Literatura romana - comentarii, fișe de lectură, rezumate, eseuri

In aceasta poveste este vorba despre Pacala, care voia sa se intoarca in satul lui. El isi cumpara un vitea, iar vitelul intra pe ogorul vecinilor, pe care il strica. Vecinii cand s-au vazut cu toata munca distrusa, se hotarasc sa-i omoare viteaua lui Pacala. Asa au facut si lui Pacala i-a dat doar pielea. El s-a suparat si a plecat din sat. A ajuns la casa unei femei si dupa mai multe pacaleli, reuseste si ii vinde pielea lui barbata-su, pe care l-a facut sa creada ca pielea era fermecata. Barbatul femeii i-a dat sapte pungi cu galbeni. Pacala se intoarese in satul lui, unde si-a facut o casa, si-a cumparat un car cu boi, animale si era foarte mandru de el. Satenii, vazand ce noroc a dat peste Pacala, s-au apucat sa-si taie vacile, crezand ca sunt fermecate. Dar dupa ce au vazut ei ca au fost din nou pacaliti de Pacala, il iau pe acesta il baga intr-un sac, sa-l arunce in Dunare. Pacala a gasit si de data aceasta o idee sa-i pacaleasca si l-a convins pe un satean sa intre in locul lui in sac, si el s-a intors inapoi in sat, la casa lui. Cand l-au vazut satenii ca s-a intors, si-au dat seama ca nu se pot pune cu Pacala si s-au impacat cu ideea ca orice ar face, ei vor fi pacaliti de el.

In aceasta poveste este vorba despre imparatia imparatului Rosu, de unde zmeii au furat soarele si luna. Greuceanu, un viteaz despre care auzise toata lumea, a ajuns si la imparatia cufundata in bezna si auzind ce  spunea lumea  s-a hotarat sa se duca sa-i caute si sa puna din nou pe cer soarele si luna. Pe drum s-a întalnit cu doi oameni pe care slujitorii îi ducea la împarat sa le taie capul pentru cã au fugit cu niste gadine. Ei erau tristi , dar Greuceanu i-a mangaiat cu niste vorbe asa de dulci cã le-a mai venit nitica inima. Greuceanu si-a pus nadejdea în întamplarea asta si a zis ca daca va izbuti a-l îndupleca pe împarat sa-i ierte se va insarcina si cu cealalta treaba , iar dacã nu sanatate buna. Pornind, îl luă pe fratele său cu el şi trecură pe la Faurul-pământului. Se sfătuiră ei ce se sfătuiră, iar Greuceanu şi fratele lui plecară, în timp ce faurul îl creea pe voinic din fier. Atunci când cei doi ajunseră la o răscruce, fratele rămase acolo, continuând doar Greuceanu. Intră într-o pădure. Acolo veniră trei zmei pe rând, unul mai mare ca celălalt, pe care eroul îi omorî, iar de la al treilea îi tăie un deget care era cheia cufărului unde ţinea ascunse soarele şi luna pe care le eliberă. Când oamenii au vãzut soarele si luna pe cer s-au veselit. Multumit cã a dus la bun sfarsit slujba s-a întors înapoi la semnul de întoarcere unde l-a gasit pe fratele sãu. Ei s-au îmbrãtisat de bucurie si si-au cumpãrat doi cai cu care au pornit la drum. In calea lor au dat peste un pãr cu pere dar Greuceanu nu l-a lãsat pe frate-sau sa mãnânce deoarece stia ce a pus la cale zmeoaicele. El a luat sabia si a retezat pãrul de la rãdãcina omorand-o pe una din zmeoaice. Dupa ce au pornit din nou la drum au întalnit o gradina cu flori si cu apa limpede si rece. Dar Greuceanu a tras palosul si a lovit tulpina unei flori frumoase , dupa aceia a împuns si la fundul fântânii, iar în loc de apã a început sa curga un sânge mohorât, si astfel terminand si cu fata cea mare de zmeu. Dupa ce au pornit din nou la drum au vazut ca în urma lor venea scorpia de mama a zmeoaicelor cu o falca in cer si una in pamant ca sa-l înghita pe Greuceanu. Acestia au dat bice cailor si au ajuns la Faurul-Pãmântului unde s-au închis in fãuriste. La rugãmintile zmeoaicei de face o gaurã in perete ca sa-i vadã chipul, acesta s-a înduplecat iar Faurul-Pãmântului a pus chipul lui Greuceanu cel de fier , care a ars in foc de sãreau scântei din el. Cand zmeoaica a pus gura la spartura ca sa-l soarbã pe Greuceanu a înghitit chipul cel de fier al lui Greuceanu si a murit pe loc.   Îşi continuară călătoria spre palat într-o trăsură construită de făurar. Mai departe merse doar Greuceanu, pentru că fratele sau luase un cal să se ducă înaintea împăratului ca să vestească venirea lui. Mergand el agale a trecut pe lânga un diavol schiop care i-a scos cuiul din capul osiei. Dupa ce a facut acesta isprava i-a spus lui Greuceanu ca a ramas fara cui la osie ca sa-i poata fura palosul. La castel, sfetnicul se prefăcu în faţa împăratului că el a adus soarele şi luna. El de fapt se aliase cu diavolul, căci fără paloş nimeni nu mai credea că Greuceanu este el. Venind şi voinicul şi aflând de toate acestea se duse înapoi pe drum, sparse stana pe piatră pentru aş lua paloşul. Dovedi că el este adevăratul erou, o luă pe prinţesă de soţie şi jumătate de împărăţie, cel puţin până la moartea împăratului.

Danila Prepeleac  de Ion Creanga In aceasta poveste este vorba despre doi frati. Fratele cel mare era harnic și deștept și nu avea copii, iar fratele cel mic era sărac, necopt la minte, si-l chema Dănilă.  Lui Dănilă i se spunea şi Prepeleac, poreclă pe care o primise din cauza singurului lucru construit de el în gospodărie şi de care era foarte mândru (prepeleac = construcţie improvizată din prăjini, pe care se întinde fânul sau nutreţul la uscat). Dănilă de fiecare dată când avea nevoie de ceva, îi cerea fratelui cel mare. Erau odata intr-un sat doi frati, unul harnic, grijulv si chiabur, iar celalalt,Danila era lenes si sarac. Intr-o zi, cel mare ii spune sa se duca la targ cu cei doi boi ai sai, sa ii vanda si sa cumpere un car si doi boi mai mici. Zicand aceste, Danila ia boii si se duce cu ei spre targ. Pe drum insa el intalneste un um cu un car nou care mergea singur la vale. Impresionat, eroul da boii in schimbul carului, dar vazand ca la deal nu megre asa usor, hotaraste sa scape de el si il da in schimbul unei capre. Insa capra se smucea in toate partile, incat ii era acum lehamite de dansa.   Astfel ajunge sa dea capra pe o gasca si gasca pe o punga goala.  Danila ii povesteste fratelui sau cum a ajuns ca dintr-o pereche de boi sa se aleaga cu o punga.  Dar acesta ii da carul inca o data in speranta ca va face ceva bun, insa cel mic distruge carul si ii omoara boii.  Fratele se supara si ii spune ca mai bine s-ar fi calugarit, ca sa nu mai necajeasca oamenii si sa nu-si mai chinuie familia.   Întors acasă, Dănilă îi cere fratelui său mai mare să-i mai împrumute încă o dată carul cu boi pentru a aduce lemne de foc din pădure. El așază neatent carul cu boi sub un copac pe care începe să-l taie; arborele cade drept peste car și-l sfarmă, iar boii sunt uciși. Se gândește să-i spună fratelui său o minciună și să-i împrumute iapa pentru a fugi cu ea în lume, dar se rătăcește prin pădure și ajunge pe malul unui lac unde vede niște lișițe. Aruncă cu toporul către ele, sperând să prindă vreuna pe care să o ducă fratelui său pe post de cadou, dar păsările zboară, iar toporul cade pe fundul apei.   Dănilă spune o minciună fratelui şi-i cere iapa, cu gând de a se duce să-şi recupereze toporul. Acesta îl alungă iritat la culme şi exclamă cu năduf: „Se vede că tu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume, să necăjeşti oamenii şi să chinuieşti nevasta şi copiii!”. Pajiştea de lângă baltă îi dă ideea să construiască acolo o mănăstire, aşa că face mai întâi o cruce, pe care o înfige în pământ, iar din pădure alege cei mai potriviţi copaci trebuitori pentru a ridica sfântul lăcaş.   Deodată, un drac iese din iaz ca să-i spună că aceste locuri sunt ale lor, dar Prepeleac se mânie şi susţine că raţele şi toporul de pe fundul bălţii nu le aparţin. Scaraoschi hotărăşte să-i trimită „pusnicului Dănilă” un burduf cu bani ca să renunţe la ideea de a construi mănăstirea şi să plece de acolo. Din fericire pentru „spurcaţi”, lui Dănilă îi sunt „mai dragi banii decât pusnicia” şi cugetă cu umor: „Tot mănăstiri să croieşti, dacă vrei să te bage dracii în samă, să-ţi vie cu bani de-a gata la picioare şi să te facă putred de bogat”. Scaraoschi se răzgândeşte, îi pare rău de atâta bănet aruncat şi trimite alt drac din iaz să-şi încerce puterile cu Dănilă şi cine va birui acela va lua banii. Ca în basme, Dănilă trebuie să treacă o primă probă, aceea de a înconjura iazul de trei ori, cu iapa în spate. Dracul ocoleşte rapid balta, dar Prepeleac, isteţ, îi spune că el poate înconjura iazul cu iapa între picioare, spre uimirea lui Michiduţă. A doua probă pe care o propune dracul este „să ne întrecem din fugă”. Înfumurat, Dănilă îi arată un iepure dormind şi-i spune că este copilul său cel mai mic. Dracul să se întreacă mai întâi cu acesta şi numai dacă-l va învinge, să se măsoare şi cu el. Protagonistul râde de prostia dracului, văzând cum acesta pierde urma iepurelui. A treia probă pe care o propune dracul este trânta. Semeţ, Dănilă îl compătimeşte pe Michiduţă care, într-o luptă cu el, ar fi pierit cu siguranţă, de aceea îi propune să se ia la trântă, mai întâi, cu un unchi bătrân, care are „999 de ani şi 52 de săptămâni” şi-i arată bârlogul unui urs, din labele căruia dracul abia scapă cu viaţă. Profitând în continuare de prostia dracului, Dănilă îi propune să-l lege la ochi şi la urechi, întrucât proba următoare, a patra, este „care-a chiui mai tare, acela să ieie banii”. După ce Sarsailă chiuie atât de tare încât „se cutremură pământul”, Dănilă, spunând că n-a auzit nimic, ia un drug gros de stejar şi-l păleşte pe drac în tâmpla dreaptă, apoi în cea stângă şi în frunte, încât acesta, zvârcolindu-se îngrozitor se aruncă în iaz. Scaraoschi trimite un al treilea drac, a cincea probă fiind aceea de a arunca buzduganul cât mai sus. Trei zile şi trei nopţi au aşteptat cei doi întoarcerea buzduganului pe pământ, după ce l-a aruncat dracul. Dănilă îi arată petele din lună şi-i spune că acolo locuiesc fraţii săi, care au mare nevoie de fier, aşa că dracul poate să-şi ia rămas bun de la buzdugan. Speriat, dracul ia buzduganul şi aleargă la Scaraoschi să-i spună că Dănilă o să dea buzduganul fraţilor săi din lună şi acesta era moştenirea preţioasă lăsată de strămoşul dracilor. Scaraoschi se enervează şi cheamă la ordine „toată drăcimea”, dorind să ştie care dintre ei este în stare să-l învingă pe „procletul” (blestemat, afurisit) Dănilă. Se oferă unul dintre draci şi propune o probă fabuloasă, a şasea: să se blesteme reciproc şi „care dintre noi amândoi a fi mai meşter, acela să ieie banii!”. Blestemat primul, lui Dănilă îi pocneşte un ochi, naratorul comentând cu umor că probabil el ispăşea păcatele „iepei frăţâne-său, ale caprei, ale gânsacului logodit şi ale boilor ucişi în pădure”. Isteţ, Prepeleac îi spune dracului să ia burduful cu bani în spate şi să meargă împreună acasă, deoarece „blăstămurile părinteşti nu-s la mine”. Dănilă îşi îndeamnă copiii să ia „blăstămurile părinteşti: ragila (scândură mică prevăzută cu dinţi metalici) şi pieptenii de pieptănat câlţi”, apoi să-l „blastăme cum îţi şti voi mai bine”. Dracul a scăpat cu greu din mâinile lor, a lăsat burduful cu bani şi a fugit mâncând pământul. Finalul basmului nu mai are formula ce trimite în atemporalitate destinul protagonistului, ci numai fericirea acestuia este aidoma ca-n basme: „scăpând acum deasupra nevoii, a mâncat şi a băut şi s-a desfătat până la adânci bătrâneţe, văzându-şi pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale”.        

orice judecata omeneasca e un lucru dracu, si, ca de obicei prea simplista, prea social-primitiva, conform acesteia, orice om ar fi vinovat, pentru ca si acei Comanesteni au mancat cacat, si  toata lumea buna cu asta se ocupa...........sa nu uitam conjuctura comunista in care s-a facut acest film extraordinar(daca n-ai mai fi vazut altul), noi sa ne bucuram de el, ca e prea bine facut, dar sa nu uitam, sa nu-l lasam sa ne tampeasca mai mult decat suntem oricum ...nu tampiti, ci geniali, hehe.

Nuvela psihologică „În vreme de război” se înscrie, ca şi drama „Năpasta”, în partea tragică a operei lui Caragiale, spre deosebire de cea comică, predominantă. Autorul urmăreşte în această nuvelăun caz patologic. „Există o tară ereditară în familia în care un frate înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca popă şi delapidator ca ofiţer”, spune G. Călinescu, referindu-se la cei doi protagonişti. Popa Iancu din Podeni, fratele mai mic al cârciumarului Stavrache, devine căpetenia unei temute bande de tâlhari, în timpul războiului din 1877-1878, sporindu-şi vertiginos averea. Când simte că cercul bănuielilor începe să se strângă în jurul său, popa Iancu Georgescu aleargă la fratele lui mai mare, la „nenea Stavrache” să-i ceară ajutor: „- Ce e, mă? – Am venit la d-ta ca la un duhovnic…N-aude nimeni? – Aş, cine s-auză?”   Aflând adevărul şi intuind pericolul, Stavrache îl sfătuieşte să plece pe front ca să-şi piardă urma. Averea lui rămâne astfel în grija cârciumarului, care, nu peste mult timp, primeşte vestea căderii fratelui lui la datorie. Aviditatea sa înnăscută este acum stârnită. Speranţa, că fratele său, crezut mort în război, nu se va mai întoarce, pentru a nu i se descopri crimele săvârşite, se aprinde definitiv în sufletul lui. Teama de a nu pierede averea, căzută ca din cer, începe să-l torureze şi ea sporeşte treptat chiar şi după consultarea unui avocat, care conchide impasibil: „- Numai unul singur pe lume te-ar putea călca… – Cine? întrebă D-l Stavrache. – Popa. – Aş, nu mă mai poate călca, săracul.” Procesul alienării psihice este urmărit de autor în toate ipostazele. Cu timpul teama se transformă în obsesie şi cârciumarul începe să aibă halucinaţii. Năluca popei apare tot mai des şi uneori îl întreabă cu surprindere: „Gândeai c-am murit, neică?”   Deznodământul este tragic. Fiindcă a golit caseria regimentului, Iancu Georgescu, ajuns ofiţer, se întoarce într-o noapte viforoasă pentru a-i cere fratelui nişte bani.   În momentul reîntâlnirii, Stavrache confundă planul real cu cel al halucinaţiilor. Încordarea atinge acum punctul maxim de intensitate şi cârciumarul înnebuneşte, aruncându-se asupra fratelui: „- Săi că mă omoară! (strigă disperat Iancu Georgescu la prietenul cu care venise). – Mă strânge de gât! vrea să mă muşte! – Ce-i de făcut? – N-am noroc!” În cele din urmă, imobilzat de cei doi, cârciumarul Stavrache cântă popeşte.   Arta lui Caragiale în realizarea tipologică a personajelor este apreciată unanim. Individul acţionează, în întreaga sferă a existenţei sale, în funcţie de trăsătura sa predominantă. Chiar şi natura se subordonează stărilor sufleteşti ale personajelor, iar dialogul, totdeauna succint şi expresiv, le nuanţează. Manifestările psihologice ale cârciumarului Stavrache oscilează la început între realitate şi vis. Halucinaţiile apar aproape firesc, ca urmare a stării de nesiguranţă şi încordare, pe fondul dorinţei absolute de a stăpâni şi averea fratelui. Cu toate acestea tragicul se instalează numai la punctul de intensitate maximă, când se produce ruptura şi mintea cârciumarului este inundată de flăcările nebuniei. Opera lui Caragiale a atins valoarea artistică universală prin ridicarea unor realităţi din specificul nostru naţional la nivel de generalizare şi, în acelaşi timp, cu semnificaţii eterne pentru întreaga omenire.  

O noapte furtunoasa de Ion Luca Caragiale rezumat pe acte Personajele: Jupan Dumitrache Titirca Inima Rea-cherestegiu,capitan in garda civica. Nae Ipingescu-ipistat,amic politic. Chiriac-tejghetar,om de incredere al lui Dumitrache,sergent in garda. Spiridon-baiat de procopseala in casa lui Dumitrache. Rica Venturiano-arhivar la judecatoria de ocol,student in drept si publicist. Veta-consoarta lui Jupan Dumitrache. Zita-sora Vetei. Actul I SCENA I Scena incepe cu o discutie intre Jupan Dumitrache si Ipingescu despre "bagabonti", iar Dumitrache ii marturiseste lui Ipingescu ca si dupa el se tine un "bagabont".Totul a inceput de "lasata secului", cand Jupan Dumitrache, impreuna cu Veta(sotia sa)si Zita(cumnata), au mers la gradina la "Iunion". In timp ce ei se uitau la o comed ie, un "bagabont" s-a asezat la masa vecina si s-a uitat la cucoane toata seara.Dupa ce au plecat, "bagabontul" i-a urmarit pana la Stabilament.Istoria s-a repetat si dupa o saptamana, cand cei trei se duc din nou la gradina la „Iunion” sa vada comediile lui Ionescu. Scena se incheie cu o caracterizare pe care Jupan Dumitrache i-o face lui Chiriac(omul lui de incredere). SCENA II Apare Chiriac,care il anunta pe Dumitrache ca trebuie facut un mandat de arestare pt fiul lui Tache(pantofarul de la Sf. Lefterie), deoarece nu popa Tache vrea "sa iasa maine la izircit" cu pretextul ca este bolnav si ca nea Ghita Tircadau nu este de gasit. Jupan Dumitrache descrie casnicia Zitei cu fostul ei sot(Ghita Tircadau) si cum i-a divortat. SCENA III Jupan Dumitrache il cearta pe Spiridon pentru ca a stat prea mult dupa ziar, dupa care il trimire sa ceara cucoanei sabia si cintironul.Chiriac pleaca si inchiriaza contotul si magazia. SCENA IV Jupanul Dumitrache se aseaza pe scaun si ii cere lui Ipingescu sa citeasca fragmente din ziarul adus de Spiridon.Ipingescu incepe cu o stire despre R. Vent, un june scriitor democrat, redactia ziarului recomandand poporului opera acestuia:”Republica si reactiunea ”sau ”Venitorele si Trecutul” din care este prezentata „prefatiunea”.In timp ce Ispingescu citeste acest fragment, Dumitrache il intrerupe aprobandul sau interpretand uneori in mod gresit frazele care nu le intelegea. Lectura ziarului a fost intrerupta de o cearta mare afara in strada.Cei doi recunosc vocea Zitei si ies afara. SCENA V Spiridon, ramas singur isi aprinde o tigara, in timp ce se intreaba ce are Dumitrache cu el, de nici atunci cand l-a gasit treaz nu a fost multumit si nici atunci cand acesta dormea. Se aude zgomot.Spiridon stinge repede tigara si o baga in buzunar. SCENA VI Intra Zita nervoasa intrebandu-l pe Spiridon daca si-a indeplinit misiunea pe care i-a dat-o. Spiridon ii da cucoanei un bilet de la „persoana in chestiune”.Era un bilet de dragoste adresat Zitei, care cuprindea si o poezie de dragoste. SCENA VII Zita o roaga pe Veta sa-l lase pe Spiridon sa-i aduca ceva de acasa pentru ca acesta sa poata merge sa-i spuna admiratorului Zitei s-o astepte.Zita ii povesteste Vetei cum i-a iesit Tircadau in drum si a insultat-o.Doar ca Veta nu prea era atenta la ce-i spunea Zita pe motiv ca e bolnava. Se intoarce Spiridon care-i spune Zitei ca nu l-a gasit pe admirator nicaieri ,dar ca i-a dat biletul .Inainte de plecare Zita ii aminteste Vetei ca a doua zi trebuie sa mearga la „Iunion”, dar aceasta nu vrea sa mearga, fapt ce face ca Zita sa planga. SCENA VIII Veta il trimite pe Spiridon sa-i duca mondirul lui Chiriac si pe urma il trimite sa se culce.Dupa ce Spiridon pleaca, Veta merge incet la fereastra, se uita in curte si pe urma se intoarce ganditoare. Porneste sa iasa cand intra Chiriac, care ramane o clipa la usa.Veta ramane nemiscata. SCENA IX Chiriac ii multumeste Vetei pentru ca i-a cusut mondirul, ii spune ca a inchis poarta si o intreaba daca mai are ceva de-i comandat.O intreaba daca merge maine seara la „Iunion” ca sa se curteze cu admiratorul ei.Veta refuza sa se mai jure ca nu are nimic cu admiratorul pentru ca oricum nu va fi crezuta.Veta incearca sa plece, dar Chiriac ii taie calea si o intreaba daca nu mai vrea sa fie intre ei ce a fost inainte.Refuzul Vetei duce la o tentetiva de omor din partea lui Chiriac, care refuza sa traiasca fara dragostea stapanei.Acesta ia spanga de la pusca dar in urma luptei cu Veta si a juramintelor ei a renuntat, aruncand departe spanga si luand pe Veta in brate. Sunt intrerupti de Jupan Dumitrache, care striga de afara la Chirita sa se culce si sa fie atent.  ACTUL II SCENA I Veta il trimite pe Chiriac la culcare pentru ca amandoi sunt obositi, iar maine Chiriac trebuie sa se trezeasca la ora patru pentru a-l ridica pe Tache pantofarul de la Sfantul Lefterie. Dupa ce o saruta, Chiriac pleaca, iar doamna deschide albumul si da de portretul lui Chiriac. Fredoneaza tot mai incet prima strofa din “Portretul” de G. Sion si se pregateste de culcare cand intra Rica Venturiano. SCENA II Rica Venturiano incepe sa-i faca declaratii de dragoste, in timp ce cucoana striga dupa ajutoare, crezand ca e vreun hot. Acesta nu intelege comportamentul doamnei, pentru ca el a primit un bilet in care aceasta i-a cerut sa se intalneasca la numarul noua pe strada Catilina si ca s-au cunoscut la “Iunion”. Veta isi da seama ca este confundata cu sora ei, Zita, deschide lampa, iar Rica incepe sa-si ceara scuze. Veta ii cere sa plece repede ca sa nu fie prins de sotul ei. Cand sa iasa, se aude vocea lui Dumitrache in curte. Rica sare pe geam, sfatuit de doamna Veta. SCENA III Jupan Dumitrache, nervos, o intreba pe Veta cine a fost in casa, dupa care o trimite la culcare in timp ce-i striga pe Chiriac si Spiridon. SCENA IV Dumitrache se razbuna pe Spiridon, certandu-l ca l-a gasit dormind, dupa care il trimite dupa Chiriac, care dormea in camera lui. SCENA V Dumitrache ii spune si lui Chiriac ca a vazut “bagabontul” in casa si ca nu a avut pe unde iesi.Ipingescu vede fereastra care da pe schele si presupune ca pe acolo a iesit. Dumitrache gaseste bastonul lui Rica. Toti trei o iau pe schele dupa bagabont. SCENA VI Veta incearca sa-i opreasca sa sara pe geam, dar nu reuseste. SCENA VII Intra Zita care intreaba ce s-a intamplat. Veta ii spune ca amorezatul ei a venit la ea si o acuza pentru toate problemele ei cu Dumitrache si Chiriac. Aud zgomote in gradina si ies amandoua in fuga pentru a vedea ce se intampla. SCENA VIII Rica a iesit pe geam, s-a ascuns intr-un butoi cu "timent", dupa care ajunge inapoi in casa. Spiridon ii sugereaza sa iasa pe usa din dreapta, dar el nu vrea. Rica ii ofera lui Spiridon trei sferturi de rubla daca il scapa. Spiridon isi face un plan pentru a-l scapa. SCENA IX Rica incearca sa iasa pe usa din dreapta, dar il intampina Dumitrache cu sabia scoasa. Apar Chiriac si Ipingescu, care-l inconjoara. Apare Veta care le explica realtia dintre Rica si Zita iar Ipingescu ii spune lui Dumitrache ca Rica e cel care scrie in "Vocea Patriotului Nationale". Jupan Dumitrache ii cere scuze lui Rica, care a descoperit ca de vina pentru acest incident e numarul sase de la poarta Vetei, pus invers. Intr-un final, Dumitrache ii casatoreste pe cei doi.

Actiunea se petrece intr-un sat de munte, unde, in jurul mesei de lemn, pe care ardea  o lampa cu petrol, Anca si Dragomir ascultau stirea pe care Gheorghe, invatatorul satului, tocmai o citea din gazeta. Nebunul de la ocna disparuse si se credea ca a cazut in ocna cea veche, parasita cu multi ani in urma. Acesta fusese condamnat la douazeci de ani la ocna pentru un omor.   Dumitru a fost gasit mort in padure, iar Ion, padurarul, i-a luat din buzunar tutunul, amnarul si luleaua. Pe camasa padurarului erau urme de sange si cum alte probe nu existau, Ion a fost condamnat. Desi sustinea ca nu este vinovat, probele erau edificatoare. Batut si supus unui tratament inuman, Ion innebuneste. Era un nebun pasnic, in afara perioadelor in care era stapanit de mania persecutiilor.   Aceasta veste il pune pe ganduri pe Dragomir. Anca supravegheaza atent fiecare miscare a barbatului ei. Era din ce in ce mai tulburat. Daca in primii ani de casnicie Dragomir o incuraja pe Anca in pomenirea raposatului Dumitru, primul ei sot, acum, orice soroc il facea mai nervos   Bănuiala că nu Ion i-a omorât soţul, ci Dragomir, a făcut-o pe Ana să accepte căsătoria cu acesta din urmă. Nu voia cu nici un preţ ca Dragomir să rămână nepedepsit. L-a urmărit îndeaproape nouă ani, i-a studiat fiecare gest, şicu cât trecea vremea, omul ei devenea tot mai agitat. Simpla rostire a numelui celui dus îl tulbura. Visele urâte şi coşmarurile nu-i dau pace. Muşcătura de la braţ îl durea şi ca să uite, mergea tot mai des la cârciuma Popii, de unde se întorcea în fiecare seară beat.   Dragomir aştepta să se împlinească zece ani de la săvârşirea omorului şi aşa cum cerea legea, se putea preda şi era iertat de pedeapsă. Un singur an mai avea, dar nu mai putea îndura.Gheorghe, învăţătorul satului, o iubea pe Anca şi nu înţelegea de ce femeia mai stă cu bărbatul ei care devenea, pe zi ce trece, mai nesuportat. În zadar încerca învăţătorul să-i spună că fără ea nu mai poate sta în sat, Anca croia mai departe planuri.   Într-o seară, pe când Dragomir era la cârciumă, Anca are un oaspete ciudat; îi cere de mâncare şi omul povesteşte întâmplarea care l-a adus adus în in aceasta stare de nebunie. Anca îl descoperă astfel ep Ion, pădurarul de la Corbeni, cel scăpat de la ocnă.   De la Gheorghe, Anca află că bărbatul ei a spus celor de la cârciumă că va pleca din sat pentru ceva vreme. Un  fior de teamă îi trecu prin inimă Ancăi. Cum să-l lase să plece nepedepsit? Va trece anul, el se va preda autorităților, va fi liber și tot ce a îndurat ea nouă ani va fi în zadar.   Beat, Dragomir se întoarce acasă și vrea să stea de vorbă cu Ana. Era tot mai agitat și-i spune Ancăi planul său de călătorie. Femeia îl ascultă și poartă discuția în așa fel încât să-i dea de înțeles că știe de vinovăția lui. Dragomir pleacă la culcare și Ana rămâne singură în liniștea nopții, plănuind cum să-l omoare pe Dragomir. Pune mâna pe bardă, dar în prag apare bărbatul speriat de un vis urât și de durerea de la mușcătură. Spaima lui sporește oadată cu încercarea Ancăi de a-l aduce în discuție pe Dumitru.   Apariția lui Ion îl înspăimântă. În discuția cu el, Dragomir îi spune ca nu el este vinovatul, ci altcineva, care peste un an va veni și va recunoaște că l-a omorât pe Dumitru. Anca îi spune ocnașului că Dragomir este ucigașul. Acesta sare la el, îl îmbrâncește și cere să-i spună de ce l-a lăsat atâția ani la ocnă. Furia nebunului este potolită de Anca. Ion pleacă, luând după tejghea un cuțit mare. În timpul unei crize Ion se înjunghie. Sfătuit de Anca, Dragomir îi ia chimirul și-l pune în buzunar, apoi îl ia pe mort și-l aruncă într-o fântână părăsită.    

Nume……………………………………… Clasa……………………………………… FIŞĂ DE LECTURĂ Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi   Trăsăturile operei epice :  Nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul” aparţine genului epic si dramatic.  Nuvela se desfasoara pe doua planuri.Unul ne arata acţiunile lui Lăpuşneanu in vederea nimicirii boierilor, iar cel de-al doile oferă, la scenă deschisă spectatorului, desfăşurarea faptelor. Nuvela are patru capitol si reprezinta a doua venire pe tron a lui ALexandru Lapusneanul. 2. Prezentarea pe scurt a subiectului (rezumat): Capitolul I :  „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…” Alexandru Lăpuşneanul revine în ţară, „întovărăşit de şepte mii spahii şi de vro trei mii oaste de strânsură”, pentru a lua scaunul domniei de la Ştefan Tomşa. Lângă Tecuci, unde oastea face popas într‑o dumbravă, patru boieri, Vornicul Moţoc, Postelnicul Veveriţă, Spătarul Spancioc şi Stroici, sunt primiţi, la cererea lor, de către Lăpuşneanul în cort. Unde Moţoc comunică pretendentului la domnie că „obştia ne‑au trimis pre noi să‑ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te iubeşte”, însă „– Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu, răspunde Lăpuşneanul, a cărui ochi scânteiară ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi, şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră”. Pleacă Spancioc, Veveriţă şi Stroici dar Moţoc rămâne, propunându‑i lui Lăpuşneanul să renunţe la oştile turceşti, căci îl vor sprijini boierii cu oamenii lor în lupta pentrutron. Ca răspuns, Lăpuşneanul îşi arată neîncrederea fata de boier spunandu-I ca nu-l va omori acum pentru ca nu vrea sa-si murdareasca sabia cu sangele lui. Capitolul II : „Ai să dai samă, doamnă!…” In acest capitol Tomsa părăseşte tronul şi se refugiază în Valahia, în timp ce pe Lăpuşneanul poporul il primea cu bucurie amintindu-se de prima lui domnie.  Acesta pune să fie umplute cu lemne şi arde toate cetăţile Moldovei, cu excepţia Hotinului, cetăţile fiind locuri de rezistenţă şi comploturi ale boierilor împotriva domnitorului.  În sala tronului intră Doamna Ruxandra, soţia lui Lăpuşneanul şi fiica lui Petru Rareş il roaga pe sotul ei sa-I crute pe boieri povestindu-i ca raman copii si neveste fara ajutor. Lapusneanul ii promite ca ii va ierta de poimaine. Capitolul III : „Capul lui Moţoc vrem…” Sunt anunţaţi boierii „să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie, unde era să fie şi domnul, ca să asculte liturghia şi apoi să vie să prânzească la curte”. După slujbă, Lăpuşneanul se adresează boierilor, spunându‑le că îi pare rău pentru că a „arătat asprime” faţă de ei, apoi le spune boierilor ca actele sale sangeroase le-a facut pentru a se termina o data cu certurile dintre ei, cu tradarile unora sau altora care aveau ca scop saracirea tarii si mai ales uciderea lui. La cuvantarea domnitorului au luat parte si boierii Spancioc si Stroici care au refuzat sa participle la masa oferita de Lapusneanu pentru ca nu aveau incredere in el. Masa la care au fost invitati patruzeci si sapte de boieri a fost una simpla dar domneasca. Aproape de încheierea ospăţului, un boier, Veveriţă, închină un pahar urând lui Vodă ca să‑l întărească Dumnezeu în gândul bun „de a nu mai strica pe boieri şi a bântui norodul…”. Sub pretextul că în urare s‑ar ascunde o jignire adusă domnitorului, armaşul ordonă uciderea boierilor care, „neavând nici o grijă, surprinşi mişăleşte pe din dos, fără arme, cădeau făr‑a se mai împotrivi”, cu excepţia unora dintre cei tineri – transformă în arme tacâmurile, vasele, scaunele. Sunt ucise şi slugile boierilor, aflate în curte, dar câteva scapă fugind peste ziduri şi poartă vestea despre cele întâmplate. In fata palatului s-a adunat multimea care striga ca boierul Motoc i-a lasat saraci si ca-I vor capul. Auzind acestea Motoc ii ceru domnitorului sa-l apere ca el era boier mare si cei de afara erau prosti, la care Lapusneanul ii spune : “Prosti dar multi !” si vornicul il arunca pe Motoc de pe zid si multimea vazand jertfa adusa se imprastie. Vodă ordonă să se reteze capetele boierilor ucişi, le aşează pe masa de ospăţ în formă de piramidă, apoi o aduce pe DoamnaRuxandra ca să vadă priveliştea, aceasta leşină, facandu-l pe sotul el sa spuna: „– Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind”. Trimişi să‑i aducă pe Spancioc şi pe Stroici, oamenii armaşului îi ajung pe fugari când tocmai treceau hotarul de pe Nistru şi cei doi boieri îi trimit lui Lăpuşneanul vorbă că îl vor „vedea păn‑a nu muri”. Capitolul IV : „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…” Dupa patru ani de la uciderea celor patruzeci si sapte de boieri Lăpuşneanul se mută în cetatea Hotinului, pentru a‑i putea supraveghea pe Spancioc şi Stroici, refugiaţi în Polonia. Îi era teamă de faptul că cei doi vor veni cu oaste polonă în Moldova. În acest timp îşi ţinuse promisiunea făcută Doamnei Ruxandra, în sensul că nu mai omora, dar „Scotea ochi, tăia mâni, ciuntea şi seca pe care avea prepus”. Dup ace s-a imbolnavit Lapusneanul le cere mitropolitului, episcopilor si boierilor sa-l calugareasca daca-l vad pe patul de moarte. Deoarece face o criză puternică, este călugărit şi primeşte numele de Paisie, doamna Ruxandra este numită regentă iar fiul său, Bogdan, noul domn. Sosesc Spancioc şi Stroici, ajung în faţa camerei unde se afla Lăpuşneanul bolnav şi, ascultând la uşă, aud acuzele aduse de către acesta mitropolitului şi călugărilor care se aflau acolo, ca urmare a călugăririi sale, precum şi ameninţarea rostită („M‑aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu!”). Deoarece Lăpuşneanul îşi ameninţase soţia şi fiul cu răzbunarea, Spancioc şi Stroici o conving pe Doamna Ruxandra să pună otravă în apa cerută de Lăpuşneanul, pentru a‑şi salva fiul. Intrând în camera fostului domn, care băuse deja din otravă, cei doi îl silesc să bea şi resturile ei. Alexandru Lăpuşneanul a murit în chinuri şi a fost îngropat, adaugă autorul, în „monastirea Slatina, zidită de el”. 2.Personajele – principale  trăsături morale : Alexandru Lapusneanul este un personaj incarancenat intr-o continua lupta cu boierii. Boierul Motoc este un boier tradator care l-a parasit pe domnitor la greu. Las, slugarnic, neandurator cu strangerea birurilor de la populatie. – secundare:  Doamna Ruxanda, sensibila, miloasa, Spancioc, Stroici, Veverita -alte personaje (colective, episodice, pozitive, negative, fantastice, reale etc): multimea 4. Motivează de ce te-a impresionat opera: M-a impresionat Alexandru Lapusneanul care chiar daca a fost crud si nemilos cu boierii a judecat pe drept si i-a pedepsit pe vinovati.

Dorința de Mihai Eminescu   Mihai Eminescu (1850-1889) a fost un mare poet al iubirii. in lirica sa inchinata acestui sentiment se impletesc bucuria si suferinta, visul si dorul, dar sensul ei ultim este durerea iubirii neimplinite.   Publicata la 1 septembrie 1876, in revista „Convorbiri literare", poezia „Dorinta" este alcatuita din sase strofe. In aceasta poezie, eul liric isi exprima propriile sentimente: dorul de dragoste, aspiratia spre fericire, comuniunea cu natura.   Titlul exprima o aspiratie a sufletului tanar, visul unei intalniri ipotetice cu iubita, sub ocrotirea batranului codru.                           Strofa I constituie o chemare intr-un spatiu fermecat, in interiorul caruia cei doi indragostiti vor lua parte la ritualul erotic. In acest sens, imaginea vizuala a crengilor aplecate (care ascund „prispa cea de brazde") izoleaza spatiul real (aflat sub semnul timpului trecator) de spatiul iubirii (care devine insula de nemurire). Elementele naturii sunt tipic eminesciene: codrul, izvorul, teiul, „blanda batere de vant"; toate alcatuiesc un tablou nespus de frumos al visului de dragoste.   Daca urmarim formele verbale din strofa I, constatam prezenta unui imperativ („ Vino") si a doua verbe la indicativ prezent {„tremura" si „ascund"); cu deosebire ultimele doua creeaza impresia ca ritualul erotic va avea loc in realitate, indicativul fiind un mod al certitudinii. Incepand insa cu strofa a II-a, verbele la conjunctiv („sa alergi", „sa cazi", „sa desprind", „sa ridic") sau la indicativ viitor („sedea-vei", „vom fi", „or sa cada", „vom visa") proiecteaza clipa intalnirii in vis si in ideal. in urmatoarele trei strofe, ritualului erotic i se confera un sens sacru: iubita este „o mireasa blanda din povesti"1 („Sa-ti desprind din crestet valul") incununata cu flori de tei. Cateva elemente de portret („ Fruntea alba-n parul galben ") contureaza mai clar idealul tanarului indragostit.   In ultimele doua strofe, asteptata clipa de iubire devine un „vis ferice" niciodata implinit. Spatiul in care este imaginat acest vis este unul armonios si muzical in care se aude cantul izvoarelor si susurul vantului („ingana-ne-vor c-un cant / Singuratece izvoare, / Blanda batere de vant"). In ultima strofa este imaginat somnul erotic, infatisat in versurile: „Adormind de armonia /Codrului   bătut   de  gânduri".   Primul dintre acestea este unul din cele mai eufonice2 versuri eminesciene, in care aliteratia vocalei „a" si a consoanei „r" da nastere unei muzicalitati sublime. In final, imaginea florilor de tei care cad (ca o ploaie) peste cei doi indragostiti ar putea sa aiba doua semnificatii:   cazute din „teiul sfant", florile ii incununeaza pe cei doi iubiti cu un nimb al puritatii neprihanite;   pe de alta parte, ele par sa-i acopere pe cei doi („ Or sa cada randuri-randuri"), pe masura ce teiul isi va „ninge" petalele anilor peste clipa iubirii.   Mijloace   artistice:   La realizarea poeziei contribuie mai multe mijloace artistice: epitetul metaforizant („crengi plecate"). epitetul ornant („fruntea alba", „parul galben"), personificarea izvorului care „tremura pe prund", inversiunea „Singuratece izvoare", „Blanda batere de vant" si altele. In conturarea spatiului iubirii, epitetele: .„singuratece izvoare" si ..blanda batere de vant" au rolul de a evoca un cadru bland, mangaietor, natura fiind "leaganul" in care este visata clipa de dragoste.   In „Dorinta", personificarea codrului „bătut de gânduri" reprezinta natura surprinsa in meditatie asupra propriilor sale glasuri. In finalul poeziei discutate, repetitia "randuri-randuri ar putea sugera troienirea sub flori si sub vreme, pe masura ce teiul isi va asterne petalele anilor peste "clipa cea repede" a vietii

Caracterizarea lui Alan   Alan indeplineste rolul personajului narator al creatiei epice, cel care,, prin intermediul confesiunii, la persoana intai, aduce in prezent o experienta unica a trecutului. El intruchipeaza intelectualul analitic si lucid, care se confrunta cu misterul civilizatiei indiene dominat de eros. Contradictiile culturale ii releva situatii neasteptate la care este capabil sa se adapteze prin superioritate intelectuala. Ajuns in India din interes de serviciu, se confrunta cu o experienta unica si neasteptata. In raport cu sentimentul iubirii, eroul dezvaluie capacitatea sporita de autoanaliza. Reconstituirea povestii de iubire reprezinta o forma de a clarifica amanunte ale mirajului indian, dar si de recuperare a trecutului. care si-a ;asat adanc amprenta asupra personalitatii sale. Intrebandu-si constiinta Alan descrie in mod succesiv sentimente unice, in evolutia lor, de la primii fiori pana la apogeul relatiei cu femeia iubita, dar si prabusirea lor intr-o despartire irevocabila, generata de mentalitatea indiana.   Inceputul relatiei dintre ei se afla sub semnul superficialitatii tanarului, care o judeca doar dupa aparente, marturisind ca fata i se parea "urata". apoi realizeaza ca de fapt, era foarte diferita fata de prototipul european al feminitatii. Firea ei enigmatica ii starneste curiozittaea, il incita la a dezlega enigmele, aceasta intruchipand, de fapt, taina fascinanta a noii civilizatii cu care Alan intrase in contact. El era foarte orgolios, fiind incapabil de a recunoaste ceea ce simte cu adevarat, catalogand impresiile produse de fata drept simple "delicii intelectuale". Relatia aceasta, se naste sub semnul schimbului cultural de experienta, isi releva latura initiatica, adancind procesul autocunoasterii celui care se raporteaza la noi experiente existentiale. Sentimentele evolueaza rapid de la simple emotii la iubirea-pasiune care presupune din partea personajului masculin si latenta efemeritatii acestei iubirii, pe care se straduieste sa o nege cu vehementa.Cu timpul sentimentele devin mai puternice decat orgoliul, iar tanarul se confeseaza Maitreyei declarandu-i dragostea sa si traind impreuna fericirea tainica, absoluta a clipelor de iubire de dincolo de viata si moarte.Desi incearca permanent sa-si ascunda sensibilitatea care il caracterizeaza, Allan este rapus de suferinta despartirii, care il mutileaza sufleteste pe amandoi. Solutia consolarii sale cu alte prezente feminine isi dovedeste inutilitatea, tradand totdata complacerea in superficialitate, care il caracteriza inainte de a cunoaste iubirea adevarata.   Trecerea timpului atenueaza ranile sufletesti, eroul ramanand doar cu chinul perpetuu al nostalgiei dupa farama de eternitate dobandita, printr-un sentiment unic, concretizat in dorinta de a vedea "ochii" Maytreiei, metafora pentru sufletul ei.    

Intamplari din gradina mea de Ana Blandiana Intr-o zi pe cind lucram Intr-o zi pe cind lucram In gradina, pe sub geam, Ingrijind un trandafir, Vad ca intra-un musafir:  Era mic c-abia-l vedeai, Dar cu mustati ditamai; Incapea printre uluci, Dar avea blanita-n dungi; Si-ntr-un capat, dintr-o dunga Ii crestea o coada lunga; Era numai cit o floare, Dar avea patru picioare; Ochii-albastri ii clipeau Si stia sa zica 'miau'. Ba sa vezi si sa te bucuri sarea-n aer dupa fluturi Si stia chiar sa se joace Cu citeva ghemotoace. Oare, ce-ati fi facut voi Cu-acest musafir de soi? Eu oaspele important L-am tratat cu lapte cald; Ca sa-l conving sa ramina, I-am dat si-un pic de smintina; Si, pentru ca era mic, L-am botezat Arpagic.   Ana Blandiana biografie Este pseudonimul literar al Otiliei Coman, nascuta la Timisoara in 25 martie . isi face studiile gimnaziale si liceale in Oradea, la fostul liceu „Oltea Doamna".  Debuteaza in revista „Tribuna" din Cluj in 1959, cu poezia Originalitate, semnata Ana Blandiana.  Va redebuta, dupa o tacere „silita" de patru ani, in revista „Contemporanul" condusa de George Ivascu. intre 1963 Si 1967 urmeaza cursurile Facultatii de Filologie din Cluj, timp in care (1964) debuteaza editorial cu volumul Persoana intaia plural. Din 1967 lucreaza ca redactor la revista „ Viata studenteasca"sustine timp de trei ani, in revista „Amfiteatru"', o rubrica de eseuri destinata evocarii poetilor morti tineri. Semneaza, de-a lungul timpului, rubrici permanente in reviste de prestigiu: „Contemporanul", „Romania literara", in 1969 (cand lucreaza ca redactor la revista „Amfiteatru") ii apare volumul A treia taina, investit cu Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor.  Volumul antologic Cincizeci de poeme aparut in 1970 este incununat cu Premiul Academiei. Personalitatea sa proteica se manifesta multilateral: scrie proza fantastica, eseistica, face traduceri, insemnari de calatorie, literatura pentru copii (volumul intamplari din gradina mea, 1980, va si primi Premiul de literatura pentru copii al Uniunii Scriitorilor). Timp de sase luni (decembrie 1973 - mai 1974)participa, impreuna cu sotul, Romulus Rusan, la Programul Scriitoricesc International al Universitatii din Iowa-City (S.U.A.), cu largi si benefice repercusiuni in plan cultural-literar. Opera sa ii este tradusa tot mai frecvent si in tot mai multe limbi straine, facand-o cunoscuta, alaturi de alti poeti, ca reprezentanta de marca si autorizata a liricii romanesti actuale. O rezultanta fireasca a acestei recunoasteri este decernarea, in 1982, la Viena, a premiului international „Gottfried von Herder". Dupa cutremurul din 1977 (blocul unde locuia s-a prabusit) locuieste mai mult la tara, „intr-un sat din Campia Dunarii". incepand din 1984 pana in decembrie 1989, cu intermitente, i se ia dreptul de semnatura (punctul de plecare este publicarea in revista „Amfiteatru " a unui grupaj de poezii „subversive"). In ianuarie 1997, in biserica Uspenia din Botosani, i se decerneaza Marele Premiu pentru Poezie „Mihai Eminescu". Este participanta activa la viata literara si culturala internationala, ca si la viata politica interna. Poeta Ana Blandiana este mereu egala cu sine. Neinsemnata ar fi evolutia liricii sale, atat in plan formal cat si in plan tematic. Am putea vorbi mai degraba de o anume vointa de implinire, de perfectionare continua a unui program liric vizibil de la primele volume. Cateva dimensiuni ale acestuia au fost permanent reliefate, ca de exemplu spiritul reflexiv - apropierea de reflexivitatea blagiana s-a facut ades si pe buna dreptate-, expresia metaforica pornita dintr-o luciditate de tip existential, setea de puritate, increderea in poezie si construirea acesteia ca spatiu relevant, creator si menit supravietuirii. Aceste putine dimensiuni ale creatiei poetei, amintite aici, se dezvolta apoi, individual, devenind un univers, parte integranta a universului ei liric. Astfel, criticul literar Nicolae Manolescu sintetiza, vizand expresia stilistica a poetei, ca „Blandiana scrie o lirica esential metaforica, in care imaginea concentreaza mesajul asa cum o picatura de apa reflecta un intreg peisaj inconjurator."    Opera literară   Persoana întâia plural, prefaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1964; Călcâiul vulnerabil, Bucureşti, 1966; A treia taină, Bucureşti, 1969; Calitatea de martor, Bucureşti, 1970; Cincizeci de poeme, Bucureşti, 1970; Convorbiri subiective (în colaborare cu Romulus Rusan), Bucureşti, 1971; Octombrie, noiembrie, decembrie, Bucureşti, 1972; Poezii, Bucureşti, 1974; Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie, Bucureşti, 1976; O discuţie la Masa Tăcerii şi alte convorbiri subiective (în colaborare cu Romulus Rusan), Bucureşti, 1976; Cele patru anotimpuri, Bucureşti, 1977; Somnul din somn, Bucureşti, 1977; Cea mai frumoasă dintre lumile posibile, Bucureşti, 1978; Poeme, prefaţă de Alexandru A. Philippide, Bucureşti, 1978; Întâmplări din grădina mea, Bucureşti, 1980; Ochiul de greier, Bucureşti, 1981; Proiecte de trecut, Bucureşti, 1982; Poeme - Poems, ediţie bilingvă, traducere de Dan Duţescu, prefaţă de Dumitru Micu, Bucureşti, 1982; Alte întâmplări din grădina mea, Bucureşti, 1983; Ora de nisip, Bucureşti 1983; Coridoare de oglinzi, Bucureşti 1984; Stea de pază, Bucureşti, 1985; Autoportret cu palimpsest, Bucureşti, 1986; Oraşe de silabe, Bucureşti, 1987; Întâmplări de pe strada mea, Bucureşti, 1988; Poezii, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1989; Arhitectura valurilor, Bucureşti, 1990; Poeme fără Arpagic, pentru cititorul cel mai mic, Bucureşti, 1991; 100 de poeme, Bucureşti, 1991; Sertarul cu aplauze, Bucureşti, 1992; ediţie prefaţată de Rumiana Stanceva, Cluj Napoca, 2002; Imitaţie de coşmar, Bucureşti, 1995; În dimineaţa de după moarte, Bucureşti, 1996; Balanţa cu un singur talger - Die Waage mit einer einzigen Schab - La Balance a un seul plateau - The Balance Scale with a Single Pan, ediţie plurilingvă, Bucureşti, 1997; La cules de îngeri, Bucureşti, 1998; Cartea albă a lui Arpagic, Bucureşti, 1998; Geniul de a fi, Bucureşti, 1998; Soarele de apoi, Bucureşti, 2000; Ghicitul în mulţimi, Bucureşti, 2000; Cine sunt eu? (Un sfert de secol de întrebări), Cluj Napoca, 2001.   Rezumat Intr-o zi pe cand autoarea ingrijea un trandafir in gradina, a vazut strecurandu-se pe sub uluci un pisoi mic cat o floare, cu ochi albastri  cu blanita dungata si coada lunga. Era foarte jucaus, sarea dupa fluturi si se juca cu cateva ghemotoace. L-a hranit cu lapte cald si cu smantana si i-a pus numele Arpagic.   Din ziare: În 1980, Ana Blandiana a publicat volumul de versuri pentru copii “Întâmplări din grădina mea” şi îl inventează ca personaj literar pe motanul Arpagic. În 1988, aceasta publică un alt volum “Întâmplări de pe strada mea” în care și l-a imaginat pe Arpagic purtându-se ca Ceauşescu. Volumul i-a adus o nouă interdicție din partea regimului comunist. „Interdicţia era pentru o poezie pentru copii şi care făcuse să se schimbe numele lui Ceauşescu în Arpagic, numele motanului în care îl parodiam pe Arpagic. Nu consideraţi că am făcut un act de curaj, cel mult se poate considera că am făcut un act de iresponsabilitate. Această poveste cu Arpagic este importantă nu pentru că am scris eu o poezie în care făceam băşcălie de Ceauşescu, ci pentru că reacţia publică a fost uluitoare. Cartea a dispărut din librării în câteva ore. Lui Ceauşescu, căruia mereu i se schimbă numele, i s-a spus Arpagic. Eu nu mi-am găsit dosarul de la Securitate, ci doar câteva foi din alte dosare. A fost o filă interesantă cu un ordin semnat de şeful Securităţii către şefii regionali să retragă cartea.   

Toma Alimos A fost odata ca niciodata, pentru ca realitatea se impleteste permanent cu fantasticul. Printr-o inriga puternic tensionata, intervine un eveniment-surpriza care tulbura echilibrul epic erau in situtia initiala si care va avea un rol decisiv in derularea actiunii. Soseste Manea care ii aduce haiduculuiacuzatii grave, imaginare, hiperbolice, fiind hotarat sa-l ucida pe haiduc. In acest moment narativ, personajele principale intruchipand simbolic antiteza dintre bine si rau, se afla fata in fata, cele doua portrete definesc fizic si moral personajele tipice ale baladei vitejesti haiducul si stapanul mosiilor. Fizic haiduculeste înalt la stat expresie succinta, metaforica a frumusetii ideale. Manea este, slutul si uratul caracterizat direct prin doua epitete care se amplifica reciproc pentru a realiza imaginea respingatoare a unui urias. Moral Toma este mare la sfat trasatura esentiala a voinicului aflat in slujba dreptatii. Prin antiteza Manea este ucigasul expresie a lipsei de masura si a vointei nejustificate. Caracterizarea indirecta a personajelor se face epic in actiune, prin acumularea verbelor de actiune si a detaliilor de comportament.   Desfasurarea actiunii il surprinde pe Manea orbit de ura si de invidie, care incalca legea ospetiei si il injunghie pe acela care il primise cu fireasca prietenie. Acum, in naratiune se insceneaza elementul fabulus. Calul, armele si codrul, prietenisi aliati de nadejde ai viteazului orind viata prin personificare pentru a-l ajuta pe Toma sa infaptuiasca dreptatea. In punctul culminant, binele si raul se infrunta din nou pe viata si pe moarte.Toma il ajunge pe Manea si ii reteaza capul dintr-o lovitura. Din momentul in care capul boierului cade in pulbe incepe deznodamantul baladei. Dupa un stravechi blestem, trupul neinsufletit al ucigasului va bantui in lume fara sa-si gaseasca odihna vesnica. Dreptatea este implinita, dar si Toma moare in mijlocul naturii ocrotitoare, personificate. El isi exprima dorintele testamentare in legatura cu ritualul propriei inmormantari. Potrivit motivului om-natura murgul va indeplini in chip mioritic ceremonialul funebru Mugurul jalnic necheza Cu copita ca-mi sapa Groapa mica ca-mi facea, Fanisor ii asternea, Florile ca-i sapa Cu trei lacrimi le stropea. Modul de expunere dominant in balada este naratiunea, care se impleteste cu dialogul, cu monologul si cu descrierea de tip tablou si de tip portret. Naratorul omniscient si omniprezent asigura relatia autor-cititor relatand faptele la persoana a III-a, numar singular. El se implica subtil in povestire prin folosirea dativului etic afectiv „Iar din gura ce-mi graia Cu copita ca-mi sapa, dar si prin enunturi exclamative si interogative de tipuri Si mergea mare…”   Incheiere   In concluzie aceasta balada haiduceasca se inscrie printre miturile fundamentale ale poporului nostru iar prin procedeele de prezentare a intamplarilor si a personajelor este opera epica. George Calinescu include aceasta opera intre cele patru mituri fundamentale ale romanilor, alaturi de mitul zburatorului valorificat sublim de Mihai Eminescu in poemul Calin file de poveste alaturi de mitul etnogenezei poporului roman.   Din cele mai vechi timpuri de-a lungul existentei sale , poporul roman a creat un adevarat tezaur artistic in care a reflectat bogata sa experienta de viata ,bogatia sufleteasca strinsa legatura cu natura si cu locurile natale lupta pentru dreptate sociala si libertate nationala si in care si-a experimentat cele mai alese ginduri si sentimente.Un loc aparte in creeatia populara romineasca il ocupa baladele in care autorul anonim a infatisat si lupta pentru dreptatea sociala impotriva boierilor sau chiar impotriva domnitorului ,lupta pentru libertatea nationala dusa contra unor dusmani cum ar fi turcii , care au calcat de atitea ori pamintul tarii .O astfel de balada este si creatia populara Toma Alimos.   Toma Alimos este o opera literara populara si face parte din categoria baladelor haiducesti ,prima sa varianta fiind notata in anul 1831 insa aparitia ei este legata de destramarea feudalismului si aparitia relatiilor capitaliste de intensificarea maselor taranesti perioada in care haiducul reprezenta una din principalele forme de rezistenta prin pradarea celor bogati si ajutarea celor saraci. Prima dovadap a faptului ca Toma Alimos este o opera populara este transmiterea ei pe cale orala fenomen care a adus la aparitia a numeroase variante raspandite in toate provinciile rominesti cu evidente si numeroase modificari atit in privinta numelui eroului cit si privinta locului de actiune ori a categoriei sociale pe care acesta o reprezinta.   Prezenta acestor variante evidentiaza totodata caracterul colectiv deoarece in procesul transmiterii pe cale orala mai multi autori anonimi pe rind si in momente diferete prilejuri in fata unei colectivitati ceea ce pune in evidenta caracterul sincretic.Faptul ca ea a fost situata de numerosi folcloristi critici literari si scriitori si considerata o capodopera a epicii populare rominesti alaturi de Moirita si Mesterul Manole reliefeaza caracterul expresiv al acestei opere literare populare. Ea apartine epicii nosatre populare intrucit sentimentele de dargoste si de admiratie ale autorului anonim sunt in mod indirect prin inetermediul actiunii si al personajelor.   Deci ca in orice opera epica si in structura acestei creatii se disting cele trei elemente naratorul ,actiunea si personajele acestea din urma fiind purtatoarele mesajului autorului anonim.   Ca specie epica Toma Alimos etse o balada deoarece autorul anonim nareaza in versuri o intimplare deosebita din trecut savirsita de personajele cu insusire iesite din comun.Intrucit este imfatisata figura legendara a unui haiduc Toma Alimos si este evocat sfarsitul eroic al acestui in lupta sa imptriva boierimii hraparete ea este o balada haiduceasca. In ceea ce priveste structura acestei balade pe linga gradarea actiunii si prezenta elementelor fabuloase se remarca si prin faptul ca ea este o impletitura ingenioasa de motive folclorice intalnite si in alte creatii populare :motivul singuratatii ,al legaturii omului cu natura al conflictului feudal al a animalului nazdravan si al testamentului. Dintre acestea cel mai puternic si mai nuantat exprimat este cel referitor la natura omului .   Codrul ca element al naturii apare in postura de frate al haiducului partas la bucuriile si la necazurile acestuia.De aceea el moare tot codrul este cel care-l jeleste caci legatura dintre ei este stransa aproape organica asa explicandu-se si dorinta lui Toma de a fi inmormintat in mijlocul naturii. Acest motiv folcloric pune in evidenta si conceptia poporului nostru referitoare la moarte in care nu vede un sfirsit ci doar trecerea fireasca in elementele naturii vesnice o lege a firii caruia orice om trebuie sa i se supuna pana la urma.   Trecând la circuitul naturii sterne omul vesniceste o data cu acesta ceea ce explica si sentimentele haiducului. Aceste motive folclorice sunt reliefate cu ajutorul modurilor de expunere folosite de autorul anonim. In intreaga balada ca in orice opera literara populara se observa si folosirea exprimarii caracterisricile comunicarii orale.In acest sens se remarca folosire unor interjectii din libajul popular:mare,veriscane,savi primele doua repetate de mai multe ori in textul baladei in felul acesta exprimandu-se fie uimirea fie insistenta sau indemnul.Numeroase sunt si formulele de adresare:„frate Mane,fecior de lele, fiara rea ,mai fartate”  folosite in dialog si evidentiaza atat starea sufleteasca a personajelor cit si atitudinea fata de interlocutor.   Cu o pricepere rara autorul anonim minuieste vorbele cu o mare pondere in balada.In pasajelenarative domina verbele la imperfect care exprima o actiune in plina desfasurare.:sta,jelea,inchina,se pleca prin care se evidentiaza probabilliatatea actiunilor exprimate. Prin toate aceste aspecte semnalmente valoarea acestei creatii populare este in evidenta insa unicitatea ei consta si in faptul ca ea circula in numeroase variante doar spatiul locuit de romini nefiind intalnita la alte popoare unde haiducia nu se manifesta ca o forma de a lupta social.   Balada Toma Alimos este o adevarata capodopera receptata ca atare inca de la cunoasterea ei. Toma Alimos apartine baladelor care evidentiaza conflictul feudal, dar cu un scenariu propriu, intrucat principalul cnflict este unul de proprietate. Aici nu apare conflictul consacrat al baladelor haiducesti, intre haiduc si potera. In balada Toma Alimos intalnim motive specifice creatiei populare: motivul singuratatii, motivul comuniuni omului cu natura, motivul relatiei om-natura, motivul conflictului feudal si motivul testamentului.   Poezia “Toma Alimoş” este o creaţie epică în versuri, o baladă populară pentru că prezintă momente importante din viaţa unui personaj înzestrat cu calităţi deosebite, elementele reale împletindu-se cu cele fabuloase. Prin descrierea din cadrul expoziţiunii se realizează o sinteză a peisajului românesc: munte, deal, câmpii, pădurea de brad. În acest cadru natural, specific românesc, haiducul Toma Alimoş zăboveşte împreună cu murgul său. Se odihneşte şi se ospătează. El este singuratic, ducându-şi viaţa în singurătatea muntelui, şi de aceea, nici armele, nici murgul nu pot suplini tovărăşia omului.   Gândurile şi sentimentele lui se îndreaptă asupra naturii cu care se simte înfrăţit: “închinări-oi codrilor, \ ulmilor şi brazilor… “. Codrul, personificat fiind, simte apropierea primejdiei, se înfioară,, murgul necheză, iar armele ies din teci. Încordarea creşte când apare Manea.   Naraţiunea este întreruptă aici de descrierea însuşirilor fizice ale celor doi, descriere care prezintă în antiteză portretul lor fizic.

   

Nume……………………………………… Clasa………………………………………                                                                     FIŞĂ DE LECTURĂ                                                                       Opera epică                                                                                      Hronicul si cantecul varstelor de Lucian Blaga   Trăsăturile operei epice (2-4):Hronicul si cantecul varstelor ofera date importante despre anii de formatie ai scriitorului (copilaria si adolescenta, universul satului in care a luat intaiul contact cu natura si societatea, mediul familial in care a crescut, scolile pe care Ie-a urmat, evenimentele istorice pe care le-a trait)     Prezentarea pe scurt a subiectului (rezumat):“Inceputurile mele stau sub semnul unei fabuloase absente a cuvantului. Asa isi caracterizeaza autorul copilaria, pentru ca a inceput sa vorbeasca abia la patru ani, lucru care l-a marcat pe toata durata vietii sale. Pentru el cuvantul este un semn al rupturii si instrainarii de paradis, al distantei si exilului. De aceea viitorul el refuza, simbolic, rostirea, pastrand parca in memorie imaginea copilului ce se incapatanase sa nu vorbeasca: „Amare foarte sunt toate cuvintele”. Casa parinteasca din Lancram a reprezentat pentru el locul unde tot ce era imposibil devenea posibil. Satul este strajuit de munti care, in imaginatia copilului, deveneau zeitati ale copilariei, ca si Tatal si Mama, „o margine a lumii, dincolo de care nu mai era decat povestea”. Pentru copilul de atunci satul cuprindea multe locuri de intalnire a realului cu suprarealul, iar timpul subiectiv se reducea la o singura dimensiune: jocul. „Dezmaturile si alergaturile fara frau ale imaginatiei”” se elibereaza prin joc, care este si un joc al mintii, al cugetului de copil ce-si „invata imperativele de la pasari si fiori. Finalul Hronicului leaga inca o data viata de opera. Cate „nebanuite trepte” a trebuit scriitorul sa coboare in timp spre a se descoperi pe sine insusi! O parte din emotia acestei regasiri o traim si noi, cititorii, cu fiecare lectura, o noua „nebanuita treapta” catre intregul operei blagiene.   Personajele -principale (2-3) trăsături morale :.Mama, Tata, Vasile, Roman si Tudorel -secundare: Letitia si sotul ei, Lionel, Rafira -alte personaje (colective, episodice, pozitive, negative, fantastice, reale etc): ……………………………………………. ………………………………………………………………………………………………………………………………………………… ……….. ………………………………………………………………………………………………………………………………………………… ……….. Motivează de ce te-a impresionat opera:M-a impresionat aceasta lectura pentru ca am aflat cum si-a petrecut copilaria si apoi viata autorul.  

Grigore Alexandrescu - viata si activitatea literara   Grigore Alexandrescu s-a născut la Târgoviște, într-o familie modestă, tatăl său fiind vameș și vistiernic, iar mama provenind dintr-o familie de mici boieri. Părinții îî mor cand el avea o vârstă încă fragedă, așadar va veni la București, unde va studia la Sf. Sava și va locui file la tatăl lui Ion Ghica, fie la Ion Heliade -Radulescu.   Va intra în armată pentru o vreme, dar pleacă din această slujbă pentru altă slujbă la Secretariatul Senatului. A debutat la 23 de ani în revista „Curierul românesc”. După debut, apare și primul volum ”Eliezer și Neftali” traducere a poemului lui Florian. face parte din Societatea Filarmonică, fiind cunosfaptul că societățile înființate în perioada pașoptistă aveau și scopuri politice, nu numai culturale. Scrie poezii inspirate de trecutul istoric, poezii patriotice, dar și fabule și epistole. A fost redactor la ziarul „Poporul suveran”. va fi arestat pentru câteva luni în 1840, după publicarea poeziei „Anul 1840” și a volumului de poezii din 1838.   Eliberarea este datorată lui Ion Ghica, prieten cu care va face o călătorie la mănăstirile de pe valea Oltului, în urma căreia va scrie o serie de poezii, precum :„Umbra lui Mircea. La Cozia”, „Răsăritul lunei. La Tismana” sau „Mormintele. La Drăgășani”. În 1842 îi apare și la Iași un volum de poezii, îngrijit de Alecu Doinici.   În 1847, apare volumul „Suvenire și impresii, epistole și fabule”. este concediat din Secretariatul Senatului, iar în 1850, prin intervenția lui Barvu Știrbei, ajunge director la Arhivele Statului. Tot cu Ion Ghica face o călătorie prin Siria și Palestina. În 1860 se va căsători cu Raluca. I se declanșează o boală nervoasă, care-l va obliga să se retragă din viața publică.