Literatura romana - comentarii, fișe de lectură, rezumate, eseuri

In aceasta poveste este vorba despre Pacala, care voia sa se intoarca in satul lui. El isi cumpara un vitea, iar vitelul intra pe ogorul vecinilor, pe care il strica. Vecinii cand s-au vazut cu toata munca distrusa, se hotarasc sa-i omoare viteaua lui Pacala. Asa au facut si lui Pacala i-a dat doar pielea. El s-a suparat si a plecat din sat. A ajuns la casa unei femei si dupa mai multe pacaleli, reuseste si ii vinde pielea lui barbata-su, pe care l-a facut sa creada ca pielea era fermecata. Barbatul femeii i-a dat sapte pungi cu galbeni. Pacala se intoarese in satul lui, unde si-a facut o casa, si-a cumparat un car cu boi, animale si era foarte mandru de el. Satenii, vazand ce noroc a dat peste Pacala, s-au apucat sa-si taie vacile, crezand ca sunt fermecate. Dar dupa ce au vazut ei ca au fost din nou pacaliti de Pacala, il iau pe acesta il baga intr-un sac, sa-l arunce in Dunare. Pacala a gasit si de data aceasta o idee sa-i pacaleasca si l-a convins pe un satean sa intre in locul lui in sac, si el s-a intors inapoi in sat, la casa lui. Cand l-au vazut satenii ca s-a intors, si-au dat seama ca nu se pot pune cu Pacala si s-au impacat cu ideea ca orice ar face, ei vor fi pacaliti de el.

In aceasta poveste este vorba despre imparatia imparatului Rosu, de unde zmeii au furat soarele si luna. Greuceanu, un viteaz despre care auzise toata lumea, a ajuns si la imparatia cufundata in bezna si auzind ce  spunea lumea  s-a hotarat sa se duca sa-i caute si sa puna din nou pe cer soarele si luna. Pe drum s-a întalnit cu doi oameni pe care slujitorii îi ducea la împarat sa le taie capul pentru cã au fugit cu niste gadine. Ei erau tristi , dar Greuceanu i-a mangaiat cu niste vorbe asa de dulci cã le-a mai venit nitica inima. Greuceanu si-a pus nadejdea în întamplarea asta si a zis ca daca va izbuti a-l îndupleca pe împarat sa-i ierte se va insarcina si cu cealalta treaba , iar dacã nu sanatate buna. Pornind, îl luă pe fratele său cu el şi trecură pe la Faurul-pământului. Se sfătuiră ei ce se sfătuiră, iar Greuceanu şi fratele lui plecară, în timp ce faurul îl creea pe voinic din fier. Atunci când cei doi ajunseră la o răscruce, fratele rămase acolo, continuând doar Greuceanu. Intră într-o pădure. Acolo veniră trei zmei pe rând, unul mai mare ca celălalt, pe care eroul îi omorî, iar de la al treilea îi tăie un deget care era cheia cufărului unde ţinea ascunse soarele şi luna pe care le eliberă. Când oamenii au vãzut soarele si luna pe cer s-au veselit. Multumit cã a dus la bun sfarsit slujba s-a întors înapoi la semnul de întoarcere unde l-a gasit pe fratele sãu. Ei s-au îmbrãtisat de bucurie si si-au cumpãrat doi cai cu care au pornit la drum. In calea lor au dat peste un pãr cu pere dar Greuceanu nu l-a lãsat pe frate-sau sa mãnânce deoarece stia ce a pus la cale zmeoaicele. El a luat sabia si a retezat pãrul de la rãdãcina omorand-o pe una din zmeoaice. Dupa ce au pornit din nou la drum au întalnit o gradina cu flori si cu apa limpede si rece. Dar Greuceanu a tras palosul si a lovit tulpina unei flori frumoase , dupa aceia a împuns si la fundul fântânii, iar în loc de apã a început sa curga un sânge mohorât, si astfel terminand si cu fata cea mare de zmeu. Dupa ce au pornit din nou la drum au vazut ca în urma lor venea scorpia de mama a zmeoaicelor cu o falca in cer si una in pamant ca sa-l înghita pe Greuceanu. Acestia au dat bice cailor si au ajuns la Faurul-Pãmântului unde s-au închis in fãuriste. La rugãmintile zmeoaicei de face o gaurã in perete ca sa-i vadã chipul, acesta s-a înduplecat iar Faurul-Pãmântului a pus chipul lui Greuceanu cel de fier , care a ars in foc de sãreau scântei din el. Cand zmeoaica a pus gura la spartura ca sa-l soarbã pe Greuceanu a înghitit chipul cel de fier al lui Greuceanu si a murit pe loc.   Îşi continuară călătoria spre palat într-o trăsură construită de făurar. Mai departe merse doar Greuceanu, pentru că fratele sau luase un cal să se ducă înaintea împăratului ca să vestească venirea lui. Mergand el agale a trecut pe lânga un diavol schiop care i-a scos cuiul din capul osiei. Dupa ce a facut acesta isprava i-a spus lui Greuceanu ca a ramas fara cui la osie ca sa-i poata fura palosul. La castel, sfetnicul se prefăcu în faţa împăratului că el a adus soarele şi luna. El de fapt se aliase cu diavolul, căci fără paloş nimeni nu mai credea că Greuceanu este el. Venind şi voinicul şi aflând de toate acestea se duse înapoi pe drum, sparse stana pe piatră pentru aş lua paloşul. Dovedi că el este adevăratul erou, o luă pe prinţesă de soţie şi jumătate de împărăţie, cel puţin până la moartea împăratului.

Danila Prepeleac  de Ion Creanga In aceasta poveste este vorba despre doi frati. Fratele cel mare era harnic și deștept și nu avea copii, iar fratele cel mic era sărac, necopt la minte, si-l chema Dănilă.  Lui Dănilă i se spunea şi Prepeleac, poreclă pe care o primise din cauza singurului lucru construit de el în gospodărie şi de care era foarte mândru (prepeleac = construcţie improvizată din prăjini, pe care se întinde fânul sau nutreţul la uscat). Dănilă de fiecare dată când avea nevoie de ceva, îi cerea fratelui cel mare. Erau odata intr-un sat doi frati, unul harnic, grijulv si chiabur, iar celalalt,Danila era lenes si sarac. Intr-o zi, cel mare ii spune sa se duca la targ cu cei doi boi ai sai, sa ii vanda si sa cumpere un car si doi boi mai mici. Zicand aceste, Danila ia boii si se duce cu ei spre targ. Pe drum insa el intalneste un um cu un car nou care mergea singur la vale. Impresionat, eroul da boii in schimbul carului, dar vazand ca la deal nu megre asa usor, hotaraste sa scape de el si il da in schimbul unei capre. Insa capra se smucea in toate partile, incat ii era acum lehamite de dansa.   Astfel ajunge sa dea capra pe o gasca si gasca pe o punga goala.  Danila ii povesteste fratelui sau cum a ajuns ca dintr-o pereche de boi sa se aleaga cu o punga.  Dar acesta ii da carul inca o data in speranta ca va face ceva bun, insa cel mic distruge carul si ii omoara boii.  Fratele se supara si ii spune ca mai bine s-ar fi calugarit, ca sa nu mai necajeasca oamenii si sa nu-si mai chinuie familia.   Întors acasă, Dănilă îi cere fratelui său mai mare să-i mai împrumute încă o dată carul cu boi pentru a aduce lemne de foc din pădure. El așază neatent carul cu boi sub un copac pe care începe să-l taie; arborele cade drept peste car și-l sfarmă, iar boii sunt uciși. Se gândește să-i spună fratelui său o minciună și să-i împrumute iapa pentru a fugi cu ea în lume, dar se rătăcește prin pădure și ajunge pe malul unui lac unde vede niște lișițe. Aruncă cu toporul către ele, sperând să prindă vreuna pe care să o ducă fratelui său pe post de cadou, dar păsările zboară, iar toporul cade pe fundul apei.   Dănilă spune o minciună fratelui şi-i cere iapa, cu gând de a se duce să-şi recupereze toporul. Acesta îl alungă iritat la culme şi exclamă cu năduf: „Se vede că tu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume, să necăjeşti oamenii şi să chinuieşti nevasta şi copiii!”. Pajiştea de lângă baltă îi dă ideea să construiască acolo o mănăstire, aşa că face mai întâi o cruce, pe care o înfige în pământ, iar din pădure alege cei mai potriviţi copaci trebuitori pentru a ridica sfântul lăcaş.   Deodată, un drac iese din iaz ca să-i spună că aceste locuri sunt ale lor, dar Prepeleac se mânie şi susţine că raţele şi toporul de pe fundul bălţii nu le aparţin. Scaraoschi hotărăşte să-i trimită „pusnicului Dănilă” un burduf cu bani ca să renunţe la ideea de a construi mănăstirea şi să plece de acolo. Din fericire pentru „spurcaţi”, lui Dănilă îi sunt „mai dragi banii decât pusnicia” şi cugetă cu umor: „Tot mănăstiri să croieşti, dacă vrei să te bage dracii în samă, să-ţi vie cu bani de-a gata la picioare şi să te facă putred de bogat”. Scaraoschi se răzgândeşte, îi pare rău de atâta bănet aruncat şi trimite alt drac din iaz să-şi încerce puterile cu Dănilă şi cine va birui acela va lua banii. Ca în basme, Dănilă trebuie să treacă o primă probă, aceea de a înconjura iazul de trei ori, cu iapa în spate. Dracul ocoleşte rapid balta, dar Prepeleac, isteţ, îi spune că el poate înconjura iazul cu iapa între picioare, spre uimirea lui Michiduţă. A doua probă pe care o propune dracul este „să ne întrecem din fugă”. Înfumurat, Dănilă îi arată un iepure dormind şi-i spune că este copilul său cel mai mic. Dracul să se întreacă mai întâi cu acesta şi numai dacă-l va învinge, să se măsoare şi cu el. Protagonistul râde de prostia dracului, văzând cum acesta pierde urma iepurelui. A treia probă pe care o propune dracul este trânta. Semeţ, Dănilă îl compătimeşte pe Michiduţă care, într-o luptă cu el, ar fi pierit cu siguranţă, de aceea îi propune să se ia la trântă, mai întâi, cu un unchi bătrân, care are „999 de ani şi 52 de săptămâni” şi-i arată bârlogul unui urs, din labele căruia dracul abia scapă cu viaţă. Profitând în continuare de prostia dracului, Dănilă îi propune să-l lege la ochi şi la urechi, întrucât proba următoare, a patra, este „care-a chiui mai tare, acela să ieie banii”. După ce Sarsailă chiuie atât de tare încât „se cutremură pământul”, Dănilă, spunând că n-a auzit nimic, ia un drug gros de stejar şi-l păleşte pe drac în tâmpla dreaptă, apoi în cea stângă şi în frunte, încât acesta, zvârcolindu-se îngrozitor se aruncă în iaz. Scaraoschi trimite un al treilea drac, a cincea probă fiind aceea de a arunca buzduganul cât mai sus. Trei zile şi trei nopţi au aşteptat cei doi întoarcerea buzduganului pe pământ, după ce l-a aruncat dracul. Dănilă îi arată petele din lună şi-i spune că acolo locuiesc fraţii săi, care au mare nevoie de fier, aşa că dracul poate să-şi ia rămas bun de la buzdugan. Speriat, dracul ia buzduganul şi aleargă la Scaraoschi să-i spună că Dănilă o să dea buzduganul fraţilor săi din lună şi acesta era moştenirea preţioasă lăsată de strămoşul dracilor. Scaraoschi se enervează şi cheamă la ordine „toată drăcimea”, dorind să ştie care dintre ei este în stare să-l învingă pe „procletul” (blestemat, afurisit) Dănilă. Se oferă unul dintre draci şi propune o probă fabuloasă, a şasea: să se blesteme reciproc şi „care dintre noi amândoi a fi mai meşter, acela să ieie banii!”. Blestemat primul, lui Dănilă îi pocneşte un ochi, naratorul comentând cu umor că probabil el ispăşea păcatele „iepei frăţâne-său, ale caprei, ale gânsacului logodit şi ale boilor ucişi în pădure”. Isteţ, Prepeleac îi spune dracului să ia burduful cu bani în spate şi să meargă împreună acasă, deoarece „blăstămurile părinteşti nu-s la mine”. Dănilă îşi îndeamnă copiii să ia „blăstămurile părinteşti: ragila (scândură mică prevăzută cu dinţi metalici) şi pieptenii de pieptănat câlţi”, apoi să-l „blastăme cum îţi şti voi mai bine”. Dracul a scăpat cu greu din mâinile lor, a lăsat burduful cu bani şi a fugit mâncând pământul. Finalul basmului nu mai are formula ce trimite în atemporalitate destinul protagonistului, ci numai fericirea acestuia este aidoma ca-n basme: „scăpând acum deasupra nevoii, a mâncat şi a băut şi s-a desfătat până la adânci bătrâneţe, văzându-şi pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale”.        

orice judecata omeneasca e un lucru dracu, si, ca de obicei prea simplista, prea social-primitiva, conform acesteia, orice om ar fi vinovat, pentru ca si acei Comanesteni au mancat cacat, si  toata lumea buna cu asta se ocupa...........sa nu uitam conjuctura comunista in care s-a facut acest film extraordinar(daca n-ai mai fi vazut altul), noi sa ne bucuram de el, ca e prea bine facut, dar sa nu uitam, sa nu-l lasam sa ne tampeasca mai mult decat suntem oricum ...nu tampiti, ci geniali, hehe.

Nuvela psihologică „În vreme de război” se înscrie, ca şi drama „Năpasta”, în partea tragică a operei lui Caragiale, spre deosebire de cea comică, predominantă. Autorul urmăreşte în această nuvelăun caz patologic. „Există o tară ereditară în familia în care un frate înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca popă şi delapidator ca ofiţer”, spune G. Călinescu, referindu-se la cei doi protagonişti. Popa Iancu din Podeni, fratele mai mic al cârciumarului Stavrache, devine căpetenia unei temute bande de tâlhari, în timpul războiului din 1877-1878, sporindu-şi vertiginos averea. Când simte că cercul bănuielilor începe să se strângă în jurul său, popa Iancu Georgescu aleargă la fratele lui mai mare, la „nenea Stavrache” să-i ceară ajutor: „- Ce e, mă? – Am venit la d-ta ca la un duhovnic…N-aude nimeni? – Aş, cine s-auză?”   Aflând adevărul şi intuind pericolul, Stavrache îl sfătuieşte să plece pe front ca să-şi piardă urma. Averea lui rămâne astfel în grija cârciumarului, care, nu peste mult timp, primeşte vestea căderii fratelui lui la datorie. Aviditatea sa înnăscută este acum stârnită. Speranţa, că fratele său, crezut mort în război, nu se va mai întoarce, pentru a nu i se descopri crimele săvârşite, se aprinde definitiv în sufletul lui. Teama de a nu pierede averea, căzută ca din cer, începe să-l torureze şi ea sporeşte treptat chiar şi după consultarea unui avocat, care conchide impasibil: „- Numai unul singur pe lume te-ar putea călca… – Cine? întrebă D-l Stavrache. – Popa. – Aş, nu mă mai poate călca, săracul.” Procesul alienării psihice este urmărit de autor în toate ipostazele. Cu timpul teama se transformă în obsesie şi cârciumarul începe să aibă halucinaţii. Năluca popei apare tot mai des şi uneori îl întreabă cu surprindere: „Gândeai c-am murit, neică?”   Deznodământul este tragic. Fiindcă a golit caseria regimentului, Iancu Georgescu, ajuns ofiţer, se întoarce într-o noapte viforoasă pentru a-i cere fratelui nişte bani.   În momentul reîntâlnirii, Stavrache confundă planul real cu cel al halucinaţiilor. Încordarea atinge acum punctul maxim de intensitate şi cârciumarul înnebuneşte, aruncându-se asupra fratelui: „- Săi că mă omoară! (strigă disperat Iancu Georgescu la prietenul cu care venise). – Mă strânge de gât! vrea să mă muşte! – Ce-i de făcut? – N-am noroc!” În cele din urmă, imobilzat de cei doi, cârciumarul Stavrache cântă popeşte.   Arta lui Caragiale în realizarea tipologică a personajelor este apreciată unanim. Individul acţionează, în întreaga sferă a existenţei sale, în funcţie de trăsătura sa predominantă. Chiar şi natura se subordonează stărilor sufleteşti ale personajelor, iar dialogul, totdeauna succint şi expresiv, le nuanţează. Manifestările psihologice ale cârciumarului Stavrache oscilează la început între realitate şi vis. Halucinaţiile apar aproape firesc, ca urmare a stării de nesiguranţă şi încordare, pe fondul dorinţei absolute de a stăpâni şi averea fratelui. Cu toate acestea tragicul se instalează numai la punctul de intensitate maximă, când se produce ruptura şi mintea cârciumarului este inundată de flăcările nebuniei. Opera lui Caragiale a atins valoarea artistică universală prin ridicarea unor realităţi din specificul nostru naţional la nivel de generalizare şi, în acelaşi timp, cu semnificaţii eterne pentru întreaga omenire.  

O noapte furtunoasa de Ion Luca Caragiale rezumat pe acte Personajele: Jupan Dumitrache Titirca Inima Rea-cherestegiu,capitan in garda civica. Nae Ipingescu-ipistat,amic politic. Chiriac-tejghetar,om de incredere al lui Dumitrache,sergent in garda. Spiridon-baiat de procopseala in casa lui Dumitrache. Rica Venturiano-arhivar la judecatoria de ocol,student in drept si publicist. Veta-consoarta lui Jupan Dumitrache. Zita-sora Vetei. Actul I SCENA I Scena incepe cu o discutie intre Jupan Dumitrache si Ipingescu despre "bagabonti", iar Dumitrache ii marturiseste lui Ipingescu ca si dupa el se tine un "bagabont".Totul a inceput de "lasata secului", cand Jupan Dumitrache, impreuna cu Veta(sotia sa)si Zita(cumnata), au mers la gradina la "Iunion". In timp ce ei se uitau la o comed ie, un "bagabont" s-a asezat la masa vecina si s-a uitat la cucoane toata seara.Dupa ce au plecat, "bagabontul" i-a urmarit pana la Stabilament.Istoria s-a repetat si dupa o saptamana, cand cei trei se duc din nou la gradina la „Iunion” sa vada comediile lui Ionescu. Scena se incheie cu o caracterizare pe care Jupan Dumitrache i-o face lui Chiriac(omul lui de incredere). SCENA II Apare Chiriac,care il anunta pe Dumitrache ca trebuie facut un mandat de arestare pt fiul lui Tache(pantofarul de la Sf. Lefterie), deoarece nu popa Tache vrea "sa iasa maine la izircit" cu pretextul ca este bolnav si ca nea Ghita Tircadau nu este de gasit. Jupan Dumitrache descrie casnicia Zitei cu fostul ei sot(Ghita Tircadau) si cum i-a divortat. SCENA III Jupan Dumitrache il cearta pe Spiridon pentru ca a stat prea mult dupa ziar, dupa care il trimire sa ceara cucoanei sabia si cintironul.Chiriac pleaca si inchiriaza contotul si magazia. SCENA IV Jupanul Dumitrache se aseaza pe scaun si ii cere lui Ipingescu sa citeasca fragmente din ziarul adus de Spiridon.Ipingescu incepe cu o stire despre R. Vent, un june scriitor democrat, redactia ziarului recomandand poporului opera acestuia:”Republica si reactiunea ”sau ”Venitorele si Trecutul” din care este prezentata „prefatiunea”.In timp ce Ispingescu citeste acest fragment, Dumitrache il intrerupe aprobandul sau interpretand uneori in mod gresit frazele care nu le intelegea. Lectura ziarului a fost intrerupta de o cearta mare afara in strada.Cei doi recunosc vocea Zitei si ies afara. SCENA V Spiridon, ramas singur isi aprinde o tigara, in timp ce se intreaba ce are Dumitrache cu el, de nici atunci cand l-a gasit treaz nu a fost multumit si nici atunci cand acesta dormea. Se aude zgomot.Spiridon stinge repede tigara si o baga in buzunar. SCENA VI Intra Zita nervoasa intrebandu-l pe Spiridon daca si-a indeplinit misiunea pe care i-a dat-o. Spiridon ii da cucoanei un bilet de la „persoana in chestiune”.Era un bilet de dragoste adresat Zitei, care cuprindea si o poezie de dragoste. SCENA VII Zita o roaga pe Veta sa-l lase pe Spiridon sa-i aduca ceva de acasa pentru ca acesta sa poata merge sa-i spuna admiratorului Zitei s-o astepte.Zita ii povesteste Vetei cum i-a iesit Tircadau in drum si a insultat-o.Doar ca Veta nu prea era atenta la ce-i spunea Zita pe motiv ca e bolnava. Se intoarce Spiridon care-i spune Zitei ca nu l-a gasit pe admirator nicaieri ,dar ca i-a dat biletul .Inainte de plecare Zita ii aminteste Vetei ca a doua zi trebuie sa mearga la „Iunion”, dar aceasta nu vrea sa mearga, fapt ce face ca Zita sa planga. SCENA VIII Veta il trimite pe Spiridon sa-i duca mondirul lui Chiriac si pe urma il trimite sa se culce.Dupa ce Spiridon pleaca, Veta merge incet la fereastra, se uita in curte si pe urma se intoarce ganditoare. Porneste sa iasa cand intra Chiriac, care ramane o clipa la usa.Veta ramane nemiscata. SCENA IX Chiriac ii multumeste Vetei pentru ca i-a cusut mondirul, ii spune ca a inchis poarta si o intreaba daca mai are ceva de-i comandat.O intreaba daca merge maine seara la „Iunion” ca sa se curteze cu admiratorul ei.Veta refuza sa se mai jure ca nu are nimic cu admiratorul pentru ca oricum nu va fi crezuta.Veta incearca sa plece, dar Chiriac ii taie calea si o intreaba daca nu mai vrea sa fie intre ei ce a fost inainte.Refuzul Vetei duce la o tentetiva de omor din partea lui Chiriac, care refuza sa traiasca fara dragostea stapanei.Acesta ia spanga de la pusca dar in urma luptei cu Veta si a juramintelor ei a renuntat, aruncand departe spanga si luand pe Veta in brate. Sunt intrerupti de Jupan Dumitrache, care striga de afara la Chirita sa se culce si sa fie atent.  ACTUL II SCENA I Veta il trimite pe Chiriac la culcare pentru ca amandoi sunt obositi, iar maine Chiriac trebuie sa se trezeasca la ora patru pentru a-l ridica pe Tache pantofarul de la Sfantul Lefterie. Dupa ce o saruta, Chiriac pleaca, iar doamna deschide albumul si da de portretul lui Chiriac. Fredoneaza tot mai incet prima strofa din “Portretul” de G. Sion si se pregateste de culcare cand intra Rica Venturiano. SCENA II Rica Venturiano incepe sa-i faca declaratii de dragoste, in timp ce cucoana striga dupa ajutoare, crezand ca e vreun hot. Acesta nu intelege comportamentul doamnei, pentru ca el a primit un bilet in care aceasta i-a cerut sa se intalneasca la numarul noua pe strada Catilina si ca s-au cunoscut la “Iunion”. Veta isi da seama ca este confundata cu sora ei, Zita, deschide lampa, iar Rica incepe sa-si ceara scuze. Veta ii cere sa plece repede ca sa nu fie prins de sotul ei. Cand sa iasa, se aude vocea lui Dumitrache in curte. Rica sare pe geam, sfatuit de doamna Veta. SCENA III Jupan Dumitrache, nervos, o intreba pe Veta cine a fost in casa, dupa care o trimite la culcare in timp ce-i striga pe Chiriac si Spiridon. SCENA IV Dumitrache se razbuna pe Spiridon, certandu-l ca l-a gasit dormind, dupa care il trimite dupa Chiriac, care dormea in camera lui. SCENA V Dumitrache ii spune si lui Chiriac ca a vazut “bagabontul” in casa si ca nu a avut pe unde iesi.Ipingescu vede fereastra care da pe schele si presupune ca pe acolo a iesit. Dumitrache gaseste bastonul lui Rica. Toti trei o iau pe schele dupa bagabont. SCENA VI Veta incearca sa-i opreasca sa sara pe geam, dar nu reuseste. SCENA VII Intra Zita care intreaba ce s-a intamplat. Veta ii spune ca amorezatul ei a venit la ea si o acuza pentru toate problemele ei cu Dumitrache si Chiriac. Aud zgomote in gradina si ies amandoua in fuga pentru a vedea ce se intampla. SCENA VIII Rica a iesit pe geam, s-a ascuns intr-un butoi cu "timent", dupa care ajunge inapoi in casa. Spiridon ii sugereaza sa iasa pe usa din dreapta, dar el nu vrea. Rica ii ofera lui Spiridon trei sferturi de rubla daca il scapa. Spiridon isi face un plan pentru a-l scapa. SCENA IX Rica incearca sa iasa pe usa din dreapta, dar il intampina Dumitrache cu sabia scoasa. Apar Chiriac si Ipingescu, care-l inconjoara. Apare Veta care le explica realtia dintre Rica si Zita iar Ipingescu ii spune lui Dumitrache ca Rica e cel care scrie in "Vocea Patriotului Nationale". Jupan Dumitrache ii cere scuze lui Rica, care a descoperit ca de vina pentru acest incident e numarul sase de la poarta Vetei, pus invers. Intr-un final, Dumitrache ii casatoreste pe cei doi.

Actiunea se petrece intr-un sat de munte, unde, in jurul mesei de lemn, pe care ardea  o lampa cu petrol, Anca si Dragomir ascultau stirea pe care Gheorghe, invatatorul satului, tocmai o citea din gazeta. Nebunul de la ocna disparuse si se credea ca a cazut in ocna cea veche, parasita cu multi ani in urma. Acesta fusese condamnat la douazeci de ani la ocna pentru un omor.   Dumitru a fost gasit mort in padure, iar Ion, padurarul, i-a luat din buzunar tutunul, amnarul si luleaua. Pe camasa padurarului erau urme de sange si cum alte probe nu existau, Ion a fost condamnat. Desi sustinea ca nu este vinovat, probele erau edificatoare. Batut si supus unui tratament inuman, Ion innebuneste. Era un nebun pasnic, in afara perioadelor in care era stapanit de mania persecutiilor.   Aceasta veste il pune pe ganduri pe Dragomir. Anca supravegheaza atent fiecare miscare a barbatului ei. Era din ce in ce mai tulburat. Daca in primii ani de casnicie Dragomir o incuraja pe Anca in pomenirea raposatului Dumitru, primul ei sot, acum, orice soroc il facea mai nervos   Bănuiala că nu Ion i-a omorât soţul, ci Dragomir, a făcut-o pe Ana să accepte căsătoria cu acesta din urmă. Nu voia cu nici un preţ ca Dragomir să rămână nepedepsit. L-a urmărit îndeaproape nouă ani, i-a studiat fiecare gest, şicu cât trecea vremea, omul ei devenea tot mai agitat. Simpla rostire a numelui celui dus îl tulbura. Visele urâte şi coşmarurile nu-i dau pace. Muşcătura de la braţ îl durea şi ca să uite, mergea tot mai des la cârciuma Popii, de unde se întorcea în fiecare seară beat.   Dragomir aştepta să se împlinească zece ani de la săvârşirea omorului şi aşa cum cerea legea, se putea preda şi era iertat de pedeapsă. Un singur an mai avea, dar nu mai putea îndura.Gheorghe, învăţătorul satului, o iubea pe Anca şi nu înţelegea de ce femeia mai stă cu bărbatul ei care devenea, pe zi ce trece, mai nesuportat. În zadar încerca învăţătorul să-i spună că fără ea nu mai poate sta în sat, Anca croia mai departe planuri.   Într-o seară, pe când Dragomir era la cârciumă, Anca are un oaspete ciudat; îi cere de mâncare şi omul povesteşte întâmplarea care l-a adus adus în in aceasta stare de nebunie. Anca îl descoperă astfel ep Ion, pădurarul de la Corbeni, cel scăpat de la ocnă.   De la Gheorghe, Anca află că bărbatul ei a spus celor de la cârciumă că va pleca din sat pentru ceva vreme. Un  fior de teamă îi trecu prin inimă Ancăi. Cum să-l lase să plece nepedepsit? Va trece anul, el se va preda autorităților, va fi liber și tot ce a îndurat ea nouă ani va fi în zadar.   Beat, Dragomir se întoarce acasă și vrea să stea de vorbă cu Ana. Era tot mai agitat și-i spune Ancăi planul său de călătorie. Femeia îl ascultă și poartă discuția în așa fel încât să-i dea de înțeles că știe de vinovăția lui. Dragomir pleacă la culcare și Ana rămâne singură în liniștea nopții, plănuind cum să-l omoare pe Dragomir. Pune mâna pe bardă, dar în prag apare bărbatul speriat de un vis urât și de durerea de la mușcătură. Spaima lui sporește oadată cu încercarea Ancăi de a-l aduce în discuție pe Dumitru.   Apariția lui Ion îl înspăimântă. În discuția cu el, Dragomir îi spune ca nu el este vinovatul, ci altcineva, care peste un an va veni și va recunoaște că l-a omorât pe Dumitru. Anca îi spune ocnașului că Dragomir este ucigașul. Acesta sare la el, îl îmbrâncește și cere să-i spună de ce l-a lăsat atâția ani la ocnă. Furia nebunului este potolită de Anca. Ion pleacă, luând după tejghea un cuțit mare. În timpul unei crize Ion se înjunghie. Sfătuit de Anca, Dragomir îi ia chimirul și-l pune în buzunar, apoi îl ia pe mort și-l aruncă într-o fântână părăsită.    

Elev………………… Clasa………………. FISA DE LECTURA Basm Titlu : Doi feti  cu stea in frunte Autor:  Ioan Slavici Caracteristici ale basmului : * Formula de introducere :  A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. * Formula de incheiere :  Şi s-a făcut apoi precum de la început a fost să fie. Lăptiţa fu pusă în cap de masă lângă soţul ei; fata vitregei rămase cea mai rea slujnică la curtea Lăptiţei, iar pe vitrega cea cu gând rău o legară de coada unei iepe nebune şi înconjurară ţara de şapte ori cu ea, încât lumea să ştie şi să nu mai uite că cine începe cu rău, cu rău sfârşeşte.   * Personaje din lumea reala reprezentate ale fortelor binelui :…………………………. …………………………………………………………………………………………………. * Personaje supranaturale reprezentante ale fortelor raului :………………………….. …………………………………………………………………………………………………. * Ajutoarele (personaje auxiliare) din lumea reala:………………………………………. …………………………………………………………………………………………………. * Cifra magica trei este reprezentata prin : trei fete, trei feciori de imparat, trei zile si trei nopti de nunta,   * Tema basmului este :……………………………………………………………………… * Episodul din basm care ti-a placut cel mai mult a fost :”… na, cea mai în vârstă dintre surori, era frumoasă, încât oile încetau a paşte când o zăreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasă, încât lupii păzeau turma când o vedeau pe dânsa stăpână; iară Lăptiţa, cea mai tânără soră, albă ca spuma laptelui şi cu păr moale ca lâna mieluşeilor, era frumoasă – mai frumoasă decât surorile sale împreună – frumoasă cum numai dânsa era.         Într-o zi de vară, când razele soarelui erau mai stâmpărate, cele trei surori se duseră ca să culeagă căpşune în marginea codrilor.         Pe când ele culegeau căpşunele, îndată se aude un şir de tropote, ca şi când ar veni şi s-ar apropia o ceată de călăreţi. Era cine era: era tocmai feciorul împăratului, venind ca să meargă cu prietenii şi cu curtenii săi la vânat.         Tot voinici frumoşi, crescuţi în şeile cailor, dar cel mai frumos şi pe cel mai înfocat armăsar era… cine altul putea să fie? Făt-Voinic, feciorul de împărat. Focul cailor se stâmpără în zărirea celor trei surori şi călăreţii deteră în pas mai încetişor, până ce, veniţi şi sosiţi, se simţiră duşi.         – Auzi tu, soră, grăi Ana către sora mijlocie, dacă m-ar lua pe mine, i-aş frământa o pâine din care mâncând s-ar simţi ş-ar fi tot june şi voinic, mai voinic decât toţi voinicii din lume.         – Eu, zise Stana, dacă pe mine m-ar lua, i-aş toarce, ţese şi coase o cămaşă pe care, îmbrăcând-o, s-ar putea lupta cu zmeii, trecând prin apă fără ca să se ude, trecând prin foc fără ca să se ardă.         – Iară eu, grăi Lăptiţa, cea mai tânără soră, dacă i-aş fi soţie, i-aş face doi feţi-frumoşi, gemeni cu părul de aur şi cu stea în frunte, stea ca luceafărul din zori.         Când trec pe lângă fete, voinicii, chiar şi cei împărăteşti, văd cu ochii şi ascultă cu urechile. Ascultând, ei auziră, auzind, înţeleseră, iar înţelegând, ei suciră frânele şi săriră la fete.         – Sfântă-ţi fie vorba şi a mea să fii, soţie de împărat! grăi feciorul de împărat ridicând la sine în şa pe Lăptiţa cu căpşune cu tot.         – Şi tu a mea! grăi cel dintâi voinic către Stana, făcând şi el precum a văzut pe stăpânul său.         – Şi tu a mea! grăi al doilea în voinicie către Ana, ridicând-o şi pe ea în şa.         Făcând aşa, voinicii porniră spre curtea împărătească. În ziua următoare se făcură nunţile şi apoi trei zile şi trei nopţi întreaga împărăţie răsuna de veselia oaspeţilor…”   * Invatatura desprinsa din basm este : Am invatat din acest basm ca atunci cand faci rau si tie ti se poate intampla ceva rau.

Importanta studierii literaturii pentru copii la elevii din invatamantul primar   Literatura este o arta a cuvantului, in care scriitorul are la dispozitie sistemul fonic, lexical, morfologic si sintactic al limbii in care se exprima in functie de realitatea pe care o prezinta si in functie de personalitatea sa artistica pe care o reda cititorului.   Eficienta activitatilor instructiv-educative desfasurate sub indrumarea invatatorului in ciclul primar sunt conditionate de cativa factori :   intelegerea corecta a specificului artistic al obiectului; cunoasterea formelor de activitate adecvate unei discipline cu profil artistic, cum este literatura; originalitate si inventivitate in folosirea unei tehnologii didactice mereu supusa innoirilor.   Prin literatura se intelege totalitatea operelor scrise sau orale care indeplinesc o functie sintactica. Se gaseste sub forma de versuri sau proza. Proza poate sa fie scurta, sub forma de schita, sau povestirea, pe o intindere mai mare sau romanul pe o intindere si mai mare.   De-a lungul anilor de scoala, elevii pot dobandi capacitatea de a formula pareri proprii, de a afirma preferinte nescrise in perimetrul unui ideal artistic care sa fie in concordanta cu progresul social.   La sfarsitul anilor de scoala pe baza studiului literaturii, elevii vor ajunge la dobandirea capacitatii de a emite judecati de valoare estetica, in general, asupra operelor de arta cu care vin in contact si in special asupra celor literare.   Literatura pentru copii in scoli mai are un caracter important, acela in care pledeaza pentru intregirea caracterului formativ al invatarii, ajutandu-l astfel pe scolar sa-si largeasca orizontul cunoasterii, sa-si imbogateasca viata sufleteasca si experienta de viata.   In dictionarul actual al limbii romane, literatura- literature inseamna creatia artistica in care se reflecta realitatile vietii cu ajutorul limbii, arta cuvantului, totalitatea operelor literare ale unei epoci, ale unei tari, ale unui grup social sau al unui autor. Literatura nationala cuprinde : literatura populara literatura culta   Literatura populara atesta prima folosire a limbii noastre ca instrument de cultura. Marele nostru om de cultura Nicolae Iorga spunea ca “literatura este cea mai veche si mai pretioasa opera artistic zamislita de neamul romanesc”   Iar G. Calinescu sublinia ca “literatura este o forma care sintetizeaza bogatia si forta spiritualitatii romanesti”   Literatura culta in schimb insumeaza operele artistice care au un autor, de aici mentionandu-se ca operele literare reflecta conceptia, mentalitatea si sensibilitatea unui scriitor.   Lectura literara are ca scop sa dezvolte gustul elevilor pentru citit, de a le satisface interesul de a cunoaste oamenii, viata si faptele lor. Lectura pe de alta parte ajuta la imbogatirea vocabularului si la educarea sentimentelor estetice.   Literatura pentru copii ca si toata literatura in general este o forma de cunoastere a realitatii prin intermediul imaginilor artistice , dar mai ales ca mijloc de influentare a cunostintei si comportarii cititorilor.   Lectura elevilor trebuie sa tina cont de varsta lor. Lecturi care pot fi citite relativ usor datorita continutului de idei prezentat dar si pentru atractivitatea lor ar fi poeziile lui Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, George Cosbuc, in care este descrisa natura si frumusetile ei, unele legende istorice ale lui Dimitrie Bolintineanu, in care se arata vitejia poporului roman, unele schite al lui Ion Luca Caragiale dar mai cu seama “Amintiri din copilarie” ale lui Ion Creanga.   Opere special scrise pentru copii : “Ursul pacalit de vulpe”, “Povestea porcului”, “Capra cu trei iezi”, “Punguta cu doi bani”, “Fata babei si fata mosului”, “Inul si camesa”….etc. De interes ar fi basmele mitologice ale lui Alexandru Odobescu, basmele “Doi feti cu stea in frunte” sunt numai cateva opere din patrimoniul de valoare al literaturii romane.   O seama de scriitori consacrati si cu o bogata experienta literara si-au consacrat o parte a activitatii lor literare creatiei pentru copii. As putea enumera doar cativa dintre ei : Tudor Arghezi, Victor Eftimiu, Otilia Cazimir, Mihai Beniuc, Nicolae Labis, Alexandru Mitru si altii.   In atentia copiilor de varsta scolara mai avem si opere din literatura universala, care sunt citite cu acelasi entuziasm ca si cele din literatura noastra : Fratii Grimm “Croitoraul cel viteaz” “Motanul incaltat”, Hans Christian Andersen,  La Fontaine etc.   Cartea prezinta o deosebita importanta si interes pentru elevi, ei afland despre viata animalelor si a plantelor, despre descoperirile geografice, despre evenimente istorice dar in acelasi timp vorbesc si despre sentimente omenesti, despre dragoste si ura, despre prietenie, avand o mare influenta asupra copiilor deoarece cartile citite in copilarie lasa impresii adanc inradacinate in memoria copilului.   In indrumarea copiilor catre lectura trebuie sa tinem cont de urmatoarele cerinte : sa le fie cucerim atentia pentru o opera literara potrivit varstei lor sa cautam carti simple si povesti scurte (la inceput) ca sa evitam dezinteresul si plictiseala cartea aleasa trebuie sa fie pe intelesul copilului, mai mult paginate artistic ca sa le starneasca curiozitatea.   Povestile pot fi socotite drept adevarate bijuterii educative avand o compozitie simpla, actiune concentrata si terminata neaparat cu o pilda morala sau cu o invatatura morala din care copii pot invata usor.   Basmele dezvolta imaginatia productiva a elevilor mai ales prin faptul ca pe baza actiunii bogate a unor eroi, pozitivi sau negative, copiii isi imagineaza ceea ce nu au vazut niciodata. De exemplu, Greuceanu, Mesterul Faurar, Diavolul care a furat Soarele si Luna.   In multe basme sunt evocate scene din lupta eroica a poporului, de unde se desprind eroi pozitivi pe care copii ii iau drept exemplu pozitiv.   Obligatia educatorilor in ceea ce priveste literatura noastra actuala este de a cunoaste temeinic operele reprezentative si pe baza acestora sa poata indruma elevii spre o apropiere de citirea ei, in afara orelor de curs si de a deveni un instrument la fel de important in viata precum e un telefon mobil.

Jocul Ielelor de Camil Petrescu Comentariu literar   Drama este o specie a genului dramatic, scrisa in proza sau in versuri si caracterizata prin oglindirea. intr-un conflict puternic, a datelor contradictorii ale realitatii si printr-un dez­nodamant grav. in drama, personajele sunt puternic individua­lizate, iar aspectele tratate sunt numeroase. in consecinta, exista mai multe feluri de drame (istorice, mitologice, sociale, parabolice, de idei, poetice, absurde etc), o clasificare exacta fiind greu de alcatuit. Opera literara „Jocul ielelor”, de Camil Petrescu, este o drama, fiind o lucrare in proza scrisa pentru a fi reprezen­tata pe scena. Modul de expunere predominant este dialogul care se realizeaza prin schimbul de replici dintre personaje. Prezenta autorului se face resimtita in didascalii (indicatii de regie), fragmente care apartin de genul epic.   Scrisa in 1916 si definitivata in 1945, „Jocul ielelor” este o drama de idei la baza careia stau cunoscutele mituri specifice autorului: al jocului ielelor si al patului procustian. intr-o nota care insoteste lista personajelor, autorul arata ca lucrarea este, in intentia sa, o „drama a absolutului”. Din punct de vedere compozitional. „Jocul ielelor” este alcatuita din 3 acte (insumand 12 tablouri) de-a lungul carora se dezvolta un conflict bine gradat, rezolvat, in final, prin moartea personajului central – Gelu Ruscanu. Actiunea (destul de stufoasa) se petrece in Bucuresti, in re­dactia ziarului „Dreptatea sociala” si antreneaza personaje si partide de fictiune; timpul actiunii este luna mai a anului 1914. • O alta caracteristica a speciei o constituie conflictul dra­matic deosebit de puternic; este un conflict interior nascut din nepotrivirea intre ideal si real, din neputinta de a atinge idea­lul absolutului. Aceasta criza de constiinta a personajului principal poate fi urmarita de-a lungul intregii actiuni. Desfasurarea subiectului :   Gelu Ruscanu – director al ziarului „Dreptatea sociala” este un impatimit al ideii de dreptate absoluta. In numele acesteia, tanarul initiaza, in publicatia pe care o conduce, o campanie de presa impotriva lui Serban Saru-Sinesti (ministrul justitiei), a carui functie era incompatibila cu calitatea sa de asasin. Dovada pe care Ruscanu o detine este o scrisoare de dragoste pe care i-o trimisese Maria Sinesti (sotia ministrului si fosta iubita a lui Gelu); in acea misiva, semnatara relata ca, »in urma cu sapte-opt ani, sotul ei ar fi asasinat-o pe o batrana, bogata (doamna Manitti), distrugand testamentul acesteia si insusindu-si un milion de lei aur. Afland despre intentia lui Ruscanu de a publica scrisoarea, Maria Sinesti incearca sa-si determine sotul sa demisioneze, dar se loveste de refuzul obstinat al acestuia.   Saru-Sinesti cauta insa alte mijloace pentru a evita campa­nia de presa. Mai intai, o trimite la redactie pe Irena (matusa lui Gelu Ruscanu, care il si crescuse dupa moartea mamei sale). Irena ii dezvaluie abia acum, un adevar trist, tainuit cu grija douazeci de ani: Grigore Ruscanu, tatal lui Gelu, mare avocat si om politic al timpului, delapidase o suma de bani, pentru a-si acoperi datoria la jocul de carti.   Sinesti (pe atunci secretarul lui Ruscanu) platise totul, din banii proprii, salvand onoarea vinovatului (care, de altfel, murise curand dupa aceasta). Acelasi Sinesti asteptase rabda­tor si discret ca Irena sa-i inapoieze suma si ingropase, pe urma, totul in tacere. Cu toate ca Gelu este zguduit de aceasta revelatie, impe­rativul dreptatii absolute este mai puternic si hotararea de a publica scrisoarea ramane de neclintit; totusi, accepta sa-si amane decizia cu o zi.   Urmatoarea vizita o face la redactie insusi Serban Saru-Sinesti. Acesta ii arata lui Gelu Ruscanu scrisoarea de sinuci­gas a tatalui sau, pe care fostul secretar o pastrase cu sfinte­nie, ca o marturie a tragediei traite de mentorul sau. Abia acum afla tanarul ca tatal lui nu murise intr-un acci­dent de vanatoare, ci se impuscase cu revolverul pe care i-1 adusese, in acest scop, iubita lui. Durerea revelatiei ii tulbura, din nou, echilibrul interior si, din acest moment, fiul va reface destinul tatalui: vizitat, la re­dactie, de Maria Sinesti, Gelu Ruscanu se sinucide (cu revol­verul adus de ea), prabusindu-se cu aceleasi gesturi ca si tatal lui, a carui moarte o „vazuse” tanarul in ultimele sale clipe.   Elemente ale dramei de idei:   Conceptul de „drama de idei” a aparut in literatura univer­sala in legatura cu piesele de teatru ale lui H. Ibsen: „O casa de papusi” („Nora”) este considerata a fi prima lucrare de acest fel, din lume. Ulterior, teatrul de idei s-a imbogatit si s-a diversificat prin creatiile lui Durrenmatt, Jean-Paul Sartre, Albert Camus, Bernard Shaw, Bertold Brecht.   In literatura romana, intemeietorul dramei de idei este Camil Petrescu. „Jocul ielelor” releva mai multe trasaturi ale dramei de idei: Este inspirata dintr-un mit (autohton), asa cum o arata si titlul. Semnificatiile mitului i se aplica insa omului modern, macinat de nelinisti si contradictii sufletesti, care cauta sa dea un sens existentei sale. Potrivit mitului, ielele sunt niste fecioare zanatice care apar, noaptea, in locuri singuratice, rotindu-se intr-o hora. Frumoase si crude, ielele se razbuna pe cel care le vede, schilodindu-1. in drama camilpetresciana, cel care „vede” ideile, omul in­dragostit de o anumita idee, este pedepsit ca si cand ar fi sur­prins jocul ielelor: „Penciulescu: Dar tocmai asta e… Cine a vazut ideile devine neom, ce vrei?… Trece flacaul prin padure, aude o muzica nepa­manteasca si vede in luminis, in lumina lunii, ielele goale si despletite, jucand hora. Ramane inmarmurit, pironit pamantu­lui, cu ochii la ele. Ele dispar, si el ramane neom. Ori cu fata stramba, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului (…) Asa sunt ielele… pedepsesc… ” Cuvintele personajului Penciulescu il definesc pe Gelu Ruscanu – pedepsit sa se zbata in „patul procustian” al ne­potrivirii dintre idee si realitate. Se intrevede astfel si al doilea mit (intalnit si in romane): mitul „patului lui Procust”. Conflictul dramei este unul interior, se declanseaza in constiinta personajelor, fiind un conflict de idei.   Personajul care traieste la modul acut acest conflict este Gelu Ruscanu. Intelectual autentic, directorul ziarului „Drepta­tea sociala” este un cautator al absolutului comparabil cu alti eroi ai aceluiasi autor (Stefan Gheorghidiu, Ladima, Andrei Pietraru, Pietro Gralla). Intruchipat in ideea de dreptate absoluta, acest ideal – si­tuat mai presus de oameni si de imprejurari – reprezinta, in termenii autorului, planul transcendent. in viata de zi cu zi insa ideea pura nu-si gaseste aplicarea, in planul real, totul fiind relativ (dreptatea, adevarul, iubirea, recunostinta, cinstea). Nepotrivirea dintre idealul dreptatii absolute si realitatea imediata constituie esenta conflictului din constiinta personajului. Pe masura ce se deruleaza actiunea, Gelu Ruscanu are o seama de revelatii care adancesc drama lui interioara.   Cea dintai revelatie se produce in legatura cu „stalpii so­cietatii” (ca si in drama cu acelasi titlu de Ibsen), unul dintre acestia fiind Serban Saru-Sinesti. Infatisat in doua tablouri invaluite in intuneric (II si V din actul I), ministrul justitiei radiaza o forta malefica, potentata de infatisarea sa respingatoare. Privit in mai multe „oglinzi paralele”, Sinesti este, pentru Maria, un monstru, pentru Irena – un salvator si pentru Gelu – un asasin.   Afland insa ca acest asasin jucase un rol important in viata lui Grigore Ruscanu, tanarul are revelatia noroiului in care coborase tatal sau, idolul sau dintotdeauna. in plus, printr-o solida argumentare avocateasca, Sinesti ii demonstreaza ca scrisoarea Mariei n-ar putea deveni proba in justitie, dar ca ar putea-o „cumpara” eliberandu-l pe Petre Boruga, militant al miscarii de stanga. Gelu Ruscanu intelege acum ca onestitatea, adevarul si dreptatea nu pot fi decat relative, ca singurul absolut veritabil este moartea. Atunci cand Sinesti ii dezvaluie adevarul sinu­ciderii tatalui sau, Gelu Ruscanu are o noua revelatie: cea a fortei interioare a lui Grigore Ruscanu, care „A stat lucid in fata mortii”, asumandu-si-o constient. Din acest moment, destinul tanarului se va identifica, in mod fatal, cu destinul inaintasului sau (care traise aceeasi „nebunie a absolutului”), ca si cand ei ar reprezenta doua puncte ale coloanei fara sfarsit a indragostitilor de ideal. Alte revelatii se nasc in sufletul personajului in legatura cu ceea ce am putea numi generic Femeia.   Trei dintre personajele feminine ale dramei (Elena Boruga, Maria Sinesti si actrita Nora Ionescu) reprezinta tipologia camilpetresciana: fiinte obisnuite inzestrate de eroii masculini cu trasaturi pe care nu le au, ele se dovedesc a fi incapabile sa ofere iubirea absoluta. Astfel, Elena isi paraseste sotul aflat in ocna, Nora ii provoaca sinuciderea lui Grigore Ruscanu, iar Maria il uita pe Gelu pentru cel dintai venit. Ca si in piesele de teatru ale lui Strindberg, femeia poate sa aiba un rol funest, fiecare dintre cei doi Ruscanu impuscandu-se cu revolverul adus de iubita lui. Cea care se salveaza este Irena, dar ea nu reprezinta Femeia, ci Mama (asa cuin ii spune tanarul Ruscanu).   Alte revelatii dureroase se nasc in constiinta personaju­lui principal, in legatura cu imaginea Tatalui. Amintirea acestuia fiind „un punct de sprijin” intr-o lume in care Gelu Ruscanu se simtea instrainat, vestea ca tatal sau era un delapidator constituie o lovitura grea: „Gelu: Stii ce-a mai ramas in mine, matusa? Atat cat tre­buie dintr-un mar pe care l-a batut grindina (…) Din ce-mi spuneai, din fotografii, aveam alta imagine despre el…” O noua rasturnare survine atunci cand eroul afla ca tatal sau s-a sinucis. Identificat tot mai mult cu acesta, o invita pe (varstnica acum) Nora la el, intr-o incercare disperata de a patrunde taina ultimelor clipe si a ultimei iubiri a lui Grigore Ruscanu.   O alta trasatura a dramei de idei o constituie faptul ca personajul este caracterizat prin trairile launtrice ale omu­lui modern: nelinistea, chinul revelatiilor succesive, instrai­narea, anxietatea, neputinta. Actiunea exterioara (miscarea scenica) este redusa, totul petrecandu-se in planul constiintei.   Gelu Ruscanu prezinta si trasaturile eroilor proprii autorului: intelectual de elita, situat deasupra mediei („Pentru ceea ce nazuia el sa inteleaga, nici o minte omeneasca nu a fost suficienta pana azi”), fanatic al cinstei si al sacrificiului de sine, lucid si sensibil, el este stapanit de himera absolutu­lui care-l va si conduce spre moarte.   Jocul ielelor de Camil Petrescu – comentariu 2 Jocul ielelor este opera esentiala a dramaturgiei lui Camil Petrescu, drama cea mai draga autorului, care in dezbaterea de idei si in personajul Gelu Ruscanu s-a proiectat pe sine si intreaga sa fervoare de gandire. Autorul a elaborat o prima varianta a piesei in 1916, chiar in zilele atacului de la Verdun, anuntat in ziarele romanesti ale vremii, dupa care a revenit, constant si cu inversunare, asupra textului pana in ultimii ani ai vietii. Piesa va fi tiparita abia dupa moartea scriitorului, in volumul I al editiei Teatru din 1947 si nu va vedea luminile rampei decat in 1965, caci autorul nu fusese multumit in timpul vietii de nici una dintre incercarile de punere in scena care i s-au propus.   Camil Petrescu scrisese prima din cele opt versiuni ale piesei, prinzan-du-se – asa cum marturiseste in Addenda – in Jocul inextricabil al antinomiilor”, al paradoxurilor, in fapt, tocmai in cel al „ielelor”-idei. Metafora titlului e „de-jucata” de Penciulescu (si nu de protagonistul Gelu Ruscanu, caci acesta se afla prins in interiorul horei „ielelor”): „Cine a vazut ideile devine neom, ce vrei?… Trece flacaul prin padure, aude o muzica nepamanteasca si vede in luminis, in lumina lunii ielele goale si despletite, jucand hora. Ramane inmarmurit, pironit pamantului, cu ochii la ele. Ele dispar si el ramane neom.” Ca porte-parole al autorului, Gelu Ruscanu a ajuns la ideea pura, pe cand Penciulescu, ancorat in taramul real si imperfect, in celalalt Joc” – al oamenilor si al lumii, exprimat in conjuncturi omenesti, sociale sau istorice – o poate figura plastic. Cine a vazut ielele ramane „mutilat”, nemai-putanduse reintoarce nici in lume, nici in propria viata. Cine a vazut idei ramane cu nostalgia absolutului, a idealului intrevazut, fara a mai putea suporta imperfectiunile lumii reale.   Conflictul dramatic se construieste in jurul intentiei lui Gelu Ruscanu de a publica o scrisoare a fostei sale iubite, Maria Saru-Sinesti, care contine o depozitie cumplita: sotul ei este ucigasul unei batrane si bogate matusi, ulterior mostenite. Criminalul e nu numai ministru al Justitiei, dar si fostul secretar care 1-a slujit cu devotament si prietenie pe tatal lui Gelu, Grigore Ruscanu, avocat ilustru care se sinucisese, inrobit de o nedemna legatura de i dragoste, datorita careia ajunsese sa delapideze o suma mare de bani. Credinciosul secretar tainuise aceasta fapta, conservase nepatata memoria mentorului sau si-i ajutase familia, pe vaduva Ruscanu si pe fiul ei, Gelu, sa plateasca discret datoria rusinoasa. Publicarea scrisorii acuzatoare se dove-; deste astfel nu un act de dreptate, ci o cumplita cutie a Pandorei ce, o data deschisa, ar fi antrenat dupa sine un lant de suferinte provocate unor oameni dragi eroului: Mariei Sinesti i s-ar dovedi infidelitatea conjugala, iar divortul care ar fi urmat nu numai ca ar discredita marturia ei injustitie, ci ar duce la pierderea copiilor si la dezonoarea publica; mitul tatalui lui Gelu Ruscanu s-ar fi prabusit si, o data cu el, onoarea familiei si a protagonistului insusi.   Cumplita dilema pe care eroul o traieste se complica si mai mult atunci cand colegii din redactia ziarului socialist „Dreptatea sociala” decid negocierea publicarii acestei scrisori in schimbul eliberarii lui Petre Boruga, intemnitat in conditii grele, bolnav si abandonat de familia sa care nu poate duce povara eroismului, reclamand o viata obisnuita. Iata ca ideea „dreptatii absolute”, cu toata puterea ei de fascinatie, se dovedeste pentru Gelu Ruscanu o camasa de i forta sufocanta, o teorie utopica cladita in inteligenta si constiinta, dar nefunctionala in planul concret, al lumii reale. Eroul constata ca, paradoxal, tocmai Dreptatea Absoluta, imanenta, este cea care atrage dupa sine un lant teribil de nedreptati. Aplicarea ei inflexibila – singura in acord cu constiinta si intransigenta eroului – ar fi imposibila, caci atunci, in numele dreptatii si al adevarului s-ar incalca destine umane, s-ar spulbera ideea de recunostinta, valorile discretiei, pietatii, tolerantei, intelegerii, solidaritatii. Apartinand „ordinii noosice”, aceasta idee a Dreptatii imanente – aceeasi pentru toti, in orice timp si in orice loc – se loveste de „valorile simple traite”, de conjuncturi si situatii concrete de viata. Este inscenata, astfel, prin conflictul din  constiinta eroului, opozitia ireductibila dintre principii abstracte si pragmatica, dintre „ordinea noocrata”, gandita teoretic, si cea a realitatilor traite, a obisnuitului.   Tocmai pentru ca personajul dramatic camilpetrescian considera ca singurul act autentic si esential este trairea in si prin intelect, disputa sa este una in constiinta. Rezolvarea ei nu e posibila, pentru erou. Daca ceilalti inteleg valoarea compromisului si justificarea lui in viata reala, Gelu Ruscanu, atins de Jocul ielelor”, nu poate rezolva sirul de antinomii decat prin moarte. Actul sinuciderii repeta in fiu destinul tatalui. Textul dramei Jocul ielelor instituie trei niveluri de receptare: la prima ( lectura, e o drama sociala care decupeaza scene din viata cotidiana, mutand actiunea in mai multe spatii – redactia ziarului „Dreptatea sociala”, subsolul tipografiei, o terasa bucuresteana, culisele teatrului, inchisoarea de detinuti politici, cabinetul ministrului de justitie. in spatiul inchisorii, drama sociala se converteste in una morala si deschide, implicit, al doilea palier de lectura, cel gnoseologic. in etica lui Gelu Ruscanu, raul provine din constanta eroilor, din ignoranta si inconstienta indiferenta. Tocmai aceasta indiferenta -crede eroul – trebuie eliminata, prin instaurarea binelui absolut, prin imaginatie si ratiune, aflate in raport de complementaritate: imaginatia filtrata in gandire ar proiecta individul intr-o permanenta si asidua „stare de alarma” si ar face constienta in el existenta raului, chiar inaintea perceperii lui.   Binele absolut genereaza dreptatea absoluta, care nu are privilegiati, care „e deasupra noastra si e una pentru toata lumea si toate timpurile”, cu atat mai mult cu cat, spune personajul, cuvantul „dreptate” nu are plural, in schimb, pluralul antonimului sau este perfect posibil: „nedreptati”. intors spre trecutul propriei familii, Gelu descopera pentru prima oara grozavia destinului tatalui sau, un alt „buimac” al absolutului, si intelege ca nu numai prezentul si oamenii vii il inlantuiesc, ii conditioneaza libertatea sa individuala, ci si umbrele trecutului, tainele si fantomele lui. Acesta este cel de-al treilea nivel de receptare a piesei, cel analitic. intre binele tuturor – care inseamna drep tate si adevar in absolut – si obligatiile de ordin moral sau afectiv, Gelu Ruscanu nu poate alege decat sinuciderea. Constructia abstracta a inteligentei s-a dovedit un sistem ideal, nepragmatic si de neinstituit in ordinea reala. Finalul Jocului” e exprimat necrologic de Praida, in fraze criptice: „A avut trufia sa judece totul… S-a departat de cei asemeni lui, care erau singurul lui sprijin… Era prea inteligent ca sa accepte lumea asta asa cum este, dar nu destul de inteligent pentru ceea ce vroia el. Pentru ceea ce nazuia el sa inteleaga, nici o minte omeneasca nu a fost suficienta pana azi… L-a pierdut orgoliul lui nemasurat…”

Relatia dintre doua personaje in nuvela Alexandru Lapusneanul În literatura română, numeroşi scriitori au abordat nuvela, începând  cu secolul XIX. Prima operă aparţinând acestei specii literare este “Alexandru  Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi, care a rămas o adevărată capodoperă. Apărută în anul 1840, în primul număr al revistei “Dacia literară”,nuvela  “Alexandru Lăpuşneanul” este romantică prin temă (prezentarea unui episod din  istoria Moldovei, cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul), prin  construcţia personajelor, prin sursele de inspiraţie utilizate. Fiind o nuvelă, accentul este pus pe conturarea unor ersonaje  complexe. Cele două personaje care se constituie într-un cuplu în acestă nuvelă  sunt domnitorul şi soţia sa, doamna Ruxanda, personaje romantice construite pe  baza antitezei. Alexandru Lăpuşneanu evoluează liniar şi are un destin tragic;  el s-a căsătorit cu fiica lui Petru Rareş, domniţa Ruxanda, pentru a-şi  legitima pretenţiile la tron şi pentru a atrage asupra sa ceva din faima  bunicului acestuia, neuitatul Ştefan cel Mare. Domniţei i se face un portret  remarcabil, cu amanunte biografice şi trăsături fizice; personajul feminin dă  dovadă de blândeţe, bunătate, evlavie, în antiteză cu soţul ei crud, nemilos şi  tiran.   Domnitorul intră în acţiune încă din incipit, când se evidenţiază  şi motivaţia acestuia de a-şi recăpăta tronul, pierdut prin trădarea boierilor  săi, faţă de care se arătase ataşat şi generos în prima domnie. Personalitatea  protagonistului se dezvăluie treptat căci, după ce îşi exprimă voinţa de  neclintit, tenacitatea, fermitatea şi energia în realizarea scopului propus,  dovedeşte şi o capacitate de disimulare (evidenţiată în scena de la mitropolie,  când reuşeşte să-i convingă pe boieri că remuşcările sale sunt sincere şi să  vină la curte), o inteligenţă politică desăvârşită prin spiitul vindicativ, un  umor macabru când îi promite soţiei sale un “leac de frică”, concretizat  ulterior într-o piramidă din capete de boieri. Lăpuşneanul este şi viclean,  când îşi propune să se folosească de cei care îl înconjoară pentru a-şi atinge  obiectivul.   Doamna Ruxanda are, în structura  administrativă şi politică a  Moldovei de odinioară, statutul insignifiant pe care orice femeie îl avea în  acea epocă în societate. Rugămintea ei nu devine poruncă pentru un soţ precum  Alexandru Lăpuşneanul, dar nici nu e respinsă brutal de acesta, promisiunea de  a nu mai ucide boierii fiind făcută pentru a caştiga credibilitatea. Totuşi,  aceasta e relativ respectată, căci Doamnei supuse şi evlavioase i se promite un  “leac de frică”.   Domnitorul e dispreţuitor faţă de soţia sa cand o întreabă ce a  determinat-o să îşi “lase fusele” într-o zi oarecare şi o lasă pe aceasta să se  umilească profund:”Ruxanda căzu la picioarele lui”. Respectul, încrederea şi  admiraţia pe care ea i le poartă soţului reies din apelativele :”bunul meu  domn!”, “viteazul meu soţ, măria-ta esti prea puternic” şi din declaraţii  “Dumnezeu ştie căt te iubesc!”, la care Lăpuşneanul rămâne complet insensibil,  rostind cu aroganţă “muiere nesocotită!” şi fiind pregătit să pună mâna pe  jungherul de la brâu. De asemenea, în scena în care “leacul de frică” îi  provoacă lesinul domniţei, domnitorul este sarcastic:”Femeia tot femeie, zise  Lăpuşneanul zâmbind; în loc să se bucure, ea se sparie”.   Scena finală a nuvelei dă posibilitatea personajului feminin  să se afirme: retrasă în cetatea Hotinului să-l îngrijească pe Lăpuşneanul,  răpus de o boală teribilă, constată că soţul ei s-a hotărât să se călugărească  dacă Dumnezeu îl va salva; dar domnitorul se dovedeşte la fel de cinic şi uită  repede promisiunea facută, ameninţând cu moartea pe cei care l-au călugărit.  Doamna Ruxanda, oprită din drumul ei la ieşirea din încăperea unde se afla  soţul bolnav de către cei doi boieri fugari, Spancioc şi Stroici, este  îndemnată să-şi otrăvească soţul fiindu-i sugerat faptul că viaţa fiului ei,  proclamat deja domn, e în primejdie. Aceasta nu are forţa necesară pentru a  comite un asemenea păcat capital şi cere sprijin moral de la mitropolitul  Teofan, care îi spune că aşa “crud şi cumplit” cum “e omul acesta” ar putea  face mult rău şi de acum înainte. În cele din urmă, doamna Ruxanda îi duce apa  otrăvită domnitorului, care moare în chinuri groaznice.   Prin urmare, autorul a evidenţiat prin cele două personaje un cuplu  romantic: dacă domnitorul e dur, tiranic, crud, ipocrit, impulsiv şi  vindicativ, doamna Ruxanda este o fire angelică, suavă, delicată, sensibilă,  sinceră, evlavioasă şi supusă. Astfel, cele doua personaje sunt prezentate în  antiteză şi formează un cuplu devenit celebru în literatură.  

  Elena Farago                   Elena Farago (1879-1954) s-a nascut la Barlad intr-o familie numeroasa de greci, pe nume Paximede. De la 11 ani viata ii este marcata de disparitia timpurie a celor dragi: trei frati, mama si la 17 ani, tatal. Obligata a se intretine singura, ea ajunge guvernanta in casa lui Ion Luca Caragiale, ocupandu-se de cei doi copii ai acestuia, Luki si Tuski. Casatorita cu Francisc Farago, director de banca in diverse localitati din tara, Constanta, Braila si Craiova, ea se dedica cresterii si educarii celor doi copii din familia sa.                    Dintr-o pasionata cititoare de literatura, Elena Farago devine o poeta sensibila, apreciata mai intai de cercul literar simbolist, din jurul cenaclului Literatorul al lui Al. Macedonski iar in epoca interbelica de cel modernist al Sburatorului condus de E. Lovinescu. Poezia sa de factura simbolista a fost recompensata cu mai multe premii nationale si internationale, intre care in anul 1920 premiul Femina atribuit de Franta scriitoarelor emancipate. Apreciata de criticii epocii interbelice, Elena Farago alaturi de Hortensia Papadat-Bengescu au desavarsit victoria scrisului feminin in Romania secolului XX.                    Intr-unul din volumele sale antologice, aparut in anul 1936, Elena Farago a selectat versuri din principalele carti publicate pana la acea data: Versuri (1906, Budapesta), Soapte din umbra (1907, premiat de Academia Romana), Din taina vechilor raspantii (1913), Soaptele amurgului (1920, premiat de Academia Romana si de societatea franceza Femina), Mi-am plecat genunchii (1926).                    Pornea o barca verde  din volumul Soaptele amurgului se inrudeste prin armonia incantatorie a versurilor si retorica imaginilor simbolice cu poemele lui Ion Minulescu. Poeta apeleaza la semnificatiile simbolice ale cifrelor (trei) si ale culorilor (verde-tinerete, albastru-idealuri, cernit-moarte), la motivul calatoriei luntrasului si la metafora vietii ca o barca plutind in deriva pe mare:   Pe raul stramt, din tarmuri de bruma si noroi, Pornea o barca verde spre calde tarmuri noi ...   Pornea o barca verde spre-albastrul unei mari, Canta voios luntrasul privind departe-n zari.   Plangeau pe mal trei salcii, cernindu-si moarte foi, Canta voios luntrasul caci nu privea’napoi ...   Pluteau in vant trei frunze, trei tainice mustrari Canta voios luntrasul privind in departari ...   Dar cand ajunse-n largul inselatoarei mari, (O volbura’nvrajbita ce spumega in ocari),   Chemand speriat in gandu-i vechi tarmuri din inapoi, Ofta adanc luntrasul pornit spre tarmuri noi ...   Loveau din val stropi tulburi de inspumegat noroi El s’apara cu groaza, uitandu-se-napoi ...   El s-apara cu groaza soptind avanei mari ... O, cat pareai de-albastra acolo-n departari! ...   Iar cand sa-ntoarca panza si vaslele-napoi Zari in fundul barcii trei putrezite foi;   Le-a strans la piept salbatic, le-a frant in sarutari ... ... Si l-a inghitit vartejul inselatoarei mari ...    Pe raul stramt spre tarmuri de bruma si nori, Se’ntoarce barca verde, pustie inapoi.   Se va opri sfarmata acolo’n departari O vor primi trei salcii in bocet si mustrari.   Se va’ngropa in tarmii de bruma si noroi O vor jeli trei salcii, cernandu-si moarte foi... (Pornea o barca verde)                    Feminismul Elenei Farago s-a ilustrat si prin atentia acordata celor mici, carora le-a dedicat mai multe volume: Din Traista lui Mos Craciun, Bobocica, Sa nu plangem, Ziarul unui motan, Plugusorul jucariilor, Sa nu minti, sa nu furi etc. Dintre poemele sale pentru copii si-au mentinut prospetimea artistica si astazi: Sfatul degetelor, Catelusul schiop, Bondarul lenes, Motanul pedepsit.                    In poemele pentru copii ale Elenei Farago lectia de viata este insotita de sentimente de tandrete si dragoste pentru cele mai delicate si fragile vietuitoare, intr-o incantatie muzicala suava, obtinuta cu ajutorul procedeelor simboliste: sinestezie, paralelism, repetitie, enumeratie, camp lexical si context gramatical inedit, termeni cu valoare regionala ori neologisme s.a. Intr-o scrisoare adresata poetei, E. Lovinescu  marturisea: „Randul trecut am lasat volumul d-tale acasa. Cand m-am intors, cei trei nepoti ai mei invatasera toate poeziile dintr-insul. E un zbucium in toata casa. De pretutindeni rasuna: „Cot, cot, cot/ Fac si eu ce pot/ Cotcodac, cotcodac/ Puii sa-i impac”. Am ajuns numaidecat la aplicarea lui Pestalozzi ca sa scap de povestea lui cuciu schiop. N-ai ce zice, esti populara in toata casa. Si inca ce popularitate zgomotoasa ”.                    Bondarul lenes este o adaptare originala a binecunoscutei fabule a greierelui si a furnicii de La Fontaine, careia i-au dat imagine romaneasca si alti poeti (de exemplu George Toparceanu si Ana Blandiana). Elena Farago, spre deosebire de ceilalti confrati imagineaza un dialog dintre bondar si furnica, pentru a evidentia harnicia acestei fiinte mici care duce in spate graunti de mei mai mari de trei ori decat statura ei. Miloasa, furnica da crezare bondarului „ceapcan” cand se jeleste ca nu are noroc de stapani buni si il invita sa munceasca impreuna. La refuzul lui, furnica il cearta ca o gospodina, inselata in buna ei credinta:   O furnica mititica, Cat un grauncior de mei, Duce-n spate o greutate, De trei ori cat boiul ei. Pe carare-n jale mare Plange un bondar ceapcan: – Mor de foame Si n-am poame Si-as munci Dar n-am stapan! ...    – Hai si-mi cara din povara Si sunt gata sa-ti platesc.  – Cum n-as merge! Dar pe lege Jur ca nu pot sa muncesc! ...   – Vai de tine! Ce rusine  Lenesule cersetor,  Nici de mila, nici de sila  Nu ti-as da un ajutor!... (Bondarul lenes)                     Scrisa in versuri scurte, dinamice, cu dialoguri redactate in expresii si formule specifice limbajului colocvial, poezia evoca intr-un ritm alert intalnirea dintre doua caractere antagonice: furnica cea harnica si increzatoare in puterile ei si bondarul lenes, „ceapcan”, ce isi scuza defectele morale atribuindu-le societatii ingrate. Simpatia poetei este indreptata catre furnica, la care munca perseverenta si grea nu a alterat fondul umanitar. Naiva, ea sare in ajutorul greierului propunandu-i o viata de munca perseventa si tenace, similara cu a ei. Numai ca greierele este un personaj care vorbeste mult si nu face nimic, refuzul descoperindu-i siretenia si lenea. El este un cersetor ce exploateaza credulitatea celor ce au ghinionul sa-i iasa in cale.                   In Gandacelul poeta apeleaza cu aceeasi maiestrie la monologul dramatic si la mustrarea severa. Ea imagineaza bocetele unui gandacel prins de un baietel, care il sufoca in pumnul sau:   – De ce m-ai prins in pumnul tau, Copil frumos, tu nu stii oare Ca-s mic si eu si ca ma doare?     De ce ma strangi asa de rau?   Copil ca tine sunt si eu, Si-mi place sa ma joc si mie, Si mila trebuie sa-ti fie De spaima si de plansul meu!   De ce sa vrei sa ma omori? Ca am si eu parinti ca tine, Si-ar plange mama dupa mine, Si-ar plange bietele surori,   Si-ar plange tata mult de tot, Caci am trait abia trei zile, Indura-te de ei, copile, Si lasa-ma, ca nu mai pot!...     Asa plangea un gandacel In pumnul ce-l strange sa-l rupa. Si l-a deschis copilul dupa Ce n-a mai fost nimic de el!   A incercat sa-l mai invie Suflandu-i aripile-n vant, Dar a cazut in tarna frant Si-ntepenit pentru vecie!...   Scarbit de fapta ta cea rea Degeaba plangi, acum, copile, Ci du-te-n casa-acum si zi-le Parintilor isprava ta.   Si zi-le ca de-acum ai vrea, Sa ocrotesti cu bunatate, In cale-ti, orice vietate, Oricat de far-de-insemnatate Si-oricat de mica ar fi ea! (Gandacelul)                     Alcatuita din sapte catrene si o cvinta finala, de cate opt si noua silabe, poezia impleteste elemente epice si lirice. Ea evoca o intamplare nefericita: un gandacel este prins de un baietel curios si este sufocat, din greseala, in pumnul acestuia. Epicul poemei se transforma intr-o indurerata jelanie a fiintei condamnate la moarte din curiozitatea si lipsa de prevedere a copilului. Gandacelul ii cere baiatului sa-l elibereze, invocand similitudinile dintre destinele lor: are doar trei zile, o familie care il iubeste si il va regreta daca moare inainte de vreme. Rugamintile lui sunt ascultate prea tarziu: copilul desface pumnul atunci cand sarmanul gandacel nu mai respira. Speriat de consecintele dramatice ale jocului sau, baiatul plange si promite parintilor sa ingrijeasca de acum inainte fiintele mici din natura. Poema se incheie asadar cu o morala: copiii au obligatia sa ocroteasca vietuitoarele mici din natura si sa se bucure alaturi de acestea de bucuriile varstei lor.                      Si in celelalte poezii dedicate copiilor Elena Farago imagineaza situatii dramatice  suportate de fiintele mici, neaparate de curiozitatea si jocul agresiv al celor mici. In Catelusul schiop, victima unui gest nesabuit este un catel pe care o piatra azvarlita de un baietel l-a lovit atat de rau incat l-a lasat invalid. El explica celui ce i-a adus atata suferinta consecintele gestului necugetat si ii demonstreaza ca fiinta umana se dovedeste uneori mai rea decat animalele  

Au fost odată ca niciodată, nişte zmei care au furat soarele şi luna care străluceau deasupra împărăţiei lui Roşu Împărat. El trimise veste pretutindeni că cine va aduce luna şi soarele înapoi pe cer va primi jumătate din împărăţie şi pe fiica lui de soţie. Încercară mulţi, dar nimeni nu reuşi.   Într-o zi trecu prin împărăție și Greuceanu, care auzi fel de fel de povești despre necazul care se abătu deasupra oamenilor din împărăția lui Roșu împărat. Ajungănd înaintea acestuia îl dojeni puțin, pentru că pedeapsa lui era mult prea aspră cu aceia care au încercat să facă un bine. Se prinse să încerce și el sa-i caute pe zmei si astfel să readucă pe cer soarele și luna.   Greuceanu a pornit la drum luând în călătorie si pe fratele său cu care a mers cale lungă pânã ce a ajuns la Faurul-Pământului, cu care era frate de cruce. El s-a sfãtuit cu acesta trei zile si trei nopti, după care a pornit din nou la drum împreună cu fratele său.După plecarea acestuia, Faurul-Pământului s-a apucat să facă chipul lui Greuceanu numai din fier și a poruncit calfelor sa țină focul viu, si ziua si noaptea, ținând chipul acestuia în foc. Faurul era năzdravan și vedea lucruri înainte ca acestea să se întâmple, de aceea calfele facură ce le porunciră fără să pună prea multe întrebări.   Ajunsi la o răscruce de drumuri, Greuceanu s-a despartit de fratele sãu luând fiecare câte o basma si-i spuse fratelui său că dacã basmalele erau rupte pe margini însemna ca încă mai trăiește, iar dacă erau rupte la mijloc însemna ca unul dintre ei a pierit, iar celălalt să nu-l mai aștepte.   Dupã ce a umblat mai multe zile în zadar , fratele lui Greuceanu s-a întors la locul de despărtire așteptându-l pe acesta. Greuceanu a mers pe o potecă până a ajuns la casa zmeilor unde s-a dat de trei ori peste cap făcându-se porumbel si s-a pus pe un pom în fata caselor să audă și să vadă ce se întâmplă. Fata zmeului cea mare a ieșit din casă și a văzut minunea dar și-a dat seama că pasărea din pom nu era chir o pasăre, spunând mamei sale că parcă avea ochi ca ai Greuceanului. Atunci Greuceanu s-a dat din nou de trei ori peste cap și s-a prefăcut în muscă, intrând în camera zmeilor unde a ascultat sfatul zmeoaicelor. După ce a aflat cã zmeii au plecat la vânat în Codrul Verde și urmau sa se întoarcă, unul pe searã,altul la miezul noptii si zmeul bătrân, dinspre ziuă, el a plecat sã-i astepte.   S-a luptat Greuceanu cu zmeul cel mic până când l-a învins si i-a tãiat capul, dupã care a urmat zmeul cel mijlociu, iar la urmã cu tatăl zmeilor. După o luptã înverșunată cu tatăl zmeilor,el a reusit sa salveze soarele si luna care erau închise sub o piatră în Codrul Verde.   Greuceanu puse la loc pe cer soarele și luna, apoi plecă la locul de întâlnire cu fratele său care se bucură nespus, că traiește, chiar dacă a așteptat vreme îndelungată sosirea lui. Au plecat împreună spre impărăție, dar mai întâi au făcut un popas pe la Faurul nazdravan, care continua să țină chipul din fier al Greuceanului în jaratec.   Mama zmeilor îi urmărise punându-le tot felul de piedici pe drum, ba un copac cu fructe coapte, ba o fântână cu apă limpede și rece, dar Greuceanu nu se lăsă păcălit și-i strică planurile de fiecare dată. Ajunși în casa Faurului, mama zmeoaică îi ceru acestuia să-i arate măcar pentru o clipă fața Greuceanului, și acesta îi arătă bucata de fier înroșit, pe care zmeoaică o absorbi și muri pe loc.   La plecare Faurul le dădu celor doi voinici o trasură din fier, să ajungă mai iute la curtea împărătească. Pe drum întâlni un diavol care scoase cuiul din capul osiei făcându-l să meargă acolo, uitându-şi paloşul. Diavolul luă paloşul şi, dându-se de tri ori peste cap, se făcu stană de piatră. Băiatul îşi continuă drumul.   La castel, sfetnicul se prefăcu în faţa împăratului că el a adus soarele şi luna. El de fapt se aliase cu diavolul, căci fără paloş nimeni nu mai credea că Greuceanu este el. Venind şi voinicul şi aflând de toate acestea se duse înapoi pe drum, sparse stana pe piatră pentru aş lua paloşul.   Dovedi că el este adevăratul erou, o luă pe prinţesă de soţie şi jumătate de împărăţie, cel puţin până la moartea împăratului.

Baltagul de Mihail Sadoveanu (demonstraţie că e roman)    Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai de seamă prozatori din literatura română care a abordat o diversitate de specii literare – schiţa. povestirea sau romanul, acesta din urmă fiind o operă epică în proză, de mare întindere, preponderent narativă, cu o acţiune complexă şi complicată, ce se desfăşoară pe mai multe planuri narative, cu conflicte puternice şi cu numeroase personaje, oferind o imagine amplă şi profundă a vieţii. Alături de romane ca „Fraţii Jderi”, „Neamul Şoimăreştilor”, „Zodia Cancerului” , sau „Vremea Ducăi – Vodă”, „Nicoară Potcoavă” ş.a., un loc aparte în creaţia sadoveniană îl ocupă opera literară „Baltagul”.   Deşi de mai mică întindere decât alte opere literare similare din creaţia lui Sadoveanu, „Baltagul” are toate notele caracteristice unui roman.   În primul rând, este o operă epică, deoarece autorul îşi exprimă indirect propriile sentimente de admiraţie faţă de însuşirile alese ale e ale eroinei prin intermediul acţiunii, relatând o serie de întâmplări şi punând-o în relaţie cu alte personaje. Ca în orice operă epică, autorul se detaşează de subiect şi narează obiectiv întâmplările care se desfăşoară într-un anumit timp şi spaţiu.   Fiind un roman, acţiunea „Baltagului” cunoaşte o mare mobilitate în timp şi spaţiu, derulându-se de toamna, când Nechifor Lipan pleacă la Dorna după oi, până primăvara, când Vioria îi descoperă trupul neînsufleţit. Perimetrul acţiunii este, de asemenea, vast şi cuprinde ţinuturi de munte de la Măgura Tarcăului, zona Dornelor şi a Bistriţei, până în cele de câmpie, la Cristeşti, în bălţile Jijiei. Modul de expunere predominant este naraţiunea, ca în orice operă epică, dar ea se îmbină cu descriere, cu dialogul şi cu monologul interior, prin care scriitorul pune în lumină însuşirile personajelor, zbuciumul lor sufletesc şi relaţiile dintre ele, stabilite într-o lume guvernantă de anumite tradiţii.   Opera literară „Baltagul” are o acţiune complexă şi mai complicată decât schiţa şi nuvela. Astfel, acţiunea se întinde pe parcursul a şaisprezece capitole în care sunt narate, în esenţă, acţiunile Vitoriei Lipan în căutarea şi cunoaşterea adevărului soţului ei plecat de mai mult timp de acasă. Eroina este convinsă că Nechifor a dispărut şi, şi după ce întreprinde o serie de investigaţii ce o edifică asupra supoziţiei sale, se pregăteşte să plece în căutarea acestuia însoţită de fiul ei, Gheorghiţă.   Drumul este anevoios, asemenea unui labirint presărat de numeroase dificultăţi; ea este nevoită să apeleze uneori şi la autorităţi, dar, printr-o dârzenie deosebită, ia totul pe cont propriu şi reuşeşte, în final, să-i descopere şi să îi pedepsească pe ucigaşi. Acţiunea este lineară, dar există mai multe planuri narative: a) Unul retrospectiv, trecut, în care Vitoria rememorează întâmplări ale vieţii de familie şi altele, prezentate în desfăşurarea lor, care relatează despre prezenţa oilor şi a ciobanului în bălţile Jijiei, întâlnirile eroinei cu preotul şi cu baba Maranda, drumul la mănăstirea Bistriţei şi la Piatra – Neamţ, pregătirile ei pentru drumul cel lung pe urmele soţului şi căutările înfrigurate finalizate cu stabilirea adevărului şi a dreptăţii. b) O altă trăsătură specifică romanului şi prezentă în Baltagul este numărul mare de personaje. Astfel, există personaje principale (Vitoria, Nechifor Lipan, Gheorghiţă), secundare (Minodora, preotul Dănilă, baba Maranda, negustorul şi hangiul David, ceilalţi hangii şi soţiile lor, Calistrat Bogza, Ilie Cuţui ş.a.) sau episodice )moş Pricop, funcţionarii de la prefectura din Piatra, funcţionarul de la Dorna etc.).   Indiferent de locul pe care îl ocupă în operă, aceste personaje au o importanţă deosebită în desfăşurarea evenimentelor deaorece contribuie fiecare în felul său la descoperirea adevărului, aduc lumină în investigaţiile pe care Vitoria le întreprinde. De asemenea, ele conturează două lumi - una "cea de sus", "cea arhaică alta, cea de jos", unde munteanca întâlneşte alte rânduieli decât cele cunoscute de ea. Prin intermediul acţiunii şi al personajelor, Mihail Sadoveanu oferă şi o imagine amplă şi profundă a vieţii, aspect ce ilustrează o altă trăsătură specifică a romanului. Astfel, el zugrăveşte modul de viaţă patriarhal al oamenilor de la munte, unde obiceiurile şi tradiţiile sunt păstrate cu sfinţenie.   Totodată, înfăţişează obiceiurile legate de evenimentele cruciale ale existenţei umane - botezul, nunta, moartea - , dar şi lumea oraşului din perioada sfârşitul secolului al XIX - lea şi a începutului secolului al XX - lea.Din cele arătate până acum se poate constata că opera literară "Baltagul" întruneşte toate notele definitorii ale unui roman: caracter epic, acţiune complexă, existenţa unui număr mare de personaje şi prezenţa unei imagini ample şi pofunde asupra vieţii. Valoarea lui este sporită şi de concizia şi dinamismul acţiunii, precum şi de armonia compoziţiei, ilustrând în mod strălucit specia literară pe care o reprezintă.               

Pinocchio – Carlo Collodi                                    Povestea lui Pinocchio este istoria evolutiei umanitatii de la natura la cultura, aici de la nasterea artificiala, dintr-o bucata de lemn, la transfigurarea ce capata, la propriu, aspectul unei incarnari.             Cum se naste Pinocchio si ce fel de copil era el?             Pinocchio este prevazut de la inceput ca un copil-afacere, o marioneta docila care sa-i aduca o oarecare bunastare tatalui sau. Numai ca papusa nu se lasa manevrata, anuntand chiar de pe masa de lucru un copil rebel, iar dupa realizarea sa ajunge sa fie abandonat si sa-l faca pe bietul Geppetto (tatal adoptiv) sa fie arestat. E imun la sfaturi si isi omoara binevoitorul, pe Greierasul-vorbitor, constiinta sa morala.             Conflictul cu scoala si mirajul banilor.              Gandul de a invata este abandonat in fata tentatiei de  a intra in Teatrul de papusi. Isi vinde abecedarul pentru un bilet de intrare. Provoaca un taraboi fantastic printre papusi si scapa de mania papusarului Manancafoc la auzul povestii sale triste. Banii, primiti de la papusar pentru a-i duce tatalui sau, Pinocchio ii pierde in incercarea de a-i spori in Tara Natarailor unde este escrocat de Cotoi si Vulpoi. Acestia isi repeta escrocheria si jefuirea lui Pinocchio, lasandu-l pe acesta fara bani. Pinocchio ajunge chiar la inchisoare, dar este gratiat de imparat.             Intre bine si rau. Cum poate creste o papusa de lemn?               Aventurile continua dupa modelul romanului picaresc, prin radiografierea altor medii: scapa de sarpele care moare de ras, fura struguri si este prins si obligat sa pazeasca gaini dar este eliberat pentru fapta buna de a-i fi dat in vileag pe hoti. Fuge din nou spre casuta zanei dar ii gaseste doar lespedea de mormant. Incercand sa-si salveze tatal care il cauta si era in pericol pe mare, ajunge accidental pe insula Albinelor Harnice – societate utopica a muncii la superlativ -   unde o intalneste pe zana care devenise femeie. In oglinda evolutiei acesteia ar vrea sa creasca si el, dar pentru asta ar trebui sa devina un baietel adevarat. Pentru asta hotaraste sa se schimbe, se duce din nou la scoala, dar miracolul nu tine mult: se incaiera cu colegii si ajunge chiar sa fie acuzat – pe nedrept – de ranirea unui politist. Ca sa scape de cainele Alidor ajunge sa se arunce in mare, este pescuit si gata sa fie gatit dar este salvat tot de Alidor.               Magarul si copilul adevarat               Pinocchio revine la casa zanei unde, dupa o scurta penitenta, i se promite ca va deveni un baiat adevarat. Transformat, nu rezista mult, deoarece fuge in Tara Distractiilor unde incep sa-i creasca urechile de magar si chiar se transforma in magar. Pana la urma, aruncat in mare de un taran redevine o papusa de lemn si este inghitit de o balena  in interiorul careia isi regaseste tatal, scapa si ajung pe uscat. Pinocchio se angajeaza, este iertat si se transforma intr-un copil adevarat.                Initierea picaroului. Umplerea unei forme goale. Structural, basmul se inscrie in schema prozei picaresti: un erou obscur care strabate medii suspecte, satira sociala, incalcare moralei si o structura seriala care ar putea prelungi aventura la infinit. Acest picaro de lemn este imaginea anarhiei si a bunului plac. E o expresie a functiilor naturale, a instinctelor, numai ca acest picaro nu este rau la suflet, nu ar vrea sa-si supere protectorii, numai ca impulsurile externe il dezechilibreaza. In basm apar doua figuri parentale: Geppetto, tatal adoptiv, si Zana, dublu ipostaziata: ca sora si ca mama. In fragilitatea ei trebuie sa vedem proiectia fantasmagorica a purtarii inconsecventei papusi de lemn. Momentele ei de slabiciune omeneasca sunt desolidarizari fata de o pupila nemerituoasa care regreseaza pana la stadiul rusinos de animalitate.                 Pinocchio, marioneta, este ,,simbolul fiintelor lipsite de consistenta proprie care asculta de orice impulsie exterioara,, sau al unei persoane ,,usuratice si frivole, lipsite de caracter si principii,,. Problema lui Pinocchio este interioritatea goala, forma fara fond. Marioneta este un triumf al iluziei si al aparentei, al superficialului. Aventura din basm are drept scop descoperirea profunzimilor si a esentelor.                 Dansul intre ce sunt si ce as pute fi se incheie in momentul claustrarii in burta pestelui, simbolic un regressus in utero care pregateste incarnarea.Ca toate basmele culte, si acesta conserva, constient sau nu, numeroase urme culturale, evocand mituri, teme, motive care au devenit locuri comune in literatura: balena din Iona, din Mori si devino al lui Goethe tara distractiilor este teritoriul mortii, un fel de insula a lui Circe din Odiseea radvanul tras de doisprezece magarusi are pe capra o figura a Hadesului, un Charon, luntrasul de pe Styx. Circul si teatrul sunt simulacrele vietii reale, replici caraghioase ale ei Somnul in timpul caruia se transforma Pinocchio aminteste de Morfeu, fratele mortii                 De la iesirea din burta balenei firul epic intra in linie dreapta. In burta balenie, Pinocchio isi regaseste simbolic constiinta de sine care fuseses omorata simbolic odata cu Greierul-vorbitor. Iar regasirea constiintei este de fapt regasirea identitati, marea tema a cartii. Astfel, Pinocchio ajunge fiinta responsabila care se vede pusa in situatia sa ia initiative si pentru altii, pentru cei carora prostia sa le-a provocat suferinta: tatal agonic si zana bolnava. Basmul marcheaza momentul in care Pinocchio isi raspunde la intrebarea Cine sunt? Intr-un mod obiectivat, prin Sunt altfel, sunt altcineva, un om, o fiinta in carne si oase. Transformarea psihica e semnalata prin reflexul ei exterior, o transfigurare ce are valoarea unei recompense pedagogice.   film https://latimp.net/forum/thread/29575/pinocchio-2019/ cartea de jos

Mituri si legende Iliada - Razboiul Troian legenda de citit online Cantul 1 Intre Achile si Agamemnon se dezlantuie o cearta aprinsa. De noua ani se luptau grecii si troienii in batalii sangeroase, fara ca balanta victoriei sa se incline de partea unora sau altora. Totusi intr-o vreme se instalase pacea intre cele doua tabere, dar in schimb grecii mureau pe capete, secerati de o boala misterioasa, caruia vracii acelor vremuri nu reuseau sa-i gaseasca leac. Grecii supersticiosi gandira ca mania lui Apollo, zeul lor protector le trimise un semn ca ceva nu era pe placul lui. La sfarsitul razboinicilor, Achile, regele mirmidonilor, se intreba care-i cauza nemultumirii lui Apollo. Profetul sfatului, le raspunse ca fiica preotului Crises era tinuta sclava de unul dintre ei si pentru aceasta e Apollo manios. Se stia ca Agamemnon era acela care o tinea captiva pe fata si pentru ca nici unul nu avu curaj sa spuna ceva, fiind comandantul suprem al armatei grecesti, Achile ii spuse cu indrazneala, sa renunte la sclava lui. Agamemnon se infurie si-i ceru lui Achile sa-i dea sclava lui, pe Briseis, la fel de tanara si frumoasa ca sclava lui. Si pe data se isca o cearta in toata regula intre cei doi. Achile ii reprosa ca din cauza lui Paris care i-a furat nevasta lui Menelau(fratele lui Agamemnon) si-a lasat patria si a plecat la lupta cu troienii, din cauza ca a crezut ca onoarea lui Menelau este si onoarea Greciei. Din aceasta cauza daca i se va lua sclava el isi va lua armata si corabiile si se va intoarce in Grecia. Degeaba, cel mai batran si cel mai intelept din tot sfatul, a incercat sa-i potoleasca, nu a fost chip si Achile a parasit adunarea si a plecat. Nu dupa mult timp, venira doi oameni a lui Agamemnon si o luara pe Briseis. Achile nu se impotrivi, chiar daca o iubea nespus de mult pe fata. La cateva zile de la aceasta intamplare, Ulise, regele Itacai, veni insotit de Criseis, dandu-i-o tatalui ei Crises. Achile suparat foarte ca a ramas fara Briseis dar mai ales ca a fost umilit luandu-i-se sclava, ceru ajutorul mamei lui, zeita Tetis, careia i ceru sa se duca la Zeus si sa-l roage sa le dea multe victorii troienilor, astfel incat sa vada grecii ca daca el nu lupta nu au nici o speranta sa castige vreo lupta. Zeus cand auzi rugamintea uneia dintre zeitele lui preferate ii promise ca grecii vor plati scump jignirea adusa fiului ei.

Nume……………………………………… Clasa……………………………………….. FIŞĂ DE LECTURĂ Opera epică Robinson Crusoe de Daniel Defoe 1. Trăsăturile operei epice : Cartea este o autobiografie de fictiune, care descrie supravietuirea si viata lui Robinson Crusoe dupa naufragierea pe o insula pustie. 2. Prezentarea pe scurt a subiectului (rezumat):  Robison Crusoe s-a nascut in anul 1632 in orasul York intr-o familie cumsecade avand doi frati. La 19 ani dornic de aventura a fugit de acasa impreuna cu un prieten, imbarcandu-se pe un vas. Acesta a naufragiat langa Yarsmouth dar echipajul a fost salvat de o alta nava. Robinson s-a imbarcat apoi pe un alt vas si s-a imprietenit cu capitanul care l-a invatat notiuni de navigatie si matematica. A mai calatorit si pe alte nave facand negustorie. In Brazilia cumpara pamant si cultiva trestie de zahar. Ii merg bine afacerile si dupa trei ani niste plantatori il conving sa plece in Guineea ca reprezentant al lor. Pleca pe mare si dupa cateva sapatamani un uragan il surprinde si corabia esueaza pe un banc de nisip. Reuseste sa ajunga la mal dar avea numai hainele pe el. Vede corabia esuata si o porneste inot adunand toate proviziile pe care le gaseste acolo apoi isi face un adapost pe insula cum se pricepe mai bine. Dintr-un par gros isi face o cruce pe care crestaturi in fiecare zi asta insemnand zile, sapatamani si luni. Pe corabie gasise si hartie si cerneala si Robinson incepe sa scrie un jurnal. Trece prin multe momente de groaza, boala, frica, crize de singuratate. Invata sa supravietuiasca de unul singur. Dupa douazeci si trei de ani de stat pe insula, vede prin ochean un ospat de canibali si de atunci incepe sa se teama pentru viata sa. La un astfel de ospat un salbatic scapa si il intalneste pe Robinson caruia ii spune prin semne ca va fi robul sau pe viata si-l boteaza Vineri. Cu timpul invata sa aiba incredere unul in altul. Pe Vineri il invata sa scrie si sa citeasca. Dupa douazeci si opt de ani cei doi parasesc insula. Ajunsi in Anglia afla ca parintii sai murisera, il intalneste pe capitanul de vas  care-I slavase viata si acesta a mers la notar sa depuna martuire ca Robinson crusoe e in viata, nu mort cum l-au crezut toti. Asa cu actul asta trimite scrisoare la plantatia lui din Brazilia si afla peste sapte luni ca era un om foarte bogat. Se casatoreste si dupa ce ii moare sotia iar il apuca dorul de calatorii. Isi viziteaza insula pe care a trait douazeci si opt de ani si mai traieste o multime de alte calatorii pe care promite ca le va povesti alta data.   Personajele – principale trăsături morale:Robinson Crusoe, aventurier, onest, Vineri credincios – secundare: Capitanul, om de cuvant si onoare, Vineri, credincios, supus prieten adevarat – alte personaje (colective, episodice, pozitive, negative, fantastice, reale etc): marinari, Xuri, canibalii etc 4.  Motivează de ce te-a impresionat opera: Pe mine m-a impresionat aceasta opera prin faptul ca Robinson a supravietuit singur pe o insula pustie foarte multi ani.

Decembre de George Bacovia comentariu referat Poezia Decembre a fost publicata in revista „Romanul literar”, la 15 noiembrie 190. A fost inclusa in volumul Plumb din 1916 poate fi incadrata intr-o li­rica a iubirii. Titlul poeziei este numele ultimei luni a anului, perioada in care ninsoarea repeta, in forma solida, potopul biblic. Tema acestui poem este data de refugiul in fata ninsorii, vazuta ca o stihie dezlantuita si nimicitoare, care inghite totul. odaia devine simbolul acestei „izolari eminesciene de agitatia din afara”, pastrand o nota intimista, data de focul care arde, ceaiul, lectura iubitei, avand legatura, mai degraba, cu a doua perioada a romantismului. Titlul ilustreaza tema, reprezentand o încercare de fixare a unui reper temporal – luna decembrie, luna ninsorilor şi a viscolelor din belsug. – insa fixarea nu se face în timpul real, ci intr-o alta realitate, atemporala, in care ninsoarea-l izoleaza de restul lumii. Ea actioneaza ca o bariera intre eul poetic si univers, permitand trecerea intr-un alt plan. Structura si semnificatii : – poezia contine sase catrene, prezentand o structura simetrica. Incipitul poeziei marcheaza pe langa asocierea cu titlul si ninsoarea o adresare directa la persoana a II-a. Aceasta face parte din monologul liric, avand rolul de a personaliza aceasta retragere intr-o alta lume. – prima strofa are in centru invocatia catre iubita :”Te uita cum ninge decembre/Spre geamuri, iubito priveste..”, sustinuta de un ton imperative “te uita”, “priveste” – se delimiteaza astfel doua coordinate spatial : spatial exterior al potopului , o oaza temporara de liniste si protective in fata furiei nestavilite a naturii; “jaratecul” si “focul” pe care il inteteste sunt elemente aflate in antiteza cu urgia exterioara, fiind menite sa intretina caldura sufleteasca, apropierea tandra dintre cei doi. – soba cu “hornul”, ca si “geamul”, sunt singurele mijloace de comunicare vizuala sau auditiva cu mediul extern, caruia i – – se specifica “vijelia”, comparabila cu trecerea tumultoasa a individului prin propria-i viata; conditional-optativ prezent din versul “As vrea sa le-nvat simfonia” exprima dorinta eului liric de a resemna trecerii de a-si accepta propriul destin sfarsit prin moarte. – apropierea de persoana iubita, ca si degustarea “ceaiului”, licoare care incalzeste sufletul, fac parte dintr-un ritual minutios respectat, care precede moartea : “Si ninga zapada ne-ngroape” – invocarea unui final in doi semnifica eternizarea iubirii prin moarte, ei se vor afla impreuna si dincolo de barierele vietii; – caldura si protectia casei iubitei confera o stare confortabila a odihnei binemeritate in urma framantarilor vietii – spatiul devine sacru in special prin prezenta femeii ocrotitoare, care, desi devine sagalnica, se conformeaza ritualului spatiul exterior este invadat de zapada a carei cadere se amplifica progresiv. Intr-o imagine apocaliptica in care ziua este inlcouita de noapte, de intunericul total “E ziua si ce intuneric…/[..] Te uita zapada-i cat gardul/Si-a prins promoroaca si clampa”. – ultima strofa este  o anticipare enuntata in mod resemnat a iminentului sfarsit: “Eu nu ma mai duc azi acasa/Potop e-napoi si-nainte”. – potopul cu semnificatii biblice pare ca a devorat intreaga natura, singurul spatiu neatins de semnele mortii, spatial sufletesc al celor doi indragostiti pastreaza specifica unui camin intr-o zi obisnuita de iarna.   Concluzie : Universul liric bacovian este alcatuit din peisaje interioare dominate de obsesia mortii, de pesimism si de imagini halucinanta care converg catre un iminent sfarsit.

Opera epica Este o creatie in proza sau in versuri caracterizata prin desfasurarea unei acțiuni plasate intr-un anumit spatiu si timp, in care autorul isi face simtita prezenta indirect, relatarea facandu-se de catre narator, la persoana a III-a(obiectiv) si la persoana I (subiectiv). Proza – este un mod de exprimare care ia forma obisnuita a vorbirii curente – este proprie, initial lucrarilor stiintifice, definind ulterior un gen literar Actiunea – denumeste faptele, evenimentele, intamplarile ce se succeda intr-o opera literara determinata de relatiile dintre personaje sau de raportul acestora cu mediul inconjurator – din punctul de vedere al timpului poate fi continua (cronologica) sau discontinua, cu reveniri la momente trecute – din punctul de vedere al spatiului, poate fi liniara, cand se urmareste evolutia unui personaj sau in planuri paralele, cand evenimentele se desfasoara pe serii de fapte de importanta aproape egala. Exemplu : – actiune continua : Moara cu Noroc de Ioan Slavici – actiune discontinua : Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi – actiune liniara : Alexandru Lapusneanul – actiune in planuri paralele : Ion de Liviu Rebreanu Personajul literar – este fiinta (om sau animal) care savarseste o actiune in opera literara – uneori personajul poate fi obiect (scrisoarea din comedia lui I.L.Caragiale), un spatiu (hanul din Hanu Ancutei de Mihail Sadoveanu) – in clasicism personajul devine un caracter, o psihologie statica, generalizanta, construita in jurul unei singure insusiri (avarul, mincinosul, slugarnicul) – in romantism, personajul este realizat pe baza unei antiteze, insusiri in opozitie ale aceleasi fiinte, contrastul intre insusirile a doua sau mai multe personaje; apozitia trup(urat) – suflet (frumos), etc. – in realism, personajul devine tip, intrunind in modul cel mai expresiv trasaturile esentiale ale indivizilor din categoria pe care o reprezinta si complexitatea caracterologica; – deosebirea dintre personajele clasicilor si cele ale realistilor consta in lipsa de individualitate, a celor dintai si in apropierea pana la identificare, cu omul real, strict incadrat in timp, a celor din urma -personajele realistilor, “fac concurenta starii civile” ( G.Ibraileanu). Categorii de personaje a) dupa locul ocupat in actiune – principale – evenimentele se construiesc in jurul lor – secundare – ocupa un loc mai putin important in actiune, contribuind la crearea de situatii in care sa se dezvaluie trasaturile protagonistului; apar de mai multe ori in desfasurarea evenimentelor – episodice – apar intr-un singur moment al actiunii; sunt lipsite de importanta in economia operei b) dupa semnificatia etica – pozitive – negative c) dupa raportul cu realitatea – fantastice – legendare – alegorice – istorice – autobiografice d) dupa complexitatea psihologica – plate (construite in jurul unei trasaturi constante la reactiile lor; nu evolueaza) – rotunde (reactioneaza imprevizibil, isi modifica radical comportamentul, cunosc adanci prefaceri sufletesti/morale) e) dupa rolul interpretat – protagonistul – antagonistul (construit in antiteza cu protagonistul) – personajul oglinda ( in care eroul se regaseste ca mentalitate, ca motivatie a actiunii) Alte categorii de personaje – personajul absent (nu apare in actiune, este o prezenta evocata) – ex: Nechifor Lipan – Baltagul de Mihail Sadoveanu – personajul reflector (comentator al actiunii) – ex Paul de Marenne in romanul Zodia Cancerului de Mihail Sadoveanu – personajul individual – personajul colectiv – ex: multimea care cere capul lui Motoc in nuvela Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi

‎Povestea unui om leneş de Ion Creanga  Cica era odata intr-un sat un om grozav de lenes; de lenes ce era, nici imbucatura din gura nu si-o mesteca. Si satul, vazand ca acest om nu se da la munca nici in ruptul capului, hotari sa-l spanzure, pentru a nu mai da pilda de lenevie si altora. Si asa, se aleg vreo doi oameni din sat si se duc la casa lenesului, il umfla pe sus, il pun intr-un car cu boi, ca pe un butuc nesimtitor, si hai cu dansul la locul de spanzuratoare!  Asa era pe vremea aceea. Pe drum se intalnesc ei cu o trasura in care era o cucoana. Cucoana, vazand in carul cel cu boi un om care semana a fi bolnav, intreba cu mila pe cei doi tarani, zicand:  - Oameni buni! Se vede ca omul cel din car e bolnav, sarmanul, si-l duceti la vro doftoroaie undeva, sa se caute.  - Ba nu, cucoana, raspunse unul dintre tarani; sa ierte cinstita fata dumneavoastra, dar aista e un lenes care nu credem sa fi mai avand pereche in lume, si-l ducem la spanzuratoare, ca sa curatim satul de-un trandav.  - Alei! oameni buni, zise cucoana, infiorandu-se; pacat, sarmanul, sa moara ca un caine, fara de lege! Mai bine duceti-l la mosie la mine; iacata curtea pe costisa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia asa, pentru imprejurari grele, Doamne fereste! A manca la posmagi si-a trai si el pe langa casa mea, ca doar stiu ca nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucatica de paine. Da, suntem datori a ne ajuta unii pe altii.  - I-auzi, mai lenesule, ce spune cucoana: ca te-a pune la cotet, intr-un hambar cu posmagi, zise unul dintre sateni. Iaca peste ce noroc ai dat, bata-te intunericul sa te bata, uraciunea oamenilor! Sai degraba din car si multumeste cucoanei ca te-a scapat de la moarte si-ai dat peste belsug, luandu-te sub aripa dumisale. Noi gandeam sa-ti dam sapun si franghie. Iar cucoana, cu bunatatea dumisale, iti da adapost si posmagi; sa tot traiesti, sa nu mai mori! Sa-si puna cineva obrazul pentru unul ca tine si sa te hraneasca ca pe un trantor, mare minune-i si asta! Dar tot de noroc sa se planga cineva Bine-a mai zis cine-a zis ca "Boii ara si caii mananca". Hai, da raspuns cucoanei, ori asa, ori asa, ca n-are vreme de stat la vorba cu noi.  - Dar muieti-s posmagii? zise atunci lenesul, cu jumatate de gura, fara sa se carneasca din loc.  - Ce-a zis? intreba cucoana pe sateni. - Ce sa zica, milostiva cucoana, raspunde unul. Ia, intreaba, ca muieti-s posmagii?  - Vai de mine si de mine, zise cucoana cu mirare, inca asta n-am auzit! Da' el nu poate sa si-i moaie?  - Auzi, mai lenesule: te prinzi sa moi posmagii singur, ori ba?  - Ba, raspunse lenesul. Trageti mai bine tot inainte! Ce mai atata grija pentru asta pustie de gura!  Atunci unul din sateni zise cucoanei: - Bunatatea dumnevoastra, milostiva cucoana, dar degeaba mai voiti a strica orzul pe gaste. Vedeti bine ca nu-l ducem noi la spanzuratoare numai asa, de flori de cuc, sa-i luam naravul. Cum chititi? Un sat intreg n-ar fi pus oare mana de la mana ca sa poata face dintr-insul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i imparateasa mare, ce-ti bati capul!  Cucoana atunci, cu toata bunavointa ce avea, se leha- meteste si de binefacere si de tot, zicand:  - Oameni buni, faceti dar cum v-a lumina Dumnezeu! Iar satenii duc pe lenes la locul cuvenit si-i fac felul. Si iaca asa au scapat si lenesul acela de sateni, si satenii aceia de dansul.  Mai pofteasca de-acum si alti lenesi in satul acela, daca le da mana si-i tine cureaua.  S-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa.