Recent Posts
Posts
O carte scrisa magistral, cu un umor amar dar atat de real zilelor noastre, cand totul s-a decantat, a iesit la suprafata Cu un cuvânt de întâmpinare de Andrei Pleşu Cu un prolog în versuri de Şerban Foarţă   Cuvânt de întâmpinare.           O monografie despre nesimţire? „Vast program!” – ar fi spus De Gaulle… Materia e abundentă, ramificaţiile ei – inepuizabile. Radu Paraschivescu dovedeşte un mare curaj când se ia la trântă cu acest balaur şleampăt, ubicuu, intratabil, mondial şi autohton. Dar o face cu un soi de calm vesel, cu o răbdare stoică: nu lucrează ca un moralist acru, ci ca un degustător de moravuri. Altfel nici nu se poate. E foarte uşor să-ţi pierzi cumpătul când ai de-a face cu nesimţirea. Te înfurii, disperi, te sminteşti. Igienic e, prin urmare, să-ţi ţii firea, adică să practici, dinaintea dihaniei, anestezia contemplativă. Acut fără isterie, exact fără abuz entomologie, Radu Paraschivescu a scris o carte „tristă, plină de umor”. Râzi, regăseşti la tot pasul situaţii de viaţă şi tipuri umane cunoscute, dar, de la o vreme, peisajul devine sumbru. E vorba de infernul cotidian, dar şi de o urâţenie „de viitor”. Studiul aplicat al nesimţirii echivalează cu o analiză spectrală a „omului nou”. Suntem confruntaţi cu vecinul (de-alături şi din noi înşine), produs al imbecilizării comuniste, dar şi al postcomunismului decerebrat, consumator de deşeuri, idolatru al „ratingului”, ignorant euforic, abrutizat de ideologii, mode şi pofte.           Cititorul nu va putea clasa riguros ceea ce citeşte. Nu e nici cercetare psihosociologică, dar nici pură literatură, nici eseu de etică, dar nici simplu capitol de istorie contemporană, nici şarjă comică, dar nici presentiment al apocalipsei. E însă ceva din toate acestea şi, mai ales, e performanţa unui om de talent, de bun-simţ şi de bun-gust. Carevasăzică – o specie rară.           N-ar fi exclus ca textul lui Radu Paraschivescu să ajungă şi pe mâna vreunui nesimţit. În acest caz, nesimţitului i s-ar oferi şansa să-şi revină, la capătul lecturii, în simţiri. Dar nu-mi fac iluzii. Nesimţiţii nu prea citesc. Iar când li se pune dinainte o oglindă, ceea ce văd li se pare cool: „viaţa însăşi”, în toată devastatoarea ei inconsistenţă, în toată dulcea ei promiscuitate.           ANDREI PLEŞU balada lui nesimţilă.           Coteţul1 său e-o atenansă doar în zodiacul fără şansă al nostru… La Kitai, jigodia aceasta-şi are nu doar zodia, dar şi onoarea – el, godacul – de-a încheia întreg zodiacul.           În apocrifa noastră „zodie a Porcului”, câte-o cimotie           (sau simplă cunoştinţă) poa' să ne-arate cât de norocoasă e zodia Dumnealui (şi-a Scroafei, – c-un iz, în plus, ca al garoafei).           Numai că, pentru a fi demn de-un astfel de benefic semn           (al unui ins din rasa York), se cade-a fi tu însuţi porc, cu-o piele cât mai nesubţire care-ţi aduce nesimţire.           La ce e nesimţirea bună?           La voiajatul împreună-n maşina-n care se dă buzna, de parcă orişiunde ai urca,-n troleu sau în tramvai, tu circuli tot cu-autobuzna!           Este un mijloc de transport ce-aduce tot mai mult a sport extrem, – pe fondul olfactiv, a toate izurile strânse-n spaţiile cele mai restrânse, în care nu poţi fi activ, ci doar cobai, – fie că pute a cururi, subsuori, căpute, fie că o telefonie mobilă se-ntretaie,-n haită, cu cinci manele ce se vaită de moarte,-ntr-o babilonie.           La ce mai este bună pelea cum spun persoanele acelea-n a căror minte sonul i nu ştiu ce are-a ispăşi, de-a dispărut cu totul, betul, de el, din ditai alfabetul, fie că cumperi pept din peaţă, fie că ai perdut în veaţă, fie că-ţi merge aţă Featul, fie că ăştia cu-nfeatul de câini ar trebui, şi ei, făcuţi, cât mai degrabă, pei, fie că ăia de vor pele de câine pentru-a-şi face-obele din ea, căciulă sau mănuşi, i-ar jupui ca, de pănuşi, porumbul. – „Daţi-mi-i pă mână şi-i termen într-o săptămână!”           Porumbul evocat mai sus dezlănţuie o poftă-n plus de-aer curat şi iarbă verde, ca şi de micii bine fripţi cu-aromitoare erbi şi-nfipţi în ţepe,-ncât nu mai poţi perde nici un minut, dând fuga-n spaţiul strâmt dintre blocuri, ca nesaţiul să ţi-l astâmperi cu grătare, luând seama să le faci sub geamul vecinului, care, ca neamul de traistă, strigă tot mai tare la tine, că-l îneacă fumul, al tău şi-al altora, în cumul…           Când bulangiului nu-i place cum cântă Nicolae Guţă, – tu-i strigi: „La operă, bă, puţă, cu tine, – tras la patru ace!”           — Nene Vasile, ia mai zi-mi-o p-aia dă i-o zisăşi chiar astă seară, lu-aia cu sâni d-o kilă?           — Fă, taci, că ţi-l trimit pe fi-mio la tine şi te face pastă dă mici; sau mută-te la vilă!           Ce-mi pasă mie c-ai esamen la nu-ş' ce mă-ta. Eu te-njur căci vreau manele, – nu-s afon ca ăia dă făceau un damen tango, dup-un magnetofon dă-i adormea pă ăi din jur.           Bă, foameo, veaţa-i un ielastic dă care tragi în chip şi fel, plesnindu-i p-unii peste bot; ce dacă,-n jur, îs pungi dă plastic, la iarbă verde e la fel, şi-alţi câini cu limba de un cot…           La ce mai este bună pielea precum a unei pahiderme de groasă? E că n-ai să semeni cu toate neamurile elea strivibile precum un vierme şi care, cică, ţi-ar fi semeni.           Ce semeni?… Când tu eşti un macho şi, din merţană, o faci fleaşcă pe blonda din Trabant, pe care o scuipi din mers şi-i strigi: „Răgaceo, te-a căcat mă-ta în caleaşcă, dă nu poţi circula mai tare?”           Sau p-ăla care-i tragi o flegmă când vrea-s dăşchiză, în plin soare, geamu-n tramvai şi-o babă, cică, precisă ca o apoftegmă2: „E corent, maică, şi ne doare urechile!”.           — Ce semeni, Gică?           Ce semeni, Nae?… Poate clone prin gări şi vămi autohtone, cu termopane-n rol de sticlă, de după care câte-o riglă de calcul, îţi răspunde-n scârbă, ca unei moi urechi de cârpă3, – conform cutărui Decalog           (ălui vechi, cvasianalog, doar că oleacă mai excentric), şi care pune-un punct pe i, la punctul 2: „Nu te gândi la ceilalţi. Fii, bre4, egocentric.”           Altminteri, nesimţiţii fac un soi de Internaţională ai cărei membri-s, parcă, gemeni, dar, îndeobşte, se prefac că nu sunt din aceeaşi oală, fi'ndcă nu vor să aibă semeni.           Ce semeni? – când, plecând la băi mai totdeauna cu ai tăi rar singur, – soaţa-ţi, de o zi, e plină de-o tandră gelozie: „Să nu uiţi cum urci, dragă,-n tren să-ţi scoţi pantofii dă teren şi să rămâi doar în ciorapii tăi flauşaţi şi albi; iar crapii în saramură, nici pă ei să nu-i serveşti fără mujdei, mujdeiu-n care-ntingi şi cele vreo doişpe proaspete piftele; iar dacă-l iei şi p-ăla micu           (care e,-ntreg, leit tăticu'), lasă-l să umble copăcel ba chiar de-a buşilea, şi el, că-nţepeneşte şi, în veaţă, doar cin' să-mpinge iasă-n faţă.” „A, şi să nu uiţi, Aurele, maieul ăl cu găurele prin care-o adiere simţi, că prinde bine când îţi scoţi cămaşa albă din chiloţi şi din nădragii ăia strimţi.           Şi să nu uiţi să te-ntorci vineri că e logodna ălor tineri, iar pentru că la noi nu-i loc, vom aşeza,-n mai larga casă a scărilor, o lungă masă şi vom pofti întregul bloc: să tacă ăi dă pă palier c-atunci când pleci, în marşaler, te-auzi mai rău ca la raliu, – iar cu-ordinea, îl punem şef pă ăl bătrân, pă nenea Ştef, ce-a fost, pă vremuri, caraliu.” „Dă toate numele mi-e silă, zisese tac-su, când cu pleaşca cu decreţelu… S-aibe şiansă, io zic să-i zicem Nesimţilă!”           Iar soacră-sa, privind în ceaşca cu nechezol, cam dinspre ansă spre stânga (ea nu-i zicea toartă, fi'ndcă ştia de la cocoana unde fusese fată-n casă, că se-mbunătăţeşte soarta când ţii de ansă chiar o cană, darmite-o franţozească tasă), spunea, pe urmă, cui credea-n ghicitul în cafea şi-n dodii dintr-astea: „După ce-o re'ntorc, cu gura-n sus, ce să vedea în ceaşcă?… Ale doişpe zodii, – iar ultima era un porc!”           ENVOI.           S-au scris acestea ca-ntr-o sală de aşteptare,-n care nesimţirea este abisală şi imuabilă ca Iadu' – ca şi aceea care ne aşteaptă încă-n Ghidul nesimţitului, în care Radu Paraschivescu,-n acest an, se-nfurie, – martor Foarţă N.           Şerban.           Ghidul nesimţitului.           Cum să simţi un nesimţit.           Rândurile pe care tocmai aţi început să le citiţi ar fi putut să aibă mai multe nume. Ele s-ar fi putut intitula, bunăoară, Introducere în cunoaşterea nesimţitului sau Nesimţitul în trecut şi în prezent pe teritoriul patriei noastre. Însă rostul cărţii de faţă nu e să maimuţărească tipăriturile indigeste din anii 1980, nici să răspundă unor aşteptări peste măsură de pretenţioase. În plus, România nu are contract de exclusivitate cu nesimţirea. Aceasta este globală, dinamică şi atentă la schimbările din jur. Ea e percepută peste tot şi regretată nicăieri. Fireşte, nesimţitul român nu seamănă cu cel belgian, azer sau panamez şi nu poate fi confundat cu niciunul dintre ei. El are un je ne sais quoi care-l face inimitabil şi greu, dacă nu aproape imposibil, de clasificat.           Şi mai are ceva nesimţitul român: un decalog de la care nu se abate şi un set de convingeri pe care ţi-e cu neputinţă să i le zdruncini. Trăsătura lui definitorie pare, astăzi mai mult ca oricând, ubicuitatea. Cine are tristul privilegiu al vieţii în oraşele mari nu se mai poate întoarce în loc fără să dea cu nasul de un exponent al categoriei. Iar de la o vreme nici măcar refugiul campestru sau izolarea prin funduri de provincie nu mai garantează izbăvirea. Nesimţitul român este agentul unei molime căreia societatea nu i-a aflat leacul. Şi putem spune chiar că, după cum merg lucrurile, e foarte puţin probabil ca laboratoarele vieţii publice să descopere un vaccin eficace.           Dicţionarele ne pun la dispoziţie rama îngustă a unor definiţii, lăsându-ne pe noi să facem restul. Terfeloaga explicativă a limbii române aşază trei explicaţii în dreptul termenului „nesimţire”: 1) pierdere a cunoştinţei sau leşin; 2) lipsă de bun-simţ, purtare a celui nesimţit; 3) răceală, lipsă de sensibilitate. Dintre cele trei accepţii, cea care ne interesează este a doua. Potrivit acesteia – şi umblând la familia de cuvinte —, nesimţitul este un om „lipsit de bună creştere, de cuviinţă, de delicateţe”. Confruntată cu adevărul mişcător a ceea ce ne înconjoară, formula degajă un abur patetic şi vetust. Nesimţitul de la noi şi de pretutindeni nu mai e de mult aşa cum îl descriu dicţionarele. Pe linia unei sinonimii dictate mai degrabă de palpitul vieţii de zi cu zi decât de acribia semantică, nesimţitul e totuna cu bădăranul, mojicul, ţopârlanul (însoţit de ruda dumisale apropiată, ţoapa), neamul prost, mârlanul sau ghiolbanul. Sunt termeni cu o sonoritate sugestivă, vocabule din care gâlgâie sensuri nete, substantive al căror numitor comun este voluptatea gestului sau a cuvântului nepotrivit.           Rostul acestor termeni? Să ne atragă atenţia că nesimţitul e o alcătuire stridentă, cu o uluitoare capacitate de a fi vociferant mereu şi de a nu se replia niciodată. El e întotdeauna în apele lui, fără să cunoască stinghereala. Nesimţitul nu roşeşte, fiindcă e nepregătit genetic pentru o asemenea abatere pigmentară. Mediul lui optim e spaţiul public, unde îşi dă imperturbabil adevărata măsură. Acomodant, niciodată în pană când vine vorba de adecvarea la context, suplu ca o liană şi sâcâitor ca sciatica, nesimţitul ştie să valorifice toate fisurile prin care se poate furişa în ţesutul social. El are ştiinţa fructificării insinuante. Nu te cotropeşte frontal şi decisiv, ci te învăluie alunecos, până când îţi devine vecin sau îţi suflă în ceafă. Nesimţitul se comportă ca un virus cu tabieturi, obsesii şi manii. Îi lipsesc, în schimb, simţul măsurii şi urbanitatea elementară. Dacă le-ar fi avut, cartea de faţă n-ar fi fost scrisă.           Trăsăturile principale care compun profilul nesimţitului reies din decalogul care urmează. Ele se verifică în realitatea imediată şi pot fi identificate lesne de orice observator. Merită, totuşi, să zăbovim în preajma celor două elemente care constituie amprenta identitară a nesimţitului: gesticulaţia şi retorica. Altfel spus, limbajul non-verbal şi discursul.           Cum gesticulează nesimţitul.           Limbajul trupului.           Nesimţitul este, din capul locului, adeptul gesticulaţiei luxuriante. Nici n-ar putea fi altfel, fiindcă – e lucru ştiut – nesimţirea n-a făcut niciodată casă bună cu discreţia. Energia debordantă a nesimţitului se regăseşte în felul cum se mişcă acesta, în agitaţia spastică a membrelor, în exuberanţa sufocantă a întregului corp. Manualele de fizică din clasa a VI-a de acum treizeci de ani defineau corpul drept „tot ceea ce ocupă loc în spaţiu”. Ei bine, corpul nesimţitului se sustrage acestei generalizări nemeritate. Nesimţitul nu ocupă loc în spaţiu, ci îl colonizează, îl supune unei năvale neîndurătoare, îl impregnează cu esenţa lui rezistentă la orice tratament de combatere. El ştie că îşi poate disloca aproapele în doi timpi şi trei mişcări, motiv pentru care îşi îngăduie să trăiască relaxat. Când un nesimţit îşi propune să te alunge de pe propriul tău teren, sunt rarisime cazurile în care nu reuşeşte. (Iar în aceste cazuri probabil că dă peste un nesimţit de aceeaşi anvergură.) Gesturile lui sunt, în aceste condiţii, un instrument redutabil. Indiferent dacă se şterge la nas, se scobeşte între dinţi, îţi povesteşte un film sau te invită la o bere, nesimţitul te face să devii retractil. Şi-atunci din două, una: ori capitulezi resemnat, ori dispari cât poţi de repede. În ambele cazuri, victoria e a nesimţitului.           Gesticulaţia nesimţitului e bogată, gratuită, incomodă şi agresivă. Există aici un preaplin coregrafic, o abundenţă motrice de rău augur. Chiar şi atunci când intenţiile nesimţitului par în bună regulă, ceva din morişca mâinilor sau în bulbucarea ochilor săi te inhibă şi te face să te întrebi pe unde o să scoţi cămaşa. Expansiv şi nestăpânit, nesimţitul e gata să-ţi vâre un deget în ochi, să te calce pe bombeu, să te înghesuie şi să-ţi reducă spaţiul vital. Compania lui e solicitantă şi obligă la precauţii neîntrerupte. Lângă un nesimţit încerci un alt tip de nesiguranţă decât lângă un posibil hoţ de buzunare, dar ai puţine şanse să rămâi acelaşi. De cele mai multe ori iritarea în faţa lui face loc disconfortului, iar uneori chiar şi fricii.           Pe lângă gesticulaţia ca acompaniament al vorbirii, nesimţitul poate recurge oricând la gesturi definitorii, de sine stătătoare. Încărcătura lor e cu atât mai nocivă cu cât totul are loc în public. Nesimţitul deţine arta surprizelor consternante. El se descalţă în tren, fumează în locuri unde acest lucru i se interzice în mod explicit, vorbeşte între replici la teatru, îşi suge măselele la Ateneu, îşi pipăie prietena pe întuneric la film, eructează plenar după dejun şi se şterge la gură fie cu faţa de masă, fie cu mâneca hainei. Toate aceste gesturi denotă nu doar lipsă de educaţie, ci în primul rând sfidare la adresa celor care i se află întâmplător în preajmă. Cei mai mulţi nesimţiţi ştiu că nu au voie să facă anumite lucruri. Dar le fac doar pentru violentarea asistenţei, pentru oripilarea ei amuzată. Nesimţitul se hrăneşte din stinghereala celorlalţi şi găseşte în ea îndemnul de a fi nesimţit şi cu alte prilejuri. Aşa cum pofta vine mâncând, jubilaţia nesimţirii sporeşte cu fiecare gest care iese din normă şi-i perplexează pe martori.           Cum vorbeşte nesimţitul.           Limbaj pur şi simplu.           În ceea ce priveşte retorica nesimţitului, ea nu face decât să-i dubleze gesticulaţia. Nesimţitul are un fel de-a vorbi sintetizabil în câteva epitete: zgomotos, răstit, grosier, ofensator. Nici un nesimţit autentic nu va folosi surdina. Verbul lui trebuie să fie sonor până la timorare şi excesiv până la vertij. Nesimţitul nu coboară spre şoaptă în nici o împrejurare. Nimic nu-l poate convinge să tacă. Şi nici să accepte că e nepoliticos să ridice tonul în biserică, la cimitir sau într-un muzeu. Un nesimţit care vorbeşte încet este o contradicţie în termeni. Un aranjament contra naturii. Un compus oximoronic. Un mutant pe care realitatea se va grăbi să-l respingă. Nesimţitul veritabil se exprimă răspicat, întrerupe, confiscă atenţia auditoriului, taie macaroana şi nu e interesat de punctul de vedere al celorlalţi. Contează el şi numai el. Orice tentativă de sustragere a aproapelui e sancţionată drastic şi imediat. Nesimţitul abhoră clipele dubitative, deplânge ifosul patetic al revoltatului de lângă el şi militează până în pânzele albe pentru răsteală, ciorovăire sau insultă. El râde la propriile bancuri (majoritatea stupide) şi te somează să i te alături. Vorbeşte fără să filtreze, iar pentru asta aşteaptă complimente şi admiraţie. Nu se prezintă niciodată, presupunând că-l cunoşti. Este locvace, pisălog şi afişează de fiecare dată o deplină indiferenţă faţă de ceea ce-l înconjoară.           Paginile care urmează ascund, ce-i drept, o formă de inutilitate, fiind de la un punct încolo o încercare de a-i vinde castraveţi grădinarului. În mod normal, personajul principal al acestei cărţi şi nenumăraţii lui fraţi întru atitudini îşi cunosc bine menirea, arealul şi victimele. Nesimţitul român – căci el e totuşi blestemul nostru zilnic – este surprins aici în diverse ipostaze şi încurajat să nu coboare ştacheta. Tocmai fiindcă avem aşteptări enorme de la el, îi suntem aproape cu vorba şi cu exemplul. Nu ştim dacă va avea sau nu chef să parcurgă acest ghid, pentru simplul motiv că e puţin probabil să afle noutăţi. Însă datoria noastră e să-l înarmăm cu cât mai multe trucuri, strategii şi instrumente. Poate că de unele a uitat. Poate că altele i se par subevaluate. Poate că se va simţi ispitit să se raporteze la modelul furnizat de ghidul nostru şi va constata că există totuşi, în comportamentul său, amănunte retuşabile. În fond, un nesimţit avizat are un impact mult mai puternic asupra semenilor decât unul constrâns la acţiuni empirice. În fine, ca formă supremă de captaţio, am ales să ne adresăm nesimţitului tutuindu-l. Alegând armele lui şi mutându-ne într-un registru pe care-l stăpâneşte până la ultima nuanţă. În felul ăsta, avem cât de cât şansa unei reacţii binevoitoare din parte-i.           Decalogul nesimţitului           1. Fii strident. Luptă cu toate mijloacele împotriva discreţiei.           2. Nu te gândi la ceilalţi. Fii egocentric.           3. Pătrunde pretutindeni. Nu te lăsa marginalizat.           4. Fă prozeliţi. O să vezi că nu e foarte greu.           5. Batjocoreşte lucrurile grave. Practică persiflarea mai ales când nu e cazul.           6. Arată-te opac la argumentele celorlalţi. Eventual refuză-le de plano.           7. Caută mereu prim-planul. Încearcă să fii contaminant.           8. Evită să-ţi pui întrebări. Drumul tău e unul al certitudinilor.           9. Convinge lumea să se plieze pe setul tău de non-valori. Nu accepta compromisuri.           10. Nu uita că marele tău duşman e bunul-simţ. Combate-l cu fiecare gest şi cuvânt.           Nesimţitul călător.           În mileniul internautic, globalizant şi repezit în care te afli, călătoria şi-a pierdut frisonul iniţiatic. Aşternerea la drum nu mai are aplomb picaresc sau sâmbure de mister. Totul s-a redus la o deplasare eficientă, cu economie de timp şi abundenţă de mijloace. Nimeni nu mai pleacă în direcţii incerte, nimeni nu mai caută sensuri pitite în mecanica paşilor. Călătorul de azi e o vietate decisă, care trebuie să ajungă repede din punctul A în punctul B. El are un aer posac, preocupat sau febril, în funcţie de agenda zilei. Stilistica voiajului, fie el de plăcere sau de afaceri, a sărăcit metodic, pe măsură ce s-a îmbogăţit recuzita tehnică. Autobuzele, trenurile, avioanele şi metrourile transportă cohorte de pasageri plecaţi, vorba lui George Bernard Shaw, „la întâlniri cu ei înşişi, la care se tem să nu întârzie”. Ei bine, de ce să îngădui, tu, nesimţitule, posomoreala ulcerantă a acestor veşnici hoinari? Chiar nu poţi face nimic? Ba vezi bine că poţi, dacă ştii să-ţi alegi instrumentele şi momentul optim al intervenţiei.
Perle romaneşti                 Lămurire.           Nu avem multe certitudini după şaptesprezece ani de tranziţie,dar una se impune:„Testamentul” lui Ienachita Văcărescu e cel mai izbutit text comic din istoria literaturii romane. Acum,în 2006,avem motive sa conchidem apăsat:nu numai ca stăm prost la „a patriei cinstire”,dar calificativul coboară spre mizerabil când vine vorba despre „creşterea limbii romaneşti”. Limba romana e,poate,singurul persecutat al tranziţiei care nu-şi va găsi dreptatea nicăieri. Fiecare dintre noi se poate adresa unor instanţe de la care aşteaptă o decizie favorabila. Prin contrast,limba romana nu are acces la actul de justiţie sau la gestul reparatoriu. Ea nu se va deplasa cu jalba în proţap la tribunal. Nu va ajunge,animata de-o ultima nădejde,fie ea cat de străvezie,la Strasbourg,Haga,Lausanne sau Geneva. Nu. Limba romana va fi schingiuita mai departe,pana când se va transforma într-un martir agasat de propriul sau supliciu. Va suporta agresiuni,va indura prevertiri şi degradări,va fi poligonul de încercare în care un nou tip de torţionar îşi va verifica arsenalul înainte de-a trece la fapte. aşa se întâmpla de câteva decenii. Comunismul a instaurat nu doar dictatura proletariatului,ci şi pe cea a clişeului purtător de încărcătură patriotica.           El a uniformizat formele de expresie publica pana la imbecilizare şi a stabilit regulile unui cod paralizant. Bălmăjeala semidocta,furorul lozincard şi gargara monotona au făcut ravagii. Mai târziu,capitalismul voios al anilor 1990 a luat o măsura de bun-simţ (desfiinţarea cenzurii),pe care insa a distribuit-o la pachet cu o gafa (desfiinţarea auto-cenzurii). Tara în care aflatul în treaba şi datul cu părerea ajunseseră de mult sporturi naţionale s-a înfiorat de placere. Im fine,romanul era liber sa spună orice. Şi-deloc în ultimul rand-oricum. *           Unda de soc a exploziei se simte şi astăzi. Parca nicicând nu s-a vorbit atât de neglijent şi de prost ca în România ultimilor ani. Discursul public nu mai tine cont de nici o rigoare. Gradul de paranoia se măsoară cel mai bine din clipa când îi pui omului un microfon în mana. În ziare,la radio(mai puţin)şi la televizor(în cantităţi copleşitoare)defilează o lume care cuvântează stupefiant,anapoda,incolor. Se poarta vidul. E la mare moda lipsa de mesaj şi de măsură. Rare au fost epocile când teoria formei fora fond a cunoscut o atât de corecta ilustrare. Ca şi cum asta n-ar fi de-ajuns,suntem în faza în care oricine simte ca are ceva de comunicat naţiei confisca prim-planul şi turuie netulburat. Stăvilarul a cedat inca din ultimele zile ale lui 1989,când Televiziunea Romana Libera(mai ţineţi minte?)a devenit locul de pelerinaj al tuturor celor care percepeau tăcerea ca pe cel mai stânjenitor dintre handicapuri. Cumetre bigote,plutonieri agitaţi,crainici în curs de năpârlire,ciobani sosiţi din cine ştie ce funduri de tara „la televiziune”,preoţi cu ochii înfundaţi în gravane,colindători gureşi,ideologi gata sa pactizeze cu „oamenii de bine”,rapsozi emancipaţi,regizori instabili psihic-cu toţii au contribuit la prima forma de deriva a discursului. Şi cum tocmai se stabilise ca era interzis sa interzici,lucrurile au deranjat ireparabil. Spirala exprimării nătânge n-a mai putut fi controlata. Mare cititoare de Orwell,naţia romana a vibrat patima la nouvorba din 1984,şi-a suflecat mânecile şi s-a pus pe treaba.           Primul pas:înlocuirea vechii limbi de lemn cu un produs adecvat noilor cerinţe. Inflaţia de neologisme forţate a marcat începutul deceniului trecut,prin efortul tenace al comandoului de tehnocraţi strânşi de Petre Roman pentru a forma cel dintâi guvern postdecembrist. Cuvintele şi expresiile la moda pana pe 22 decembrie 1989 au fost evacuate grabnic,pentru a face loc substituenţilor cosmopolitene. Alaiul calchierilor s-a pus în mişcare maiestuos şi s-a oprit fie departe de dicţionare,fie în inima lor. Va amintiţi? „Implementare”, „achiesare”, „anvizajare” şi alte delicii ale împrumutului iute şi nesăbuit. Atenta ca întotdeauna la importuri,comunitatea roma a inaugurat atunci un obicei pe care nu l-a abandonat nici astăzi:botezarea copiilor cu substantive comune preschimbate vesel în nume proprii. Cutaţi în registrele de stare civila şi veţi găsi,fora îndoiala,persoane pe care le cheamă Expertiza,Arierata sau Emergenta.           Astăzi radem când aflam din presa ca s-a măritat Mercedesa,dar uitam ca începuturile au fost făcute acum un deceniu şi jumătate în urma. Al doilea pas,la fel de important ca primul,a fost romgleza,temeneaua lexicala făcuta în fata noilor eroi civilizatori. Ne plasam inca de atunci,fara sa ştim, pe axa Londra-Washington. Abuzul de fandoseli englezeşti-briefing,staff,human resources,commitment,chalenge,prime time etc.-si de berberisme strepezitoare-a şerui(de le to share),a chesui (de le to cash),a downloada,a focusa,a forwarda,a prioritiza,a atrgeta etc.- s-a soldat cu o reactiepe cat de inflamata,pe atât de inutila. Unul dintre romanii mari (a nu se confunda cu marii romani)a propus înfiinţarea unei politii a limbii,care sa purceadă neîntârziat la purificarea strămoşescului langaj. Numai ca o lege împotriva ronglezei ar fi fost aidoma unui sandvici fara pâine:îndrăzneţ ca intenţie,dar ridicol în clipul transpunerii în fapt. Oricum,din lumea mai buna în care se afla,maestrul Orwell a suspinat satisfăcut. Iată ca,la atâtea decenii de la cartea lui,inca se găseau adepţi care să-i confirme de jos,de pe pământ,ca viaţa are uneori straniul obicei de-a imita arta.           Şi iată-ne ajunşi,în fine,la ceea ce ne doare astăzi şi acum:la prestaţia vorbitorului public în tranziţie. Nu e nevoie de o cercetare aplicata ca sa constaţi ca prestaţia respectiva obţine destul de rar nota de trecere. Partea cu adevărat delicata consta în rolul pe care îl joaca o buna parte din cei suportaţi zilnic şi silnic de public. Oamenii aceştia sunt modele,vedete,formatori de opinie. Unii au emisiuni la televizor sau la radio,alţii umplu ritmic paginile de ziar. Destul dintre cei care-i urmăresc au tendinţa să-i imite. Rezultatul e cutremurător. Lumea vorbeşte prost şi fiindcă asta vede/aude la televizor sau citeşte în gazeta.           Ecranul e luat în stăpânire de statui mascatoare ale indigentei. Inşi fora miez,charisma şi obraz sunt lăsaţi sa derapeze violent,sub ochii prea indiferenţi ai celor care s-ar cuveni să-i sancţioneze cu telecomanda. Elita,o noţiune oricum compromisa sistematic în ultima vreme,mai primeşte o lovitura. Caci,nu-i aşa,la televizor nu se mai înfiinţează omul simplu de pe strada,ca în decembrie 1989,ci elita. Crema. Cei mai buni dintre cei mai buni. De aproape un an şi jumătate,am privilegiul ingrat al unei cronici TV pe care o ţin într-un cotidian admirat şi suduit cu egala dârzenie:Evenimentul zilei. Cele cinci tablete pe care le scriu săptămânal m-au obligat sa dezvolt un soi de disciplina a privitorului. Lucru normal,dat fiind ca aveam de-a face,în fond,cu cel mai puternic comunicator al momentului. Prin urmare,am invitat sa mă uit la televizor,îndeosebi la emisiunile-dezbatere sau de divertisment,cu un blocnotes la îndemână. Sigur,exista zile când recolta e săraca sau banala. Dar exista şi cazuri răsplătitoare,când te temi sa nu ti se termine pasta din pix în timp ce mâzgăleşti furibund. Iniţial,citatele strânse mi-au servit drept punct de sprijin pentru cronicile din ziar. Pe urma mi-am dat seama ca ar putea fi valorificate la un alt nivel. Din ele nu s-ar putea obţine un portret al României,ci mai degrabă o caricatura. aşa mi-a îmbobocit în minte ideea unei culegeri de perle ale tranziţiei. Ceva asemănător a deschis,în primăvara lui 2005,colecţia de carte comica Rasul lumii,pe care o coordonez la Humanitas. Volumul s-a numitantologie de vorbe de duh (autor: Des Machale)şi a repurtat un succes reconfortant. Fie-ne tranziţia uşoara are în linii mari aceeaşi structura,dar răstoarnă raportul dintre umorul intenţionat şi involuntar. Daca Des Machale a colecţionat cu predilecţie comicării voite,cartea de fata va oferă în primul rând lufturi de exprimare. Lejerităţi caraghioase,construcţii ilogice,combinaţii imbatabile de tembelism şi ignoranta. Dar şi expresii ramase în memoria noastră afectiva şi efectiva. Cele mai multe provin din zona televiziunii,unde emiterea inepţiilor a ajuns sa fie o îndeletnicire de-a dreptul voluptoasa pentru unii rostitori. Altele sunt culese din paginile ziarelor,din anumite emisiuni de la radio sau –cazuri raredin cărţi apărute după 1989.           Urmează,aşadar,o porţie de ga(n)gaveli care aparţin câtorva dintre celebrităţile spaţiului nostru public. Printre autori se număra Ion Iliescu şi Loredana Groza,Marian Vanghelie şi Oana Zavoranu,Coşti Ioniţă şi Traian Băsescu,Gigi Bacali şi Mircea Radu,Gică Hagi şi Romaniţa Iovan,Dumitru Dragomir şi Mihaela Tatu,Cristina Rus şi Cornel Dinu,Jean de la Craiova şi Viorel Hrebenciuc. M-am decis sa preiau metoda de inventariere a lui Des Machale şi sa grupez noianul de cugetări pe secţiuni tematice:afaceri,filosofie şi religie,justiţie şi viaţa sociala,media,politica,texte muzicale&muzica şi varii. Toate acestea compun grosul cărţii (cuvânt oarecum impropriu pentru un produs mai degrabă subţire)şi se înscriu sub genericul „Aşa nu”. La final exista insa şi un capitol cu „De toate”,care sta sub semnul lui „Aşa da”. Aici veţi găsi vorbe de duh veritabile:calambururi,formule casant-ironice,înţepături fine,constatări hazlii,panseuri inspirate. Caunul căruia îi displac partipriurile,am decis sa nu ţin cont de identitatea sau de amplasamentul public al autorului. Daca oamenii fata de care nu am o preţuire aparte au spus lucruri antologabile,m-am inclinat şi le-am consemnat isprăvile. Ce-i drept,unii dintre ei sunt reprezentaţi copios şi în materie de umor involuntar. Dintre maeştrii „Witz”-urilor autentice îi amintesc pe Nicu Covaci şi Cornel Regman,Teo Trandafir şi Dorin Tudoran,Nicolae Badea şi Radu Cosasu,Calin-Andrei Mihăilescu şi Dan Puric,Sorin Cartu şi Andrei Pleşu,Liviu Mihaiu şi Ion Raţiu sau-special guest star-Jonathan Scheele,căci,iată,integrarea bate tot mai nervos la uşa.           Un ultim detaliu. Cartea se încheie cu propunerea unei ghiduşii interactive. În ultimele pagini sunteţi invitaţi sa alcătuiţi un top personal al perlelor care v-au atras atenţia în acest volum(fie ele false sau veritabile) şi să-i îmbogăţiţi recolta,daca va ispiti ideea. Şi indiferent daca veţi marşa sau nu,închei cu o urare:fie-vă lectura plăcuta.           RADU PARASCHIVESCU.           Aşa nu.           I. afaceri,economie,finanţe           1. Conform Legii bugetului,exista un capitol special în care am dreptul sa prind posibilitatea vânzării spatiilor comerciale care prin Legea 550 am atribuţii sa le vând,şi în cazul vânzării acelor spatii comerciale sumele respective erau prinse pe capitolul respectiv.           MARIAN VANGHELIE           2. Oricine are dreptul sa fie mai bogat decât altcineva.           IOAN BACALI           3. Agenţii sunt agenţi,agenţiile sunt agenţii,iar agenţii economici sunt agenţi economici.           MISU NEGRITOIU           4. Haideţi sa nu ne aruncam cu privatizarea într-un avânt democratic.           NICOLAE VĂCĂROIU           5. Nimeni în afara de Dumnezeu nu poate interzice libera circulaţie a mărfurilor afara după 1 ianuarie 2007,fie ele şi maşini second hand.           CONSTANTIN STROE           6. Oamenii de afaceri din România au cu toţii interese de grup personale.           GIGI BECALI           7. Ce părere am despre globalizare?Da-i în gura mă-sii de nenorociţi.           ION DOLANESCU           8. Suntem saraci. Suntem săraci Suntem foarte săraci.           GEORGE COPOS           9. Eu nu cred ca un om bogat este unul cu venituri mari,ci unul care consuma foarte mult.           MIHAI TANASESCU           10. Deţin în proprietate o mie de metri cubi de teren intra-vilan.           CRISTIAN POPESCU           „PIEDONE”           11. În prezent,sumele alocate transportului în comun sunt infirme.           MARIAN VANGHELIE           12. Eu am înţeles ca vorbim de afaceriştii adevăraţi. Acest cocos e un papagal.           GIGI BECALI           13. Lumea are voie sa aibă doua conturi:unul în lei,unul în valuta şi inca unul pentru economii. Mai mult,nu.           FLORIN GEORGESCU           14. Nu vom face privatizare de dragul privatizării,ci din contra.           NICOLAE VĂCĂROIU           15. Vom da subvenţii în judeţul Ilfov,care inca şi în mod special este agricol.           ANGHEL IORDANESCU           16. S-au verificat toate actele pe foştii trei ani pe care am fost primar.           MARIAN VANGHELIE           17. O sa reorganizez din punct de vedere total conducerea primăriei în general.           MIHAI ERBASU           18. A garanta proprietatea înseamnă a limita dreptul omului asupra proprietarii lui.           ION ILIESCU           19. La nivel de oferta,eu am introdus şi un plan de introducere,la nivel de Romtelecom,a managerului prin calităţi totale.           OVIDIU MUNTEAN           20. N-am înţeles niciodată FMI-ul. Daca tot semnam un program,de ce n-au venit sa ne ajute să-l aplicam şi sa ne dea banii înainte,nu după?           NICOLAE VĂCĂROIU           21. Băncile sunt conduse de bancheri în toată lumea,în afara de Cişmigiu şi Herăstrău.           BOGDAN BALTHAZAR           22. Am vorbit chiar zilele trecute cu mai mulţi parteneri de afaceri. Oameni serioşi,din lumea interlopa.           GIGI BECALI           23. Poate nu am în spatele meu o activitate profesionala foarte mare,dar cred ca prin ce am demonstrat la sectorul 5,faptul ca i-am capacitat pe cetăţenii sectorului 5,bătându-mă pe de o parte cu echipa domnului primar general de atunci,Băsescu,şi cu o parte din echipa PSD,care am avut unele probleme cu ei şi care au vrut sa mă elimine,în ultimii cinci ani este anormal sa mergem cu maşinile şi cu transportul în comun cu care mergem.           MARIAN VANGHELIE           24. Cineva a vrut sa vina la Cornu ca să-mi numere găinile. I-am sugerat c-ar fi mai bine sa vina să-mi numere ouăle.           ADRIAN NĂSTASE           25. Becali e un brand. Eu la Avicola Iaşi pot sa fac pui Gigi Bacali,daca vreau.           GIGI BECALI           26. E mai uşor sa lucrezi cu banii statului decât cu ai tai. aşa face toată lumea. aşa se fac afacerile.           DORU GIUGULEA           27. Este de apreciat tendinţa leului de a da semnale ca poate sa se aprecieze.           ADRIAN VASILESCU           28. Vrem sa vindem aerul de deasupra şi din jurul Gării de Nord pe foarte mulţi bani.           RADU BERCEANU           29. Eu privatizez fiindcă asta înseamnă privatizarea:sa privatizezi.           OVIDIU MUSETESCU           30. Vi se pare ca evaluarea aceasta este cumva supraevaluata?           CRISTIAN POPESCU           „PIEDONE”           31. Bodu asta nu e băiat rău,aşa când te uiţi la el,dar e ca un copil infantil.           GIGI BECALI.           ÎI. filosofie şi religie           1. Indiferent cum,într-un final,primordialitatea lui „a şti” politic şi social,care nu înseamnă un glotosocietariem,îşi va desemna predictibilitatea,şi în consecinţa echilibrul,intre „a fi” şi „a avea”.           ULM SPINEANU           2. A considera ca modul în care exista omenirea nu priveşte omul în parte este o neştiinţa şi o eroare fundamentala,pentru care omul va plăti corespunzător prin suferinţa.           LORIN FORTUNA           3. Cred ca Dumnezeu a băgat cate un Dumnezeu mic în fiecare dintre noi,sa ne arate ce-i binele şi ce-i răul.           DUMITRU DRAGOMIR           4. Doar prin hazardul inconştient social nu se putea ajunge în sfere atât de aureolate şi în plan financiar.           CORNEL DINU           5. Dumnezeu e cel mai tare serviciu de informaţii din lume-ştie tot,chiar şi-un fir de par.           GIGI BECALI           6. Noi suntem dincolo de lumea asta,mergem pe undeva,pe colea,şi asta e atitudinea taranului roman,atitudinea asta,poate,a dus la perpetuarea poporului roman. Poate acest „dincolo de lumea asta” a dus la neînţelegerea,la un nivel greu de sesizat,ca veneam cu o moştenire.           IOAN TALPES           7. Am ratat clipa în favoarea eternităţii,iar eternitatea nu ne aparţine.           DINU SARARU           8. Şi preoţii,la fel ca fotbaliştii,intra în joc cu un vesmânt comun,ceea ce înseamnă ca sunt destule asemănări intre noi.           TEOCTIST           9. Care-i problema?           GIGI BECALI           10. Biblia e ca un far luminând în noapte,în jurul căruia roiesc ca muştele toate celelalte cărţi.           CORNELIU VADIM TUDOR           11. Destinul meu a fost marcat de soarta.           DAN IOSIF           12. Familia e sfânta,pe când patria…cum sa va spun,patria e sacra.           DUMITRU DRAGOMIR           13. Tot ceea ce se şcolă deasupra nivelului marii poate fi considerat cu certitudine genial.           ELENA UDREA           14. Biblia a fost mereu lângă cei puternici.           CORNEL DINU           15. Omul este o persoana umana.           GHEORGHE HAGI           16. Gelozia e fiica mândriei şi sora mai mica a iubirii.           DINU MAXER           17. Noi am pierdut multa vreme o perioada de timp.           ION ILIESCU           18. Sa dea Dumnezeu,domnu’Bolcas ca,daca nu spuneţi adevărul,sa va bata Dumnezeu.           GIGI BECALI           19. Eu particip la conceptul de România.           IOAN TALPES           20. Daca cineva nu-şi poate găsi liniştea decât la adăpostul calmant al unei religii,pe acel om trebuie să-l laşi în pace,cu condiţia sa te lase şi el.           LORIN FORTUNA           21. Amorul este expresia dragostei.
Noi perle de tranziţie E foarte greu să găseşti incompetenţi de calitate.           GARFIELD MOTANUL, forumist Evenimentul Zilei                 Erori au fost, erori sunt încă ginerii nu ştiu cum era „pe vremuri", ceilalţi poate că au început să uite. Acomodarea cu binele se face iute şi aşterne o pătură groasă peste cufărul cu amintiri dătătoare de fiori. Acum suntem guralivi, superficiali şi veseli. înainte mergeam cu tărtăcuţa vârâtă între umeri şi mâinile în buzunare, gata să ne facem că nu vedem nimic şi că nu auzim mai mult decât vedem. Singura supapă la care umblam era umorul, sub forma lapidară şi riscantă a bancului politic („zece ani pentru cine-l spune, cinci pentru cine-ascultă"). Această formă de răzbunare prin hazul de necaz păstra la cote funcţionale pulsul unui sistem anemiat şi al unei populaţii în genunchi. Tot ea ne ajuta însă, fără să ne dăm seama, să consfinţim renunţarea la pretenţii. Era suficient dacă râdeam de Ceauşescu la chefuri şi înjuram în gând la cozi. Ne credeam puternici pentru o clipă şi uitam cât eram de vulnerabili în rest. Ţesutul social slab şi vecinătatea ameninţătoare a ur(s)sului răsăritean făceau posibilă batjocura, indiferenţa sau dispreţul celor puţini faţă de cei mulţi. Cum ne revanşam? Satirizându-i pe satrapi, luându-le în derâdere obiceiurile, desenând perciuni şi cercel de rocker pe icoanele comuniste de pe tablouri sau din manuale.           Şi cu asta ajungem la titlul de mai sus. Una dintre ocupaţiile favorite ale cârcotaşilor subversivi pe cont propriu era schimonosirea cântecelor patriotice difuzate în exces la radio şi la televizor. De ce? Fiindcă era singura formă de sancţionare a unei realităţi nedemne: aceea că inflaţia de refrene patriotarde era ea însăşi o sluţire vinovată a ideii de patriotism, căreia îi culegem roadele acum, când termenul ca atare e prăfuit, demonetizat sau în cel mai bun caz suspect. Prin urmare, cine avea un strop de curaj şi un dram de umor modifica o literă şi obţinea un efect. Aşa se face că trei dintre şlagărele corale propagate nemilos sub comunism – Pe-al nostru steag e scris unire, Deşteaptă-te, române! şi Eroi au fost, eroi sunt încă – au beneficiat de o carieră alternativă în undergroundul autohton prin variantele Pe-al nostru steag e scris uimire, Descurcă-te, române! şi Erori au fost, erori sunt încă.           Ultimul dintre aceste titluri îşi păstrează, din nefericire, actualitatea. Termenul lui de garanţie nu va expira pentru simplul motiv că limba română, schingiuită temeinic, aproape cu sistem, de comunişti este supusă în continuare la cazne grele. Astăzi parcă mai mult ca ieri se vorbeşte zgomotos, prost şi anapoda. Fraza bezmetică, anacolutul violent, calchierea dizgraţioasă au un grad de incidenţă îngrijorător. Grija pentru nuanţă a dispărut, sufocată de cele două discipline la care România deţine toate titlurile posibile: aflatul în treabă şi datul cu părerea. Cât de antipatriotică este atitudinea asta foarte puţini pricep, iar erori au fost, erori sunt încă vocea lor se aude stins, ca suspinul unui bolnav bătrân şi blazat.           A fost aşa dintotdeauna? Au existat mereu inepţii antologabile? Sunt vinovate vremurile trecute pentru deriva discursului prezent? Da, categoric. Ţin minte, bunăoară, cât de ocupat eram cu trei decenii în urmă, când consemnam pe ascuns zeci de perle ale profesorilor mei din liceu. Recolta era fabuloasă, cu atât mai mult cu cât ogorul se întindea pe suprafaţa unui liceu de filologie-istorie, unde te-ai fi aşteptat să existe, mai ales la catedră, o comandă excelentă a limbii române. Ei bine, n-a fost aşa. Chicotind cu nasul înfundat în mâneca vestonului şi pitit în spatele unui coleg corpolent, am aflat atunci lucruri măreţe. De pildă, la geografie am fost anunţat că „La Turnu-Severin a fost construit un pod de către Apolodor din Damasc, al cărui picior se vede şi astăzi". La română aveam parte de subtilităţi diafane, mai ales când venea vorba de analizarea unor poezii de pe lista lecturilor obligatorii. „Din poemul Plumb se desprinde ideea că mortul era singur în coşciug", m-a informat cu un aer doct profesoara de română, punând bazele unei misterioase hermeneutici a solitudinii funerare. Nici orele de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei (da, da, iubiţi cvadragenari, vechiul PTAP, if memory serves) nu erau scutite de năstruşnicii ambalate sub forma panseului grav. Un ins uscăţiv şi inclement ne-a adus la cunoştinţă, într-un moment de apoteoză cerebrală, că „premilitara e inima prin care naţiunea respiră, se mişcă şi acţionează". Şi câte şi mai câte.           Nu e de mirare, aşadar, că destui elevi au deprins de la profesori uşurinţa de-a rosti enormităţi. Când mi-a venit rândul să predau discipline umaniste la o şcoală de provincie, suflul exploziei inepţiale m-a izbit în faţă. O privire diagonală pe câteva extemporale mi-a prilejuit reîntâlnirea cu exprimarea trăşcălie, nesupravegheată, unde nexul cauzal e necunoscut, iar grija pentru mesaj lipseşte. De exemplu, un elev a glosat ambiţios pe marginea „Scrisorii lui Nea Goe Basarab", un altul a explicat că „O scrisoare de la Muselim Selo n-a fost scrisă de Muselim Selo, cum s-ar crede din tidu, ci de căprarul Nicolae, care era mort", iar un al treilea a stabilit că „Dingo este un câine mare, de prerie, care dezgroapă cadavre şi le mănâncă de vii". Predarea ştafetei se făcuse fără şovăiri sau poticneli. Acurateţea? Un moft. Pedanteria? O năzbâtie desuetă. Respectul pentru cuvânt? O utopie vinovată.           Aşa stând lucrurile, deriva discursului public din ziua de azi se prezintă însoţită de explicaţii. O ţară unde lumea vorbeşte şleampăt nu se poate comporta coerent. Un loc în care televiziunea pune în circulaţie gângavi revanşarzi, peltici mintal, păpuşi decerebrate şi atleţi ai uitatului pe gaura cheii pierde statornic şansa revirimentului. O populaţie care crede că autocenzura verbală şi cenzura ideologică sunt sinonime pune limba română în imposibilitatea de-a se apăra. O lume lipsită de proprietatea termenilor, dar capabilă să vorbească în clişee de la răsăritul la apusul soarelui împinge româna într-un subsol igrasios, fetid erori au fost, erori sunt încă şi cotropit de beznă. La fel de important, preocuparea obsesivă pentru confiscarea microfonului şi pentru instalarea în prim-plan are consecinţe tragicomice. România este de o bună bucată de vreme un spaţiu în care criteriul reprezentativităţii e neglijat metodic, ceea ce face posibilă ivirea unei pletore de vietăţi bucuroase să funcţioneze doar pe linia minimei rezistenţe.           Această formă de tristeţe în faţa limbii române sub asediu m-a împins să produc, la sfârşitul anului trecut, antologia de perle Fie-nie tranziţia uşoară. Cartea a avut un merit (a pus sub ochii publicului un tablou al imposturii vociferante), dar şi o carenţă: a fost depăşită din chiar clipa publicării. Cantitatea de aiureli, bazaconii, tâmpenii pompoase, enunţuri delirante şi gafe răscolitoare era mult prea mare pentru a încăpea, fie şi după o selecţie la sânge, într-un singur volum. In plus, falangele de războinici împotriva limbii îşi schimbă rândurile. Apar figuri proaspete, pe care mass-media le preia rapid şi le exploatează sârguincios. Aşa s-a născut Mi-e rău la cap, mă doare mintea, o nouă radiografie din citate a beteşugurilor care surpă discursul public din România. Faptul că antologia apare într-o colecţie de carte comică („Râsul lumii") nu diluează în nici un fel gravitatea fenomenului. Cum mă număr printre cei cărora le place să vorbească pe un ton glumeţ despre lucruri neliniştitoare, am convingerea că Mi-e rău la cap, mă doare mintea va avea impactul dorit, fie şi în cadrul unei colecţii rezervate (cel puţin teoretic) cărţilor de vacanţă, care întreţin buna dispoziţie şi ajută la netezirea cutelor de pe frunte.           Cine va avea curiozitatea de-a întocmi clasamente ale rostitorilor de prostii din cele două volume va descoperi un premiant aflat la mare distanţă de contracandidaţi. El se numeşte, previzibil, Gigi Becali. Unde îl găsim? In aproape toate secţiunile cărţii (lipseşte din categoria „Muzică şi texte muzicale", dar nu e timpul trecut), de la afaceri la politică, de la sănătate la familie şi de la filosofie la sport. A cui e vina? Iată o întrebare cu răspuns plătit. Televiziunea şi ziarele ne învaţă de ceva vreme că ubicuitatea nu mai e privilegiul zeilor. Fascinaţia pentru grotesc şi garanţia circului au curbat spinarea nici aşa foarte dreaptă a propagatorilor de ştiri (şi mai ales de non-ştiri), silindu-i să se înfiinţeze prompt ori de câte ori împăratul urdei avea ceva de comunicat naţiunii. Căci acul ratingului trebuie să zvâcnească nervos, iar indicii de audienţă să îngăduie perpetuarea farsei. Ca ultimă picanterie, trebuie spus că, de la un timp încoace, nu Gigi Becali se deplasează de-a lungul şi de-a latul televiziunilor sau ţării, ci ţara orbitează vesel în jurul lui Gigi Becali. Unde? Cum unde? La palat, vezi bine. La început de mileniu, într-o republică în care figurile monarhiei fac operă de decor, totul se petrece „la palat", unde ţarul caşului şi al cash-ului semnează transferuri de fotbalişti, visează la o ţară ca soarele sfânt de pe cer, driblează Fiscul (şi o declară public), împarte bani cerşetorilor, declară război hahalerelor, papagalilor sau zdrenţelor şi-i ridică la rangul de erori au fost, erori sunt încă războinici pe ţuţerii prosternaţi bovin, cu buzunarul în aşteptare şi conştiinţa gata de închiriere.           Dacă vreţi exemple ale discursului becaliot, iată câteva: „Voi cumpăra pentru Steaua un avion de şaisprezece milioane de euro, care va avea siglă cu Sfântul Gheorghe." Mai doriţi? Mai avem. Iată: „Numai oamenii de stânga divorţează." Sau: „Dumnezeu ne-a lăsat care mai lung, care mai scurt." Sau: „Când o să vadă diavolul că deviza mea e «In slujba crucii şi a neamului românesc», o să dea din colţ în colţ şi-o să dea de dracu'." Sau, în fine: „Cine nu va respecta arma dreptăţii, atunci sabia dreptăţii îi va lua capul."           Dar cine insistă pe Gigi Becali nedreptăţeşte alţi cotizanţi notorii. Cu toţii domni şi doamne, oameni bine, care vor statut, respect şi recunoştinţă pentru şansa providenţială de-a le fi contemporani. Ei se numesc, într-o ordine aleatorie, Marian Vanghelie („Opriţi grătarele, vorbeşte domnul Geoană!"), Oana Zăvoranu („Deranjează pe cineva tatuajele şi silicoanele mele, sau fiindcă aveţi un pix şi-o foaie vă faceţi toate meandrele?"), Irinel Columbeanu („E foarte greu să faci televiziune şi să naşti în acelaşi timp"), Călin Popescu-Tăriceanu („Eu nu prea mă pricep la sintagma frazei"), Mircea Badea („Avem dreptul să nu ni se mai pară nici o diferenţă între nimeni şi nimeni"), Ionela Prodan („Când ţin microfonul în mână, îl am pe Dumnezeu deasupra capului"), Corneliu Vădim Tudor („Am solicitat ieri ONU să scoată în afara legii NATO"), Mircea IonescuQuintus („Această aproape unanimitate nu se datoreşte faptului că aţi fost singurul candidat"), Mircea Geoană („Uitaţi-vă la sutele de mii de membri PSD care se uită la noi la televizor"), George Pruteanu („Am trecut pe la mai multe partide din consecvenţă"), Cornel Dinu („Comunismul a fost o formă de aşezare optativă a societăţii"), Mioara Mantale („Ne dorim ca pe listele pentru alegeri să existe un număr cât mai mic de decedaţi"), Theodor Stolojan („Eu nu pot oferi garanţia că nu mă pot îmbolnăvi din nou"), Mădălin Voicu („Nu ştiu dacă putem incumba toate aceste lucruri în acelaşi ambalaj"), Vasile Turcu („Domnul profesor Rednic a intrat deja în eforia meciului cu Beşiktaş") şi mulţi, nepermis de mulţi alţii.           Concluzia e simplă şi de neocolit: Erori au fost, erori sunt încă.           R. P administraţie,           În afaceri, finanţe.           Noi ne lăsăm din când în când aburiţi, că aşa este şi bine să facă o bancă centrală. Şi nu intrăm în dialoguri din astea contendente cu nimeni.           MUGUR ISĂRESCU.           Sunt atât de nervos şi de supărat, că nu vorbesc decât administrativ.           MARIAN VANGHELIE.           Ar fi ideal să ajungem la nivelul de buton.           VIRGIL RAMBA.           Atunci când ne-am gândit să privatizăm SIDEX-ul, l-am întrebat pe Dumnezeu şi El a spus că facem bine.           P. S. CASSIAN.           Populaţia unor ţări precum Trinidad-Tobago, unde nivelul corupţiei este egal cu al României, o duce mult mai bine decât noi în ceea ce priveşte încălzirea, primind-o direct de la soare.           MARIUS MARINESCU.           Anul trecut sunt mai mulţi bani decât anul viitor.           MIHAIL HÂRDĂU.           Această asociaţie a noastră are scopuri asociate.           NIKITA.           Monopolul privat e mai al dracului decât monopolul de stat.           ION ILIESCU.           Este limpede că ne mişcăm de la o epocă de reglementări (Basel I) la o altă eră a reglementărilor (Basel II).           MUGUR ISĂRESCU.           Chiliman cu mine a început demolările, cu mine le-a terminat. Unde mai pui că am fost singurul demolat.           DUMITRU DRAGOMIR.           Şi eu m-am mirat de declaraţia mea de avere.           VALERIU STERIU.           Nu voi tolera nici o fraudă din fondurile europene, indiferent de valoarea prejudecăţii.           CALIN POPESCU-TĂRICEANU administraţie, afaceri, finanţe.           Dacă n-ai bani, miroşi a prost.           GIGI BECALI.           Aveam prevăzute, pentru anul 2003, trei miliarde pentru deszăpezire. Dar a nins de zece miliarde.           MARIAN OPRIŞAN Investiţia pe butoane e foarte mare.           VIRGIL RAMBA.           La nivelul ARBAT-ului sunt constatate, de către ARBAT, anumite neconformităţi care nu sunt duse până la capăt.           ADRIEAN VIDEANU.           Apariţia compensaţiilor decompensează aşa-zisa simplificare.           ION ILIESCU.           Nu este relevante controalele pe Griro cu numerele mele de telefon.           DAN VOICULESCU.           Audi-ul cumpărat de minister este o achiziţie, la fel ca mătura, la fel ca făraşul.           MIHAIL HÂRDĂU mi-e rău la cap, mă doare mintea.           Voi cumpăra pentru Steaua un avion de şaisprezece milioane de euro, care va avea siglă cu Sfântul Gheorghe.           GIGI BECALI.           Bunicii mei au venit în această ţară prin anii 1920, aşa că eu sunt o investiţie străină în România.           VARUJAN VOSGANIAN.           Cred că trebuie eliminate pierderile din minerit, iar statul să le acorde mai departe subvenţii.           DORU GAIŢĂ.           Totul nu se transformă la bani.           GHEORGHE HAGI.           Restul de pani pentru minister vor veni de la Dumnezeu, cred, sau ide la bugetul naţional, în tranşe.           ION CARAMITRU.           Tocmai am fost la Muntele Athos şi am mai dat un milion şi o sută de mii de euro, ca să refac relaţia dintre români şi Dumnezeu.           GIGI BECALI administraţie, afaceri, finanţe.           Sunteţi un primar al Bucureştiului care vă obligă planul urbanistic general să ţineţi cont de el.           MARIAN VANGHELIE.           Dacă nu ai duşmani, eşti ca banca fără bani.           ADRIAN COPILUL MINUNE încă nu am stabilit care va fi contribuţia fiecărui cetăţean la diminuarea contribuţiilor.           VARUJAN VOSGANIAN.           Asta-i visul vieţii mele, să cumpăr şi să vând bani. M-aţi înţeles? Asta-i visul vieţii mele.           GIGI BECALI.           Bordurile de douăzeci de milioane de euro pe mine nu m-a convins.           MARIAN VANGHELIE.           Contează mai puţin hârtiile. Ştiţi cum e, omul se îndoaie la bani şi la femei. La mine nu e cazul la femei.           SORIN CÂRŢU.           Acest curent datează încă de pe vremea lui Swift, creatorul nemuritoarelor personaje Gargantua şi Pan tagmei.           CORNELIU VĂDIM TUDOR.           Limbajul poetic uneori ne mântuie de asperităţi.           ANA DICULESCU-ŞOVA.           Toată averea mea va fi folosită pentru a face un gard cultural şi spiritual în jurul României.           GIGI BEGALI.           N-aş refuza, în ultimă instanţă, nici funcţia de ministru al Culturii.           OANA ZĂVORANU.           Orice poate să fie obiect din China.           ADRIAN NĂSTASE.           Recitesc prea des, chiar din tradiţia ei occidentală continuă, şi nu cu întreruperi din seisme istorice ca la noi, că aceasta presupune ascunderea sofisticată a adevărului şi capacitatea de-a manevra şi de-a te folosi de. aşa-zisa artă (!) a compromisului.           CORNEL DINU în această carte a mea sunt două personaje: unul sunt eu, adică Laura Andreşan, care fac ce fac şi mă comport, iar celălalt e viaţa mea.           LAURA ANDREŞAN în această publicaţie am nişte editoriale pe care le scriu.           CRISTIAN CHIVU îi spunem „La mulţi ani" maestrului Radu Beligan, căci Tache, Ianke şi Cadâr poartă o parte şi din vina lui.           SORIN GANCIU.           Trec rânduri-rânduri muncitorii Să ia pomeni compensatorii.           CORNELIU VADIM TUDOR – Distihuri.           Am auzit nişte băieţi simpatici aseară, pe la televizor, şi îi trimit să se ducă dracu' la muncă sau să citească câteva almanahe, să vadă exact ce înseamnă şi ce poate să cuprindă.....  
Sunt necesare câteva precizări. Motivele care m-au determinat să scriu această carte au dispărut, chiar în cursul anului 2003, când am început-o. Revenind asupra ei, după şase ani, am constat că ezitările mele, bâjbâielile în privinţa modului de abordare, îi adaugă o dimensiune în plus. Inspirată de moartea lui Dumitru Ţinu, cartea s-a transformat, pe măsură ce o scriam, dintr-o anchetă relatată sub formă de jurnal – în ficţiune curată. Am lăsat-o exact aşa cum am scris-o atunci, fără nici un fel de intervenţie. Aş vrea să mai precizez că multe nume, întâlnite în prima parte a ficţiunii, sunt reale. Ele n-au legătură cu faptele relatate, chiar dacă unele dintre acestea s-au întâmplat – în alt moment, însă, şi cu alte personaje. Aş mai mărturisi că există în această carte şi câteva experienţe personale, intime (derulate, evident, în cu totul alt context), pe care i le-am „cedat” personajului, în intenţia de a face ficţiunea cât mai plauzibilă. Dacă am reuşit sau nu – sau ce şi cât am reuşit – asta nu mai depinde de judecata mea.           O parte din această carte va fi publicată în serial, în „paginile” acestui site.           I.           Această carte s-a născut dintr-o frustrare personală. Pe data de 4 februarie 2003, seara, m-am întâlnit cu Ioan Cărmăzan, regizorul, la Pizza Perfect, undeva pe Bulevardul 1 Mai (Ion Mihalache, cum îi zice acum). Cu câteva zile în urmă, publicasem în „Naţional” un fragment dintr-o carte a sa, „Roşu, galben şi albastru”, şi voiam să-i dau ziarul pe care el, nefiind în ţară în perioada aceea, nu-l citise. Mai eram la masă cu un prieten al său, cineast, soţia şi unul dintre cei trei băieţi.           După câteva comentarii pe marginea articolului, Nuţu (aşa îi spun prietenii lui Cărmăzan) a adus vorba de scenarii şi de câteva proiecte ale sale.           „Ce tot umbli după idei de scenariu, Nuţule, ai un scenariu în faţa ta, trăieşti în mijlocul lui, e senzaţional, e incredibil şi tu îl cauţi aiurea.” „Ce vrei să spui?” – m-a întrebat.           „Ţinu. A murit un ziarist foarte cunoscut, a lăsat în urma lui un scandal uriaş, moştenitorii se bat pe avere, presa toacă zilnic cazul… Tu nu citeşti ziarele?” „Ba da, am citit ceva, dar n-am ştiut că-i aşa mare scandalul… Am fost plecat la Rotterdam… Spune-mi tu.”           Şi i-am spus. I-am spus de moartea ciudată a lui Dumitru Ţinu, în dimineaţa primei zile a anului, de apariţia, la zece zile de la înmormântarea să, a unei alte familii, neoficiale, o femeie şi un copil, alături de care directorul ziarului „Adevărul” trăise, timp de 17 ani, o viaţă dublă, de revendicarea drepturilor de moştenitor ale lui Andrei Iucinu, fiul său prezumtiv. Apoi de lupta între moştenitori, Ana Maria Ţinu şi mama ei, Tamara, pe de o parte, şi familia neoficială Iucinu, Emilia şi fiul ei, Andrei… Apoi de cele două morminte, cel de la Breaza, unde familia oficială l-a înmormântat pe Dumitru Ţinu, şi mormântul gol de la Băneasa, cumpărat chiar de ziarist, în timpul vieţii. Apoi de suspiciunile legate de implicarea lui Ţinu în afacerile lumii interlope, de inadvertenţele variantei oficiale ale morţii lui, de apariţia şi dispariţia unor probe şi martori… I-am mai spus de concluziile, sau mai bine zis perspectivele deschise de o altă investigaţie, făcută pe cont propriu, de o bună prietenă, ziaristă, cu complicitatea mea.           „Senzaţional…!” – a exclamat Nuţu. „Faza cu cele două morminte e senzaţională! Mâine mă duc să vorbesc cu „moşu'„„. „Moşu'„ era Sergiu Nicolaescu. Mă incita ideea de a declanşa producţia unui film care avea toate şansele să fie un mare succes de casă.           Credeam foarte tare într-o asemenea perspectivă, dar nu ştiam cât îl va ţine entuziasmul pe Cărmăzan. În seara zilei următoare, miercuri, 5 februarie, l-am sunat din nou. „Ai vorbit cu moşu?           — Da, îi dăm drumu'. Eu o să fiu regizorul, iar Nicolaescu şi Petre Năstase producători.”           A doua zi i-am luat un interviu lui Cărmăzan. Vineri, 7 februarie, a apărut în „Naţional” articolul „Regizorul Ioan Cărmăzan va face un film despre viaţa lui Ţinu”. Pe la prânz, l-am sunat pe Cărmăzan pe mobil. „Nu e Nuţu, mi-a răspuns o voce repezită. Sunt Fănuş Neagu, secretara lui.” Am început să râd şi m-am prezentat. „Bă – s-a răstit prieteneşte la mine scriitorul – o să faceţi voi filmul ăsta când o zbura porcu' care nu s-a născut încă. Păi credeţi voi că vă lasă ăştia să-l faceţi?           — Care ăştia, maestre?           — Păi tu pe ce lume trăieşti?           — Într-o lume incoloră, că n-am culoare politică.           — Atunci, din ce trăieşti?           — Da' dumneavoastră din ce trăiţi?           — Eu trăiesc din prestigiu, dar am 70 de ani… Uite, ţi-l dau pe pe Cărmăzan„… Nuţu avea vocea răguşită ca după o probă de fond. „Ce mi-ai făcut, nebunule? Au venit ăştia cu televiziunile peste mine…           — Ce ţi-am făcut? Te-am făcut celebru, Nuţule, asta ţi-am făcut”…           Aşa a apărut ideea filmului „Blândul domn Ţinu”, sau „Blândul dom Dinu”, sau cum s-o numi el, şi aşa a început promovarea lui. Trei zile la rând Ioan Cărmăzan a dat interviuri şi declaraţii pe posturile de televiziune. Cât priveşte finalizarea acestui proiect, poate că avea dreptate Fănuş Neagu. Nu este exclus ca cineva, „ăştia” adică, să încerce să oprească filmările. Acesta a fost motivul preliminar al hotărârii de a scrie această carte.           Motivul decisiv a fost însă altul, mult mai personal, acea frustrare de care spuneam. După „show-urile” din presă şi de la televiziune, Cărmăzan a plecat la Strassbourg. Când s-a întors, l-am rugat să-mi dea nişte detalii despre scenariu, ca să public. Mi-a spus că are nişte probleme dar că mă sună el, imediat ce le rezolvă, ca să vorbim în linişte. După câteva zile, rezumatul scenariului a apărut în alt ziar decât cel la care lucrez. Am avut sentimentul că mi-a furat cineva o amintire.           II.           Habar n-am cum să încep. Şi cum să abordez subiectul. Aş putea să fac o telenovelă. Mi-e foarte la îndemână, iar cazul are toate datele. Pe de altă parte, complicaţiile şi implicaţiile dezvăluirilor de după moartea lui Dumitru Ţinu sunt mult prea grave ca să le limitez la o simplă poveste a unei vieţi duplicitare… Sau „triplicitare”, după unele informaţii. Doamnă G., buna mea prietenă, mi-a spus, pe un ton de prietenească ameninţare: „Să nu te prind că faci vreo „tragedie cu patru personaje„, că nu mai vorbesc cu tine. Fă o carte pentru oameni deştepţi, ce Dumnezeu…! Poţi”. Asta-mi mai lipsea, o responsabilitate în plus. Adică, să n-o dezamăgesc pe doamnă G., care voia de la mine un fel de „Cu sânge rece” al lui Truman Capote. Să fiu, cu alte cuvinte, la înălţimea subiectului, dar să fie şi o carte de succes. Da, dar eu lucrez contra cronometru. Cartea trebuie să fie scrisă într-o lună, aşa a cerut editorul…           O să fac cum mă taie capul şi cum mă duce inspiraţia. În acest moment, gândesc să fac o compilaţie după tot ce s-a scris în presă, din clipa morţii lui Dumitru Ţinu, până în această clipă şi în clipele care vor urma. Căci e de presupus că, în timp ce lucrez, vor apărea elemente noi. Trag nădejde că finalul cărţii va pică pe un moment mort, ca să aibă timp să fie tipărită şi să nu devină inactuală prin cine ştie ce „bombă” apărută înainte de momentul lansării…           Doamnă G. făcuse aluzie la articolul meu „O tragedie cu patru personaje”, apărut pe 15 ianuarie în „Naţional”. Nu-i plăcuse. Ca atare, voi începe cu un fragment chiar din acest text…           O TRAGEDIE CU PATRU PERSONAJE           „Moartea tragică a ziaristului, devenit, prin dispariţie, personaj de roman, i-a transformat biografia în spectacol public. A fost voia destinului. Un destin care continuă postum şi va continua încă multă vreme, până la o nouă dispută între moştenitori, eventual pentru drepturile de autor la un viitor scenariu de film. Moartea gazetarului, survenită brusc, printr-un stupid accident de maşină, a punctat finalul unei tragedii cu patru personaje: Dumitru Ţinu, Tamara Ţinu – soţia lui, Ana-Maria Ţinu – fiica legitimă, şi Emilia Iucinu. Nu îl includem în ecuaţie pe Andrei, pentru că este prea tânăr pentru a realiza dimensiunile conflictului în care este, deocamdată, doar corpul delict. Vom încerca să prezentăm, într-o percepţie sumară, personajele principale ale acestui reality-show tragic, cu un bărbat şi trei femei, condamnaţi la convieţuire şi promiscuitate, „până când moartea îi va despărţi”. Până când moartea i-a despărţit, de fapt. Moartea lui Dumitru Ţinu.           Tamara Ţinu. Văduva oficială a ziaristului este, aparent, marea victimă a jocului dublu al acestuia. După ce, timp de 20 de ani, a îndurat cu stoicism umilinţa de a-şi împărţi soţul cu altă femeie, în speranţa (presupunem) că într-o zi acesta se va aduna de pe drumuri şi se va întoarce definitiv acasă, după ce speranţa i-a fost iremediabil spulberată de apariţia unui copil nelegitim al soţului ei legitim, iată că moartea neaşteptată a acestuia îi distruge şi ultima miză, ultima justificare a umilinţelor ei: averea defunctului care e pe cale de a fi împărţită cu Andrei Iucinu. Nu se ştie aproape nimic despre Tamara Ţinu. Doar că e rusoaică şi că, în tinereţe, iubea petrecerile mondene, spre deosebire de soţul ei, care era un singuratic. Tamara Ţinu nu vorbeşte cu nimeni, decât prin intermediul avocaţilor. Nu se ştie, deci, în ce măsură a fost doar o victimă a soţului ei. Nu se ştie dacă nu cumva a fost chiar cauza acelei duplicităţi. Iar Dumitru Ţinu nu era omul care să se plângă cuiva despre nefericirea şi eşecurile lui din viaţa de cuplu. Aşa că, până una-alta, lucrurile rămân învăluite în mister. Cert este că, într-o zi, el a părăsit-o pe Tamara. Nu definitiv şi, mai ales, nu oficial. Şi-a găsit, pur şi simplu, refugiul în braţele altei femei. Refugiu pe care, probabil, soţia, din motive numai de ea ştiute, l-a tolerat o vreme. Numai că aventura soţului s-a transformat, dintr-o defulare tipic masculină (bărbaţii îşi „îngroapă” întotdeauna eşecurile în trupul unei femei), într-o relaţie serioasă şi de lungă durată. Este de presupus că, în acel moment, Tamara a declanşat războiul. Era însă prea târziu. Al doilea cămin al lui Dumitru Ţinu devenise o certitudine ireversibilă… Au urmat probabil scene de gelozie, crize de nervi, ameninţări, şantaje. Acestea n-au făcut însă decât să adâncească prăpastia dintre ea şi soţul ei. Între timp, s-a născut Andrei. Nu se ştie când a luat cunoştinţă Tamara de această nouă lovitură pentru ea. Nu se ştie nici când, cum şi de ce au ajuns la un consens al tăcerii şi promiscuităţii. Cine a şantajat, pe cine. În orice caz, ne este greu să credem că situaţia a fost acceptată ca un menage a trois surâzător şi festiv, ca în filmele de serie X. Au fost nopţi de singurătate şi insomnie bezmetică, în care Tamara a plâns, a strâns din dinţi şi a acumulat în suflet mormane de ură. Poate de multe ori şi-a blestemat cu disperare soţul. Într-o zi, pe 1 ianuarie 2003, blestemele ei s-au împlinit.           Ana-Maria Ţinu. Fiica legitimă a lui Dumitru Ţinu este, în acest context, personajul cel mai misterios. Nu se ştie care au fost relaţiile cu tatăl ei. Poate că era singura care-i înţelegea drama (se ştie că fetele sunt mai ataşate de tatăl lor), poate că era singura care percepea, în toată grozăvia ei, presiunea acelei insuportabile dublicităţi din care Dumitru Ţinu nu reuşea să mai scape. Poate că i-a fost chiar confesor. Din scrisoarea deschisă, publicată recent de Andrei Iucinu (prin mijlocirea lui Sergiu Andon), reiese că Dumitru Ţinu i-ar fi spus fiului său că, dacă i se va întâmpla ceva (acum ştim ce însemna acel „ceva”), să ia legătura cu Ana-Maria, sora lui vitregă, pentru că ea ştie despre ce este vorba… Înţelegem de aici că între tată şi fiică a existat o punte de comunicare şi că Ana-Maria consimţise la unele îndatoriri faţă de fratele ei… E posibil însă ca Ana-Maria Ţinu să fie, în această dispută meschină asupra averii tatălui ei, de partea mamei, alături de care şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului. Dar, până una-alta, ea este deţinătoarea „potului” câştigător, în calitate de unic moştenitor al defunctului Dumitru Ţinu. Va avea Ana-Maria puterea de a rezista tentaţiei unei averi imense? Va putea ea să-şi depăşească propria condiţie, împărţind moştenirea cu fratele nelegitim? Rămâne de văzut cât de mult l-a iubit pe Dumitru Ţinu şi în ce măsură îi va respecta dorinţa. Averea pe care Ana-Maria o deţine de drept, în acest moment, este ameţitoare. Ea ar putea lua minţile chiar şi unui înţelept.      Emilia Iucinu. Nu putem să-i spunem amantă. Relaţia ei cu Dumitru Ţinu are aproape toate coordonatele unei căsnicii veritabile, mai puţin oficializarea ei şi recunoaşterea paternităţii copilului lor. Probabil, la început, a fost aventura salvatoare a lui Dumitru Ţinu, analgezicul unei dureri înăbuşite. A urmat, posibil, o pasiune devastatoare din care a rezultat un copil frumos, un băiat. Singurul băiat al lui Dumitru Ţinu şi singurul copil pe care, dacă e să dăm crezare avocatului, Emilia putea să-l aducă pe lume.
AnnaE
.Post in AntiProVerb de Dan Doboș
Am citit cateva fragmente din cele cateva pagini si mi-a placut, un stil care nu e stil, e un mod de exprimare libera, normala si uzuala, ritmul e constant si firul povestii e cronologic. Pe scurt, cred ca v-ar placea ca lectura de seara sau pentru un vid de timp.                       AntiProVerb  de Dan Doboș    AntiProVerb I.   A vedea miercuri, 31.05.2006, 03:52pm (GMT)   Îmi aduc aminte bine vara aceea, nu pentru că în timpul ei l-am cunoscut pe calul de dar, ci fiindcă atunci încă mai scriam. Eram chiar pe punctul de a demonstra tuturor că talentul meu, de care nu se îndoise nimeni niciodată, atât de lăudat pe la colţuri, era gata să dea pe afară şi să nască falnic un roman care să etaleze tot ce e mai bun în mine.   În seara în care ne-am întâlnit, abia ce terminasem primul capitol şi mă întorceam de la pescuit spre căsuţa mătuşii care acceptase să mă găzduiască în satul acela când mocirlos până la scârboşenie când prăfos până la astm. Deschisesem magistral acţiunea, stabilind vreo trei planuri, enunţând în forţă un crez literar abstract ca ruşinea de fată mare şi încâlcit ca barba lui Dumnezeu. Abia dacă mai pricepeam eu ce scrisesem… Bălăngănind sacoşa cu chitici, mă târam obosit pe drum şi aproape că ajunsesem la primele case ale satului că am auzit un tropotit voios.   — Ai faţă de artist! Mi-a spus calul cu o voce extrem de piţigăiată.   — După ce cunoşti? Am răspuns eu repede, păstrându-mi cumpătul.   — Pe-aici numai idealiştii mai pescuiesc cu undiţa. Restul folosesc curentul. Dau firele jos de pe stâlpi şi…   — Şi dac-aş fi artist, ce?   Calul a nechezat fericit şi a dat din capul său lung, cu trăsături ferme.   — Trebuie să mă asculţi! Eu sunt un cal de dar!   — E clar! Nu trebuie să te caut la dinţi, am spus eu repede, încercând să fac un spirit.   Ca şi cum dialogul nostru de până atunci ar fi fost o iluzie, calul s-a întors nervos şi a rupt-o la fugă pe câmpie. Copitele lui stârneau praful din iarba scurtă a izlazului în timp ce tropotitul lor se estompa ca şi cum un pitic mi-ar fi îndesat duşmănos cocoloaşe de hârtie igienică în urechi. Am ridicat din umeri şi am dat să-mi reiau drumul. Calul de dar se întorcea însă la fel de repede precum plecase.   — Ai probleme cu metabolismul? Sau ai mâncat nişte jar şi te-ai mai răcorit, am lăsat eu să răbufnească obida pe care o aprinsese comportarea năbădăioasă a calului.   — Dacă şi tu, un intelectual…   — Ce şi eu?   — Iei totul de-a gata! Unde or fi dispărut scepticii? Nimeni nu se mai întreabă nimic!   Calul de dar fusese un mânz fericit. De unde să ştie el săracul că se născuse într-o familie nepotrivită, atât de avută încât să-şi permită să-l dăruiască unei copile. La început se bucurase şi petrecuse chiar câteva nopţi gândindu-se cum pletele unei adolescente blonde se vor contopi cu coada lui în timp ce ar cutreiera câmpii fără de hotar. Realitatea a fost însă alta. Noua lui stăpâna era mică, neagră, coşuroasă şi când îl ţesăla zăbovea cam mult prin anumite părţi sensibile. Şi nici nu-i plăcea să sară peste pârleazuri. Într-o seară, de supărare că se plimbase la pas prin livadă în loc să zburde spre focul unui apus de soare fabulos, au început să-l doară dinţii. Şi durerea asta nu s-a potolit timp de zile întregi. L-au căutat peste tot, i-au dat pastile şi ovăz, apă fiartă şi îndulcită, i-au făcut injecţii. Degeaba… Slăbea şi nu avea nici un chef. Nimeni nu îl căuta însă în gură să-i trateze măselele. Fugise într-o noapte profitând de o furtună înfricoşată.   — M-a găsit un tip simpatic dar bigot. Când m-am dus la el, dându-i lesne de înţeles că sunt al lui, a privit spre cer şi a spus „Doamne, îţi mulţumesc pentru darul ăsta!” Acum sunt tot la el şi simt că începe să mă doară iar măselele.   M-am aşezat pe borna kilometrică pe care cineva scrijelise o obscenitate în legătură cu semnificaţia kilometrilor.   — Alergi bine?   — M-ai văzut! Ca vântul!   — Atunci e simplu. Arată-i asta stăpânului tău. El te va înscrie la vreun concurs, tu îl vei câştiga şi atunci te va căuta şi în fund nu numai în gură să vadă dacă eşti sănătos ca să te poată înscrie la cât mai multe curse.   Am fost de acord amândoi că era un plan deosebit de deştept şi de subtil.   — Cum te-ai gândit la aşa o rezolvare? M-a întrebat calul adresându-mi o privire recunoscătoare.   — Scriu un roman care vrea să fie precum fuga ta…   L-am mai văzut abia după o lună. Mă întorceam de la o cumetrie în sat şi eram un pic făcut. În ultimele zile folosisem toate tertipurile pentru a nu mă mai apuca de scris. Romanul devenise atât de complicat încât nu-l mai descâlceam nici eu, iar referinţele deveniseră atât de absconse încât puteau fi pătrunse numai cu dicţionarul de simboluri în mână. Şi atunci abia pe sfert.   Calul de dar era schimbat. Se îngrăşase un pic şi nu am ezitat să i-o spun.   — Pe dracu' gras. De fapt nici n-ar trebui să vorbesc cu tine! Numai prostii m-ai învăţat.   Ştiam. Şi eu dădusem greş cu reţeta pe care i-o recomandasem.   — Băi artistule, am câştigat trei cupe şi degeaba! Nimeni nu s-a uitat în gura mea. Ba m-au şi scos imediat din circuit. Cică prea câştigam toate cursele şi pariurile nu mai aveau nici un sens. Ştii ce mi-au făcut? M-au dăruit unui ţăran. Să trag adică la căruţă.   — Te-au dăruit?   — Închipuieşte-ţi! Ţărănoiul ăsta, căruia îi aparţin acum, le mulţumeşte în fiecare zi…   — Şi nici nu se gândeşte să te caute în gură, nu-i aşa?   — Evident! Iar durerea mea e tot acolo! Nu mă mai pot hrăni decât cu muguri şi iarbă proaspătă. Mă sting şi nimeni nu vrea să înţeleagă!   Străfulgerat de o idee i-am sugerat să muncească din greu, să devină indispensabil muncii şi câştigului lor, să dea tot ce poate. Oamenii îşi vor da seama cât de important e calul şi până la urmă îl vor căuta şi la dinţi. A acceptat fără prea mult entuziasm. A mai prins ceva curaj când i-am spus că în seara aceea şi eu eram hotărât să-mi transform romanul în fum de alungat ţânţarii. Eram hotărât să mă apuc de o proză din aceea turbată, pentru sufragete, cu chiloţi sfâşiaţi cu dinţii, bărbaţi cu suflet de fiară şi femei virtuoase.   După încă o lună m-am întâlnit din nou cu calul de dar. De data asta m-a oprit el fiindcă eu eram prea cătrănit ca să mai văd în jurul meu. Munca mea mă nemulţumea profund. Romanul ieşea atât de comercial încât îmi era silă să-l citesc pentru corecturi. Tânjeam după comparaţii sofisticate şi metafore filosofice. Scriam în schimb despre peşti şi prostituate, criminali şi violatori…   — Nici de data asta nu ai brodit-o, artistule! Am muncit tare, i-am îmbogăţit şi şi-au luat tractor. M-au tratat cu mare respect dar m-au dăruit săracilor din capul satului. Şi nimeni nu s-a gândit încă să mă caute la dinţi… Simt că mă sfârşesc.   Inspirat de vederea calului de dar, am încercat să vorbesc repede:   — Dar dacă încerci să îmbini gloria curselor cu utilul în gospodărie. Cu mezinul familiei zbori spre trofee sportive iar pe tată îl ajuţi la câmp. Unul din ei te va vindeca! Nu se poate!   El m-a întrebat atunci dacă vreau să scriu un roman pe două planuri, unul abscons şi intelectual şi altul de consum, care să atragă marea masă. Am dat cu mirare din cap. Avea dreptate şi probabil că era şi telepat nu numai un cal de dar.   Am început aşadar să scriu dar mi-am dat seama după numai o săptămână că poveştile pe care încercam să le împletesc nu au nici o legătură şi că aforismele puse în gura aurolacilor sună la fel de prost ca şi înjurăturile în gura unui rector. Disperat, mi-am rupt creionul de muchia mesei şi am mers direct la gară. M-am urcat în personal şi am pornit spre oraş. Abia ce ieşise locomotiva din haltă şi, departe pe câmp, am văzut trei ţigani cum tranşau un cal. Inima mi s-a strâns ca o stafidă.   Ajuns la oraş, m-am făcut contabil. Apoi director economic, apoi manager, apoi soţ, apoi tată… Şi n-am mai scris un rând de atunci. Am o casă mare şi o duc destul de bine. Traiul meu îmi permite chiar să am un grajd unde, de ieri, stă un cal pe care cea mai mică dintre fiicele mele l-a primit cadou de la naşul ei de botez. Acum câteva ore m-am dus în grajd şi am privit lung spre cal. El a dat din buze în mod ciudat, fără să necheze. Dar sunetele nu s-au articulat de fel în vorbe. I-am ridicat buza şi am văzut că dinţii îi erau stricaţi. Am chemat imediat veterinarul şi am lecuit căluţul.   Acum am să pun punct istorisirii. Simt cum otrava scrisului îmi întunecă iarăşi raţiunea. Şi nu vreau niciodată să uit de calul de dar. Şi asta nu neapărat pentru că atunci nu mi-a trecut prin gând să lecuiesc eu însumi căluţul ci fiindcă îmi vine mereu să caut în cele mai intime ascunzişuri ale propriului meu dar. Şi mi-e teamă…      
AnnaE
.Post in AntiProVerb de Dan Doboș
AntiProVerb II – A iubi miercuri, 31.05.2006, 03:51pm (GMT)   În sufletul meu creştea o religie păgână, care se umfla trufaş şi iute, precum o maia din drojdie bună, nimicind deopotrivă cu gângănii scârboase ceea ce ar fi trebuit să fie o seară perfectă. Am sorbit adânc din sticla de vin pe care o furasem de la taică-meu şi pe care o adăugasem celor două pe care mi le dăduse chiar el. „Asta în cazul în care o să vă fie frig” îmi spusese, îndesându-mi pe furiş vinul în rucsac, să nu-l vadă mama.   Luna se oglindea în lac, întregind o privelişte care părea parcă desprinsă dintr-o carpetă care maschează imperfecţiunile unui perete de chirpici. Muntele răsufla greu, trimiţându-şi spre mine şoapte neliniştite:   — Cine eşti? De ce eşti? Dacă eşti.   Din cort auzeam respiraţia liniştită a Marei. Împletită cu palidele indiscreţii ale muntelui năştea un zvon de mare dar etern secată, o zbatere captivă în cochilia albită de soare a unui Nautilus ce-şi sticlea moartea în deşert.   Inima mea încă tresărea, cârtiţă bolnavă, neînţelegând ce fusese învălmăşeala aceea în care fata, aproape o străină, mi se dăruise înfricoşător, înveşnicindu-mă fără voia mea în carnea ei. Dacă n-aş fi fost ferm hotărât să semnez un act prin care, după moarte, să-mi donez toate organele pentru transplant, mi-aş fi smuls inima din piept şi aş fi prăjit-o încet deasupra jarului ce licărea poznaş, ca un petic de iad îmblânzit. Profilându-se fantomatic şi vânăt, un nor decupa incertitudini din Calea Lactee, lăsând în urmă chipul Ei, al celeilalte.   M-a trecut un fior de frig, sănătoasă şi aşteptată reacţie lumească la situaţia ciudată în care mă aflam. Cu un gest reflex, am ridicat un lemn contorsionat din grămada pe care o adunasem pentru foc şi am dat să-l arunc peste jăratic. Probabil că buturuga aceea mică fusese un pic udă pentru că, din foc a început să sâsâie, tulburându-mă. M-am aplecat asupra ei şi am auzit un glas şoptit:   — În sfârşşşşşit, în sfârşşşşşit… Mulţumessssssc!   Nu era prima dată când taică-meu trata prea tare vinul cu sulf şi mă îmbătam fără să-mi dau seama, aşa încât i-am răspuns plin de bun simţ:   — Să-ţi fie de bine, dar să ştii că o să te transformi în fum. Şi poate în ceva căldură pentru ciolanele mele tinere dar păcătoase, ca ale unei fosile de şef de gintă.   Buturuga a sâsâit, de parcă s-ar fi amuzat şi apoi a vrut să ştie:   — Acolo în cort… Aţi făcut ceea ce cred eu că aţi făcut?   Am dat din cap aprobator.   — Pe vremea când eram un tei tânăr, doi oameni s-au iubit la rădăcina mea. Ştiu pentru că în noaptea următoare m-a trăsnit şi n-a mai rămas din mine decât cioata pe care o vezi astăzi. Dar nu făceau aşa urât ca voi.   — Urât?!   Buturuga a tăcut o clipă stânjenită:   — Eu cred că animalele se iubesc urât. Ar trebui să fi putut simţi gingăşia parfumului teiţei de lângă mine ca să înţelegi…   Am închinat sticla înspre buturugă.   — Nu pot să torn vin pe tine, fiindcă te sting şi înţeleg că nu e tocmai ceea ce îţi doreşti. Dar beau pentru tine, buturugă mică!   — Să nu mă stingi! Aştept de o veşnicie clipa asta. Încă de pe vremea când piticul mai trăia, dar nu mai reuşea să mă convingă de înţelepciunea oamenilor.   Am încruntat întrebător din sprâncene.   — E o poveste lungă… Imediat după ce m-a trăsnit, în vizuina veche de bursuc de la rădăcina mea s-a mutat un pitic deştept. Fiindcă plângeam atât de mult de dorul teiţei încât pereţii casei lui făceau mucegaiuri urât mirositoare, într-o zi piticul mi-a vorbit despre oameni şi despre nemărginita lor înţelepciune. M-a lăsat să mă perpelesc vreo două anotimpuri şi apoi mi-a zis proverbul acela al vostru…   — Cum că ai să răstorni carul mare, am râs eu.   — Degeaba hlizeşti! Am crezut asta ani buni. Am aşteptat să treacă peste mine carul mare ca să-l răstorn. Eram chiar convins că aceasta era menirea mea în viaţă, că de aceea exist. Desluşeam o ordine divină în faptul că nu ajunsesem o buturgă mare, ca aceea a tatălui meu, pe care uneori, toamna, creşteau bureţi mari şi graşi pe care îi culegea o fetiţă bălaie, cu basma roşie. Aşteptam cu răbdare. Numai buturugile mici aveau menirea istorică de a schimba ceva, de a răsturna ditamai harabaua. Şi am tot aşteptat vreme de zeci de anotimpuri. Degeaba… Încet-încet mi-am dat seama că nici nu voi răsturna vreodată un car fiindcă ele trec pe drum. Şi, când pădurarii au tăiat o cărare timidă pe lângă mine, am început să privesc cu atenţie spre care. Dar nici măcar pe acolo nu trecea niciunul a cărui mărime să justifice o existenţă atât de importantă ca a mea. Pe urmă au apărut camioanele şi încrederea mi-a slăbit…   — Şi iar ai făcut igrasie în casa piticului?   — A nu, gnomul murise. Se intoxicase cu nişte ciuperci pe care le culesese când era beat cui. Băuse berea uitată de nişte excursionişti în pârâu.   Buturuga mică a sfârâit liniştit un timp. Se înnegrise şi la un capăt începuse să strălucească roşu. A continuat pe neaşteptate.   — Acum vreo două veri însă, am auzit doi tineri aşa ca voi vorbind despre Carul Mare.   — Care car mare?   — Cel de pe cer. Cele şase stele… Mi-am dat atunci seama că menirea mea este să răstorn acel car mare.   Am râs cu poftă.   — Oricum se răstoarnă! Pământul îşi schimbă poziţia şi…   — Şi ce? Va putea cineva dovedi vreodată că eu, buturuga mică, nu răstorn Carul Mare? Şi ce importanţă mai are de vreme ce e limpede că orice car care se răstoarnă are propria sa buturugă mică?   — Şi preţul? Poate că vei răsturna Carul Mare, dar nu vei mai exista! Buturuga mică va fi impresie, amintire!   — Ehehei, băiete, când vei apuca atâtea anotimpuri cât mine, vei fi aflat deja că în universul nostru există şi probleme care nu au rezolvare. Uneori trebuie să accepţi compromisuri surprinzătoare. Noroc, salvatorule, noroc…   Am încuviinţat şi, cu paşi şovăielnici, am adus din maşină sticla de gin pe care Mara o cărase cu noi din oraş. Am turnat-o peste buturuga mică. Flăcările albăstrui au început să joace drăceşte peste formele ei aţoase, care se topeau încet, cu demnitate.   Am urmărit stâlpul de fum ridicându-se în aerul împietrit de tăceri. Sus de tot, norul hain contura încă chipul Ei. Şi o făcea mai clar ca oricând.   — Plângi, dragule? Mi-a pus Mara o mâna uşoară pe umăr.   Fără să-mi desprind privirea albă de pe cerul înstelat, am răspuns suspinat:   — Mi-a intrat fum în ochi. Fum de la buturuga asta mică, cu care am băut un pahar de gin.   Mara a râs cristalin.   — Eşti beat de tot. Nu te-am văzut niciodată aşa… Cum ai băut cu buturuga mică? Nu înţeleg…   Am privit-o în ochi şi am strâns-o de după umeri, încălzindu-mă de parcă aş fi avut în piept un pui de soare.   — A fost o agapă prietenească: eu am dat ginul şi ea m-a învăţat cum se iubesc chipurile din stele.   — Chiar că eşti beat, a râs din nou Mara. Hai să ne culcăm!   Am pretextat că închisul cortului e treabă de bărbat pentru a mai putea privi încă o dată cerul. Fumul buturugii mici se ridica conştiincios spre stele, schimonosind şi topind chipul Ei în mii de cioburi fără nume.   — Acum chiar plângi! Te-am supărat cu ceva?   Am tras adânc în piept aerul cu miros de tei.   — Lacrimile sunt un compromis mic, iubire. Un compromis mic.
AnnaE
.Post in AntiProVerb de Dan Doboș
AntiProVerb III – A crede miercuri, 31.05.2006, 03:50pm (GMT)   Moş Alecu se uita la emisiunea lui preferată despre dinozauri când soneria de la intrare a scos un clinchet spart, a pagubă. Vizorul care nu mai fusese curăţat de o viaţă îi arăta vag bărbatului o tânără blondă, drăguţă.   — N-am bani să cumpăr ce ai de vânzare, a strigat Moş Alecu de după uşă.   — Dar nu vreau să vă vând nimic. Aş dori doar să vă vorbesc.   Curiozitatea bătrânului învinse teama de hoţi şi uşa se deschise, lăsând să se vadă un lanţ solid:   — Ce vrei…   Vorbele bătrânului îngheţară undeva între gingiile foanfe. Din prag îl privea o tinerică a cărei înfăţişare îl răscolea. Probabil că avea în jur de douăzeci de ani, dar corpul ei deborda de o feminitate străină de felul vulgar în care arătau multe dintre fetele cu care moşul se întâlnea pe stradă. Sânii erau potriviţi, ochii se ascundeau în spatele unor gene lungi, fruntea înaltă era contrabalansată de doi pomeţi proeminenţi iar talia fetei era un fel de trambulină de priviri. Şoldurile rotunde se arcuiau deasupra unor picioare superbe, învelite într-o pereche de ciorapi strălucitori şi abia ascunse de o fustă ceva mai lată decât dunga de la trecerea de pietoni din drumul spre Alimentară.   — Domnişoară?   Profitând de uluiala bătrânului, tânăra pătrunse în casă şi privi dezinvolt în jur.   — Exact aşa mă aşteptam să arate casa matale, Alecule.   — Stai-stai aşa! Ia zi-mi cine eşti, îl birui pe bătrân spaima de a nu fi jefuit.   — Minciunica îmi spune. Iar intenţia mea nu este în nici un caz să fur ceva de aici.   Ruşinat de propriile sale gânduri, bătrânul încercă să se scuze:   — Umblă tot felul de nenorociţi prin blocul ăsta. Da' dumneata pari de treabă. Nu eşti ţigancă. Deşi te cheamă cam ciudat…   Fata zâmbi luminos şi aprobă:   — Tata s-a dus beat la Primărie, când m-a declarat. A zis că nu a găsit nume mai gingaş decât acela al prăjituricilor la care a visat toată copilăria lui. Dar să ştii că, în felul meu, sunt ţigancă. Nu mă pot stăpâni când văd un bărbat frumos. Mi se aprind călcâiele, îmi pierd capul, ce mai!   — Ei, tinereţea, duducă, tinereţea. Şi eu când eram la vârsta matale…   Fata se grăbi spre bătrân şi îi puse o mână pe gură. Alecu simţi un parfum fin, a flori de departe, răscolindu-i măruntaiele.   — Să nu mai spui asta!   — Ce să nu spun?   — Că eşti bătrân.   — Dar sunt! Am şaizeci şi nouă de ani. Şi, chiar şi pentru vârsta asta, arăt destul de rău. Iarna trecută am avut o gripă şi…   Fără să-l asculte, fata îl trase în faţa oglinzii, ţinându-l de mână. Spre marea mirare a lui Alecu, din rama aurită îl privea un bărbat matur dar fără riduri, cu părul grizonat dar viguros şi cu un piept bombat.   — Uite cum arăţi cu adevărat!   — Cu adevărat?   — Da. Adică atunci când eşti lângă mine.   Frecându-şi barba sub care îşi simţea totuşi ridurile pe care, din cine ştie ce motive, oglinda i le ascundea, Alecu auzi sunetul telefonului şi se grăbi să răspundă.   — Alo, domnul Ionescu, sunt preşedintele ţării…   — Băi nesimţitule, dacă tu crezi că poţi să-mi faci mie o asemenea…   — Vă asigur, domnule Ionescu, că sunt şeful statului! Nu mă recunoaşteţi?   Alecu trebui să accepte că omul de la celălalt capăt al firului avea o voce care îi suna vag cunoscută.   — Vă rog să poftiţi la Cotroceni într-o zi din săptămâna asta! Aş vrea să vă consult într-o problemă…   — Ştiu şi eu, domnule preşedinte, până acum…   Minciunica strânse tare în pumnii ei mici mâinile bătrânului, dând afirmativ din cap. Alecu continuă cu jumătate de gură.   — Desigur, sunt onorat… Când spuneaţi? Desigur voi fi acolo… La revedere, domnule preşedinte.   Privind lung spre fată, Alecu întrebă încetişor:   — Ce fel de farmece îmi faci?   — Niciunul. Atâta doar că nu ai ştiut cine eşti. Şi apoi, crezi că, dată fiind inteligenţa ta, aş putea să te păcălesc?   — Hai că aici nu mai ai nici o oglindă pe care să o prosteşti. Toată viaţa mea am fost casier la o cooperativă. Dacă eram deştept…   Minciunica se aşeză lângă bătrân, pe canapea.   — Dar cum poţi spune despre tine că nu eşti intelligent? Un om care poate corela, aşa ca tine, elemente din ştiinţe atât de diverse pentru a rezolva una din cele mai mari enigme ale pământului, cum este motivul dispariţiei dinozaurilor…   — Hai că…   Bătrânul îşi înghiţi încă o dată vorbele pentru că acum lucrurile i se înşiruiau clar în minte. Răspunsul stătuse acolo în tot acest timp şi fusese nevoie de fata asta ca să-l descopere. O privi cu mai multă atenţie şi, pe măsură ce ipoteza lui devenea mai plauzibilă, se simţi cuprins de o energie fără margini.   — Aşa este, Dumnezeule, acum ştiu!   Bătrânul se ridică de pe canapea, o luă în braţe pe fată şi începu să se rotească. Ochii ei superbi aruncau scântei:   — Învârte-mă, învârte-mă!   Lăsându-se purtat de entuziasm, bătrânul o ridică pe Minciunica într-o singură mână, purtând-o foarte aproape de tavan. Râdeau amândoi, fiecare de bucuria lui. Cu un gest premeditat şi exact, bătrânul o aruncă pe fată pe canapea şi se lăsă apoi să cadă lângă ea:   — Ce puternic eşti! Să ştii că nu sunt tocmai uşoară.   — Nu ştiu ce e cu mine astăzi! Parcă aş avea cu treizeci de ani mai puţin, parcă…   Cu un gest scurt, fata îşi trase bluza peste cap şi îşi pironi apoi privirea în ochii lui Alecu. Pupilele bătrânului se sudară pe sânii fetei. Ea îi luă mâinile şi îl sili să-i strângă sfârcurile. Alecu simţi acut că şi ultimul atribut al bătrâneţii, pe care Minciunica nu îl alungase încă, avea să se spulbere.   Alecu nu-şi mai amintea decât geamătul dulce al fetei atunci când el o pătrunsese şi apoi vatra caldă a picioarelor ei, care îl cuprinseseră pe după şale, strângându-l ca într-o menghină şi silindu-l să meargă mai departe şi mai departe… Avea încă ochii închişi, încercând să păstreze cât mai mult amintirile.   Se ridică extrem de greu. Oasele îl dureau de parcă toate ar fi fost rupte. Cu un zâmbet larg se duse să verifice ceea ce bănuia deja. Avusese dreptate: banii de înmormântare dispăruseră, odată cu ceasul acela cu cadran de aur, de la Viena.   Moş Alecu auzi din nou sunetul telefonului şi se târî încet spre aparat. În drum zăbovi o clipă pentru a-şi analiza chipul. Era acelaşi boţ de riduri, dincolo de care soluţia la misterul dispariţiei dinozaurilor refuza să se mai închege.   — Alo, Alecule, ce naiba răspunzi aşa greu? Ţi-e rău?   Era Vasile de la şase, un vecin cu care mai juca uneori şah în faţa blocului şi care dorea să încingă o partidă chiar atunci.   — Nu vin, măi Vasile, nu vin fiindcă sunt supărat.   — Ai păţit ceva?   — Nu chiar. Atâta doar că mi-am dat seama că am trăit degeaba. Uite, toată viaţa mea am fost om cinstit şi am lucrat corect. M-am luat după ceea ce credeam eu că e bunul simţ…   — Şi ce-i rău în asta?   Alecu înghiţi în sec şi apoi spuse:   — Mama îmi spunea că minciuna are picioarele scurte.   — Păi aşa e, toată lumea ştie asta. E de bun simţ.   — Toată lumea se înşală! Minciuna are picioare lungi şi frumoase, ca ale fetelor alea de prezintă haine la televizor.   „Le simt încă în jurul şalelor” dori să zică Alecu, dar se răzgândi în ultimul moment.   Uimit de accesul ăsta de înţelepciune, bătrânul se îndreptă cu greu spre dormitor reluându-şi gândurile: „Dacă dinozaurii aveau sânge rece, iar un meteorit”…
AnnaE
.Post in AntiProVerb de Dan Doboș
AntiProVerb IV – A muri miercuri, 31.05.2006, 03:48pm (GMT)   Zarurile se rostogoliră lung, oscilând o clipă şi oprindu-se la şase-şase.   — Tu-i mama mă-sii, ce noroc ai. Na, că mi-ai dat marţ.   — Hai, ieşi cu cribitele alea că mă grăbesc. Am o petrecere la parcela 24 şi…   — La Măndica?   — Nu, au adus unul nou. Un profesor universitar… E un băiat de zahăr. Poate rămân în cripta lui la noapte. Aud că nevastă-sa e bine sănătoasă, că-i cu vreo douăzeci de ani mai tânără.   Baba Floarea scormoni în sacoşa de muşama cu flori roz şi scoase o cutie de chibrituri care avea pe o faţă poza unei fete dezbrăcate.   — Tii, ce mai blestemăţii se fac astăzi! Cum dracu' să pui aşa ceva pe cutia de cribite, hârâi scheletul, gesticulând larg din ceea ce fusese odată o mână. Şi nici măcar nu e cine ştie ce de capul ei, uite ce ţâţe are. Am avut cândva o vacă aşa…   — Te roade pizma, mormăi baba Floarea, aranjându-şi basmaua. Hai mai stai! Ce te grăbeşti aşa? Nu pleacă profesoru' nicăieri!   Scheletul se aşeză pe măsuţa de lângă mormântul unui doctor care avea la căpătâi o cruce de marmură neagră.   — Ei nu pleacă! N-a murit decât de vreo trei luni, dar merge copăcel. Ieri noapte a căzut în mormânt la Eudoxia. S-a speriat asta ceva de groază, că era cu locotenentu' şi a crezut că a picat bărbat'su… S-a stârnit o învălmăşeală de şi-a pierdut ăla trei falange…   Scheletul îşi întoarse orbitele goale spre lumina lunii…   — Cum e luna, Florico?   — Albă, Tanţo, albă.   Floarea se aşeză şi ea, pe un scaun, lângă Tanţa.   — Cine ar fi crezut că o să fim prietene vreodată? Îţi aminteşti ce ne mai duşmăneam pe vremea când eram vecine la bloc?   — Păi da! Eu încă te bănuiesc că te culcai cu bărbatu-meu. N-ar mai ajunge la loc cu răcoare. Doamne ce-l mai aştept! Nu moare el? De-acum e om bătrân, i se apropie şi lui funia de par. Auzi! Să fugă în lume de unul singur aşa, ca o fată mare. Ceara mamii lui! Eşti sigură că nu ţi-o trăgea?   — Ai murit şi tot proastă eşti. Cum să mă culc cu el? Ce? N-aş fi fugit şi eu cu el? Şi la urma urmei chiar dacă m-aş fi culcat cu Ion al tău, te-ai răzbunat cu vârf şi îndesat. Mi te-ai lăudat că l-ai muncit pe-al meu trei luni în criptă după ce a murit.   — Eram supărată, Florico. Să mori la nici şaizeci de ani… Şi cu aşa o bănuială pe suflet… M-am răzbunat şi eu cum am ştiut.   Scheletul strânse delicat mâna femeii.   — Lasă că acuş' vii şi tu. Să vezi ce chiolhanuri împingem…   — Ştiu şi eu, măi Tanţo? Viaţa mi-a dat aşa de puţine că uneori stau şi mă gândesc dacă e momentul să o închei atât de repede. E drept că îmi povesteşti de distracţii de care eu n-am avut parte, de mulţumiri pe care nu le-am cunoscut… Dar să mori?   Scheletul se ridică şi începu să se plimbe agitat în jurul criptei:   — E la fel, Florico. Numai că, fiindcă eşti ţărână, poţi face tot ceea ce ţi se interzicea odată. Poţi să ţi-o pui cu toţi bărbaţii, să mănânci cât vrei fără să-ţi pese de siluetă, să călătoreşti, să bei fără să te îmbeţi dar şi fără să te trezeşti vreodată. Poţi face orice.   — Dar nu mai vezi.   — Ei şi? Mare scofală! Oricum ştii unde e fiecare lucru, îl simţi… Nici nu-ţi închipui cum e să ştii că, acolo pe deal, în întuneric o vulpe a prins un şobolan şi acum îi roade capul. Mai încolo, în cimitirul vecin, o ceată de rockeri a pus-o de un concert. Şi mai departe, unii de-ai noştri joacă fotbal. Nu e nevoie să vezi toate astea! Le ştii. E un alt fel de vedere.   Baba Floarea se ridică a plecare.   — Ei stai, unde te duci acum?   — Acasă. Mă cam dor ciolanele.   — Pe mine nu m-au mai durut din momentul în care am murit. Vezi? Alt avantaj.   Netulburată, baba Floarea îşi băgă tablele în sacoşă, cu un zgomot care răsună ciudat în cimitirul pustiu. Scheletul îi puse cinci falange pe umărul stâng.   — Tu tot nu ţi-ai revenit din seara aia, nu-i aşa?   Femeia încuviinţă sfios din cap. Îşi amintea de noaptea în care Tanţa o trăsese în umbra unui nuc bătrân şi o pusese să asculte tânguirile unui tânăr care îşi pierduse logodnica. Cristina. Da, aşa o chema pe fata aceea care era înmormântată sub nuc şi care nu dorea cu nici un chip să se ridice din mormântul ei şi să chefuiască printre ceilalţi morţi.   — Dumnezeii mamii ei de puştoaică! Numai necazuri ne face. Nu vrea şi pace să se integreze în colectiv. Stă ca proasta în sicriul ei şi nu iese nici de-al dracului… Şi e frumoasă… E frumoasă de-i gătită! Să vezi ce şolduri are, ce oase delicate! Umblă ăştia ca turbaţi după ea. Bărbatu-tău a dat ieri grecului trei brichete şi un litru de ulei de candelă ca să se mute în cripta de lângă ea. Dar la cât e el de prost nu cred că o să ajungă să-i facă vreodată ceva.   — Are timp, bolborosi Floarea, privind lung întunericul.   Scheletul se aşeză cu un scârţâit uşor din nou pe scaun. Îşi simţea prietena amărâtă.   — Şi ieri a fost tărăboi.   Baba Floarea se întoarse repede punându-şi o mână la gură.   — Da… Mare tărăboi. Mucea ăla a venit iar şi s-a întins pe mormântul ei recitând poezii. Al tău şi cu încă vreo doi au hotărât să-l sperie niţeluş. Să alunge concurenţa, mă-nţelegi? Pe la două noaptea, mi s-au ridicat frumuşel şi au început să urle şi să bată în tabla unui felinar vechi, pe care îl furase colonelu' de la o căruţă. Nici nu zici că s-a ridicat putoarea aia mică şi i-a zburat lui Ghiţă căpăţâna de i-a căutat-o al tău până spre dimineaţă. Iar lu' Colonelu' i-a rupt amândouă femururile! A trebuit să se roage ăsta vreo trei ore de paraclisier să i le lipească! Îi ţâşneau nişte flăcări din orbite, un fel de raze lucitoare aşa… Au fugit ăştia cât i-au ţinut picioarele.   — Şi el? Băiatul? Întrebă baba Floarea fără să-şi ia mâna de la gură.   — Nici n-a clipit. Cred că nici nu a văzut bătaia. Urla doar în gura mare versuri. Ceva cu nişte sicrie de plumb. N-am înţeles…   — Multe nu-nţelegi tu, Tanţo. Poate că ai murit de prea mult timp şi nu-ţi mai aduci aminte…   — Etete, te-ai făcut filosoafă sau te-ai scrântit de tot? Ce vrei să spui?   Baba Floarea porni încet pe alee, scuturându-şi din când în când sacoşa cu tablele. Scheletul se grăbi să o ajungă.   — Ce vrei să spui?   — Că nu înţelegi de ce nu mă grăbesc să vin la voi, să închei şi cu sărăcia şi cu durerile de oase şi cu dorul ăsta de voi toţi. Voi nu ştiţi ce înseamnă să fii mort.   Scheletul râse cu poftă.   — Şi tu ştii? Ce prostii vorbeşti. Păi dacă nu ştim noi, cine să ştie?   Femeia se întoarse şi începu să vorbească însufleţit:   — Da? Ştiţi? Atunci explică-mi şi mie cum vine chestia asta cu vederea voastră! La ce vă foloseşte că ştiţi ce culoare şi unde se află fiecare frunză din lume dacă nu puteţi să o vedeţi cu adevărat? Şi mai e ceva. Îţi aminteşti ce mi-ai spus când te-am întrebat de ce crezi că o să mă dau la bărbatu-tău?   — Credeam că dacă eu am murit, o să se întoarcă acasă…   — Eşti proastă. Nici nu ştii cât te-a iubit. Cine ştie de ce a plecat. Poate că era spion.   — Pe mă-sa. Era un golan. Chipeş, da' beţiv şi golan. Şi acu' îţi spun ce ţi-am spus şi atunci: «ochii care nu se văd se uită!»   — Da? Şi atunci cum mama mă-sii explici că fata asta nu vrea defel să-l uite pe poet? Că doar nu-l vede. Îl ştie şi-i ajunge. Simte că există, că îi recită poezii… Dar nu-l vede. Şi nici el nu vă poate vedea pe voi. Şi atunci de ce stau copiii ăştia împreună şi dincolo de moarte? E ceva în neregulă cu vederea asta a voastră. Şi până nu aflu ce, eu nu vin la voi!   Scheletul se scutură şi oasele se ciocniră unele de altele scoţând un zgomot înfundat:   — Păi ei sunt excepţia, dom'le, nu înţelegi? Colonelu' spune că îl ştie personal pe filozofu' ăla de a zis primul că ochii care nu se văd se uită. Cică a fost un boier mare. Nevastă-sa a făcut amor pe cavoul lui cu căruţaşul şi de aia…   Femeia privi dezorientată spre schelet.   — Nu mă minţi?   — Bineînţeles că nu! Dar lasă prostiile astea. Hai, du-te acasă să te odihneşti, că te-aştept şi mâine. Jucăm pe o brichetă. Trei partide din cinci.   Floarea ieşi pe uşa cimitirului şi se îndreptă uşor spre blocul în care locuia. În lift, privindu-şi chipul ridat în oglinda pătată de muşte, începu să zâmbească. Ştia că Tanţa n-are dreptate. Ochii nu se uită nici dacă i-ai văzut o singură dată în viaţă. Darămite dacă ei au fost ai unui vecin chipeş plecat în lume, cu care te-ai iubit pe ascuns, pe care încă îl mai aştepţi şi cu a cărui nevastă moartă te întâlneşti noaptea în cimitir…   Femeia adormi uşor şi visă păuni. Stoluri întregi de păuni. SFĂRȘIT
Nela visa vrăbii. Se făcea că şedea culcată goală într-o curte, la soare, îi era deosebit de plăcut, razele se jucau călduţ pe trupul ei, d, deodată, tăbărâră peste ea nişte vrăbii vesele, care începură s-o ciugulească de zor. Ea. Se gâdila, încerca să se apere cu mâiniâe, râzând („duceţi-vă naibii, nebunelor!”), vrăbiile o ciuguleau însă în continuare cu tot mai mult spor, îndemnându-se una pe alta: „ciuguleşte, ciuguleşte, ciuguleşte”, iar ochişorii lor sclipeau de plăcerea ciugu-litului; apoi Nela îşi dădu seama cu groază că păsărelele nevinovate nu numai că o gâdilau insuportabil, dar rupeau din carnea ei bucăţele mici cât grăunţa de porumb, pe care nu le înghiţeau, ci le puneau alături, formând grămăjoare perfect rotunde, încercă să mişte mâna, dar atât de multe vrăbii se aşezaseră pe ea, ca pe o creangă, şi atât de violent ciripeau încât se simţi învinsă şi începu să plângă. „Doamne, se căina ea, uite că se poate muri şi de vrăbii, ce haz nebun vor face cunoscuţii d vor povesti că am murit mâncată de nişte păsărele.” Apoi, o vrabie mai îndrăzneaţă îi ciuguli ochii şi atunci nu mai suportă durerea şi umilinţa, şi se trezi. Intre timp, zvârcolindu-se, căzuse jos din pat şi, cu-toate că era conştientă de stupizenia poziţiei în care se afla, ea continuă să rărnână aşezată pe burtă, jos, pe parchet, gândindu-se ce-ar putea însemna un vis cu vrăbii. Avusese în liceu o prietenă care descifra vise şi care-i spusese odată că păsărelele mici care apar în vise aduc nenorocire, mai exact, moarte. Da, era clar că individa nu se înşela şi că semnul adus de vrăbii se va împlini. „Fir-aţi ale dracului de vrăbii, că de trei nopţi numai pe voi vă visez.”   Peste vreo cinci minute deschise anevoie ochii şi privi ceasul de „la mână. Era şase fără cinci, se simţea cumplit de obosită, o dureau oasele, carnea, ochii, degetele de la picioare şi chiar părul, dar trebuia să se scoale, n-avea încotro, trebuia să-i facă o injecţie tatălui, care era bolnav şi alături de care dormise în acelaşi pat, până d căzuse pe parchet. Aprinse veioza, intră în bucătărie şi puse seringa la fiert. In vreme ce apa clocotea, ea continua să doarmă în picioare. D flacăra aragazului începu să sfârâie din cauza apei care o stropea, se trezi şi pregăti seringa pentru injecţie, adică sparse o fiolă de morfină şi trase lichidul înăuntru, întră în dormitor şi, continuând să moţăie, dezveli trupul bolnavului pe jumătate şi înfipse acul adânc în carnea moale şi dospită de boală. Apoi aşeză seringa pe noptieră, stinse lumina şi se culcă pe pat, având grijă să lase un oarecare spaţiu între corpul ei şi al tatălui, ca să nu-1 stingherească, înainte de a adormi definitiv, întinse o mână, automat, spre mâna lui, ca să-i ia pulsul, dar, până să-şi dea seama dacă inima îi bate normal sau nu, adormi adânc.   Se trezi peste un anumit timp, auzind soneria telefonului. Spe riată, ca şi cum telefonul îi dăduse un anumit semnal de alarmă, se aplecă repede peste bolnav şi îşi lipi urechea de partea stângă a pieptului lui. Inima nu bătea. Rămase o clipă uimită, dar, pentru că telefonul continua să sune, se ridică şi se îndreptă spre aparat, cu gândul să-1 trântească de parchet. Curiozitatea o învinse şi puse receptorul la ureche, strângând fălcile şi închizând ochii, ca şi cum ar fi resimţit o durere fizică insuportabilă.   — Alo, cine este? Întrebă ea, cu voce schimbată.   — Domnişoara Nela? Se auzi în telefon un glas pâăcut de bărbat.   Nela recunoscu glasul doctorului Vulpescu şi-şi reveni.   — Da, domnule doctor, eu sunt.   — S-a întâmplat ceva?   — Nu. De ce?   — Pentru că sun de câteva zile fără întrerupere şi nu-mi răspunde nimeni.   — De obicei închid telefonul.   — Cum se simte tatăl dumneavoastră?   — Tatăl meu se simte foarte bine.   — I-aţi făcut tratamentul pe care i 1-am prescris?   — Desigur. Se simte excelent în urma lui. Excelent.   Nela se rezemă. Avea ameţeli.   — Mă bucur enorm că se simte bine. Eram îngrijorat.   — N-aveţi de ce. V-am spus că se simte foarte bine. Tocmai jucam şah. M-a făcut mat.   — Nu, serios?! Se miră doctorul, râzând.   — Pe cuvânt.   Urmă o scurtă pauză.   — A mâncat normal?   — Da. Aseară, de pildă, a mâncat o friptură şi doi mici. A băut chiar şi o bere. Vedeţi ceva rău în asta?   — O sticlă întreagă?   — Nu. Un pahar.   — Perfect. Dacă are poftă de mâncare şi de băutură este nemai pomenit. Totul e să nu exagereze.   — Desigur.   — Atunci, duduită, d să vă mai sun?   Nela se clătină din nou şi i se înroşiră urechile. Se enervase cumplit. Avea mâncărimi pe piele.   — Cum doriţi, domnule doctor. Vă stau la dispoziţie.   — Pot să-mi permit să vă invit într-o seară la un film?   — Depinde ce fel de film.   — Un film bun, desigur. American. Sau să ieşim afară din Bucu reşti, la o bucată de iarbă verde.   — Cu mare plăcere. Eventual, după aceea, dacă doriţi, pot să merg la dumneavoastră acasă sau în altă parte pentru a face tot ce doriţi cu mine. Să ştiţi că am un corp aproape perfect, ca să nu mai spun că sunt şi virgină.   Vocea de la celălalt capăt al firului tăcu. Nela aşteptă câteva clipe răspunsul. Nu se auzea decât o respiraţie uşoară.   — Imbecilule! Urlă Nela, dar nu primi nici de data aceasta un răspuns.   Aceeaşi respiraţie precipitată, de fiinţă obosită sau lovită în cap, năucită.   — Impostorule! Află că tata e mort, cretinule! D vii să-ţi iei onorariul pentru sfaturile şi ierburile tale împuţite? Am să te dau pe mâna Miliţiei, escrocule, nu-mi scapi tu! Filmul integral il puteti viziona Aici
Un dolar, doi dolari, valetul de trefla  de Chiril Tricolici DE LA O CONTRAVENŢIE LA LEGEA CIRCULAŢIEI.   Primisem de câteva zile o Carte poştală foarte drăguţ tipărită, prin care eram invitat – câtă amabilitate! – să mă prezint „imediat” la Inspectoratul de Miliţie al Municipiului Bucureşti, etajul 5, camera 603, cu certificatul de înmatriculare şi carnetul de conducere auto. Şi cum în dimineaţa aceea eram foarte bine dispus, atât de bine dispus de parcă m-ar fi decorat cu vreun ordin, m-am hotărât să dau curs preaamabilei invitaţii acolo unde niciodată nu te cheamă să te felicite sau să te laude. Eu, cel puţin, n-am auzit.   Cu aceste gânduri şi cu altele asemănătoare, o dată intrat în vasta şi ospitaliera clădire a Miliţiei de pe Calea Victoriei, în loc să apăs în lift pe butonul ce indica etajul cinci, l-am preferat pe cel din dreptul cifrei trei.   Aici lucra şi mai lucrează încă un coleg de şcoală – nu e cazul să vă spun ce fel de şcoală – şi amic, cu care întreţineam bune relaţii. Sporadice, din păcate.   Erau de vină cel puţin trei situaţii.   În primul rând, constanţa relaţiilor noastre era grevată de lipsa acută de timp a prietenului meu. Colonel, ocupă o funcţie importantă (zvonul care circulă: cu cât salariul e mai mare, cu atât ai mai puţin timp să-1 cheltui, fiind în acest caz confirmat) şi, de cele mai multe ori, când îi telefonam, la celălalt capăt al firului răsuna aproape invariabil: „Nu te supăra, sună-mă mai târziu, colega, am o discuţie”.   E greu de precizat ce semnifica acest cuvânt, pentru că mereu avea câte o discuţie. Eu însă îl pisam cu telefonul (până s-a întâmplat „în al doilea rând”), colonelul fiind un adevărat sac fără fund cu tot felul de întâmplări adunate în cei peste douăzeci de ani de miliţie.   Aşa se face că la întâlnirile noastre participa, nu o dată şi un alt coleg de şcoală, cunoscut actor bucureştean. Atât de cunoscut, încât Jean Marais ţinuse cu orice preţ să se imortalizeze cu el într-un film, drept care şi eu şi colonelul primisem – cu dedicaţie – câte o fotografie făcută la Buftea în timpul filmărilor, fotografie păstrată şi azi cu sfinţenie sub sticla băruleţului meu (există o asociaţie), numai că din ea a dispărut, după o vizită feminină, decupat cu lama, actorul francez.   În al doilea rând, amicul meu, colonelul Alexandru Banu, este un mare amator de pescuit. Şi aceasta nu numai pentru a-şi crea relaţii cu cei ce susţin că, după o săptămmă de muncă intensă, o duminică la pescuit este cât se poate de reconfortantă – te gândeşti la peştele care, uite acum, acum o să muşte momeala şi atât.   Pasiunii acesteia şi, în egală măsură, faptului că sunt un fericit posesor de autoturism le-am datorat invitaţia, lansată într-o sâmbătă, de a merge a doua zi la o baltă dintre acelea cu foarte mult peşte şi pescari mai puţini.   Am acceptat cu nedisimulată bucurie invitaţia.   Contramandând programul pe care mi-1 aranjasem pentru duminica aceea, m-am culcat mai devreme, la două noaptea am fost în picioare, la cinci dimineaţa, după treizeci şi ceva de kilometri presăraţi cu hârtoape, eram pe marginea bălţii. Dar cu toată sticla de coniac pe care o luasem pentru a întreţine verva colonelului şi spumozitatea povestirilor sale, acesta n-a scos până seara o vorbă măcar. Să nu sperie peştii.