-a ucide viaţa? Să spunem că se află două milioane de comunişti burduşiţi cu doctrine, goliţi de inimă şi de creier, automate ale fordismului şi americanizării, pentru care sentimentele nu sunt decât o infirmitate burgheză şi dragostea o simplă împărechere sexuală, – mai rămân o sută cincizeci de milioane, o întreagă omenire, care trăieşte şi vrea să trăiască cultivând cât mai bine ceea ce avem în noi mai etern şi de asemeni mai mişcător. Trebuie să-i împiedecăm să trăiască? „Dimpotrivă”, se va spune, reamintindu-mi Constituţia sovietică. „Toate aceste popoare dispun acum de ele-însele!” Răspund: da, dispun de ele-însele, în felul tinerelor fete medievale, care erau libere să tuşească în voie, dar care erau închise într-o mânăstire, îndată ce refuzau să se mărite cu omul ales de părinţi. Într-o seară, am avut o conversaţie lungă cu o ţărancă basarabeancă inteligentă (basarabeancă sau grecoaică, nu vreau să precizez, căci aş putea face să le trimită în Siberia). Această femeie mi-a dat cea mai lungă versiune a felului în care o mamă sovietică poate dispune de copiii ei, care rămân toată viaţa ei: „Nu suntem comunişti, – îmi spune, – fiindcă la drept vorbind, nu ştim ce înseamnă asta. În satul nostru, comuniştii sunt nişte intriganţi. „Politica” este totul. Vai şi amar pentru cine nu gândeşte ca ei. De la început am fost cu bolşevicii. Bărbatul meu s-a bătut în războiul civil, a făcut parte din primul soviet şi a murit în urma rănilor. Din partea mea, nu sunt decât o mamă care vrea să-şi crească copiii, – băiatul şi fetiţa de colo –, cât mai cinstit posibil. Nimeni nu este aici adversarul regimului şi nici adept. Nimeni nu poate să ne poarte pică. Şi totuşi, suntem lipsiţi de orice posibilitate de a ne câştiga existenţa. De ce? Pentru că le spun copiilor mei că nu trebuie să se înscrie la Tineretul comunist şi ei sunt de aceeaşi părere. Căci aceşti consomoli trec cântând şi scuipă în ferestrele casei părinteşti, insultă bătrânii şi se uneltesc între ei, mai mult decât oamenii mari. Asta să însemne a fi comunist?” Previn pe cititor că atari mărturii, ca şi altele pe care le-aş putea aduce, fie în avantajul sau dezavantajul regimului, nu vor apărea în această carte decât rar, din pură întâmplare şi nu vor însemna nimic alt decât că am vrut să mă exprim într-un fel, mai degrabă decât în altul. Contrar predecesorilor mei, simpatici sovietelor, eu nu aduc o colecţie de mărturii pro şi contra, copios putrezite de imparţialitate. Mărturia sunt eu; imparţialitatea, o ignor. Şi eu nu practic simpatia sau antipatia, ci dragostea şi ura. Ceea ce aduc aici sunt convingeri care mă costă scump şi ar putea într-o zi să mă coste chiar viaţa. (Ar fi drept: n-am adorat în viaţă decât ceea ce m-a costat foarte scump.) Astăzi, când viaţa îmi dă lovituri grele în stare să doboare un hipopotam uman, mă agăţ de dragostea şi ura mea. De acolo, convingerile mele, pagini ale credinţei mele în oameni, pe cari îi iubesc, îi urăsc şi aş vrea să-i slujesc atât. Să nu se uite că, sosind în Rusia, am dat palme verminei egoiste şi prudente din acest Occident ignobil[3]. Şaisprezece luni mai târziu, ducându-mă să cer viza Ambasadorului Franţei la Moscova, acesta mi-a pus mai întâi sub nas aceste palme, apoi foarte demn, necerându-mi nimic, mi-a aprobat întoarcerea. E acelaşi langaj, pe care îl ţin privitor la această vermină, care nu şi-ar sacrifica un fir de păr ca să salveze o omenire nebună. Dar… Dar acum, sunt un învins. Cei pe cari îi credeam tari ca o piatră, pentru a mă sprijini, sunt încă o vermină, – o vermină care ar sacrifica totul pentru salvarea scumpei sale doctrine, stâlcind pe inocenţi. Cum aş putea deci măsura termenii,  consulta carnetul meu de note şi să mulţumesc pe toată lumea şi pe tatăl meu? Eu ştiu un lucru: ştiu că o majoritate strivitoare de oameni din clasa mea se află la putere; că ajungând acolo, s-a pus de îndată pe mâncat şi cu gura plină îndepărtează de la masă şi lasă să moară de foame pe toţi fraţii care nu sunt de părerea lor. Când realitatea este asta – şi veţi vedea până la ce punct –, la ce mi-ar folosi mărturiile, documentele, imparţialitatea, simpatia şi tot calabalâcul? Vreţi voi, ca toate acestea să mă facă chiar să scriu sau nu o carte? O pagină, un rând, un strigăt disperat, aruncat spaţiilor ar fi de-ajuns. Căci durerea, ca şi bucuria ţâşnesc din pământ spre a trăi în eternitate. Când aveam optsprezece ani îmi petreceam nopţile – singur, în doi sau zece – în căutarea sublimului din cărţi şi din inima oamenilor. Sunt încă în această situaţie, cu diferenţa că în acest moment cartea era scrisă de Balzac şi când era Doamna de Staël era încă ceva sfânt, în timp ce azi Balzacii fac pederastie literară, iar Doamnele de Staël anunţă cam acestea la apariţia cărţii lor: O! Omule! Dacă tu ştiai… Nicio femeie nu ţi-ar rezista. Dar, doamnă, noi ştim prea bine că până la burtă nu ne puteţi rezista. Şi apoi? Apoi, nu-i aşa, suntem cu toţii aceiaşi sacerdoţiu? Mârşav Occident, sărmanul meu domn Massis a rămas catolic de la Academiile sale până la sicriul din strada Provence! Da! Lumea moare din toate părţile, de sus până jos. Totuşi dacă e drept să crapi sus, unde a dat tot ce putea da, eu protestez în faţa cerului împotriva imoralităţii de jos înainte de a-i sosi ceasul! Ea, mizerabila, totdeauna i-a fost foame şi nu s-a gândit la sublim, decât în virtutea stomacului său. Ea este de iertat. Dar, cum să ierţi pe cei cari ies din sânul ei, se proclamă elite, îşi impun salarii bune pentru galerie şi în schimb sufocă, strivesc, fură, violează, omoară în tăcere. Nu-i oare aici, pentru totdeauna, falimentul unei Revoluţii? Îmi este peste putinţă să fac bilanţul unei atari imoralităţi. Ea ar umple volume şi ar cuprinde întreaga ierarhie, de la cap la bază, atât în U.R.S.S. cât şi în Internaţională, unii pentru că şi-au muiat degetele, alţii pentru că au văzut ce se face şi n-au zis nimic, toţi pentru tot ce ştiu şi ascund, în ochii lumii, care cel puţin are dreptul la speranţă. Printre aceşti ultimi, culpabili de complicitate, dintre cei mai culpabili, fiindcă se află plasaţi cel mai sus în stima mondială, este Maxim Gorki. Maxim Gorki a pornit cel mai de jos, ca mulţi, şi avea datoria să rămână cel mai aproape de cei de jos. N-a făcut-o. Iată dovada. În Rusia (putem spune acelaşi lucru şi pentru restul lumii) n-are nimeni nevoie să cunoască limba ţării, dacă vrea să ştie ce se petrece acolo. Nu-i nevoie să cunoşti, ca mine, două dialecte vorbite de două popoare, care-şi au republicile lor; moldovenească, şi greacă. Şi eu pot spune chiar surdo-mut, că Adevărul iese la iveală dacă-l cauţi. Ceea ce este greu de obţinut în Rusia, când eşti străin sau semi-oficial, – cum am fost eu, – este încrederea oamenilor. Dar, odată în posesia cheii minunate, toate porţile adevărului se deschid în faţa ta ca prin farmec. Atunci, în ruseşte, turceşte, chinezeşte sau prin semne, oamenii cei mai feluriţi, chiar oficialii îţi spun ceea ce este în realitate, fără să mai aştepte să le apreciezi limba, căci în cazul acesta ar trebui să înveţi vreo două sute. Or, Gorki n-avea nevoie să înveţe nimic, căci ştia tot. Şi toată omenirea, care citeşte, ştie că. El ştia, căci a spus-o el însuşi şi într-un fel să-ţi scoale părul din cap. Dar, în acea epocă, oficialii aveau dreptul să greşească. De-atunci, ei nu au mai greşit. Ei au instalat conştient nedreptatea la ei acasă. Au corupt straturi vaste sociale şi în special pe cei căzuţi în mizerie, pentru a-şi face majorităţi şi a guverna. Corupţia lor este dintre cele mai neomenoase: ca să mănânci chiar pe sponci, trebuie să fii pe „linie”, mai trebuie să-ţi denunţi tovarăşul-frate care refuză. Astfel Rusia a ajuns la această mârşăvie, pe care lumea n-a cunoscut-o niciodată: să arunci jumătate din aceeaşi clasă contra celeilalte jumătăţi, să compromiţi pe cel care mănâncă şi latră, să demoralizezi pe cel care ajunează şi strânge din dinţi. Mai mult, s-a ucis viitorul, căci cadrele de comsomoli, cadrele tineretului, sunt în întregime putrezite. Când a fost judecat întreg Comitetul Tineretului, din Leningrad, – pentru fraude, delapidări, viciu, orgie şi chiar crimă de drept comun, – unul din judecători a întrebat pe un martor: — Cum procedaţi voi, ca să nu recrutaţi asemenea scursori sociale? — Nu ni s-a cerut decât aderenţi pe „linie”, – a fost răspunsul. Cu atari aderenţi s-au format majorităţile „disciplinate”, cele care merg. Cu ajutorul lor şi în numele proletariatului, pe care-l înfometează şi umple închisorile din Siberia, cu muncitori denumiţi „trădători” şi care în realitate sunt singurii revoluţionari în această Uniune Sovietică, care l-a primit pe Maxim Gorki, azi, în sânul parlamentului suprem, – Tsik-ul. La Moscova, în căminul său, timp de trei ore petrecute în intimitatea sa, nu a vrut să vorbească. Faţa lui sinceră, dominată de ochi care pot fi tot ce vor, a rămas închisă. Şi ne-am bălăcit în banalitate. Dar, ceea ce Gorki nu-mi datora mie, el o datorează, lumii care-l stimează. El o datorează mai ales celor ce sunt striviţi de toate majorităţile: vagabonzilor săi, care sunt nişte învinşi, – dacă nu însăşi clasei muncitoare care furnizează şi susţine propriii ei tirani. Căci va veni ziua când învinşii vor avea glas la acest capitol, pe deasupra tuturor claselor şi în acea zi, voci teribile îl vor interoga pe Maxim Gorki, care nu va mai putea răspunde, din nenorocire pentru memoria lui. Iată confesiunea mea.     [1] „La Feuille“, 24 iunie 1919.   [2] Nu-i nimic exagerat: în Rusia au fost ucişi oameni, ca să le ia ghetele. (Nota autorului).   [3] Interviu dat ziarului „Pravda”, reprodus în „L’Humanité”, 1 noiembrie 1927.