Forum

ALEXANDRU MITRU LEGENDELE OLIMPULUI Volumul 1 ZEII ZEIŢA GHEEA SE POVESTEŞTE, IN LEGENDA, că lumea noastră cea de asta-zi : pămîntul, plin de flori şi fructe, cu rîuri limpezi şi izvoare ,soarele, luna, ziua, noaptea şi vînturile, suflînd repezi, au fost întotdeauna astfel. Lumea întreagă era-n haos, haos învîrtejit şi negru, fără hotare, fără formă. însă, precum cîntau poeţii, din haos s-a desprins pămîntul. Pămîntul nostru larg şi darnic. Iară pămîntul rupt din haos?era însăşi zeiţa Gheea. Dragostea a unit pe Gheea cu cel dintîi bărbat, Uranus. Şi el„ Uranus, era cerul, cerul înalt şi plin de stele. „Ce mult îşi iubea Gheea soţul!… Nu mai puţin o îndrăgise Uranus pe soţia lui. ;Ca să-i arate dragostea, zeul îi aşternea pe frunte cununi de aur şi lumină, atîta timp cît era ziuă, şi noaptea o învăluia într-o hlanţidă albăstruie, plină de aştri lucitori. O dezmierda cu ploi şi vînturi, şi nu se sătura să-i spună că ea va fi mereu a lui, cît o să fie lumea lume. Iar ea se-mpodobea pentru Uranus şi îşi punea veşminte scumpe, pe care le ţesea anume din frunze şi din ierburi verzi. îşi presăra în păr miresme din cele mai alese flori. Şi îl privea cu ochii limpezi, strălucitori şi azurii, ai lacurilor de cleştar. La vremea sorocită, Gheea i-a dăruit soţului său şase feciori şi şase fete, pe care i-a numit titani. Primul născut a fost Oceanul1 (sau Ocheanos), acela care înconjura, c-un briu de ape scînteietor, întreg pămîntul. Celui din urmă i-au zis Cronos, şi’el era cel mai şiret, cel mai dibaci dintre titani. S-au născut mai apoi ciclopii : trei fraţi, cu cîte-un singur ochi aşezat în mijlocul frunţii. Aceştia erau meşteri buni şi învăţaseră să facă, într-un lăcaş de sub pămînt: fulgere lucii, orbitoare, tunete grele, ce izbeau urechile ca un ciocan, şi trăsnete nimicitoare.. După ciclopi s-au mai ivit alţi trei feciori : hecantohirii sau centimanii, numiţi aşa fiindcă aveau pe trupurile lor uriaşe cîte-o sută de braţe lungi şi monstruoase. Peste un timp, frumoasa Gheea 2 avea să nască şi alţi prunci —• urni cu forme-ngrozitoare, enormi, hidoşi, necruţători. Zeul Uranus avea darul de a putea citi-n viitor. Şi-aşa aflase că-ntr-o zi urma să fie răsturnat, din locul de stăpîn ceresc, de către unul din feciori. Din pricina aceasta dragostea lui faţă de Gheea pălea mereu. Şi-nfricoşat se frămînta să afle-un mijloc potrivit ca să înlăture, degra1″/ primejdia care-l pindea. Nu avea incredere în nimeni, nici măcar în soţia sa. Şi-atunci seară chema pe toţi copiii-n jurul lui şi i-a zvîrlit in rîntunecosul Tartar. căzut din cer o nicovală pe pămînt, îi trebuiau cam şi nouă nopţi, zice legenda. Şi tot atîta timp trecea, de-o •1 de pe pămînt în mult prea mohorîtul Tartar. i/lo îşi făcuse zeul o închisoare cu porţi grele. Trei ziduri o împrejmuiau, ziduri puternice de-aramă şi-un rîu cumplit de foc şi smoală 3. Din închisoarea asta mare feciorii nu puteau ieşi. Doar el, Uranus, avea cheia. Era deci liniştit stăpînul şi bucuros că a scăpat de orişice ameninţare. Zîmbea din nou soţiei sale şi îi spunea că-i este dragă. Dar cum năştea un nou copil, Gheea vedea, plină de spaimă, că zeul i-l smulgea din braţe şi-l închidea în temniţă. Mai înainte vreme, Gheea nu îndrăznise să încalce voia soţului ei Uranus — şi îndurase făr-o vorbă poruncile şi silnicia. Acum însă i-era destul. Se mîniase-n sinea ei. Cum ? Ea-i năştea atîţia prunci şi n-avea parte de nici unul ? Zăceau pe veci închişi în Tartar şi n-avea dreptul să-i mai vadă ? Nu. Asta nu putea zeiţa să-ngăduie la nesfîrşit. Şi-a rugat mai întîi bărbatul, cu umilinţă şi cu lacrimi, să-i elibereze iar copiii din Tartarul întunecat. — îndură-te, fii bun, Uranus, îi cerea ea nemîngîiată, în timp ce lacrimi de izvoare îi lunecau peste obraz. Fii bun, Uranus, dă-le drumul ! Nu merită osînda asta nişte copii nevinovaţi. Iţi stau chezaşă pentru dînşii că nu îţi vor răpi puterea, dacă vei fi mai milostiv… Zeul Uranus era însă crud şi neînduplecat. Ţinea la stăpînirea lui. Nu se înduioşa deloc, cînd îşi vedea soţia plîngînd. Şi s-a răstit către zeiţă : — Vezi-ţi de rosturile tale… Nu e-n căderea ta să judeci faptele ce le hotărăsc… Era teribil cînd striga şi cînd se supăra Uranus, şi Gheea n-a mai spus nimic. Şi-a-năbuşit plînsul în piept şi şi-a plecat, tăcută, fruntea. — Mă voi supune !… i-a răspuns. Insă, în gîndu-i, tot atunci s-a hotărît să-l pedepsească pe soţu] său ne-ndurător. Prin farmece necunoscute, Gheea a scos din sînul ei un diamant strălucitor. Din el zeiţa şi-a făcut o armă ca o seceră. A pătruns apoi, pe furiş, cînd Uranus se odihnea, pînă în Tartarul adînc. A deschis porţile uriaşe, ce erau tot de diamant, prin vrăji numai de ea ştiute. S-a strecurat prin întuneric, pînă La fiii ei, titanii, şi i-a-ntrebat cu glas şoptit : — Care din voi ar fi în stare să îl înfrunte pe Uranus ? Ştiţi că nu poate fi ucis, pentru că-i zeu nemuritor. în schimb el poate fi învins cu arma asta sclipitoare. Cine se-ncumetă să fie stăpî-flitor în locul lui ? Cronos primeşte lupta cu Uranu? Toţi au tăcut înfricoşaţi de vorbele cutezătoare. Uranus era tatăl lor. Cum să-şi lovească ei chiar tatăl — deşi îi pedepsise greu ? Apoi, zeul era puternic, şi faţă-n faţă nu puteau să îl doboare nicidecum. Iar pe furiş, fiii, titanii, se ruşinau să dea o luptă. Toţi au tăcut afar’ de Cronos. El era foarte îndrăzneţ şi, în acelaşi timp, şiret. Şi îl ura pe tatăl său, pentru că-l aruncise-n Tartar, deşi era nevinovat. Dorea de mult să se răzbune, să pună mîna pe putere, şi iată cel mai bun prilej.   S-a apropiat de mama sa şi i-a răspuns, tot pe şoptite, că este gata să se lupte şi să-l doboare pe Uranus din cerul lui nemărginit. Fără să stea prea mult pe gînduri, a luat în mînă secera şi, as-•cunzîndu-i, plin de grijă, tăişul ei scînteietor, s-a furişat pe porţi afară. Pe urmă, sfătuit de Gheea, s-a ascuns după nişte stînci. Din acel loc putea să vadă, în depărtare, orişice ; dar el nu putea fi zărit. A stat acolo pînă noaptea, pîndind cu dinţii încleştaţi, aşteptînd •clipa potrivită cînd va putea să îl lovească pe tatăl său, zeul Uranus. Ştia că lupta-i cu primejdii şi mai ştia prea bine Cronos că ne-izbînda ar fi dus la pedepsirea lui şi-a Gheei. Uranus i-ar fi osîn-dit la chinuri înfricoşătoare. Deci, trebuia, neapărat, să-nvingă pe cîrmuitorul de pîn-atunci al cerului. Nu mai putea să dea-napoi.   carte download gratis.....

ALEXANDRU MITRU - LEGENDELE OLIMPULUI Volumul 2 EROII   PERSEU   IN CINTECELE VECHI se povesteşte că ar fi vieţuit odinioară, în preavestitul oraş Argos, un rege care se numea Acrisiu. Şi regele avea o fiică de-o frumuseţe uimitoare. Copila se chema Da-nae. Poeţii o slăveau în versuri şi regii îi trimiteau daruri. Numărul peţitorilor era atît de mare, încît palatul lui Acrisiu nu dovedea să-i mai cuprindă. Şi regii, care mai de care erau mai falnici, mai puternici. De ar fi fost unul ales, se supărau, desigur, ceilalţi. S-ar fi iscat poate războaie. De-aceea regele Acrisiu stătea mereu în cumpănă şi-i amîna pe fiecare cu vorbele-i meşteşugite, să treacă timpul, să se mai gîndească.   Mai avea regele şi-o supărare. Se făceau grîne prea puţine, deşi pămîntul era bun. Ploua prea rar, şi rîul ce străbătea întreg ţinutul seca mereu în timpul verii. Poporul nu avea bucate. Era nevoie de-un flăcău să ţină frînele puternic. Supuşii deseori cîrteau, pentru că-n casa lui Acrisiu erau bucate din belşug, iar pruncii lor piereau de foame. Şi regele era bătrîn. N-avea pe nimeni ajutor. Copila lui era prea slabă, şi-apoi urma să se mărite, să plece din ţinutul Argos. Ii trebuia deci regelui braţ de bărbat pe lîngă casă. Vroia să aibă un fecior. S-a dus atunci regele-Acrisiu la un oracol . A dăruit acolo aur, a făcut jertfe şi libaţii, şi a cerut zeilor sfat : — Cum aş putea, preamăriţi zei, să dobîndesc încă un prunc, dar nu o fată — fată am ! — ci un băiat, un fecior vrednic, care să-mi fie de-ajutor şi la greutăţi şi la necaz ? Oracolul i-a dat răspunsul : — Tu nu vei căpăta, Acrisiu, nici un flăcău ; eşti prea bătrîn ; dar fiica ta, mîndra Danae, va fi-n puţină vreme mamă… Odrasla ei va fi băiat. O ! Cum s-a bucurat Acrisiu. A socotit că fiica sa va face nuntă în curînd, îşi va găsi un mire bun şi o să aibă un copil. — Va fi băiat ? îmi pare bine… Atunci… atunci, nu mai am grijă. Nepotul meu o să m-ajute şi îmi va ţine loc de fiu… însă oracolul acela a mai grăit : — Va fi ce ţi-ai dorit : fecior. Atîta că acest urmaş te va răpune într-o zi… Tu vei pieri de mîna lui… Deci, nu te bucura zadarnic. — Mă va ucide el pe mine, bunicul lui ? a strigat regele Acrisiu. Şi cum ?… Şi cînd ?… Grăiţi, voi, zei nepieritori, cum să împiedic crima asta ?… — Nu poţi s-o-mpiedici, au spus zeii. Tu vei muri, într-un amurg, de mîna fiului Danaei !… Zeus se-ndrăgosteşte de Danae   S-a-nspăimîntat regele-Acrisiu şi s-a întors în ţara sa, cu ciudă-n suflet pe copila ce îi era-nainte. dragă. Şi ca să-mpiedice ursita, a dat poruncă să se facă o închisoare sub pămînt. Aici a dus-o pe Danae. A-nchis-o bine sub zăvoare şi-a-ncredinţat-o unei sclave. (O sclavă ce-i fusese doică.) — Aici va sta ascunsă fata, pînă la moartea mea tîrzie, a rostit regele Acrisiu. Să nu o poată vedea nimeni, cît voi trăi. Că-i prea frumoasă şi prea blîndă, şi s-ar putea s-o îndrăgească vreun prinţ, sau poate chiar vreun zeu… şi să mi-o ceară de soţie. Sau, mai rău, să-mi răpească fata, fără măcar să-i ceară voie. Fără de soţ, ea n-o să poată să aibă nici copii. Şi, neavînd fecior Danae, nu sînt primejdii pentru mine…   Atît că-nspăimîntatul rege uitase că-n Olimp sta Zeus cel cu puteri nemărginite. Zeus putea să vadă fata şi-n închisorile de piatră. Şi aducîndu-i Hermes vestea să fata regelui din Argos a fost închisă sub zăvoare, Zeus a şi cătat spre ea. I-a cercetat înfăţişarea. Iară Danae era albă, cu pielea caldă, de mătase, cu ochii verzi ca valul mării şi părul roşu ca văpaia. într-un cuvînt era frumoasă… Şi Zeus s-a aprins pe dată. — Danae, fata lui Acrisiu, va fi soţia mea chiar astăzi !… a grăit Zeus către Hermes. — Dar cum vei izbuti, o, Zeus ? a-ntrebat Hermes cu mirare. Danae este zăvorită în temniţa de sub pămînt, bătută-n plăci grele, de bronz, şi, nu ştiu, zău, cum vei pătrunde… — N-ai teamă, fiule !… a zîmbit Zeus. Nunta ce vreau s-o să-vîrşese va fi altfel decît socoti. Tu du-te-acum… întoarce-ţi faţa şi cată de păstrează taina ! Şi Zeus s-a schimbat, vicleanul, nu-n taur, flacără sau cuc , ci într-o ploaie aurie, care-a căzut peste oraşul lui Acrisiu. Iar ploaia asta aurie a străbătut, după voinţa marelui Zeus, printre pietre şi printre plăcile de bronz ; şi a ajuns în încăperea unde sta sub zăvor Danae. A-nvăluit-o pe copilă ca-ntr-o fierbinte-mbrăţişare.

HERACLE SE MAI SPUNEA-N LEGENDE că Zeus cel puternic, purtătorul de fulger, hotărîse odată să aibă un fecior cu totul deosebit, un erou fără seamăn, care să-i fie sprijin la vreme de nevoie ‘. Şi-a-ndreptat deci privirea către pămîntul larg, unde erau atîtea femei încîntătoare. Şi a zărit-o pe Alcmena. Prin frumuseţea feţei, prin mlădierea taliei, prin gingăşia ei, precum cîntau poeţii, Alcmena întrecea toate femeile. Din plete-le-i bogate şi pleoapele-adumbrite se desprindeau o vrajă, o graţie sublimă, mult asemănătoare celei a Afroditei cu podoabe de aur. Zeii şi muritorii îi lăudau frumuseţea. Atîta că Alcmena, în tainicele-adîncuri ale inimii sale, îi păstra soţului o dragoste fierbinte. Pentru că ea, Alcmena, era căsătorită. Soţul său era rege, pe nume-Amfitrion, şi locuia la Teba 2. Zeus însă n-a vrut să ţină seama de dragostea femeii, şi-a aşteptat o vreme cînd bărbatul Alcmenei tocmai pornea la luptă. Cum l-a văzut că pleacă, a coborît în Teba. A făcut semn cu mina, şi-n urmă-i s-a ivit o oaste numeroasă. S-a preschimbat la chip, luîndu-şi înfăţişarea bărbatului Alcmenei. A pătruns în palat, în sunete de tobe, făcîndu-se că este chiar el Amfitrion şi că se-napoiase mai repede din luptă. — M-am reîntors, iubito, a glăsuit el vesel. Duşmanul l-am învins la porţile cetăţii… — Bine-ai venit, stăpîne, s-a bucurat Alcmena, plecîndu-se-na-inte-i şi desprinzîndu-i coiful, şi pavăza, şi scutul. Iar el a-mbrăţişat-o pe soaţa credincioasă a lui Amfitrion.   Zeus vesteşte sosirea pe lume a fiului său Cînd s-a-mplinit sorocul şi-Alcmena a fost gata ca să devină mamă, Zeus, plin de mîndrie, i-a adunat pe zei în palatul de aur, rostind în acest fel : — O, zei, şi voi, zeiţe, ascultaţi-mă bine ce am să vă destăinui, aşa cum mă îndeamnă cugetul meu divin. Chiar astăzi se va naşte, din spiţa lui Perseu 3, cel mai mare erou. Un erou fără seamăn. Acesta va domni ca rege-n Argolida, în cetatea Micena. Iar celelalte rude, toţi, îi vor fi supuşi. Vor trebui s-asculte de el, ca de-un stăpîn. Aşa hotărăsc eu, ce stăpînesc Olimpul, şi astfel va rămîne… Auzind vorba asta, Hera — care aflase de noua-nşelăciune a soţului său, Zeus — arsă de gelozie, a spus cu îndîrjire : — De vrei să ai crezare, jură-ne chiar acuma pe rîul din Infern, întunecatul Stix, că-ntr-adevăr copilul ce se va naşte azi, din spiţa lui Perseu, va fi rege-n Micena, iar ceilalţi sclavii săi… — Atîta vrei ? Ei bine, a dat răspunsul Zeus, dacă-mi ceri numai asta, îţi jur cu bucurie… Mă jur pe rîul Stix că hotărîrea luată va fi de neclintit !… O ! Cum a mai rîs Hera, văzînd că soţul său alunecase-n cursă… Şi, fără de zăbavă, s-a avîntat pe-un nor, plutind spre ţara Argos, spre cetatea Micena. Aici luase domnia alt fiu al lui Perseu, ce se numea Stenelos ‘. Iar soaţa lui Stenelos urma să fie mamă peste vreo două luni. Hera, fără zăbavă, a săvîrşit o vrajă şi a făcut ca soaţa stă-pînului Micenei să nască mai curînd. In schimb, tot printr-o vrajă, a silit-o pe-Alcmena să nască mai tîrziu, poate cu-o zi sau două. S-a-ntors după aceea, cu grabă, în Olimp, şi a rostit lui Zeus : — Tu ai jurat că fiul care s-o naşte astăzi din neamul lui Perseu va fi rege-n Micena. Află dar, o stăpîne, că el s-a şi născut. E fiul lui Stenelos. Se cheamă Euristeu. Trăsnetul greu, ce-l poartă în pumn măreţul Zeus, să-l fi lovit în frunte, nu l-ar fi zguduit mai mult ca ştirea asta. — Ce-ai spus ? a răcnit el. — Am spus ce-ai jurat tu, i-a dat răspunsul Hera. Flăcăul prevestit a şi venit pe lume… Insă nu e odrasla pe care-o aşteptai în palatul din Teba, nu e feciorul tău şi-al reginei Alcmena, pe care-ai amăgit-o. Nu. Nu e cum credeai. — Cum ? Hera !… îndrăzneşti ? a tunat iarăşi Zeus. Dar Hera a urmat : — Cel care s-a născut şi o să fie rege se cheamă… Euristeu. Iacătă-l în Micena… E fiul lui Stenelos din ţara Argolidei. Ha, ha, ha, ha… Zeus, păcălitul eşti tu !… S-a mîniat stăpînul, s-a clătinat Olimpul sub furia lui cumplită, a azvîrlit mănunchiul de fulgere în lume, făcînd prăpăd şi moarte, dar n-a schimbat nimica. Făcuse jurămîntul ce nu-l putea călca. Feciorul lui Stenelos urma să fie rege, şi fiul său un sclav.   Alcmena devine mamă Iar la puţină vreme, în palatul din Teba al lui Amfitrion, scăpată de sub vrajă, năştea în chinuri grele şi-Alcmena doi feciori. Erau doi feciori gemeni… Unul avea ca tată pe Zeus, olimpianul, şi se chema Alcide 5, şi celălalt, Ificle — fiul lui Amfitrion. Cum s-a născut Alcide, s-a auzit un glas : — De n-ai s-asculţi, Alcmena, poruncile divine, vei suferi amarnic. Copiii-ţi vor pieri. Soţul tău o să cadă răpus în bătălie, şi tu o să te-afunzi în Tartarul lui Hades, fiindcă ai mîniat-o pe Hera din Olimp. De vrei să scapi de toate, azvîrle-l pe Alcide !… Du-l pe un cîmp pustiu şi-acolo părăseşte-l !… Alcmena,-nspăimîntată, a luat copilu-n braţe şi a-ncercat să fugă. Vocea o urmărea. — Azvîrle-l pe Alcide… Tot n-ai să-l poţi scăpa… Şi ea, strîngîndu-şi fiul la piept, s-a dus pe o cîmpie şi, deznădăjduită, vărsînd lacrimi amare, l-a părăsit acolo. Ştia cît era Hera de neîndurătoare, cînd îşi dorea ceva şi cînd era pătrunsă cumplit de gelozie. Numai că din văzduhuri mai priveghea şi Zeus. El auzise glasul. O văzuse pe-Alcmena ducîndu-şi copilaşul pe acel cîmp pustiu. Iară fiul Alcmenei trebuia să trăiască şi să-l ajute-n lupte. Şi, repede, din slavă, a poruncit să vină pristavul de credinţă, fiu-i înaripat, prea isteţul zeu Hermes. — Te du, a rostit Zeus, şi ia din cîmp copilul. Adu-mi-l In Olimp şi fă tu cum vei face, ca să-l aşezi la pieptul soţiei mele, Hera, fie doar pentru-o clipă. Aşa, ca el să sugă laptele nemuririi chiar de la sînul ei. Hermes n-a aşteptat să-i spună-a doua oară. Punîndu-şi la picioare cele mai repezi aripi, a coborît în locul unde se-afla copilul. L-a luat cu el în grabă. S-a întors în Olimp. S-a apropiat de Hera, care tocmai dormea, şi i l-a pus la sîn. Alcide, mititelul, flămînd precum era, a început să sugă, cu poftă, licoarea parfumată. Cînd s-a trezit zeiţa l-a smuls. L-a aruncat. A vrut să-l şi ucidă. Atîta că prin voia părintelui său, Zeus, ca şi prin isteţimea fratelui vitreg, Hermes, noul născut supsese laptele nemuririi. Faptul era-mplinit. In cîntece, poeţii ne povestesc că Hera, cînd l-a smuls pe Alcide, vrăjmaşă, de la sîn, mai multe rîuleţe de lapte-ar fi ţîşnit. Aceste rîuleţe s-au risipit în cer şi s-au schimbat în stele scînteietoare, albe, numite de elini, cum ştim : Calea lactee sau Calea laptelui 6.   Lupta cu şerpii zeiţei Hera Aşa fiul lui Zeus scăpă nevătămat din cel dintîi pericol, şi Hermes îl întoarse la mama sa, Alcmena. Nici nu-i venea să creadă că-l are lîngă ea, că nu-i mîncat de fiare, şi povestea adesea : — Feciorul meu, acela ce l-am jelit atîta, acum i-acasă iar. Ss joacă. E voinic. în fiecare seară îl îmbăiez cu grijă, la fel ca pe Ificle, pe celălalt copil, şi le întind blăniţe de iepure, molcuţe, pe-un scut larg, de aramă, de-al lui Amfitrion, şi-i leagăn, şi-i adorm în cîntece duioase… Vai, nu e mulţumire mai mare pentru-o mamă decît să-şi vadă pruncii că-s cufundaţi în somnul cel lin, odihnitor, şi nu-i pîndesc nici rele, nici inimi duşmănoase… Astfel grăia Alcmena. Şi-aşa trecură-n tihnă vreo şapte sau opt luni. Părea că trec în tihnă !… Căci în Olimp sta Hera. Ea cerceta-n-cruntată palatele din Teba şi socotea în sine : „Cum pot să-l fac să piară pe-acest fiu al Alcmenei ? El ar putea să fie mai îndrăzneţ ca Ares, mai îndrăgit de Zeus decît feciorii mei. I-adevărat c-a supt laptele nemuririi ; dar sînt încă mijloace…” Tot cugetînd, zeiţa zăreşte-ntr-o pădure doi şerpi. Nu şerpi, balauri. încolăciţi pe-o ciută, o strîngeau de grumaz şi-i strecurau otrava prin colţii veninoşi. Şi-ndată porunceşte şerpilor să pornească spre palatul din Teba, unde pe-un scut de-aramă dormeau cei doi copii : Alcide şi Ificle. Cam pe la miezul nopţii şerpii-au ajuns la Teba. Amîndoi monştrii, lacomi de sîngele cel tînăr, se tîrau pe pămînt, şi-n încolăci-turi se-ndreptau către scutul unde dormeau copiii. Din ochii lor aprinşi ţîşneau scîntei verzui şi-n guşă prefirau un venin negricios. Se apropiau întruna, şi limbile-otrăvite le jucau printre colţi. Pe negîndite însă, fiul drag al Alcmenei s-a deşteptat din somn. (Poate-l trezise Zeus care vedea din slavă tot ce se petrecea !) Şi o lucire vie a luminat palatul. Orbit de-aşa lumină, Ificle a sărit şi el din aşternut. Şi-a zărit, plin de groază, cei doi şerpi mon-struoşi, ajunşi chiar lîngă scut. Văzînd colţii oribili şi limbile-ascuţite, a ţipat cu putere şi a luat-o la fugă. în timp ce el fugea cu lacrimi pe obraz, ţipînd prin tot palatul, fiul lui Zeus s-a săltat în genunchi şi a prins în mînuţe grumazurile reci şi înfricoşătoare ale celor doi şerpi. Le-a strîns ca într-un cleşte. Şerpii au încercat cu mii de-ncolăciri să scape de strînsoare şi să cuprindă trupul micuţului băiat care îi sugruma. Dar mîinile acelea, care-i strîn-geau puternic, erau parcă din fier. Şi el i-a strîns atîta, pînă ce monştrii Herei au pornit să-şi desfacă inelele-albăstrii… Cînd au venit părinţii, treziţi de gălăgia făcută de Ificle, au început să strige de teamă şi uimire. Şi pruncul ce-nfrînsese dihă-niile, c-un strigăt de izbîndă, a arătat Alcmenei şi lui Amfitrion monştrii fără de viaţă, zvîrlindu-i la picioare “.   Amfitrion îl trimite pe Alcide să înveţe meşteşugul armelor Se zice că Alcmena, după această primă victorie-a lui Alcide, a chemat pe-un proroc, Tiresias pe nume  şi i-a cerut să-i spună viitorul ce-o să-l aibă preadragul ei copil. Tiresias, prorocul, i-a dat răspunsul astfel : „Fiul tău o să fie un erou neînvins la vîrsta bărbăţiei. El o să împlinească douăsprezece munci, o să distrugă monştrii şi o să biruiască războinici renumiţi. Apoi o să se-nalţe spre bolta înstelată, urcîndu-se cu cinste în palatul lui Zeus…” Aflînd această veste, bunul Amfitrion a cugetat că-i bine ca tînărul Alcide să-nveţe meşteşugul cel aspru-al armelor. — De trebuie să lupte, să dea piept cu primejdii, vreau ca acest fecior să-şi învingă duşmanii ! a spus Amfitrion, şi mama s-a-nvoit. Alcide a-nvăţat, în anii ce-au trecut, să-nfrunte pe oricine, în lupta corp la corp, cu pumnii sau cu arcul, cu sabia şi lancea. Amfitrion, de-asemeni, l-a deprins să conducă în goana cea mai mare carul de bătălie şi să vîneze fiare. Şi s-a silit Alcide cu-atîta vrednicie să-şi însuşească arta cea grea a luptelor, să-şi sporească puterea, încît, în scurtă vreme, şi-a întrecut tatăl, şi pe prietenii săi, războinicii din Teba . Ca alţi feciori de regi. Se hrănea-n timpul zilei cu fructe şi legume ; seara, cu carne friptă ; şi-arareori bea vin. Era de-o vitejie nemaivăzută încă. Odată înfruntase el singur o oştire  ce năpădise-n Teba, şi-o jefuia de aur, şi luase mii de sclavi  doar cu-o măciucă-n mînă. Şi izgonise oastea şi pe regele ei.   Creon, regele Tebei, acela ce-i ţinea la el în ospeţie pe-Amfi-trion, Alcmena, Alcide şi Ificle, era nespus de vesel. „Iată că şi feciorul seamănă tatălui, îşi spunea el în gînd, şi-mi va fi de folos”. Şi, fiind regele Creon atît de mulţumit de biruinţa asta, a făurit un plan. Avea şi el o fată, ce se chema Megara. N-ar fi putut găsi un ginere mai bun decît mîndrul Alcide. Ştia că de-i va fi urmaş la tron Alcide, scăpa de orice grijă. L-a chemat deci la sine pe voinicul Alcide şi l-a rugat să-i fie ginere şi urmaş. Tînărul s-a-nvoit. — Măreţe rege Creon, a glăsuit Alcide, ne-ai găzduit şi prieten ne-ai fost întotdeauna. Voinţa ta-i poruncă. Mă-nsoţesc cu Megara. Să ne gătim de nuntă… în anii ce-au urmat, Megara a avut trei prunci de la Alcide. Eroul îi iubea, le cînta cîntece sau îi purta pe cal, în goana cea mai mare. Alteori se juca alăturea de ei, prin ierburile verii, rîzînd şi chiuind, privegheaţi de Megara. Dar iată că-ntr-o zi, cînd se jucau cu toţii, şi hohotele lor răsunau în văzduh, Hera îşi lasă ochii către cetatea Teba. îl vede pe Alcide, fiul rivalei sale, Alcmena cea frumoasă. Şi-n inima zeiţei se-aprinde o mînie atît de-ncrîncenată, încît nu ţine seama de bieţii copilaşi fără de nici o vină. Cere unei zeiţe, Mania, fioroasa, ce păstra o otravă într-o cupă de aur, s-alerge pe pămînt. Să-i rătăcească mintea eroului Alcide. Zeiţa nebuniei, Mania, a zburat şi-a-mprăştiat veninul asupra lui Alcide. I-a insuflat dorinţa să îşi răpună fiii şi tînăra-i nevastă. Atunci, bietul Alcide, cu mintea răvăşită, a socotit că pruncii şi soaţa sa, Megara, ar fi nişte ciclopi. Numai c-o lovitură i-a răpus pe tuspatru. Apoi s-a prăbuşit cu fruntea în ţărînă, cu sufletul zdrobit.9 Geloasa Hera îl loveşte din nou crunt pe fiul Alcmenei Era acum Alcide un flăcău minunat, de optsprezece ani : frumos, voinic şi ager, şi drept, şi înzestrat cu alte multe haruri. Ducea o viaţă simplă. Nu-i plăcea să îmbrace veşminte-mpodobite,   La oracolul din Delfi Cînd s-a trezit sărmanul, a vrut să se azvîrle de pe o stîncă naltă. Gemea, îmbrăţişîndu-şi copiii, pe Megara ; se blestema amarnic pentru grozava-i faptă. Dar s-a ivit Atena, sora sa din Olimp, zeiţa-nţelepciunii, şi l-a oprit, zicîndu-i : — Nu te pripi, Alcide. Tu nu ai nici o vină. I-o răzbunare-a Herei. Erai prea fericit. Ea a orînduit ca să-ţi loveşti copiii şi să fii nevoit să ispăşeşti o crimă care nu e a ta. Deşi nu este drept, deşi eşti fiu lui Zeus, ceilalţi zei din Olimp vor fi de partea Herei, căci e răzbunătoare şi toţi se tem de ea. Nimeni nu-i stă-mpotrivă. Chiar Zeus însuşi tace de-atîtea ori molcom, căci Hera e şireată şi poate să-şi lovească şi soţul uneori. Doar eu am să te-ajut, căci n-o iubesc pe Hera. E prea înfumurată… Şi poate zeul Hermes, pristavul tatălui. Acuma părăseşte Teba cu şapte porţi. Te du pînă la Delfi şi purifică-ţi trupul, cum porunceşte legea hotărîtă de Zeus. Puternicul Apolo o să-ţi aducă ştire ce trebuie să faci… Cu fruntea în pămînt, cu umerii plecaţi, a părăsit Alcide Teba regelui Creon, şi s-a-ndreptat spre Delfi. în templul de la Delfi, Apolo l-a vestit pe feciorul Alcmenei că este osîndit de zeii-olimpieni  aşa cum cerea Hera  să-şi ispăşească fapta, slujind în chip de sclav regelui din Micena. – Va trebui, ca sclav, a glăsuit Apolo prin gura Pitiei, marea sa preoteasă, să-i împlineşti cu sîrg regelui Euristeu toate poruncile — douăsprezece-s toate — primejduindu-ţi viaţa. Tot el i-a dat acuma numele de Heracle, ştiind că o să-nvingă, cu glorie deplină, toate primejdiile pe care Hera i le va pune-n cale. Heracle a primit această ispăşire şi a plecat în lume, mergînd către Micena.   Tînârul alege drumul virtuţii Mergînd el zbuciumat, îngîndurat şi trist, pe drumurile vieţii, a întîlnit deodată, la o răspântie, două femei ciudate 10. Una era boită, cu ochii vineţii, gătită în veşminte de stofă ţipătoare ; avea brăţări, inele, podoabe, şi pe plete văluri trandafirii, şi, chicotind, zvîrlea zîmbete deşuchiate oricui îl întîlnea. Cealaltă era demnă, într-o haină ca neaua. Avea o frunte dreaptă ; semăna cu Atena. Privirea sa senină te cerceta în faţă. In mînă ea purta o cunună de laur. — Iţi cauţi drumul, voinice ? l-a-ntrebat cea dintâi, văzîndu-l pe Heracle. — Nu ştiu care-i mai drept, i-a dat răspuns flăcăul. Atuncea ea, grăbită să-l şi cuprindă-n mreje, a mai rostit mieroasă : — Pot să-ţi arăt o cale lipsită de greutăţi. Urmează-mă pe mine… — Eu nu fug de greutăţi, a glăsuit Alcide. Doresc să merg în viaţă fără de ocoliş şi să slujesc dreptatea, binele şi pe oameni… Dar cine eşti, femeie ? — Cine sînt ? a spus ea c-un glas amăgitor. Eu aduc fericirea, cu toate că adesea mulţi îmi spun… Desfrînarea. Urmîndu-mă pe mine, poţi trîndăvi în voie, poţi dobîndi belşugul din munca altora, şi nu ai altă grijă decît să te desfeţi… Haide, urmează-mă ! L-a apucat de mînă şi a vroit să-l tragă pe drumurile ei. Dar cealaltă femeie le-a răsărit în cale şi-a glăsuit aşa : — Stai, nu pleca, voinice. Pe drumul Desfrînării, plăceri — e drept — sînt multe. Insă acela care se dăruieşte lor devine un nevolnic, dispreţuit de toţi, şi bătrîneţea lui e tristă, ruşinoasă. Drumul meu e mai greu, e presărat cu lupte, cu trudă şi primejdii. Dar la capătul lui se află biruinţa. — Tu cine eşti ? — Virtutea. Eu însoţesc vitejii ce luptă pentru oameni, şi cinste, şi dreptate. îi ajut să zdrobească relele-n a lor cale şi să triumfe astfel binele pe pămînt. Heracle, auzind-o, s-a smuls din mîna celei ce îl tîra pe calea plăcerilor uşoare. — Şi eu, deşi puternic, a glăsuit Heracle, sînt urgisit de Hera să fiu sclav unui rege nevolnic, din Micena. Zeii m-au osîndit, după dorinţa Herei. Eu nu mă tem de soartă şi nu m-aş fi supus ; dar vreau să ispăşesc îngrozitoarea-mi crimă, făcută fără voie, luptînd neînfricat şi preschimbînd tot răul, urzit acolo-n slăvi, în bine pentru oameni… Tu-mi poţi fi de folos ? — Ţi-am spus-o, ţi-o repet, a glăsuit Virtutea. Urmîndu-mă pe mine, vei fi victorios, iar după moartea ta, numele lui Heracle va fi slăvit pe veci. — Mai bine dăruieşte-ţi viaţa numai plăcerii, l-a-mbiat Desfrînarea. Vei fi mai mulţumit… — Eu te aştept, Heracle, pe drumul gloriei, a spus din nou Virtutea. La vorbele acestea, Heracle a pus mîna pe greaua lui măciucă. S-a-ntors spre Desfrînare şi i-a rostit cu silă : — Josnică Desfrînare, nu mă poţi amăgi !… Am să mă lupt cu Hera şi, cînd o voi înfrînge, am să fiu fericit. Aleg drumul Virtuţii… Din clipele acelea — cum au cîntat poeţii — fără de şovăire, Heracle n-a urmat decît drumul cel aspru, arătat de Virtute, ori- cîte piedici, lupte şi primejdii cumplite i-au aşternut în cale ne-cruţătoarea Hera, regele Euristeu, alţi regi, monştri şi fiare, duşmanii mii şi mii…   Sosirea la Micena …Şi a plecat Heracle spre regele Micenei, cel sprijinit de soaţa puternicului Zeus. A ajuns la cetate, la Poarta leilor, într-un amurg de vară. Tocmai în acea vreme feciorul lui Stenelos aducea sacrificii pe un altar al Herei. Cu mîinile întinse spre cerul roşietic, în fumul jertfelor, Euristeu glăsuia : —f Iţi mulţumesc, zeiţă cu braţele ca neaua ! Prin voia ta sînt rege în splendida Micenă. Şi osîndit de tine, Heracle-i sclavul meu. El trebuie să-mplinească douăsprezece munci, şi într-una dintre ele să piară negreşit. Ţi-o jură Euristeu !… Nu îşi sfîrşise vorba, şi-un sfetnic, alergînd, a ajuns la altar : — Slăvite !… Mare rege !… Heracle a sosit… — Heracle ?… Unde este ?… a rostit Euristeu, lăsîndu-şi braţele să-i cadă fără vlagă. — E dincolo de ziduri, la Poarta leilor. Vrea să intre-n oraş… — Să intre ?… Nu se poate… a mai spus Euristeu cu glasul răguşit. Daţi-i porunci la poartă. Să plece, să ucidă pe leul din Ne-meea, fiul monstrului Tifon şi-al viperei Ehidna. Şi tremura fricosul. Ar fi fugit, desigur, de nu ar fi ştiut că-i e de sprijin Hera. — Nu ! Nu mă tem de dînsul ! striga el ascuţit. Eu sînt stăpîn, el sclav… — Adevărat, stăpîne, glăsuiau sfetnicii. Puterea ţi-e divină. Supuşii tăi nevrednici datori sînt să te-asculte, fără de nici un murmur. — Să plece de îndată !… striga iar Euristeu. în ţinutul Ne-meei zac munţi de oseminte. Cîţi s-au încumetat să dea lupta cu leul, acolo-au putrezit. Heracle, n-o să scape nici el din lupta asta !… — Nu. N-o să scape ! Nu ! îi ziceau sfetnicii. Fii liniştit, stăpîne… Şi toţi rîdeau cu poftă, fiind siguri c-o să piară Heracle, sfî-şiat de colţii leului. Iar el mergea întins spre ţinutul Nemeei11, unde-ntr-o peşteră si-avea culcuşul leul. Poeţii povestesc că feciorul Alcmenei a aflat văgăuna, dar n-a găsit pe leu. Şi-a aşteptat un timp, pînă ce cruda fiară s-a reîntors sătulă. Mîncase-n acea ziuă o turmă şi-un păstor. Heracle a văzut-o săltînd printre coline. Fiara era uriaşă. Avea nişte ochi mari, roşii şi plini de sînge. Colţii săi ascuţiţi erau ca nişte săbii şi străluceau în soare. Răgea-nfiorător. întinzînd bine arcul, a tras prima săgeată. Săgeata a zburat şi l-a lovit pe leu ; dar s-a izbit de el ca de un zid de piatră. Nu i-a putut clinti măcar un fir de păr. Răpunerea leului din Nemeea Heracle s-a mirat cum n-a pătruns săgeata în trupul leului. Şi a ţintit mai bine. A tras încă o dată. Şi iar s-a dus săgeata vî-jîind prin văzduh, s-a lovit ca de-o stîncă şi a lunecat jos. Leul răgea cumplit, şi cu coama zbîrlită, cu ochii-nsîngeraţi, se pregătea să sară către voinicul nostru. Heracle nu s-a-nspăimîntat. A mai tras o săgeată ; dar s-a-n-tîmplat la fel. Nici ultima săgeată nu l-a rănit pe leu. Putea să tragă el şi-o mie de săgeţi. Pielea acestui leu, fiu al monstrului Tifon 12 şi-al viperei Ehidna, era de nepătruns. Nici sabia sau lancea n-ar fi putut străbate în trupul leului. Pielea i-era vrăjită. Chiar Tifon i-o vrăjise, cu învoirea Gheei. Dar după ultima săgeată, leul s-a repezit, într-un salt, la Heracle, răgind atît de tare, că s-auzea în cer. Din jilţul său de aur, stăpînul zeilor privea această luptă, neîndrăznind să-i vină-n vreun fel în ajutor viteazului Heracle, pentru că lîngă el sta aşezată Hera. Preaputernicul Zeus îşi lăsa astfel fiul să-nfrunte moartea singur. Atîta că voinicul nu lupta pentru zei. Dornic să-şi ispăşească fapta cea-ngrozitoare, făcută fără voie, se lupta pentru oameni, să nimicească fiara care făcea prăpăd, vărsînd atîta sînge în ţinutul Nemeei. Văzînd eroul nostru că leul se repede, a ridicat măciuca şi l-a lovit în creştet. Puterea lui Heracle era-nspăimîntătoare. De-ar fi izbit o casă, cumva, atît de tare, casa s-ar fi sfărîmat în mii de bucăţele. Leul s-a clătinat, dar pielea lui vrăjită l-a apărat şi-acuma. Măciuca lui Heracle s-a rupt de la mijloc. Fără să stea pe gînduri, voinicul s-a săltat spre gîtul leului, să-l prindă, să dea lupta. Numai că de-astă dată leul s-a-nfricoşat. Urlînd, s-a întors pe labe, mai că s-a răsturnat, fugind spre peşteră, şi s-a ascuns acolo. Fiara, ce răpusese atîtea mii de oameni, vedea că i-a sosit acum şi ei sfîrşitul. Peştera leului avea două intrări. Fiul marelui Zeus a smuls din munte o stâncă şi-a zăvorit cu ea una din intrări. Apoi, fără de arme, a pătruns înăuntru. Călcînd peste mormane de oase omeneşti, Heracle a intrat tot mai adînc în bezna acestei peşteri mari. Deodată a zărit două făclii aprinse. Aşa i s-au părut eroului, în beznă, ochii sticlind de ură ai leului uriaş. Iar urletele sale clătinau stîncile. Labele lui zgîriau pereţii peşterii. Colţii albi străluceau. — Aicea eşti ? Hai, vino ! a glăsuit Heracle. Leul la rîndul său, cu botul larg căscat, a sărit la Heracle. Ce-a fost nu ştie nimeni. A fost o-nvălmăşeală cum nu s-a mai văzut. Cît a durat ? O zi, poate chiar două, trei. Dar pînă la sfîr-şit, Heracle a cuprins leul strîns de grumaz. L-a strîns atît de tare, pînă l-a-năbuşit. Leul, atunci, răpus, a căzut la pămînt13. Sub bufnitura lui pă-mîntul s-a crăpat. Apucîndu-l de ceafă, învingătorul său l-a tras îndat-afară, cu gîndul să-l despoaie de blana lui roşcată. „Din blana ăstui leu, ce n-o poate străpunge, în veacuri, vreo săgeată, sau sabie, sau lance, am să-mi fac eu veşmîntul, a cugetat Heracle. Şi ţeasta lui de fier, am să mi-o pun pe cap. Nu-s platoşe sau coifuri mai bune decît ea”. A tras însă zadarnic de piele s-o desprindă. Cît era de puternic, n-ar fi putut Heracle, muncind luni, poate ani, să-l jupoaie pe leul ce fusese vrăjit de fiorosul Tifon. Atîta că Heracle nu era doar puternic, îndrăzneţ şi viteaz. Era şi înţelept. Şi cugetînd mai bine, şi-a dat repede seama că sabia sau cuţitul nu-i erau de folos. Şi a-ncercat flăcăul să jupoaie de piele îngrozitoarea fiară chiar cu ghearele ei. Şi-aşa a izbutit. Cu ghearele tăioase, întoarse în fel şi chip, Heracle a reuşit să-l desfacă de piele. Să-i desprindă şi ţeasta. Şi, precum hotă-rîse, s-a-nveşmîntat cu pielea, iar pe cap şi-a pus ţeasta. Prin vitejia lui îşi dobîndise în luptă o platoşă şi-un coif, prin care nu puteau să pătrundă săgeata, nici sabia sau lancea. Aşa înveşmîntat, a plecat la Micena.   Spre mlaştinile Lernei Lupta cu hidra Auzind Euristeu de-această biruinţă n-a mai îngăduit eroului Heracle să vină nici la poarta Micenei cea bogată. Atît i-era de teamă. Mai ales că aflase cum oamenii de Argos, poporenii de rînd, îl urmau în şiraguri şi îi strigau voioşi : — Iţi mulţumim, Heracle ! Tu ne ajuţi pe noi, acei ce ne luptăm adeseori cu fiare şi monştrii-ncrîncenaţi. Regele te-a trimis la moarte, în Nemeea. Dar tu ai biruit. Noi sîntem lîngă tine. Cheamă-ne, şi venim să te-nsoţim la luptă. Şi, ca să nu-l mai vadă pe eroul Heracle, regele Euristeu i-a poruncit s-aştepte poruncile regale, trimise printr-un crainic, în oraşul Tirint. — Să plece, să ucidă, de astă dată, hidra care sălăşluieşte în mlaştinile Lernei, spusese Euristeu. Este tot ca şi leul, odraslă a lui Tifon şi-a viperei Ehidna. De-a nimicit pe frate, să răpună şi sora. Ea pustieşte turme, cirezi, holde de grîu, şi-i omoară pe oameni. Nici unul n-a scăpat din cîţi au vrut s-ajungă la mlaştinile Lernei. Nu cred c-o să mai scape acum fiul lui Zeus şi-al frumoasei Alcmena… — Nici noi nu credem !… Nu !… rîdeau toţi sfetnicii înconju-rînd slugarnic jilţul lui Euristeu. — Să plece deci la Lerna ! glăsuise stăpînul. Şi să nu se întoarcă decît biruitor sau mort, adus pe scut… …Şi s-a gătit Heracle să plece către Lerna. Vrusese să pornească pe jos, ca de-obicei. Dar tînărul Iolau, feciorul lui Ificle, a cerut învoire tatălui să-l conducă pe eroul Heracle cu carul, pînă-n Lerna. îl iubea pe Heracle mai mult decît pe-oricine, şi-l admira nespus. — Atîţia oameni vor să fie lîngă el în ceasurile grele, spusese lui Ificle. In numele mulţimii, vreau să-l însoţesc eu. Şi vreau să-l cruţ măcar de truda drumului. Să-l duc pînă la Lerna, în goana cailor… Tatăl a-ncuviinţat ; dar eroul Heracle n-a vrut să se-nvoiască. — Nu pot să-l iau cu mine, spusese lui Ificle. Iolau e mult prea tînăr, şi-n Lerna sînt primejdii ce pot să-l coste viaţa !… Numai că îndrăzneţul flăcău al lui Ificle atîta se rugase de unul şi de altul, atîta stăruise, pregătise şi caii, şi carul pentru drum, încît pînă la urmă Heracle a primit să meargă cu Iolau. Şi-au plecat împreună. S-au dus pînă la Lerna, în goana cailor. Din zare se vedeau aburi verzi, otrăviţi, care se ridicau din mlaştina întinsă, unde stăpînea moartea. Hidra dormea la ceasul cînd au sosit cei doi. In jurul ei erau mormane fără număr de fiinţe omeneşti, răpuse şi tîrîte pînă-n sălaşul său. Nu le putea mînca, atît erau de multe, şi putrezeau prin mlaştini, umplînd întreg văzduhul c-un miros otrăvit. Heracle şi Iolau s-au apropiat încet, purtînd în spate lemne şi-o grămadă de fîn. Iolau a aprins focul. Apoi fiul lui Zeus a început să-ncingă săgeţile în foc şi să tragă cu ele în hidra adormită. — Te scoală, blestemată odraslă a lui Tifon, a glăsuit eroul, ţintind-o iar pe hidră cu cîteva săgeţi, în vîrful cărora legase şo-moioage de fîn aprins în foc. Impunsă de săgeţi, dihania uriaşă s-a ridicat din mlaştini. Avea nouă gîtlejuri şi nouă capete  şi-unul mai gros ca toate : capul nemuritor. Din boturile-i hîde, ca nişte flăcări verzi, ţîşneau limbi otrăvite şi şuiera cumplit. Fără să piardă vreme, Heracle a sărit la ea cu ghioaga-n mînă. întîia lovitură a şi făcut să-i zboare unul din capete. Numai că-n locul unde fusese un singur cap creşteau acuma două. Mult s-a mirat voinicul şi a lovit din nou. Dar orişicît lovea, în locul fiecărui cap smuls de pe gîtlej, se-nălţau altele. încît, în loc de nouă, se ridicau acum verzi, mucede, hidoase, cu boturi plescăind şi colţii ca pumnale de fier, cincizeci de capete. Cu-aceeaşi isteţime, pe care-o dovedise şi-n lupta din Nemeea, Heracle i-a strigat flăcăului Iolau : — Adu-mi lemne aprinse şf arde fiecare gîtlej, de unde smulg căpăţînile hidrei. Iolau s-a repezit, şi cu bucăţi de lemn, care ardeau în flăcări, a împlinit porunca. în acest fel, curînd n-au mai putut să crească alte noi capete. In vremea asta însă, hidra îşi răsucise coada ei de balaur peste picioarele eroului Heracle. Iar un crab monstruos, mare cît un viţel, răsărit de sub mlaştini la şuierele hidrei, încerca să-i reteze, cu cleştii lui tăioşi, unul dintre picioare. Ii sfîşiase carnea şi-i tăia poate osul, de nu sărea Iolau c-un bolovan în braţe şi nu-i sfărîma trupul, cufundîndu-l în mlaştini. Lupta durase din zori pînă-n amiaz. Şi încă-a mai durat pînă către amurg. In acel ceas tîrziu, Heracle-a izbutit să-i zdrobească odraslei lui Tifon şi-a Ehidnei capul nemuritor, care era mai sus ca toate celelalte şi pe-un grumaz mai gros, în care gîlgîia venin negru-verzui. L-a zdrobit cu măciuca ; dar chiar aşa, zdrobit, capul împrăştia miasme otrăvite, colţii puteau să muşte, şi ochii lui aprinşi azvîrleau încă flăcări. Şi-atunci a-mpins Heracle şi-a răsturnat deasupra-i o stîncă grea şi-naltă, care se ridica în mijlocul mocirlei, lîngă sălaşul hidrei. — Aici, sub stînca asta, a glăsuit Heracle flăcăului Iolau, capul nemuritor va sta pe veşnicie, fără nici o putere. In schimb eu am să-mi moi toate săgeţile în sîngele acesta înveninat al hidrei… — Va fi vai de duşmanii pe care-i vei ţinti, i-a dat răspuns Iolau. Heracle şi-a muiat toate săgeţile în sîngele-otrăvit al hidrei de Ja Lerna. Le-a pus apoi în tolbă şi s-a urcat în car, alături de Iolau, pornind către Tirint.   Păsările stimfaliene Dar nici nu apucase să-şi odihnească trupul Heracle, la Tirint, că i-a venit poruncă să plece iar la drum. Trebuia să se lupte c-un soi de păsări mari, cu mult mai mari ca omul, care sălăşluiau în nişte smîrcuri negre, pe ţărmurile mării, lîngă un oraş, Stimfalos . Iar păsările-acestea aveau ciocuri de-aramă şi aripe de bronz. Din aripe zvîrleau pene ca nişte lănci. Doborau animale şi oameni deopotrivă. Luau oamenii în gheare. Se urcau în văzduh, şi-acolo îi mîncau în timpul zborului. Cursese-atîta sînge în toată-mprejurimea oraşului Stimfalos, încît locuitorii îl părăsiseră, înfricoşaţi de moarte. Se pustiise locul. Nimeni nu îndrăznea să se lupte cu ele, pentru că păsările-acelea slujeau cruntului Ares, zeul războiului. Şi el se desfăta, auzind gemete, sau cînd vedea-n Stimfalos sîngele şiroind. — De va scăpa de păsări, nu o să-l ierte Ares, socotea Euris-teu, trimiţînd pe Heracle în smîrcuri, la Stimfalos. Teafăr tot n-o să iasă din încercarea asta… Şi a plecat Heracle către golful argolic, unde se afla smîrcul. Cîţi îl vedeau pe cale, îl îndemnau să stea sau să se-ntoarcă-acasă. — Euristeu vrea să pieri ! îl sfătuiau ei toţi. Cum poţi tu să te lupţi cu monştrii zburători, ce trimit din înalt lănci tari din aripe ? Ares le ocroteşte. N-am încercat şi noi ? Iar locul e deschis n-ai unde te feri… Mult au mai pătimit oamenii din Stimfalos şi din împrejurimi. Cu miile s-au stins. Nu vrem să mori şi tu… Tuturor ne eşti drag. Tu ne-ai scăpat de cele două-nfricoşătoare odrasle-ale lui Tifon. — Am să gonesc acum şi-aceste păsări negre, le răspunse Heracle. Poate să fie Ares oricît de mînios. — Să te-nsoţim şi noi, îl rugau oamenii. — Nu, nu… voi merge singur. Eu mă pot apăra cu blana mea de leu. Voi însă aţi pieri… Şi mergea mai departe. Ducea cu el voinicul două timpane mari, făcute din aramă. Ajuns la ţărmul mării s-a urcat pe un deal, ce era lîngă smîrcuri. A început să bată puternic în timpane. La zgomotul acesta s-au ridicat în stoluri păsările lui Ares, mii, mii şi zeci de mii. Cerul se-ntunecase de-atîta păsărime, şi ţipetele lor umpleau întreg văzduhul. Le-auzeau Euristeu şi sfetnicii-n Micena. — Aha ! îşi spuneau ei. Auziţi ce se-ntîmplă ! Acesta e sfîrşitul feciorului Alcmenei… Şi nu ştiau că el, învăluit în blana de leu, nepătruns, avînd coiful pe cap, nu se temea de păsări. Trăgea din arc săgeţi, ce străbăteau deodată cîte-o sută de păsări, ba poate şi mai bine. Azvîrlea şi cu lancea. Lovea şi cu măciuca, de-i era la-ndemînă. Şi, nu în lungă vreme, în smîrcuri se scăldau cu aripile negre, întinse, fără viaţă, mormane mari de păsări. Tot locul se-nvelea, ca într-un giulgiu negru, cu păsările-acestea. Puţine rămîneau. Insă, de frica morţii, zburau ţipînd cu grabă spre portul Euxin , într-o insulă mică, ridicată din ape de Tetis, la dorinţa preacrudului zeu Ares. Ba, după cît se spune, dornic de răzbunare, Ares s-ar fi ivit c-o sabie-n mînă în faţa lui Heracle. Insă eroul nostru şi-a ridicat măciuca, gata să îl lovească. Şi Ares, sîngerosul, a fost cuprins de frică numai văzîndu-i ochii cu care îl ţintea şi a luat-o la goană. A pierit în văzduh. Dar s-a jurat s-ajute pe Hera totdeauna în contra lui Heracle. Astfel s-a isprăvit şi-această încercare  a treia, după număr. Heracle a luat cu sine un trup de pasăre, străpuns de-o săgeată, să-i fie mărturie, şi-a plecat spre Tirint. Pe drum se întîlnea cu oamenii în cete, oameni ce se-ntorceau spre oraşul Stimfalos. Şi ei îi mulţumeau cu lacrimi pe obraz, fericiţi că puteau să-şi regăsească iar căminul părăsit, fără primejdie pentru copiii lor.   Căprioara zeiţei Artemis Numai că inima haină a regelui Micenei nu se îndestula nici-cînd cu suferinţa eroului Heracle. Şi, fără să-i mai dea răgaz să se-odihnească, l-a trimis să-i aducă, din munţii Arcadiei, o iute căprioară a sorei lui Apolo, zeiţa Artemis. Căprioara aceasta avea coarne de aur şi picioare de-aramă. Fusese hărăzită de zeiţa fecioară să facă pagube în livezi şi pe-ogoare, şi-aşa să-i pedepsească pe bieţii muritori. Se mîniase tare pe ei zeiţa vînătoarei, fiindcă nu-i aduceau destule jertfe-n templu. Şi oriunde dădeau rod livada sau ogorul, grădina sau păşunea, căprioara sosea, la porunca zeiţei. Călca-n picioare totul, lovea cu coarnele şi pără-duia rodul. Degeaba o rugau oamenii pe zeiţă să nu-i mai pedepsească, ea nu se îndura. Acum pleca Heracle să prindă căprioara, s-o aducă legată în oraşul Tirint. — Pe-această căprioară n-o poate nimeni prinde. Fuge ca o săgeată… rîdeau toţi sfetnicii strînşi lîngă Euristeu… Şi-apoi chiar de-o va prinde, s-adună duşmănia zeilor olimpieni. Pe lîngă zeul Ares, îl va urî şi Artemis. Toate sînt ticluite să-i grăbească sfîrşitul feciorului Alcmenei… — Aşa e ! Va pieri ! scrîşnea şi Euristeu, cu ochii mici de ură. Şi-abia atuncea, prieteni, am să fiu mulţumit şi am să fiu pe plac ocrotitoarei mele, marea zeiţă Hera. Intr-adevăr, Heracle, după ce colindase prin desele păduri ale Arcadiei, aflase anevoie sălaşul căprioarei cu coarnele de aur. Insă cum a zărit-o, i-a şi pierit din ochi. Nu părea că aleargă sau c-atinge pămîntul. Semăna c-un vîrtej care alunecă, cu vuiet, pe-o cîmpie, se-ntoarce, stă o clipă şi iarăşi se porneşte, ca să-l şi pierzi din ochi. Era o căprioară cum nu se pomenise. Numai că nici Heracle nu se lăsa învins. Şi se spune-n legendă că, fără de odihnă, adesea fără hrană, sau apă, sau chiar somn, a urmărit-o-ntruna. Ea s-a-n-dreptat, în goană, întîi spre miazănoapte, ajungînd în ţinutul zis hiperborean, la marginile lumii, unde izvora Istrul, după străvechi legende Aici era s-o prindă ; poposise o clipă, doar cît a răsuflat. Dar ea, făcînd un salt, a şi ţîşnit din nou, pornind spre miazăziuă. Au fugit amîndoi, aşa, un an de zile. Oamenii îi vedeau trecînd cum trece vîntul. Ar fi vrut să-l ajute pe dragul lor Heracle. Atît că nici o fiinţă, de pe întreg pămîntul, nu mai putea s-alerge atît de repede cum fugea căprioara, urmată de Heracle. Alergînd amîndoi, pe cînd se-mplinea anul, au ajuns la un rîu, albastrul rîu Ladon. Şi dincolo de rîu era templul zeiţei. Şi dacă apuca să pătrundă în templu, căprioara zeiţei era la adăpost. Heracle nu putea s-o mai scoată de-acolo. Pîn-atunci se ferise să folosească arcul. Văzînd că peste-o clipă căprioara zeiţei o să ajungă-n templu, Heracle a ţintit-o, din fugă, cu-o săgeată, în piciorul ei stîng. Animalul rănit s-a oprit locului. Heracle, din doi paşi, a şi fost lîngă ea şi a prins-o de coarne. I-a scos grabnic săgeata din piciorul său ager. Legînd-o c-un curmei de celelalte trei picioare de aramă, a luat-o pe spinare. — Unde te duci, Heracle ? i-a strigat Artemis, de pe o culme înaltă. Dă-i drumul căprioarei. I-ai supărat pe Hera, pe Ares, şi acuma mă mînii şi pe mine ? — Nici nu mă gîndesc, zeiţă ! i-a-ntors răspuns voinicul. Este porunca Herei, dată prin Euristeu, basileul din Argos. Cere-i ei socoteală. Eu sînt doar mulţumit că i-am scăpat pe oameni de-atî-tea stricăciuni pe care căprioara le-aducea cîmpurilor . Şi-a plecat mai departe, lăsînd-o pe zeiţă să strige cît poftea.   Mistreţul din Erimant Stăpînul cel nevolnic trăgea acum nădejde că viteazul Heracle, după atîtea lupte : cu leul din Nemeea, cu hidra de la Lerna, păsările lui Ares, şi goana necurmată, mai bine de un an, pe urma căprioarei zeiţei Artemis, a obosit de-ajuns. — Il voi trimite dară, spunea celor din jur, în munţii Erimant, să-mi aducă de-acolo, viu şi nevătămat, mistreţul fioros, care pă-răduieşte codrii deşi ai Psofidei, distrugînd aşezări şi nimicind pe oameni. Să plece deîndată ! — Să plece deîndată! strigau toţi sfetnicii. Şi iar pleca Heracle, deşi abia sosise, săvîrşind calea-n-toarsă către Arcadia. Pe cînd mergea, eroul a întîlnit în cale pe centaurul Folos. Centaurul acesta avea o fire blîndă. Fiind prieten cu Heracle, l-a poftit la un ospăţ şi-o oră de răgaz, după atîta trudă. Ba, vrînd a-i fi pe plac, a mai desfundat Folos şi un butoi cu vin, pe care îl primise de la Dionisos, zeul viţei de vie. Era un vin din care nu sorbeau decît zeii. Aroma lui era atît de-mbătătoare, încît s-a răspîndit peste tot muntele, ameţindu-i Pe oameni, pe monştri şi pe fiare. Cei dintîi au simţit aroma-mbă-tătoare fraţii centaurului. In tropote grozave, au alergat cu toţii spre peştera în care Folos îl găzduia pe voinicul Heracle. — De ce ai desfundat butoiul fără noi ? au răcnit ei spre Folos. Nemernicul acesta, sclavul lui Euristeu, a băut vinul nostru ? Şi, fără să aştepte răspunsul fratelui, s-au repezit cu stmci şi trunchiuri de copaci să-l omoare pe fiul reginei de la Teba. Unul i-a aruncat o stîncă mare-n frunte, altul l-a izbit straşnic cu un trunchi de stejar. De nu era Heracle atîta de puternic, ar fi pierit îndată. Atunci, s-a ridicat preavoinicul Heracle, cum sare o scînteie din focul cel uriaş, care cuprinde-un rug. Uşor ca rîndunica, dar în-dîrjit ca leul cînd e rănit de moarte, s-a avîntat Heracle la cel dintîi centaur şi, lovindu-l cu pumnul, l-a şi răpus pe loc. A pus mîna pe ghioagă, pe ghioaga lui cumplită, sfărîmînd ţeste, piepturi şi şale de centauri, culcîndu-i la pămînt. Centaurii, cu spaimă, cîţi mai erau în viaţă, s-au năpustit afară din peştera lui Folos. Heracle, fugărindu-i, i-a ţintit cu săgeţi. Nici unul n-a scăpat. Incă nepotolit de-această supărare, s-a dus în Erimant, cău-tîndu-l pe mistreţ. L-a aflat cu greutate, ascuns într-un desiş. Avea nişte colţi albi, lungi de un stat de om, tăioşi ca nişte lănci. Văzîndu-l pe Heracle, mistreţul, ce fusese vestit de Artemis că vor veni primejdii — s-a zvîrlit într-un trunchi înalt, gros, de stejar. Cu rîtul lui enorm l-a smuls din rădăcină, trîntindu-l spre erou. Heracle s-a ferit. A vrut să ia el trunchiul care căzuse jos, să-l zvîrle spre mistreţ. Insă şi-a amintit că trebuie s-aducă mistreţul viu şi teafăr crudului Euristeu. Mistreţul ar fi vrut să fugă către vale ; dar Heracle, strigînd şi aruncînd cu pietre, l-a silit să se urce spre vîrful Erimant. Căzuse peste munte zăpadă proaspătă. Mistreţul luneca sau se împotmolea, gîfîia tot mai mult. Nu mai putea să fugă. Isteţ, sprinten, voinicul s-a repezit pe-o culme. De-acolo a sărit de-a dreptul peste fiară. A lovit-o în ceafă de i-a tăiat suflarea, şi fiara s-a-mblînzit. A luat-o pe spinare şi-a pornit spre Micena. Auzind Euristeu că a ajuns Heracle cu fiara la Micena, că a intrat pe poartă şi vine la palat, a început să strige spre sfetnici să-l oprească. Dar nimeni nu-ndrăznea să i s-arate-n cale. De frică, laşul rege a fugit, s-a ascuns într-un butoi de-aramă şi, tremurînd, ţipa : — Omoară-l sau dă-i drumul să plece unde-o şti ! Nu-mi trebuie mistreţul. Pleacă de-aici cu el… Nu uita că-mi eşti sclav, şi-aşa îţi poruncesc… — Am primit să-ţi slujesc, nu fiindcă preţuieşti în ochii mei ceva, i-a dat răspuns Heracle. Datina noastră cere ca pentru orice faptă de sînge să plăteşti, stînd un timp în sclavie. Şi eu m-am supus ei. Dar află, Euristeu, că eu orişice muncă nu o fac pentru tine, ci o fac pentru oameni, pe care îi iubesc. Pentru ei am plecat, să-i scap de-această fiară, pe care-o port în spate… — Fă cu ea tot ce vrei, dar lasă-mă să ies din butoiul de-aramă, se tînguia fricosul. Şi nu s-a liniştit decît cînd a văzut mistreţul jupuit şi carnea lui încinsă în frigare de-aramă. Grajdurile lui Augias Atunci a prins curaj, a ieşit din butoi şi-a început să spună cu-ameninţări în glas : — Du-te acum în Elida, la regele Augias, fiul lui Helios, puternicul zeu soare. Iar regele Elidei are trei mii de boi, din care-o parte au picioarele ca neaua, alţii-s în întregime albi, parcă-s lebede, şi alţii-s purpurii, ca stofa sidoniană. Şi între toţi aceştia un taur, Faeton, se-aseamănă c-o stea de aur sclipitor. în grajdurile sale, gunoiul vitelor, neridicat de veacuri, s-a înălţat ca munţii. Şi vitele acelea, ce-s date în păstrare regelui chiar de soare, nu mai au loc în grajd. Du-te deci la Augias şi curăţă gunoiul… — Mă duc, a spus Heracle, fiindcă ştiu prea bine cîţi sclavi au fost ucişi de regele Augias, pentru că n-au putut să cureţe gunoiul. Ştiu cîţi ar mai pieri… Şi a plecat Heracle la regele Augias, să-mplinească porunca. — Regele Euristeu te-a trimis pentr-un an, i-a glăsuit Augias, văzîndu-l pe Heracle. Eu cred că nici în zece, poate nici într-o viaţă, nu ai să izbuteşti să-mi cureţi grajdurile. Şi de nu izbuteşti, să ştii c-ai să-ţi pierzi viaţa aicea, în Elida… — O, rege, a zis Heracle, omul are şi minte, nu numai braţ de fier. Ce-ai zice tu, de pildă, dacă eu aş putea să-ţi curăţ într-o zi gunoiul tot din grajduri, şi nu-ntr-o viaţă-ntreagă ?… — Atunci ţi-aş da răsplată, din cirezile mele, trei sute de boi buni. Dar nu e cu putinţă aşa ceva, Heracle. Nici zeii n-ar putea, dar tu, un muritor… Gîndeşte-te ce spui. — Să încercăm ?   — Fireşte, dacă te încumeţi !… — Şi-ţi ţii făgăduiala ? — Fac chiar şi-un jurămînt. — Bine. Atunci, priveşte !… Şi isteţul Heracle a scos vitele-afară, aucîndu-le-ntr-un cîmp. A pus mîna pe ghioagă. A lovit cu putere în zidul cel înalt, din fundul grajdurilor, făcînd două spărturi. Din dreptul fiecărei spărturi făcută-n zid, a săpat după-aceea cîte o albie, spre cele două rîuri aflate-n apropiere : Alfeul şi Peneul. Apa a intrat pe albiile acestea, pe urmă, prin spărturi, în grajdul lui Augias. Heracle avusese grijă, mai înainte, să spargă şi în faţă zidul cel gros la fel. Apa intra prin fundul acelui grajd uriaş şi se vărsa prin faţă, du cînd cu ea gunoiul. Nici nu venise seara, şi grajdul lui Augias fusese curăţat, găurile din ziduri astupate la loc. Alfeul şi Peneul curgeau iarăşi în mătci, iar albiile noi, umplute cu pămînt, nu se mai cunoşteau. — Ce zici acum, Augias ? l-a întrebat Heracie. M-am ţinut de cuvînt ? Hai, ţine-te şi tu !… Dar şiretul Augias, văzîndu-şi împlinită dorinţa ce-o avea, s-a răzgîndit îndată. — Eşti sclav şi împlineşti poruncile primite, a glăsuit el aspru. Pleacă spre Euristeu. Faţă de sclavi, un rege nu este nevoit să-şi, păstreze cuvîntul. — După datina veche, acel ce nu-şi păstrează cuvîntul va să piară ! i-a dat răspuns Heracle. Cînd am să ajung liber, mă voi lupta cu tine, rege fără cuvînt, şi am să te răpun. — Pleacă, îţi poruncesc ! a rostit regele. Heracle a plecat, dar, după cum se spune, s-a-ntors cînd a fost liber. S-a luptat cu Augias şi i-a învins oştirea care îl apăra. Regele a căzut. Eroul, după luptă, a răsădit acolo trei sute de măslini şi a statornicit serbările vestite, numite olimpiade, în cinstea biruinţei dobîndite de el, spre slava fără moarte a celor îndrăzneţi, puternici şi cinstiţi. Si holde. Chiar regele din Creta, Minos, fiul lui Zeus şi-al frumoasei Europa, stătea-nchis în palat, înfricoşat de taur. Nici el, nici sfetnicii şi nici oştenii lui nu cutezau să lupte cu taurul turbat al zeului Poseidon. Ci, iată că soseşte Heracle cu o barcă. Porunca îi suna să-l aducă pe taur în Argos, viu şi zdravăn. Ca să-l poată supune, fără să-i ia şi viaţa, Heracle şi-a făcut din fire de oţel o plasă, cum sînt cele cu care se prind peşti. A pornit după taur, l-a aţîţat la luptă cu strigăte şi pietre. Iar cînd s-a repezit, cu coarnele plecate, taurul lui Poseidon a nimerit în plasă. Heracle i-a strîns botul în pumnii lui de fier. I-a-ncovoiat grumazul. Şi în puţină vreme, taurul lui Poseidon fusese îmblînzit. îi asculta porunca viteazului Heracle. Stătea cu fruntea-n jos şi-n-genunchea-nainte-i, mugind încetişor, parcă-şi cerea iertare. Luîndu-şi deci rămas bun de la regele Minos şi de la poporenii din insula lui Zeus — ce-l binecuvîntau că-i scăpa de urgie — Heracle s-a urcat pe taur, ca pe-un cal. Ţinîndu-l strîns de coarne, a-ndreptat taurul spre valurile mării. Taurul a intrat în marea lui Poseidon, şi-a înotat cu sîrg pînă-n Peloponez. De-aici, prins într-un ştreang, l-a dus fiul Alcmenei pînă-n ţinutul Argos şi l-a închis în grajdul regelui Euristeu. Şi iarăşi Euristeu s-a ascuns în butoi, strigînd înfricoşat slujitorilor săi ca să desfacă poarta la grajduri şi să lase taurul lui Poseidon să fugă unde-o şti. Taurul lui Poseidon, cînd s-a văzut scăpat, a fugit ca năluca. S-a dus în Atica, pe cîmpul Maraton, unde-l va doborî un alt erou, Tezeu.   Taurul lui Poseidon   Plecarea spre Tracia După ce a curăţat şi grajdul lui Augias, Heracle a primit o nouă Însărcinare, mult maiprimejdioasă. Euristeu l-a trimis afară din Elada, în regatul lui Minos, ce se afla în Creta, insula minunată, unde copilărise odinioară Zeus, ascuns de mama sa şi de bunica-i, Gheea. Acolo se afla un taur alb ca spuma, trimis de zeul mării, Poseidon furtunosul. Şi taurul acesta era, spune legenda, turbat ca vijelia. Ochii-i ardeau văpaie, din bot îi curgeau bale, mugea-n-fiorător. Străbătea toată Creta, călcînd-o sub copite. Muşca oa-aneni şi vite. Cu coarnele strica locuinţe şi grajduri, livezi, grădini După ce s-a întors Heracle şi din Creta, Euristeu a-ntrebat-o pe stăpîna sa, Hera, unde să-l mai trimită. Hera i-a amintit că este-n Tracia un fecior al lui Ares, stăpîn peste bistoni, pe nume Diomede. Regele Diomede are grajduri de-aramă, şi-n ele se găsesc nişte cai fără seamăn. Sînt negri ca tăciunii, gonesc ca nişte vulturi cînd zboară prin văzduh. Dar sînt legaţi în lanţuri, pentru că se hrănesc numai cu carne vie. Orice străin ajunge în Tracia e prins de crudul Diomede şi dus, tîrîş, la grajduri ; e zvîrlit cailor, care-l  sfîşie-ndată, flămînzi ca nişte lupi. — A scăpat el de multe, glăsuia Euristeu, auzind sfatul Herei, dar de caii aceştia nu cred c-o să mai scape. îi vor veni de hac. Aceasta-i munca a opta. Socot că-i ultima. Regele Diomede este fiul lui Ares. Ares o să-l înveţe pe fiu-i, Diomede, ce trebuie să facă, să nu poată scăpa din nou teafăr Heracle. Şi-a plecat iar voinicul. Euristeu îi dăduse o corabie mare, în frumosul port Argos, cum ceruse Heracle, s-aducă pe ea caii  dacă-i va putea lua. In drum, prins de furtună, a poposit o vreme pe ţărmul tesa-lian. Aici domnea, în Fera, prietenul său, Admet. Heracle s-a gîn-dit că n-ar putea să treacă pe lîng-oraşul Fera, fără să se oprească la regele Admet. Atîta că la vremea cînd a sosit Heracle, în casa lui Admet intrase nenorocul. Hades cel mohorît trimisese să-l ia pe regele Admet în negrul lui sălaş. — Găteşte-te, Admet, spusese solul morţii. Am venit să te iau. Totuşi ai mai putea să vieţuieşti un timp, de s-ar găsi o fiinţă care îţi este dragă să vie-n locul tău, jos, sub pămînt, la Hades. S-a îngrozit Admet. Cine se învoieşte bucuros să pornească înspre tărîmul morţii, cînd este încă tînăr şi-i însetat de viaţă ? A întrebat Admet cine ar vrea să plece în locul lui, la Hades. Nimeni nu a primit. Nici părinţii, şi nici bunicii, cît erau de bă-trîni, nici slugile, supuşii, nici prietenii cei buni. Nimeni n-a vrut să plece. Ba da, a vrut o fiinţă, şi cea mai dragă lui — preatînăra-i soţie. Aceasta, auzind ce glăsuise solul mohorîtului Hades, fără a fi-ntrebată, fără să stea pe gînduri, s-a hotărît să plece ea însăşi în Infern, în locul lui Admet. Biruinţa asupra morţii — Soţul mi-e mult prea drag, a spus ea solului. Ţin la zilele lui mai mult decît la mine. Singura mea durere e că n-o să-l mai văd. Altminteri, eu sînt gata să plec, fără zăbavă, jos, sub pămînt, la Hades, doar să trăiască el. Iar solul, zeul morţii, Tanatos, cel ce are o sabie tăioasă, s-a învoit s-o ia pe tînăra Alcesta, în locul lui Admet. S-a apropiat de ea, cu sabia în mînă, tăindu-i o şuviţă din părul mătăsos. Cum i-a tăiat şuviţa, Alcesta a-nchis ochii, scoţînd doar un suspin : — Admet, rămîi cu bine. Eu te-am iubit nespus… A lunecat pe lespezi. Trupul i s-a răcit. Vă-nchipuiţi ce jale a potopit palatul ! Inima lui Admet s-a sfîşiat de chinuri, văzînd pe cea mai bună şi cea mai credincioasă dintre soţiile ce-au trăit pe pămînt pierind sub ochii lui. __ Mai bine muream eu, zicea, plîngînd, Admet. Cum să se ducă ea, atîta de frumoasă, atît de tînără ? Cum să-şi jertfească ea zilele netrăite, doar ca să trăiesc eu ? Nu-mi trebuie nici mie viaţa fără de ea. Tocmai cînd aveau loc întîmplările-acestea în palatul din Fera, a sosit şi Heracle. Admet, care-l iubea şi-l preţuia nespus pe eroul Heracle, n-a vrut să-l întristeze cu suferinţa sa. Şi nu i-a spus nimic din chinul ce-l rodea. A poruncit să fie Heracle ospătat cu tot ce-avea mai bun : bucate, băuturi şi fructe din grădini. I-a-ntins o masă mare. Atîta că Heracle, în timp ce sta la masă, a şi băgat de seamă că toţi aveau şiroaie de lacrimi pe obraz. A întrebat pe-o slugă, a întrebat-o pe-alta, şi pînă la sfîrşit a aflat adevărul. „O, preabunul meu prieten, a cugetat Heracle, n-ai vrut să mă mîhneşti ! Numai că am aflat. Mă voi lupta cu moartea ce ţi-a răpit soţia, şi am s-o smulg lui Hades.” Noaptea, cînd toţi dormeau, Heracle s-a sculat uşor din aşternut. Ştia că-n prima noapte, după ce-nchidea ochii oricare muritor, venea zeul Tanatos ca să ridice umbra trupului adormit. S-a furişat Heracle, în taină, spre lăcaşul unde zăcea Alcesta. Potrivit datinei, nu avea voie nimeni să stea prin apropiere cînd trebuia să vină zeul morţii, Tanatos. însă eroul nostru s-a aşezat ia pîndă. A aşteptat un timp, şi-a auzit deodată fîlfîitul de aripi al zeului Tanatos. Atunci s-a repezit şi l-a cuprins pe zeu în bra-ţele-i vînjoase. S-au luptat toată noaptea. Spre ziuă l-a trîntit Heracle pe Tanatos cu pieptul la pămînt şi l-a legat în ştreanguri. Moartea fusese-nvinsă . —- Nu-ţi mai dau de-aici drumul, iar sabia ţi-o sfarm, i-a glă-suit Heracle, dacă nu redai viaţa soţiei lui Admet şi dacă n-ai să juri că şi prietenul meu va rămîne în viaţă. Nemaiavînd ce face, Tanatos a jurat. A-ntors-o iar la viaţă pe tînăra regină ; l-a lăsat şi pe Admet să vieţuiască-n tihnă.   Aducerea cailor lui Diomede Erai spre dimineaţă cînd au intrat Heracle şi-Alcesta în palat. Admet se hotărîse să-şi ridice viaţa cu un pumnal de fier şi să-şi urmeze soaţa în ţinutul lui Hades. Văzînd-o pe Alcesta vie, surî-zătoare, tînără şi frumoasă, nu ştia ce să creadă. — E vis sau e aievea ? glăsuia el, strîngînd-o la piept pe soaţa dragă. — Aievea e, Admet, îi răspundea Alcesta. Heracle, pentru noi, l-a biruit pe zeul ce taie firul vieţii. îţi mulţumim, Heracle ! — Iţi mulţumim, Heracle ! glăsuia şi Admet, dezlipindu-şi obrazul de cel al dragei sale. Dar feciorul Alcmenei nu mai era. Plecase. Lăsase fericire în palatul din Fera şi pornise din nou, să-şi împlinească slujba. Plutise iar pe mare, şi-n sfîrşit ajunsese la cruntul Diomede, regele bistonian, pe care zeul Ares îl vestise din vreme. Şi debarcînd acolo, se văzuse pe dată încercuit de sute şi sute de războinici. Totuşi, pînă la urmă i-a biruit pe toţi. A luat din grajduri caii, legîndu-i peste boturi cu lanţuri de aramă, şi i-a pornit spre ţărm, să-i suie pe corabie. Tot atunci, regele, cu o altă oştire de călăreţi armaţi cu săbii, lănci şi arcuri, l-a atacat din nou. S-a luptat iar, trei zile. In cea de-a treia zi, oştenii bistonieni, cîţi mai erau în viaţă, au trebuit să fugă. Regele Diomede a căzut însă prins în mîna lui Heracle. El l-a suit pe punte ; dar caii flă-mînziţi, pe drum, l-au sfîşiat. Mînia zeului ce-aţîţă la războaie a sporit şi mai mult ; dar Ares n-a-ndrăznit să se arate iar şi să-l cheme la luptă pe feciorul Alcmenei. Intorcîndu-se-n Argos, Heracle-a adus caii în oraşul Micena. Regele Euristeu, aflînd că Diomede a fost mîncat, pe drum, de propriii lui cai, iarăşi s-a-nspăimîntat şi-a sărit în butoi. Heracle a-nchis caii în nişte grajduri largi, dar regele Micenei a poruncit din nou slujitorilor săi să le deschidă poarta, să fie lăsaţi liberi. Aceştia au fugit. In goana lor nebună au ajuns în pădurea ce-m-prejmuia Olimpul, muntele cel înalt. Zeus s-a mîniat şi-a trimis nişte lupi, care i-au încolţit şi i-au mîncat pe toţi.   Cingătoarea Hipolitei ,,De opt ori a scăpat pînă acum Heracle, şi-a rostit Euristeu, dar trebuie să vie şi ziua aşteptată. Odată şi odată soarta îl va lovi, cum îi urzeşte Hera. O ! Cît am să mă bucur, cînd am să-l văd pe rug !…” Şi l-a trimis s-aducă o cingătoare scumpă, dăruită cu vrăji de zeii olimpieni, pe care o avea regina Hipolita. Viteaza Hipolita şi mîndra Antiopa — copilele lui Ares, zeul războiului — domneau peste poporul de femei luptătoare, numite amazoane, care sălăşluiau la Pontul Euxin 2i. Cîţiva eroi vestiţi, ca Tezeu din Atena, Peleu şi Telamon, ştiind ce îndurase Heracle pîn-atunci, n-au vrut să-l lase singur în ţara amazoană. S-au adunat în Argos. Au stăruit să-i fie şi ei însoţitori. Heracle s-a-nvoit. Şi s-au urcat cu toţii pe o corabie, plutind neîntrerupt, pînă ce au ajuns în Pontul Euxin. Au debarcat pe ţărmul cel larg şi nisipos, străjuit de amazoane, femei războinice, călărind pe cai iuţi, purtînd pe spate arcuri şi-n rnîini lănci ascuţite. I-a-ntîmpinat la ţărmuri preamîndra Hipolita. Ea a rămas uimită de chipeşii flăcăi ce coborau pe ţărm. I-a întrebat ce vor. Heracle i-a răspuns cu glas blînd, arătîndu-i că vine din Micena, trimis de Euristeu, să-i ceară cingătoarea, semnul ei de regină. — Eu îţi cer cingătoarea, după porunca Herei. Fata lui Euristeu, care e preoteasă chiar în templul zeiţei, doreşte să o aibă, i-a mai rostit Heracle. O dai de bună voie ? Sau trebuie să ţi-o smulg, lup-tîndu-mă cu tine şi cu oştirea ta ? — O dau de bunăvoie, i-a glăsuit regina. Nu vreau să lupt cu voi.   Lupta cu amazoanele Din cer, în vremea asta, priveghea însă Hera. Ea a văzut că-i pace şi că fiul Alcmenei dobîndea prea uşor, prin vorba-i iscusită, splendida cingătoare. Regina era gata s-o scoată de pe mijloc s-o dea, fără zăbavă, eroului Heracle. Atunci s-a prefăcut şi ea în amazoană, călare, înarmată. A sărit în mijlocul femeilor strigînd : — Minciună ne rosteşte acest fiu al Alcmenei ! El nu vrea altceva decît să ne omoare şi să ne ia regina, nu numai brîul ei. Şi a vorbit zeiţa atît de-nverşunată, încît războinicele femei s-au şi aprins. S-au pregătit de luptă. Lăncile au lucit. Din arcuri a ţîşnit o ploaie de săgeţi. Degeaba Hipolita încerca să le ţină. Nimeni n-o asculta. Toate intrau în luptă, repezindu-se, dîrze, s-arunce lănci, săgeţi sau pietre, în eroi. Dar şi fiul Alcmenei, şi toţi ceilalţi eroi nu s-au înspăimîntat. Au tras roi de săgeţi şi lănci spre amazoane. Cînd a intrat Heracle în luptă, mai ales, părea că se abate furtuna într-un lan. Ca spicele cădeau vestitele-amazoane, trîntite la. pămînt, cu caii lor cu tot. Au căzut prizoniere frumoasa Antiopa şi-o căpetenie, pe nume Menalipa. Regina Hipolita ţinea nespus de mult la fecioara aceasta. Şi — fiindcă Menalipa plîngea şi se zbătea sub braţul lui Hera-cle — regina Hipolita i-a dăruit, în schimbul libertăţii fecioarei, scumpa ei cingătdare, plină toată de vrăji, să o ducă Admetei, fiica lui Euristeu, preoteasă a Herei. Frumoasa Antiopa a rămas însă pradă eroului Tezeu.   Vacile lui Gerione Cea de-a zecea ispravă sâvîrşită cu cinste de eroul Heracle s-a petrecut departe, în asfinţitul lumii. — Te vei duce, Heracle, i-a poruncit din nou regele Euristeu, la marginile lumii, unde seară de seară coboară Helios — strălucitorul soare, ca să se odihnească. Acolo vei afla pe-un uriaş, Gerione, într-o insulă mică, numită Eritia. Uriaşul Gerione, un nepot al Meduzei, are cirezi bogate de vaci roşii ca focul dăruite de zei. Tu să mi le aduci pe toate la Micena, şi, de nu eşti în stare, te voi scurta de cap, cu legea-mi de stăpîn. Şi-a trecut Heracle marea în Africa, cu-o plută săvîrşită de mîna lui, pe ţărm, dintr-un copac uriaş. De-aici, prin Libia, a sosit după multă, prea multă oboseală, străbătând tot pustiul, chiar la capătul lumii25. Acolo-i o strmitoare, unde se întîlnesc Oceanul nesfîrşit, Africa şi Europa. Pentru că acest drum îl istovise mult, Heracle-a vrut să lase, pe veci, o amintire a suferinţei sale. Şi-atunci a smuls din coaste două stînci mari, albastre. Le-a aşezat cu grijă, de-o parte şi de alta, în strîmtoarea aceea care unea Oceanul cu Africa şi-Europa. Stîncile din strîmtoare s-au numit de-atunei „Coloanele lui Heracle” 26. Insula Eritia, ţinta eroului, se găsea însă-n larg. Nu era nici un mijloc s-ajungă pîn-acolo. Pe ţărm nu se vedeau copaci să-şi facă-o plută. Venise însă seara, şi zeul Helios se cobora cu carul înflăcărat din slavă. Din razele ce-ardeau pe fruntea zeului se răspîndea dogoare atît de nemiloasă, încît bietul Heracle n-a mai putut s-o-ndure. Şi, supărat amarnic, a pus mîna pe arc. Era gata să tragă în zeul Helios, crezînd că vrea anume să-i pîrjolească trupul. Dar zeul Helios, mişcat de voinicia eroului teban, l-a îndemnat să-şi lase armele la o parte :   — Lasă arcul încolo, căci eu sînt Helios, zeul ce încălzesc pă-mîntul şi pe oameni. Şi, fiindcă ştiu că vrei s-ajungi în Eritia, uite, îţi împrumut barca mea cea rotundă, făcută de Hefaistos din aur şi argint, a rostit Helios. însă-o să-ţi fie greu să lupţi cu Gerione. El nu are un trup, ci trei, prinse din mijloc. Are trei capete şi şase mîini enorme. La fel, şase picioare. Luptînd, el te izbeşte cu cîte trei săgeţi şi trei lănci dintr-o dată. Mai bine nu pleca. Totuşi, fiul Alcmenei nu s-a înfricoşat. A şi sărit în barca rotundă, fermecată, vîslind spre Eritia. La ţărm s-a arătat alt uriaş, Eurition — ciobanul ce păzea cirezile de vaci ale lui Gerione — şi cîinele său, Ortos. Ortos avea şi el două capete hîde şi era frate bun cu cîinele lui Hades, paznicul din Infern. După ce-a biruit pe cioban şi pe Ortos, Heracle-a fost silit să dea piept cu stăpînul cirezilor de vaci, uriaşul Gerione. Lupta n-a fost uşoară, Heracle-a fost lovit ; dar vitejia lui şi ghioaga cea grozavă l-au ajutat să-nvingă. El a suit în barca de aur cea rotundă a soarelui cireada de vaci nemaivăzute, şi a plecat spre casă. Trecuse în Europa şi îşi mîna cireada prin munţii Pirinei, prin Galia, pe urmă prin Italia. Aici zeiţa Hera i-a răzleţit o vacă, ce s-a pornit înot pînă-n Sicilia. A trebuit s-o caute, să lupte pentru ea c-un fiu al lui Poseidon, care o ascunsese într-o cireadă-a lui. A ajuns dup-aceea la Marea Ionică. Aici, zeiţa Hera a semănat turbarea în toate vacile. Lovite de turbare, s-au rătăcit prin lume, în cele patru colţuri. Iar le-a căutat voinicul. Cu greu le-a adunat şi le-a adus pe toate regelui Euristeu. Numai că Euristeu a poruncit să fie vacile înjunghiate şi carnea lor jertfită ocrotitoarei sale, soaţei lui Zeus, Hera.   In ţinutul lui Hades Se spune că, de ciudă, regele Euristeu s-a dus pe urmă-n templul zeiţei şi, plîngînd, îi glăsuia astfel : — Cum ? Nu e nici un mijloc să-l răpun pe Heracle ? Nu este nici un monstru să-l facă bucăţele ? O, Hera, tu mă-nvaţă unde să-l mai trimit ? în tine mi-e speranţa. Tu ai făcut, prin vraja ca să alung pe lume eu înaintea lui, şi astfel să fiu rege iar el numai un sclav. Ajută-mă şi-acuma! Nu mă lasă zeiţo Mi-e teamă de Heracle, căci el e prea puternic, şi eu sint prea slab. Şi cum să lupt cu el ? Aş vrea… aş vrea, zeiţă, să-l văd odată-nfrînt. [ Şi să respir în voie, scăpat de marea teamă că se va răzbuna… — Nu plînge, zicea Hera. De-asta te-am înălţat pe tronul din Micena, ca tu să te jeleşti? Iar el să biruiască un monstru după altul, făr-a păţi nimic ? Ascultă, Euristeu. Nu pierde nici o clipă. Trimite-l dar la Hades, să-ţi aducă pe Cerber, cîinele lui de pază, cel cu trei capete. Aşa se va sfîrşi !… — Pe Cerber ?… Cum ?… La Hades ?… Cum de nu m-am gîn-dit ?… Iţi mulţumesc, zeiţă! Şi-ndată-a dat poruncă regele din Micena sclavului său, Heracle, să plece în ţinutul cel negru al lui Hades. Să-i aducă pe Cerber, teribilul dulău, cu capete de-aramă, cu inimă de piatră şi şerpi încolăciţi, în gheme, pe grumaz. — Să mi-l aduci, dar iute… s-a răstit Euristeu. De nu pătrunzi la Hades şi nu-l răpeşti pe Cerber, s-a terminat cu tine, ştii moartea ce te-aşteaptă !… Ştii că eşti blestemat chiar prin voinţa Herei !… Şi eroul Heracle a pornit iar pe cale. A unsprezecea muncă ştia că e mai grea ca toate celelalte.   Răpirea cîinelui Cerber Şi-a mers, a căutat locul, o peşteră adîncă, prin care se putea pătrunde în Infern. Infruntînd genii, monştri, care-i stăteau în cale, ajunge pîn-la Hades. Umbrele din Infern, cum îl zăresc, aleargă şi s-ascund prin cotloane. Pentru că şi Heracle era-nfio-rător, mai ales la mînie. Şi ghioaga lui uriaşă, şi chiar pielea de leu purtată pe spinare îl făceau mai cumplit. Pe-o stîncă stă în lanţuri, greu osîndit, Tezeu, acel care-l urmase la Pontul Euxin, în ţara amazoană, pe viteazul Heracle. Era înlănţuit pentru că încercase s-o fure pe soţia regelui din Infern, pe Cora-Persefona, pentru prietenul său, regele Piritoii Heracle-i rupe lanţul doar cu o smucitură, îl trage de pe stîncă şi îi arată calea de-ntoarcere acasă prietenului Tezeu. Pe urmă se îndreaptă către tronul lui Hades şi-i glăsuieşte tare : — Venit-am pîn-aci ca să ţi-l iau pe Cerber, paznicul tău şi-al morţii. Şi nu te-mpotrivi. Căci îl voi lua oricum… Hades a înţeles, la fel ca zeul Ares, că lupta cu Heracle nu ar fi fost uşoară. N-a îndrăznit să-i stea prea tare împotrivă, dar i-a răspuns viclean : — Poţi să mi-l iei, Heracle, dacă te simţi în stare să mi-l dobori pe Cerber, fără să lupţi cu arme. — Las ghioaga la o parte, nu folosesc nici arc, nici paloş şi nici lance. Cu mîna ţi-l dobor ! a mai rostit Heracle. Şi s-a şi repezit. L-a înşfăcat pe Cerber, temeinic, de grumazuri, şi l-a strîns ca-ntr-un cleşte. Şerpii lui şuierau şi încercau să-l muşte. Coada i se zbătea. Insă era-n zadar. L-a strîns’ atît pe Cerber, atît l-a gîtuit, pînă ce şi-acest monstru s-a prăvălit ca mort. — Lasă-l ! a strigat Hades. Lasă-l ! L-ai biruit. Poţi să’ mi-l iei, Heracle, numai nu-mi omorî pe bietu-mi cîine, Cerber. Şi-atunci, eroul nostru l-a aruncat pe-un umăr pe cîinele lui Hades, şi-a pornit spre Micena, spunîndu-i la plecare zeului din Infern : — Nu fi mîniat, Hades, că ţi-am înfrînt pe Cerber. Şi moartea uneori o putem birui, dacă o înfruntăm, dar pe un biet căţel, care-i paznicul ei !… Pe drum, pe cît se spune, din gurile lui Cerber a picurat venin, şi de pe trup o spumă. Era sudoarea lui. Unde au căzut spuma sau verdele venin, au crescut buruiene : cucută, mătrăgună… Tot ce-i otrăvitor. Şi-aşa, după legendă, s-au ivit plantele veninoase. Auzind Euristeu că a sosit Heracle cu Cerberul pe, spate, în-spăimîntat de moarte şi tremurînd ca varga, a sărit în butoi. în butoiul de-aramă, unde se ascundea de cîte ori Heracle aducea cîte-un monstru — tot din porunca lui. Şi de-acolo ţipa : — Du-l înapoi, Heracle… Du-l înapoi, te rog… A fost numai o glumă. Ce să fac eu cu Cerber ? Nu am cîini destui ? Du-l înapoi lui Hades. Te rog acum ca prieten. Nici nu-ţl mai sînt duşman. S-a-ntors din nou Heracle în Infernul lui Hades şi i-a zvîrlit dulăul în peştera de piatră unde sălăşluia.   Înfrîngerea lui Nereu   Dar, cum s-a văzut liber de spaimă şi primejdii, regele Euristeu şi-a schimbat iarăşi glasul : — Bine. Pînă acum, Heracle, ai împlinit mereu poruncile primite. Adică unsprezece. Mai este încă una. Douăsprezece-s toate. Şi de vei izbuti, s-a oţărît tiranul, vei fi eliberat. De nu… Ştii tu prea bine… Te-aşteaptă… ai să vezi… Decî ia-ţi din nou măciuca şi pleacă să-mi aduci merele fermecate. Da, merele de aur, despre care aud că s-ar găsi-n grădina nimfelor hesperide 27… Pe unde-o fi grădina nu ştiu, nu mă priveşte… Dar să-mi aduci’ tref mere… Porneşte! Poruncesc… S-a dus din nou Heracle pe căile robiei, şi iar a colindat lumea toată de-a rîndul, cum cerea Euristeu, cel sfătuit de Hera. Şi unii spun c-Atena i-ar fi destăinuit eroului Heracle că drumul spre grădina cu merele de aur îl ştie doar Nereu — un bătrîn zeu al mării. Atîta că Nereu nu-l va mărturisi decît silit prin luptă. A trebuit s-aştepte, pe ţărmurile mării, Heracle, multă vreme, pînă ce l-a zărit pe zeul cel bătrîn, cînd a ieşit odată, să stea pufin la soare. Şi, fără multă vorbă, eroul i-a sărit îndată în spinare şi s-a luptat cu el. Era dibaci bătrînul şi-avea muşchi de oţel. S-au luptat mult acolo, pe prundurile mării, s-au prăvălit în ape, s-au ridicat pe ţărm şi, în sfîrşit, Heracle l-a strîns peste mijloc cu mîinile-ncleştate şi l-a legat burduf. Zadarnic zeul mării a luat înfăţişări de taur şi de cal, berbece şi chiar cîine — n-a mai putut să scape. Silit, zeul Nereu a spus unde-i grădina : la marginile lumii, în locul unde Atlas ţine pe umeri cerul. Iar grădina se află sub paza unor nimfe — numite hesperide — nişte nimfe-ale serii — şi-a unui monstru, Ladon, c-un ochi neadormit. De va putea Heracle s-ajungă pîn-acolo, să-l învingă pe monstru, să treacă şi prin vraja nimfelor hesperide, va putea să culeagă din fructele de aur. Dar calea spre grădină nu o ştie nici el, cu toate că e zeu. — Şi cine-o ştie oare ? l-a strîns tare Heracle. — O ştie unul singur, însă el e-nălţat din porunca lui Zeus pe-o piatră colţuroasă, pe Elbrus, în Caucaz, şi-un vultur îi sfîşie ficatul ne-ncetat… — Acesta-i Prometeu, părinte-al omenirii, a glăsuit Heracle. Nu-i nimeni ca să fie mai preţuit de mine în toată lumea asta. S-a jertfit pentru oameni. Zace de-atîta vreme în lanţuri pe nedrept, greu osîndit de Zeus. De cînd rîvnesc la cinstea de a-l elibera… — Să nu cutezi, Heracle, a spus zeul Nereu. Pe nimeni nu urăşte mai mult marele Zeus decît pe-acest titan, ce-a îndrăgit pe oameni, supărîndu-i pe zei… — încotro este drumul spre Elbrus ? a-ntrebat, cuprins de nerăbdare, fiul mîndrei Alcmena. — încolo ! i-a răspuns Nereu cu încruntare, arătîndu-i cu mîna spre răsăritul lumii. Dar stai, nu te pripi… Insă fiul Alcmenei nici nu-l mai asculta. Cu pas grăbit pornise voios spre răsărit.   Eliberarea lui Prometeu   Şi-a mers, a mers Heracle, străbătînd mări şi ţări, şi s-a luptat pe drumuri cu un uriaş, Anteu, un alt fecior al Gheei. Acest uriaş vestit chema pe trecătorii prin ţara lui la luptă, şi toţi erau învinşi. De fapt, Anteu, uriaşul, avea o taină-n luptă. El fiind feciorul Gheei, cît timp atingea ţărna, pămîntul ce-l născuse, era nebiruit. Pămîntul larg — chiar Gheea — îi da din nou puteri. Şi cum trecea Heracle prin Libia 2S, uriaşul l-a strigat : — Voinice, vino-ncoace să ne-ncercăm puterea, şi care-o fi învins să i se stingă viaţa. Te învoieşti ? — Fireşte !… a-ncuviinţat Heracle. In acest fel s-au prins la luptă îndîrjită. Dar feciorul lui Zeus — şi voinic, şi isteţ — a cam băgat de seamă că ori de cîte ori îl ridica pe-Anteu, iute-i slăbea puterea. Şi, cum îl trîntea jos, cum atingea uriaşul doar talpa de pămînt, iarăşi se-nviora. Dornic să nu-i mai scape, l-a prins de subţiori, l-a ridicat în sus şi l-a ţinut aşa o vreme-ndelungată, strîngîndu-l tot mai tare, zdro-bindu-i os de os. Nemaiputînd s-adune putere din pămînt, Anteu, sleit cu totul, s-a prăvălit, învins. S-a mai luptat pe urmă eroul şi cu-alţi regi, căci era calea lungă. Dar pînă la sfîrşit, tot a ajuns pe munte, pe Elbrus, în Caucaz. Aici zăcea feciorul titanului Iapet, cel osîndit de Zeus la chin pe veşnicie, pentru că dăruise celor de pe pămînt focul răpit de zei. El sta în lanţuri cu mîinile la spate şi un piron în piept. Şi vulturul lui Zeus, flămînd necontenit, cu ghearele înfipte în trupul său slăbit, îi scormonea ficatul cu ciocu-nsîngerat, fiindcă nici o clipită titanul osîndit nu s-a plecat lui Zeus şi n-a cerut iertare. Dar Prometeu, titanul, de mii şi mii de ani înlănţuit pe stîncă, privea tot ne-nfricat spre cer şi spre pămînt. —- Aşadar tot aicea te afli, Prometeu ? a glăsuit Heracle, cînd a ajuns acolo şi s-a urcat pe munte, luptîndu-se cu vîntul ce aducea cu sine grindini biciuitoare. — Tu cine eşti, voinice ? a murmurat titanul, văzîndu-l pe viteaz în vîrful muntelui. — Heracle mă numesc. Sînt îiu de pămînteană. Tu suferi pentru oameni. Şi-un om te va salva. — Dar nu te temi de Zeus şi de mînia lui ? — Nu. Nu mă tem de nimeni. Tu singur ne-ai dat pildă. Ai ridicat din tină pe muritori, titane. Le-ai dăruit puterea de-a înfrunta pe zei. Din cer, în acea clipă, s-a auzit un ţipăt şi-un vîjîit de spaimă. Venea, dinspre Olimp, chiar vulturul lui Zeus, cu aripile-ntinse, cu ochi roşii, de foc, cu ciocul de oţel. Se rotea împrejurul acelei stînci înalte, ţipînd cu-ameninţare, gata să se repeadă către cei doi eroi, gata să-i pedepsească în numele lui Zeus. — Fereşte-te, Heracle ! a rostit Prometeu, în timp ce vîntul aspru urla peste Caucaz. E vulturul lui Zeus, cu ciocul de oţel, cel care îmi sfîşie ficatul zi de zi… — E vulturul lui Zeus ? a hohotit Heracle. De azi nu va mai fi.” Şi şi-a pus o săgeată, muiată în veninul hidrei ucisă-n Lerna, îi arcul său temut. Şi-n timp ce-naripatul trimis al cerulu se avînta spre ei, a ţintit plin de grijă. Coarda a zbîrnîit. Săgeata şi-a luat, zborul, şi vulturul lui Zeus, cu aripile-ntinse, dînd ţipătul de. moarte, s-a prăvălit străpuns, în marea furtunoasă. Se spune că atuncea vîntul s-a înteţit. Prometeu se zbătea în lanţurile sale, dar ele, cetluite de zeii olimpieni, erau cu mult. prea tari pentru puterea lui, atît de mult sleita în veacurile lungi de cînd sta osîndit. însă fiul Alcmenei şi-a proptit un picior în colţuroasa stîncă şi, cînd a tras de lanţuri, le-a rupt numaidecît. A smuls apoi pironul gros şi lung, de-aramă, din pieptul celui care suferea pentru oameni. Furtuna şi mai tare s-a înteţit atunci. Cerul s-a despicat. Bubuituri grozave au sunat din Olimp. Valuri de grindină i-au izbit pe eroi cu pietre mari cît oul. Muntele cel înalt se clătina şi el, încît părea că este o plută frămîntată de valuri, pe ocean. — Olimpul clocoteşte de ură şi mînie că m-ai eliberat, a mai spus Prometeu… — Zadarnică mînie, a rostit liniştit sclavul lui Euristeu. Coboară-te, titane… Sprijină-te pe mine… Şi fiul lui Iapet, deşi sleit de chinuri, s-a coborît încet, dar maiestuos, din munte, sfruntînd cu ochii cerul, în mijlocul acelei cumplite vitejii. Marele Prometeu uitase cum se umblă, şi greu putea păşi. Spun unele legende că Zeus ar fi vrut să-şi ucidă feciorul in clipele acelea de groaznică mînie, văzîndu-l pe Heracle că a eliberat, din lanţuri, de pe munte, pe duşmanu-i de moarte, pe dîr-zul Prometeu. L-a domolit Atena, ce i-a reamintit că, după prevestirea bătrînului Uranus, puteau să se ridice din nou feciorii Gheei, giganţii fioroşi, la luptă contra lui şi-a olimpienilor. Şi-a-tunci şi-ar pierde tronul însuşi marele Zeus, de n-ar putea să aibă pe fiul său, Heracle, alături, în război. Mai bine să-i dea pace. — Prometeu a scăpat din lanţurile sale. Dar e prea ostenit. Nu mai poate lupta. Şi fiindcă el a fost osîndit să rămînă înlănţuit de-o piatră, să facă făurarul, Hefaistos cel şchiop, un inel, o, verigă. La ea să pună-o piatră. Iară acel inel să-l poarte Prometeu. Eu însămi i-l voi da. Pe mine mă va crede că nu-i un vicleşug. Aşa rămîne totul în lume neschimbat. Nici Heracle nu piere, şi-ţi poate ajuta la vreme de nevoie, iar Prometeu păstrează lanţul •— acea verigă legată de o piatră — precum ai jurat tu. Şi atunci se zice că s-a făcut inelul cu piatră nestemată, ce se. poartă şi astăzi în amintirea celui ce-a fost înlănţuit. După această faptă, Prometeu a plecat într-o insulă mică de la capătul lumii, unde sălăşluia bătrînul zeu Uranus, cel doborît de Cronos, să-şi odihnească trupul atît de chinuit.   Heracle aduce merele de aur   Ei s-au îmbrăţişat, şi Prometeu, titanul, l-a-nvăţat pe Heracle, în ceasul despărţirii, ce drum urma s-apuce, ca să ajungă grabnic în ţara hesperidă : — Acolo, în grădina nimfelor hesperide, a rostit Prometeu, cresc merele de aur. E toată avuţia pămîntului furată şi-nchisă într-o grădină de zeii olimpieni. Tu du-te şi le-o smulge. Ad-o întregii lumi. — Voi fi tare ca tine… a glăsuit Heracle şi a pornit la drum. N-a trecut mult, şi sclavul regelui din Micena a ajuns la Atlas, în ţara hesperiană. Aici şedea Atlas cu picioarele-n mare, şi pe umeri purta larga boltă cerească. Mai departe de el, se întindea grădina în care străluceau, prin frunzele de aur, merele fermecate, bogate în parfum. Cînd a sosit Heracle, a rostit lui Atlas : — Bătrîn slăvit, sînt fiul Alcmenei şi-al lui Zeus, trimis de Euristeu să-mi dai cîteva mere… — Eu am să-ţi dau ce-mi ceri, a glăsuit titanul, da-n schimb să ţii tu cerul cît timp le voi culege. — Ţi-l ţin, a spus Heracle. — Bolta-i nespus de grea ! — Nu-mi pasă, tot o ţin, a glăsuit Heracle. Şi fiul lui Iapet i-a trecut lui Heracle bolta, uşor, pe umăr. Era atîta de grea, că muşchii lui Heracle s-au îngroşat ca munţii. Su-doarea-i curgea-n rîuri. De şale se plecase aproape de pămînt. Atlas, în vremea asta, s-a dus şi a cules numai cîteva mere. S-a-ntors apoi şi-a spus : — Te-ai înşelat, Heracle… Te voi lăsa aici, în locul meu, pe veci. M-am săturat să port povara blestemată, pe care însuşi Zeus mi-a pus-o pe spinare… Te las aici cu bine. Iar eu plec la Micena cu merele de aur. Şi, hohotind de rîs, Atlas a vrut să plece. Heracle, pentru o clipă, n-a ştiut ce să facă, pe urmă i-a răspuns : — Desigur, ai dreptate, ai îndurat destul… Dar eu nu sînt ca tine sămînţă de titan… şi umărul mă doare. Aş vrea să-mi pun pe umăr blana asta de leu, să-mi fie mai uşor… Deci ia-ţi înapoi, Atlas, bolta, numai atît cit îmi aştern pe umăr blana moale, de leu. Atlas era şiret ; dar nu şi înţelept. A pus merele-alături şi-a luat pe umăr bolta. — Hai, potriveşte-ţi blana, a spus el lui Heracle. Insă Heracle a rîs : — Aşa te socoteai, bătrînule Atlas, că poţi să mă înşeli ? Dar una-i socoteala şi alta e isprava… Rămîi deci tu, cu bine… îmi pare rău de tine, dar nu-ţi pot ajuta… Şi luînd acele mere, de-unde erau lăsate de titanul Atlas, Heracle a pornit cu ele spre Micena. Euristeu le-a primit negru de supărare. Nici cea din urmă muncă nu i-a fost de folos şi n-a putut s-aducă pieirea lui Heracle. Nemaiavînd ce face, regele Euristeu a trebuit să spună, înaintea tuturor, că eroul Heracle a împlinit cu cinste douăsprezece munci. Poate să plece liber din oraşul Micena. Scăpase deci Heracle de cruntul Euristeu , dar în Olimp zeiţa cea nemiloasă, Hera, tot îl mai urmărea şi nu vroia să-l ierte câ s-a ivit pe lume, din dragostea lui Zeus cu regina Alcmena.   Inşelăciunea lui Nesus   Şi-a trebuit Heracle să intre-n alte lupte… Să-nfrunte şi alţi monştri, şi fiare, şi alţi regi… Nici nu pot fi descrise, atîtea sînt de multe aceste întîmplări. L-a ajutat pe Zeus să-nvingă pe giganţi. A pedepsit pe-un rege, Laomedon din Troia, care îl înşelase. S-a războit cu Ares şi cu feciorii lui ; şi i-a înfrînt în luptă. S-a bătut cu Apolo şi-a-nfrînt pe Ahelou, un fluviu zeu puternic, fecior al lui Ocean. Acesta îşi pusese privirea însetată pe o copilă dalbă, mîndra Deianeira, pe care şi-o dorea Heracle de soţie. Biruind pe-Ahelou, Heracle s-a-nsurat cu frumoasa fecioară. Plecînd apoi spre casă, Heracle şi cu soaţa au întîlnit alt fluviu cu apele umflate. Aici sta un centaur cu numele de Nesus. Centaurul acesta ajuta călătorii, în schimbul unei plăţi, să treacă peste fluviu. Ajungînd şi Heracle cu tînăra-i soţie prin locurile-acestea, Nesus s-a îmbiat să treacă pe mireasă pe malul celălalt. Heracle s-a-nvoit, ba i-a mai dat şi plată. Atunci Deianeira s-a urcat pe spinarea centaurului Nesus. Urma ca mai apoi să-l treacă pe Heracle. Atîta doar că Nesus şi el se-ndrăgostise de frumoasa mireasă. De cum a trecut rîul, a vrut s-o ia la fugă, să răpească mireasa, să piară prin păduri. însă Deianeira a început să ţipe. Heracle-auzind glasul iubitei lui soţii, deşi năvălea rîul cu unde învîrtejite, s-a năpustit înot. Sosind apoi pe ţărmul care-i sta împotrivă, a pus săgeata-n arc — săgeată ce avea vîrful muiat în fierea dihăniei din Lerna. Iar centaurul Nesus s-a prăvălit în tină, cu sîngele curgîndu-i şuvoi otrăvitor. Dar nici centaurul n-a vrut să-şi dea sfîrşitul făr-a se răzbuna. Fiind sfătuit de Hera, Nesus, în ceasul morţii, a strîns tot acel sînge într-un vas de pămînt, l-a dat Deianeirei, învăţînd-o aşa : — Tu, preafrumoasă fată, eşti cea din urmă fiinţă pe care o trec rîul şi, fiindcă te-am iubit, doresc să-ţi fac şi-un dar. Uit ura pe Heracle. Trăieşte fericită. Dar ia sîngele-acesta, care-mi curge din rană. Adună-l într-un vas şi tăinuieşte-l bine. Dacă nu păstrezi taina, sîngele-şi pierde vraja. Şi dacă vreodată Heracle şi-o răci dragostea pentru tine, îmbibă-i puţin haina în sîngele-mi jertfit, şi el se va întoarce. Nici o altă femeie nu va mai izbuti atunci să-i fie dragă… Păstrează însă taina, a mai murmurat Nesus, cu ultimul suspin, şi-ncrede-te în mine. Mîndra Deianeira s-a lăsat amăgită, cu gîndul să-şi păstreze dragostea lui Heracle. Copilă fără minte, s-a încrezut în Nesus. Aproape fără voie, a luat vasul cu sînge şi l-a vîrît sub haină. Tocmai venea Heracle. El l-a împins pe Nesus în apă cu piciorul. Luînd-o pe soaţa sa de mînă, cu iubire, au pornit împreună spre casă, mai departe.   Hera urzeşte eroului noi suferinţe Părea acum că totul, în sfîrşit, va fi bine. Deianeira, soaţa frumoasă, iubitoare, i-a dăruit şi-un prunc. Un băiat dolofan, care se numea Hilos. Tare-i mai îndrăgea Heracle şi pe soaţă şi pe flăcăul lui ! Numai zeiţa Hera, cu ura ei nestinsă, nu se mai potolea. Şi-ntr-o zi, cînd Heracle şedea cu un bun prieten, Ifite, sus, pe zidul cetăţii din Tirint, vorbind de cîte toate, l-a zărit iar zeiţa ce îl ura de moarte. Şi ce i-a dat prin gînd ? A fost Heracle sclav la regele Micenei, dar a scăpat cu bine. Hai să-l robească iarăşi şi să-i pricinuiască alte noi suferinţe. Şi a trimis o furie, un geniu al lui Hades, să-i rătăcească mintea. Heracle a simţit o fierbinţeală-n piept, ochii i s-au făcut ca la un lup turbat, braţul: împins de Hera l-a lovit pe Ifite fără de pricină, şi el a căzut jos, izbindu-se la frunte, rămînînd mort pe loc. După legea cea veche, urma a ispăşi pentru-o astfel de faptă, şi pedeapsa era vinderea lui ca sclav oricui, în lumea largă. Aşa, fiul Alcmenei s-a pomenit iar sclav. L-a cumpărat Omfala, o regină trufaşă, bogată, capricioasă, stăpîna Lidiei. L-a luat pentru trei ani. În timpul cît Heracle a fost sclavul Omfalei a-ndurat umilinţe. O, ce mai umilinţe… Regina îl silea pe voinicul bărbat să se-nveşmînteze-n văluri, ca fetele de casă. Să toarcă pe fus lină. Să ţese la război pînzeturi pentru ea, cu mîna lui deprinsă numai în luptă grea. Iar ea-şi punea în schimb blana cea fioroasă, ce se tîra pe jos, şi lua în mînă scutul, şi îşi punea armura, şi se juca cu ghioaga ce nimicise-n luptă şi monştri şi balauri. Astfel se străduia să-l facă de ocară pe voinicul Heracle. Şi el, cu moliciune, uitîndu-şi bărbăţia, privea la ea oftînd, căci şi-acolo-n robie, Hera tot nu-i da pace. Trimisese pe Eros să-i săgeteze pieptul, să-i tulbure simţirea, făcînd să-i izvorască o dragoste nedemnă de un erou ca el, pentru acea regină din ţara Lidiei, care îl umilea. Dar au trecut şi anii cei negri de sclavie. Deianeira, soaţa, îl aştepta plîngînd. Ştia c-o să sosească acasă, lîngă ea. Nu mai avea răbdare. Ieşea mereu la porţi şi cerceta în zare. Cînd, iată-i vine veste că-n drumul către casă, însoţit de tovarăşi viteji, tot ca şi el, s-ar fi luptat c-un rege, care-l batjocorise. Că regele acela ar fi căzut în luptă, şi fiica lui, Iola, o preagingaşă fată, se afla între robi. Mai mult, chiar se zvoneşte că eroul Heracle a-ndrăgit-o pe fata regelui doborît şi-o va lua de soţie. — Cum ? Eu l-am aşteptat atît de credincioasă, jelea Deianeira. şi el m-a şi uitat ? A îndrăgit pe alta ?… Dar vestea o dăduse din nou zeiţa Hera, în ura ei nebună, căci, fără îndoială, nici nu era aşa. Heracle se gîndise că va-nsura pe Hilos, fiul său mult iubit, cu gingaşa Iola. Atunci Deianeira, prinsă de deznădejde, şi-a amintit de sfatul ce i-l dăduse Nesus, în ceasul cînd pierise. A luat pe loc o haină. A îmbibat-o-n sînge. In sîngele lui Nesus, otrăvit de săgeata ce fusese-nmuiată în verdele venin al hidrei de la Lerna. Şi a trimis veşmîntul iubitului Heracle, socotind că prin farmec îşi va recîş-tiga dragostea lui pierdută.     Apoteoza lui Heracle Acest trimis al soaţei a sosit la Heracle tocmai cînd se serbau biruinţele sale şi cînd se pregătea să se întoarcă-acasă. Şi în semn de cinstire pentru Deianeira, Heracle-a vrut să-mbrace haina abia primită. însă, punînd eroul veşmîntul pe spinare, a simţit o arsură, şi stofa s-a lipit şi i-a pătruns în carne. Parcă-l bătea în cuie. Parcă-l frigea cu jar. A vru1?să-şi smulgă haina, dar cum trăgea de stofă, i se rupea şi’J pielea. Carnea se sfîşia şi îl durea mai tare. — O !… a-nceput să spună Heracle. E prea mult. Cad, în sfîr-i şit, din voia preaduşmănoasei Hera. Tu, Zeus, care ştii că nu am nici o vină, fiindcă ţi-am fost fecior, primeşte-acum ofranda..,! Iată, sînt jertfa ei… Şi el a dat poruncă să fie dus pe-o targa de ramuri, sus, pe muntele Eta, lîngă oraşul Trahis. Aici să se ridice un rug, ca pentru morţi.     Cu ultimele forţe, în chinuri mai cumplite ca ale lui Tantal — căci tot mai mult otrava îi pătrundea în sînge — Heracle s-af urcat pe rugul pregătit. — Unde-i Deianeira ? a întrebat eroul. Unde e soaţa mea M — Soaţa ta şi-a vîrît în inimă un paloş, aflînd că vei muri, aul răspuns cei din preajmă. — Dar Hilos unde e ? — El este lîngă tine şi se va însura cu prinţesa Iola, precum ai’ hotărît. — Atunci totul e bine. Să se aprindă rugul… Aprindeţi ! Po- runcesc !… Cum ? Nu-ndrăzneşte nimeni ?… — Nu, nu putem, Heracle, au răspuns toţi bărbaţii ce erai lîngă el. Cine să îndrăznească să dea foc unui rug, care va arde “trupul celui mai viteaz om, celui mai bun din lume ?… Tu, ce-ai distrus pe monştri şi-ai luptat pentru oameni, să pieri de mîna noastră ? Heracle, nu putem… — Aprindeţi iute rugul… Mă chinuiesc prea mult… a mai rostit I Heracle. înduioşat pesemne, Filoctet, un bun prieten, care îl însoţise în lupte deseori, a scăpărat amnarul şi a vîrît scînteia sub rugul cel înalt. Focul a prins să ardă, şi trupul lui Heracle s-a-nvăluit încet înl flăcări orbitoare. Plîngeau toţi cei de faţă, gemînd cu întristare. Numai el nu gemea. Sta neclintit în giulgiul de flăcări ce îl învăluia. In clipita aceea, legendele ne spun că s-a despicat bolta, şi trăs-nete-au căzut, şi fulgere mai albe ca neaua de pe munţi. Un car făcut din aur s-a coborît din cer, şi-n el se aflau Hermes, Atena şi Nike, zeiţa biruinţei. Nike conducea carul. Iar Hermes şi Atena l-au ridicat îndată pe erou între ei. L-au purtat spre Olimp. Acolo, însuşi Zeus la-ntîmpinat la porţi şi, după-atîta trudă şi-a-tîtea suferinţi, pe care le-ndurase în viaţa sa Heracle, s-a-nduplecat şi Hera. În cîntece voioase Zeus a poruncit ca eroul Heracle să rămînă-n Olimp ; şi-n semn de-mpăcăciune, Hera i-a dăruit pe fiica ei de soaţă, pe graţioasa Hebe, zeiţa tinereţii

PERSEU   IN CINTECELE VECHI se povesteşte că ar fi vieţuit odinioară, în preavestitul oraş Argos , un rege care se numea Acrisiu. Şi regele avea o fiică de-o frumuseţe uimitoare. Copila se chema Danae. Poeţii o slăveau în versuri şi regii îi trimiteau daruri. Numărul peţitorilor era atît de mare, încît palatul lui Acrisiu nu dovedea să-i mai cuprindă. Şi regii, care mai de care erau mai falnici, mai puternici. De ar fi fost unul ales, se supărau, desigur, ceilalţi. S-ar fi iscat poate războaie. De-aceea regele Acrisiu stătea mereu în cumpănă şi-i amîna pe fiecare cu vorbele-i meşteşugite, să treacă timpul, să se mai gîndească. Mai avea regele şi-o supărare. Se făceau grîne prea puţine, deşi pămîntul era bun. Ploua prea rar, şi rîul ce străbătea întreg ţinutul seca mereu în timpul verii. Poporul nu avea bucate. Era nevoie de-un flăcău să ţină frînele puternic. Supuşii deseori cîrteau, pentru că-n casa lui Acrisiu erau bucate din belşug, iar pruncii lor piereau de foame. Şi regele era bătrîn. N-avea pe nimeni ajutor. Copila lui era prea slabă, şi-apoi urma să se mărite, să plece din ţinutul Argos. Ii trebuia deci regelui braţ de bărbat pe lîngă casă. Vroia să aibă un fecior. S-a dus atunci regele-Acrisiu la un oracol . A dăruit acolo aur, a făcut jertfe şi libaţii, şi a cerut zeilor sfat : — Cum aş putea, preamăriţi zei, să dobîndesc încă un prunc, dar nu o fată — fată am ! — ci un băiat, un fecior vrednic, care să-mi fie de-ajutor şi la greutăţi şi la necaz ? Oracolul i-a dat răspunsul : — Tu nu vei căpăta, Acrisiu, nici un flăcău ; eşti prea bătrîn ; dar fiica ta, mîndra Danae, va fi-n puţină vreme mamă… Odrasla ei va fi băiat. O ! Cum s-a bucurat Acrisiu. A socotit că fiica sa va face nuntă în curînd, îşi va găsi un mire bun şi o să aibă un copil. — Va fi băiat ? îmi pare bine… Atunci… atunci, nu mai am grijă. Nepotul meu o să m-ajute şi îmi va ţine loc de fiu… însă oracolul acela a mai grăit : — Va fi ce ţi-ai dorit,  fecior. Atîta că acest urmaş te va răpune într-o zi… Tu vei pieri de mîna lui… Deci, nu te bucura zadarnic. — Mă va ucide el pe mine, bunicul lui ? a strigat regele Acri-siu. Şi cum ?… Şi cînd ?… Grăiţi, voi, zei nepieritori, cum să împiedic crima asta ?… — Nu poţi s-o-mpiedici, au spus zeii. Tu vei muri, într-un amurg, de mîna fiului Danaei !…   Zeus se-ndrăgosteşte de Danae   S-a-nspăimîntat regele-Acrisiu şi s-a întors în ţara sa, cu ciu-dă-n suflet pe copila ce îi era-nainte. dragă. Şi ca să-mpiedice ursita, a dat poruncă să se facă o închisoare sub pămînt. Aici a dus-o pe Danae. A-nchis-o bine sub zăvoare şi-a-ncredinţat-o unei sclave. (O sclavă ce-i fusese doică.) — Aici va sta ascunsă fata, pînă la moartea mea tîrzie, a rostit regele Acrisiu. Să nu o poată vedea nimeni, cît voi trăi. Că-i prea frumoasă şi prea blîndă, şi s-ar putea s-o îndrăgească vreun prinţ, sau poate chiar vreun zeu… şi să mi-o ceară de soţie. Sau, mai rău, să-mi răpească fata, fără măcar să-ihii ceară voie. Fără de soţ, ea n-o să poată să aibă nici copii. Şi, neavînd fecior Danae, nu sînt primejdii pentru mine… Atît că-nspăimîntatul rege uitase că-n Olimp sta Zeus cel cu puteri nemărginite. Zeus putea să vadă fata şi-n închisorile de piatră. Şi aducîndu-i Hermes vestea să fata regelui din Argos a fost închisă sub zăvoare, Zeus a şi cătat spre ea. I-a cercetat înfăţişarea. Iară Danae era albă, cu pielea caldă, de mătase, cu ochii verzi ca valul mării şi părul roşu ca văpaia. într-un cuvînt era frumoasă… Şi Zeus s-a aprins pe dată. — Danae, fata lui Acrisiu, va fi soţia mea chiar astăzi !… a grăit Zeus către Hermes. — Dar cum vei izbuti, o, Zeus ? a-ntrebat Hermes cu mirare. Danae este zăvorită în temniţa de sub pămînt, bătută-n plăci grele, de bronz, şi, nu ştiu, zău, cum vei pătrunde… — N-ai teamă, fiule !… a zîmbit Zeus. Nunta ce vreau s-o să-vîrşese va fi altfel decît socoti. Tu du-te-acum… întoarce-ţi faţa şi cată de păstrează taina ! Şi Zeus s-a schimbat, vicleanul, nu-n taur, flacără sau cuc 5, ci într-o ploaie aurie, care-a căzut peste oraşul lui Acrisiu. Iar ploaia asta aurie a străbătut, după voinţa marelui Zeus, printre pietre şi printre plăcile de bronz ; şi a ajuns în încăperea unde sta sub zăvor Danae. A-nvăluit-o pe copilă ca-ntr-o fierbinte-mbrăţişare 6.   Acrisiu descoperă crima   Danae a devenit astfel soţia lui Zeus, olimpianul. Lunile-au început să treacă, şi chiar la timpul cuvenit copila regelui Acrisiu a dobîndit un fiu bălai, frumos ca soarele din slavă şi fără seamăn de voinic, căruia ea i-a zis Perseu. Nu ştia, biata, cum s-ascundă această crimă a lui Zeus. Pruncul, ca toţi copiii lumii, rîdea, plîngea şi se juca. Dar, într-o zi, tatăl Danaei trecu pe lîngă locul unde era închisă fata lui. Şi dinlăuntru s-auzea glas de copil şi rîs zburdalnic. Repede, tatăl smuci uşa, care fusese zăvorită. Trase pe doică la o parte… (deşi sărmana încercase s-arunce-un văl peste copil) — şi ce văzu ? Danae, fata ce fusese închisă să n-o vadă nimeni, ţinea la sînul ei un prunc. — Doica să fie spînzurată ! a zis Acrisiu spre ostaşii care stăteau la uşi de pază. Iar tu, netrebnică Danae, mă vei urma pe loc în templu. Şi ai să-mi juri cine e tatăl acestui prunc nelegiuit… Dusă de plete pînă-n templul lui Zeus, care se ridica în mijlocul cetăţii, Danae a trebuit să spună că regele din cer i-e soţul şi tatăl pruncului Perseu. — Minţi, ticăloasă fără seamăn, a grăit regele Acrisiu. Şi tare-aş vrea să te ucid cu mîna mea, aici, în templul marelui Zeus, olimpianul, pe care tu-l năpăstuieşti. De ţi-ar fi soţ, cum spui, nebuno, el ţi-ar veni într-ajutor. Dar uite-l… Uite-l !… Stă pe soclu şi te priveşte neclintit… — Răspunde, Zeus, îţi sînt soaţă ?… Nu ai pătruns la mine tu, sub chipul unei ploi de aur, în acea zi de neuitat, şi-apoi te-ai preschimbat în zeu, spunîndu-mi singur cine eşti ?… Răspunde, Zeus !… zicea fata, şi pletele şi le smulgea şi se bătea în piept cu pumnii. Insă măreţul olimpian privea tot neclintit la fată. Privea cu ochii lui de piatră. Nu îndrăznea să scoat o vorbă, pentru că se temea de Hera. Ea şi aflase de-ntîmplare, stătea în cer, pe-un nor albastru, şi asculta ce se vorbea. …Şi văzînd regele Acrisiu că Zeus stă tot nemişcat, a chemat iute nişte meşteri. A poruncit să i se facă o ladă mare, aurită, ua fel de cufăr zăvorit. în acest cufăr a-nchis fata şi pe micuţul ei Perseu. Le-a dat merinde : nişte fructe şi-o amforă plină cu apă. Şi-a zvîrlit cufărul în valuri fără s-asculte cum striga biata Danae hohotind :— O, tată, rege, fie-ţi milă… Nevinovată sînt, îţi jur !… De nu vrei să te-nduri de mine, fii bun măcar cu acest prunc venit pe lume fără voie… Nepotul tău e, tată drag… Dar valurile au luat lada şi au purtat-o, îndelung, deasupra verzilor genuni unde sălăşluia Poseidon. Zeus privea din cer cu grijă, dar nu putea să îi ajute, pentru că Hera-i sta alături şi-l priveghea bănuitoare.   Pescarul Dictis afla pe mare lada   Şi-a tot plutit în voie lada, pe valurile înspumate, trîntită-n gropniţe de ape, lovită uneori de stînci, pînă cînd dusă de furtuni a nimerit între Ciclade 8. Iar înlăuntrul ei şedeau, flămânzi şi însetaţi, Danae şi pruncuşorul ei, Perseu. Erau şi uzi pînă la piele, şi tremurau, pătrunşi de frig. Nu mai aveau nici o nădejde şi aşteptau să se cufunde sicriul plutitor, în care îşi trăiau ultimele clipe. S-a întîmplat însă că-n ziua cînd a ajuns între Ciclade lada zvîr-lită de Acrisiu, să iasă un pescar pe mare. Acel pescar se numea Dictis. Pescarul şi-a întins năvodul. Dar, cînd să tragă de frînghii, simte c-atîrnă ceva greu. In năvod se găsea o ladă. Trage la ţărm această ladă şi o desface c-un topor. Şi dinlăuntru i s-arată o biată mamă şi-un copil. Cînd o zăreşte pe Danae, pescarul Dictis stă-nlemnit. El nu văzuse încă-n viaţă ochi mai senini, mai blînzi, mai verzi. Nici trup mai mlădios, mai zvelt. Nici păr să aiba aşa culoare de flacără cu vîlvătăi. Şi nici nu auzise încă un glas atît de mîngîios. Fără să stea deloc pe gînduri, fără s-o-ntrebe cine e, pescarul îi aşterne fetei un pat de ierburi verzi şi moi şi îi aduce peşte proaspăt, fiert în căldare de aramă, şi fructe dulci : curmale, rodii şi-ntr-un pocal îi toarnă vin. Pruncului său i-aduce lapte, de la o capră ce păştea pe lîngă casa lui, pe coastă. Pe coasta insulei Serifos, unde trăia pescarul Dictis. Inzdrăvenită, după hrană şi băutură mai ales, Danae-i povesteşte totul. Şi el, adînc înduioşat, o roagă, plin de bunătate, să fie oaspetele său. — Eu sînt pescar, i-a grăit Dictis. Sînt om sărac, însă cinstit. In casa mea poţi fi stăpînă. Te rog să fii soţia mea. Şi dup-atîtea suferinţe mă voi sili să-ţi făuresc o viaţă cît mai fericită… Ea a primit. Pescarul Dictis era un om plăcut şi bun. Iar anii s-au pornit să curgă prea repede pentru ei doi, ce vie-ţuiau în fericire. Perseu creştea şi el, grăbit, şi se făcuse-un flăcăiandru isteţ, voinic şi priceput la pescuit şi vînătoare. Numai că-n insula aceea, unde-şi avea pescarul casa, domnea pe-atuncea Polidecte, un rege lacom şi hain. Deşi era frate cu Dictis, regele acesta îl ura şi-l izgonise din palate. Şi se temea ne spus de el, să nu-i rîvnească cumva tronul. Cu-atît mai mult cu cît poporul era sătul de Polidecte, care îl asuprea grozav. Iar răul rege Polidecte, trecînd prin insulă cu carul, văzu-ntr-o seară pe Danae.   Regele insulei Serifos urzeşte-un plan „O astfel de soţie are Dictis, pescar sărac şi amărît, ce-şi ţine zilele cu trudă ?… Nu merită aşa ceva” !… şi-a zis în barbă Poiidecte. „Asta-i femeie pentr-un rege, nu pentr-un nevoiaş ca el…” Aflînd apoi că bunul Dictis era din zori la pescuit, regele a intrat în casă. — Frumoasa mea, i-a rostit el, ungîndu-şi glasul cu dulceaţă, este păcat să te păleşti într-o căsuţă amărîtă, îngrijind de un biet pescar… Eu sînt un rege plin de fală. Şi am palate — cred că ştii ! — şi bogăţii nemăsurate. Te fac regină, dacă vrei, stăpînă peste-aceste locuri… Şi orice voie ţi-o-mplinesc, dacă primeşti să-mi fii nevastă… — Nu vreau !… Nu ţin să fiu regină !… a spus Danae regelui. Soţul meu e blajin şi harnic. îl îndrăgeşte pe Perseu. Nu pot să-i fiu necredincioasă… Te rog, ne lasă şi te du… S-a mîniat rău Polidecte. Şi-a vrut s-o prindă pe Danae şi să o tragă cu de-a sila pînă la carul său regal. Noroc c-atunci venea călare, pe malul mării, şi Perseu 9. Auzind ţipetele mamei, s-a repezit într-ajutor. Şi-mbrîncindu-l pe Polidecte, a eliberat-o pe Danae din mîinile ce-o pîngăreau. Regele insulei Serifos ar fi putut să poruncească slugilor sale de credinţă să-i ia îndată viaţa tînărului ce-i sta-mpotrivă. însă n-a vrut s-o îndîrjească mai rău pe frumoasa Danae. A mai lăsat să treac-anume cîteva săptămîni sau luni. Şi a trimis după Perseu, zicînd că are să-i vorbească. — Flăcăule, i-a grăit el. Am auzit că povesteşti celor se vor să te asculte că tatăl tău ar fi chiar Zeus. I-aşa ? Ori nu-i aşa ? Răspunde ! — Aşa e, rege ! Tatăl meu este însuşi măreţul Zeus ! — De este astfel, precum spui, ar trebui să fii viteaz… Zeus este stăpînul lumii. Şi-n lume bîntuie trei fiinţe îngrozitoare şi hapsîne. Sînt cele trei surori gorgone, care-au ucis sute de oameni. Două surori, cele mai mari, sînt, precum ştii, nemuritoare. însă a treia, cea mai mică şi cea mai rea, zisă Meduza, are o fire muritoare… Nu vrei să pleci tu, s-o răpui ?… — Da, Polidecte, voi pleca… Ştiu că de fapt îmi doreşti moartea. Şi totuşi voi porni la luptă, pentru că vreau să scap pe oameni de mişeliile Meduzei… şi cînd mă-ntorc vom mai vedea… Regele a rînjit în barbă de bucurie şi speranţă că fiul frumoasei Danae o să se piardă-n lupta asta. Şi-a mai rostit, în încheiere : — Danae va rămîne-aicea, ostatică, pînă vii tu… De nu-ţi păstrezi făgăduiala, de nu-mi aduci capul Meduzei, Danae va plăti cu viaţa… Perseu s-a înclinat spre rege, în semn că totul se va face aşa precum i-a poruncit, şi a plecat întîi spre templu. Aici şi-a ars pe altar jertfa şi l-a rugat pe tatăl său : — Tu m-ai adus pe lume, tată… Puterea ta-i nemărginită… Iţi cer acum să mă ajuţi în lupta grea ce vreau s-o-ncep… Indată a vuit din slavă un zgomot lung peste pămînturi şi peste ape, pînă-n Tartar. Şi lîngă tînărul Perseu s-a ivit însuşi zeul Hermes, purtînd o sabie întoarsă, cu lama bine ascuţită.   Sfatul zeului Hermes — Frate Perseu. a grăit zeul, căci frate mi-eşti tu, după tată… Zeus m-a trimis din Olimp să-ţi dau în mînă arma asta. Să-ţi mai destăinui şi o taină… Flăcăul a luat arma-n mînă şi-a ascultat ce-i spunea Hermes. — Gorgonele-nspăimîntătoare au braţe lungi, roşii, de-aramă ; gheare tăioase, de oţel ; aripi de aur, şi pe cap le-atîrnă plete de aramă. în care-s încîlciţi mulţi şerpi. Dinţii lor. ca de porc mistreţ, de o albeaţă uimitoare, sfîşie pe-orice muritor ce se abate pe la ele. Sub frunte au ochi mari, rotunzi. Dacă privesc pe cineva cu ochii lor sclipind de furie, omul acela împietreşte. Dar tu să nu te temi, Perseu. Şi ca să poţi să te apropii, fără primejdie, de ele, Atena iată ce-ţi trimite… Şi Hermes i-a întins un scut strălucitor, făcut din aur. — Cînd ai s-ajungi lîngă gorgone şi vei dori să porneşti lupta, a mai spus Hermes lui Perseu, să nu te uiţi în ochii lor… Să câţi în scut, ca-ntr-o oglindă. Şi doar prin scut să le priveşti. Astfel vei fi ferit de moarte !… Pe trupuri sînt acoperite cu solzi albaştri, de oţel. Aşa-s de tari solzii aceia, că nici o sabie sau lance nu le-ar putea pătrunde carnea. Doar sabia ce ţi-o imprumut, lucrată de zeul Hefaistos, şi care l-a răpus pe Argus, are puterea de-a tăia şi splzi, şi oase, cu-nlesnire… Avînd această armă-n mînă, pleacă pe cale, fără grijă, mereu spre asfinţit, spre ţara unde sălăşluiesc zeul Tanatos 10 şi Nix, zeiţa-ntunecată, ce ţine-n braţele ei noaptea. Caută în drum pe trei bătrîne, trei vrăjitoare ale mării, ce poartă numele de graie u. Ele ştiu drumul cel mai scurt pînă la locul unde stau necruţătoarele gorgone… Fii priceput şi fii viteaz. Atena, sora ta cerească, şi eu te vom călăuzi12… Perseu i-a mulţumit lui Hermes. A luat şi scutul lat, de aur, trimis de sora sa, Atena, şi, fără teamă] a plecat pe calea lungă, către ţărmul unde aflase că trăiau cele trei graie ale mării. Şi-a mers… A mers prin ţări destule, şi peste ape-nvolburate, şi peste munţi cu creste sure, şi prin zăpezi, şi prin arşiţe… Dar, într-o seară, a ajuns în locul unde se aflau cele trei graie ale mării surori cu cele trei gorgone.  Toate bătrinele acestea aveau însă un singur ochi, pe care-l fo loseau cu schimbul, cîte trei zile fiecare, în vremea cît stăteau de strajă pe acel drum către goşgone. Perseu s-a pitulat într-un tufiş. Alături şi-a săpat o groapă. Ştia că babele aveau şi-un dinte fermecat, de forma unei suliţi lungi, I’cu care-i omorau pe oameni, cînd îi zăreau pe malul mării — şi  trebuia să stea ferit.   Perseu răpune Meduza A stat de veghe cam trei zile. însă în cea de-a treia noapte, Perseu s-a furişat prin beznă, pînă aproape lîngă ele. Şi a pîndit cînd o bătrînă îşi scotea ochiul din orbită, ca să-l întindă celeilalte. Atunci s-a repezit ca uliul şi le-a smuls ochiul, într-o clipă, din ghearele-nfricoşătoare. Ochiul ardea ca un tăciune. Perseu l-a azvîrlit în groapă, punînd deasupra lui pămînt, şi s-a ascuns iar în tufiş. — Cine-i tîlharul ?… Unde-i ochiul ?… strigau, cu gemete de spaimă, cele trei graie, umblînd oarbe pe ţărmurile-ntinsei mări. Perseu le-a spus atunci că este fiul lui Zeus şi-al Danaei, şi le-a cerut să jure toate, pe Stix, pe rîul din Infern, că îl vor ajuta s-ajungă la cele trei surori gorgone… Numai aşa le dă iar ochiul. Altminteri vor rămîne oarbe. Văzînd că nu mai au ce face, cele trei graie au jurat să îl ajute pe flăcău. Ba chiar l-au învăţat să meargă, în primul rînd, la nişte nimfe, care păstrau într-un palat casca zeului Hades — Pluto. Casca aceasta, făurită de trei ciclopi, avea un har. Acel ce sii-o punea pe cap se făcea-ndată nevăzut. Tot nimfele păstrau lalele două sandale-naripate şi-un sac de piele fermecat. în acel sacputea să-ncapă, după nevoie, doar o nucă (atuncea sacul se strîngea) şi tot la fel, putea cuprinde, lărgindu-se, o casă-ntreagă. Perseu aude toate astea. Dă graielor înapoi ochiul şi se porneşte către nimfe. Ajunge la palatul lor. Şi  poate învăţat de Hermes  grăieşte-atîta de frumos, că nimfele îi împrumută sandalele înaripate, sacul de piele fermecat, casca lui Hades, nevăzutul, şi îl îndrumă mai departe cum să găsească pe gorgone. Acuma da, putea să lupte, cu cele trei surori hapsîne ! Perseu îşi pune la picioare sandalele înaripate şi se înalţă în văzduh. Porneşte-n zbor, ca o furtună, către ţinutul unde stau preafioroasele gorgone… Chiar soarele se minunează, văzînd sub bolta cea senină pe fiul ager al lui Zeus. „Unde se duce ?” se întreba marele Helios, în sine, şi-l cercetează cu privirea, căci tare-i mai plăcea să ştie şi să vegheze-n lume totul. li vede pe flăcău cum zboară spre-o insulă din piatră albă, ce se afla-n mijlocul mării. Gorgonele tocmai dormeau. Şerpii din pletele de-aramă se mişcau amorţiţi de somn. Pe-o stîncă dreaptă ca un pat, pe aşternuturi de mătase, gorgonele stăteau întinse. Iar solzii-albaştri de oţel, ghearele roşii, de aramă, şi-aripile lor lungi, de aur, luceau cu scînteieri pe stîncă, gata aproape să-l orbească. Perseu s-avîntă ca năluca lîngă gorgonele ce dorm. Cu-nţelepciune se apropie, privindu-le nu drept în faţă, ci oglindindu-le în scut. Cu sabia lui ascuţită, retează, dintr-o izbitură, capul Meduzei cel hidos. Prinde de pletele de-aramă capul şi îl aruncă-n sac. Iar cu piciorul îi împinge trupul în apă, rostogol. Meduza, ce fusese una din soaţele zeului mării, se zice c-a născut atuncea, din gîtul retezat, un cal. Un cal cu aripi la picioare, numit Pegas de-olimpieni. Calul s-a înălţat ca gîndul şi a pierit în înălţimi14. Insă zburînd, a nechezat. Şi-a nechezat atît de tare, c-a răsunat pînă la cer. Gorgonele nemuritoare, de zgomot, s-au trezit din somn, şi glasurile lor de-aramă au ţipat înfricoşător, văzînd-o pe Meduză-n valuri. Cu ele nu putea să lupte fiul Danaei şi-al lui Zeus. Şi, ascultînd-o pe Atena, voinicul şi-a-ndesat pe frunte casca albastră a lui Hades, devenind astfel nevăzut. A luat în mînă sacul unde vîrîse capul plin de şerpi, şi cu sandalele-i vrăjite s-a ridicat iute spre cer. Gorgonele, pline de furie, auzeau vuietul prin aer, dar nu puteau zări nimic. Şi, înălţîndu-se şi ele, bătînd cu-aripile de aur văzduhul străveziu şi rece, au cercetat mai peste tot. Insă Perseu, în vremea asta, zbura nestingherit spre zări mai azunii şi mai senine…   La titanul Atlas Trecuse peste mări şi ţări, şi munţi, şi rîuri cristaline… Plutea deasupra Africii… Se povesteşte că, în cale, din sacul său ar fi curs sînge, cîteva picături, în mare. Din ele s-a făcut mărgeanul  despre care cei vechi ziceau c-aduce-ntotdeauna lacrimi. Alţi picuri roşii, curşi din sacul unde era capul Meduzei, au nimerit peste pămlntul cel ars de soare-al Libiei. Picurii s-au schimbat în şerpi. Iar şerpii-aceia veninoşi s-au înmulţit peste măsură, au ucis mii de animale, şi Libia s-a pustiit15. …Şi, tot zburînd, fiul lui Zeus a ajuns, spre lăsatul-serii, deasupra unei ţări de vis. în revărsarea purpurie a razelor din asfinţit se vedea-n vale o grădină plină de roade şi de flori, şi-n ea sclipea un măr uriaş, cu fructele numai de aur. Aici, în Mauritania, stăpînea regele Atlas, fiul titanului Iapet şi frate bun cu Prometeu. Acum Perseu plutea deasupra acestei ţări mari şi bogate. Şi-n-flămînzit de drum şi lupte, s-a hotărît să se coboare şi să mănînce nişte fructe, să soarbă şi puţină apă şi să-şi urmeze apoi zborul… Numai că regelui Atlas îi prezisese un oracol că, într-o seară, va să vie fiul vrăjmaşului său, Zeus, ca să-i ia merele de aur. Şi cu-noscînd acest oracol, Atlas s-a mîniat nespus. Şi, coborîndu-se flăcăul în acea ţară desfătată, cu gînd să ceară de mîncare. s-a pomenit în piept cu pietre şi pălmuit fără cruţare cu vorbe grele, de ocară. — Ce vrei ?… Ce cauţi ?… striga titanul. Vrei poate merele de aur ? Pleacă de-aici, că te ucid… Netrebnic fiu al celui care mi-a pus povara asta-n spate… Şi l-a lovit cu-atîta ură, încît Perseu, pînă la urmă, n-a putut să se stăpînească. — Eşti un titan bătrîn şi prost, a glăsuit fiul lui Zeus. Tatăl meu te-a năpăstuit ; dar eu nu-i seamăn în nimica. M-am luptat numai pentru oameni, şi am răpus-o pe Meduză. Vream să mă lupt şi cu alţi monştri. Tu m-ai lovit însă cu ură, deşi eram nevinovat. Nu-ţi doream merele de aur. Iţi ceream doar o-mbucătură, şi cel mult un căuş de apă. Şi fiindcă nu vreau să lovesc pe fiul marelui Iapet, am să-ţi plătesc insulta altfel… Şi-a scos, din sacul fermecat, capul oribil al Meduzei. L-a pus în faţa lui Atlas. Iar el, cum a cătat spre cap, a împietrit Inu-maidecît. Oasele lui s-au făcut stînci. Umerii s-au schimbai In creste. Barba şi perii de pe cap s-au preschimbat, ca prin minfune, în arbori deşi, păduri întregi, întunecoase şi-ncîlcite. S-a tăcut muntele Atlas, purtînd încă pe umeri cerul, cu stelele-i nenumărate. Spatele lui s-a-ncovoiat sub apăsarea dureroasă a bolţii grele, înstelate. Cu deznădejde s-a-ncordat, să-şi mai păstreze-nfăţişarea de titan. S-a sprijinit pe talpa stingă şi pe genunchiul drept. Zadarnic !… Soarta i-a fost pecetluită. Trupul i-a fost pietrificat.   Deasupra Etiopiei …Şi, întristat de întîmplare, Perseu s-a hotărît să plece din ţara regelui Atlas. A luat din pomi cîteva fructe, s-a adăpat la un izvor şi s-a-nălţat din nou în slavă, cu-naripatele-i sandale. A tot zburat întreaga noapte peste pămîntul Africii. în zori, cum povesteau aezii în cîntecele de demult, s-a pomenit că se găseşte sub cerul Etiopiei18. „S-a făcut ziuă, şi-a spus el. De zbor mai cu temei acum, şi nu mă rătăcesc pe cale, pînă la noapte sînt acasă…” Dar nu şi-a isprăvit tot gîndul şi a zărit pe malul mării ceva cam neobişnuit. O fată tînără, gingaşă, era urcată pe o stîncă. Trupul ei, jumătate gol, se zbuciuma, legat în lanţuri, şi lacrimi i se prelingeau, în lungi şiroaie arzătoare, pe chipul alb, fermecător. O groază fără de pereche se oglindea în ochii săi, ce-aveau culoarea viorelei. Iară pe mal gemeau părinţii, regele ţării şi regina. Şi sus, pe zidurile sure ale oraşului regal, stătea mulţimea-ncremenită, şi mulţi plangeau înduioşaţi. Ce se-ntîmplase ? Soţia regelui Cefeu, Casiopeea, se luase într-o zi la ceartă cu nişte nimfe nereide. Dintr-una într-alta, cum e cearta, Casiopeea se lăudase că faţa ei e mai frumoasă şi ochii-i mai străpungători decît ai nimfelor din mare. Nimfele mării, supărate, s-au plîns zeiţei Amfitrita, soţia zeului Poseidon, care era tot o copilă a zeului marin Nereu. Zeiţa şi-a vestit bărbatul. Şi el a poruncit să plece către regatul lui Cefeu, cel mai teribil dintre monştri, pe care îi ţinea în grajduri de marmură, în fundul mării. Să pustiască-ntreaga ţară, şi-n acest fel să le răzbune pe-acele nimfe nereide. Monstrul s-a ridicat din valuri şi-a pustiit tot ţărmul mării. A rnîncat oameni, vite, păsări. Nici un pescar nu mai putea să iasă-n largul apelor, şi nici un vas nu mai sosea în porturile lui Cefeu. Văzînd nenorocirea asta, regele a plecat îndată la un oracol al lui Zeus şi l-a-ntrebat ce-i de făcut. — Zeul Poseidon îţi trimite osînda asta meritată, a răspuns Zeus, prin oracol. Ci, dacă vrei să-l îmblînzeşti, nu poate fi decît o cale. Să dai pe dulcea-ţi Andromeda, copila ta cea multă iubită, acestui monstru, s-o mănînce, în ziua cînd ajungi acasă… — S-o dau pe fată ?… Pe-Andromeda ?… Asta îmi e peste putinţă ! a spus Cefeu, cu glasul stins. — Ba ai s-o dai, a cerut Zeus. Altminteri monstrul o să-nghită toţi oamenii de prin oraşe, şi blestemele au să cadă asupra ta, rege Cefeu…   Perseu cunoaşte pe fiica lui Cefeu Incovoiat de-asemenea durere, regele s-a întors acasă. A chemat sfetnicii de taină şi le-a mărturisit deschis poruncile date de Zeus. Iar ei, speriaţi, l-au sfătuit să o jertfească pe copilă. — Nu, rege… Nu mai sta pe gînduri, au grăit sfetnicii cu grabă. Oare tu vrei să-ţi pierzi puterea ? O altă fată poţi s-o capeţi. Eşti încă tînăr… şi regina ţi-e încă-ndeajuns de dragă… Dar alţi supuşi de unde-ţi iei, de ţi-i mănîncă pe toţi monstrul ?… Şi, fără de supuşi, puterea-ţi se stinge ca o flacără. Deci nu mai sta şi socoti. Sacrific-o pe Andromeda… Şi regele, ascultînd sfatul, a dat poruncă unor sclavi să o aducă pe copilă. Sclavii s-au repezit îndată în încăperea luminoasă, unde fecioară, Andromeda, şedea cu prietenele sale, brodind o haină pentru rege. Au smuls-o ca pe-o mieluşică, care e dusă la altar, să înroşească piedestalul cu sîngele-i nevinovat. Au smuls-o şi-au purtat-o-n braţe pînă la malurile mării. In acest timp, aflînd poporul de soarta ce se pregătea copilei regelui Cefeu, se grămădise sus, pe ziduri. — Să n-o lăsăm !… glăsuiau mulţi. De ce au osîndit-o zeii pe ea, nu pe Casiopeea ?… Casiopeea-i vinovată. Să moară ea, nu Andromeda… Sfetnicii însă şi oştirea îi îmbrînceau pe acei oameni. îi goneau înapoi, pe ziduri. — Poruncile, pe care Zeus se-ndură să ni le trimită, nu le putem noi cumpăni, răspundeau ei. Noi avem numai datoria să le-mplinim cît mai curînd. Casiopeea ar fi vrut să se jertfească bucuroasă în locul fetei sale dragi, dar Zeus nu s-ar fi-nvoit… Sclavii-au legat-o pe fecioară pe-o stîncă ce ieşea din apă. I-au pus, pe braţele mai albe ca marmura albă, lanţuri mîncate de rugină, lanţuri ce zornăiau cumplit. Şi-au aşteptat să vină monstrul. Să se ivească dintre valuri şi s-o înhaţe pe copilă. Cum au legat-o pe-Andromeda, s-au văzut nimfe nereide sco-ţîndu-şi pletele de aur din valurile înspumate şi chicotind de mulţumire. — In sfîrşit, iată, ziceau ele, Zeus, din ceruri, ne răzbună cu mult mai bine ca Poseidon… însă tocmai atunci, prin aer, s-a arătat, zburînd, Perseu. El a zărit-o pe fecioară. Lăsîndu-se domol pe stîncă a întrebat-o cu glas lin — O, tu, care deloc nu meriţi să porţi aceste lanţuri grele, fii bună, spune-mi cine eşti, pentru ce te-au înlănţuit ? Intîi, frumoasa Andromeda nu îndrăznea nici să privească de-a dreptu-n faţă un bărbat, şi se sfia să-i şi vorbească. A, dac-ar fi avut atuncea mîinile libere, desigur şi-ar fi ascuns fruntea sfioasă în palmele-i micuţe, reci. Ochii i s-au umplut de lacrimi, un şuvoi proaspăt şi amar. Atît i-era îngăduit. Dar, nevroind să pară astfel că-i vinovată cu ceva, a deschis gura şi-a grăit. I-a povestit flăcăului tot ce dorise el să afle. N-a apucat s-asculte totul, că valurile înspumate au început să fiarbă-n clocot şi să vuiască din adînc, şi dintre ele a ţîşnit un monstru fără de pereche, acoperind cu trupul său o mare-n-tindere de ape. El a pornit, săltînd, spre stîncă…   Monstrul lui Poseidon este răpus Frumoasa Andromeda plînge. Tatăl nenorocit şi mama, sub biciuirea disperării, jelesc şi gem îndureraţi. Mai ales mama e zdrobită !… Dar ei nu pot să o ajute. Plîngînd, aleargă lîngă fată şi-i dau ultima-mbrăţişare. Perseu atuncea le rosteşte : — Eu sînt Perseu, fiul lui Zeus… Tot eu mai sînt şi-nvingăto-rul Meduzei cea cu şerpi în plete… Şi, după cum aţi văzut singuri, călătoresc doar prin văzduh, avînd sandale-naripate. Sînt gata să mă lupt cu monstrul, călcînd voinţa zeilor, pentru că hotărîrea lor este nedreaptă şi hapsînă. Vă rog numai un singur lucru : dac-o salvez pe Andromeda, să mi-o daţi mie de soţie. Părinţii îi făgăduiesc mîna copilei lor iubite. Şi îl imploră să se lupte. Ba îi promit că-i vor mai da şi tot avutul lor ca zestre… Atuncea, tînărul erou se-nalţă repede-n văzduh. Umbra lui lunecă pe apă. Monstrul se-agită-nnebunit. îşi uită drumul către stîncă. Vrea să-l ucidă pe flăcău… Perseu, ca vulturul lui Zeus, se năpusteşte din văzduh şi vîră, pînă în prăsele, sabia sa cea arcuită, în trupul monstrului uriaş. Rănit, monstrul se saltă-n aer, ca să ajungă la Perseu, şi iar s-afundă-n apa mării şi se roteşte ca un lup cînd este încolţit de cîini. Dar cu aripile-i uşoare, Perseu pluteşte-n jurul lui şi-i ocoleşte muşcătura. în schimb îi tot dă lovituri, de cîte ori îi vine bine, în cap, în spate şi în coaste. Monstrul împroaşc-acuma apa, şi-un sînge negru şi vîscos curge din botul său oribil. Sîngele-acesta se îmbibă în încălţările de piele pe care le poartă Perseu. Aripile de la sandale se moaie, nu mai au putere să îl înalţe pe erou. Dar el, luptînd, sare pe-o stîncă al cărei vîrf iese din apă… Cu mîna stingă se apucă de vîrful stîncii colţuroase, iară cu dreapta îşi înfige sabia lui cea ascuţită, de trei sau patru ori, în monstru. …Şi viaţa monstrului se curmă. El piere-n apele adînci, urmat de nimfele speriate, care priviseră-n tăcere uluitoarea bătălie. Iar strigătele de izbîndă umplu de astă dată ţărmul. Oamenii toţi se bucură. Ecoul lor s-aude-n ceruri, pînă-n palatele lui Zeus. Stăpînul zeilor priveşte cu încruntare pe pămînt. Ba pune mîna chiar pe-un fulger ca să-l azvîrle în eroul care-i nesocotea porunca. Dar o zăreşte pe-Andromeda, cu lanţurile sfărîmate, strînsă în braţe de Perseu. Şi-şi aminteşte o prevestire făcută de zeul Uranus. Perseu urma să se însoare, după această prevestire, cu-o fată ce-o scăpa de moarte. Era, desigur, Andromeda. Iară din spiţa lui Perseu şi-a Andromedei, soaţa lui, urma să se ivească-n lume cel mai mare dintre eroi, purtînd numele de Heracle. Şi-acest Heracle trebuia să-l apere pe însuşi Zeus, într-o vestită bătălie, dată cu groaznicii giganţi. De-aceea Zeus şi-a lăsat din mîini ucigătorul fulger, iertând de moarte pe erou, în timp ce regele Cefeu şi soaţa lui, Casiopeea, pregăteau nunta fiicei lor cu îndrăzneţu-i salvator   Lupta cu Fineu   Eros, zeul iubirii, şi Himeneu, zeul căsătoriei, îşi aprinseseră şi-şi înteţeau torţele lor strălucitoare, ca dragostea ce îi lega pe tineri să fie trainică, fierbinte. Flăcări — arzînd esenţe aromate — luceau pe margini, în trepiede. Casa era împodobită cu flori, în culori vii, îmbălsămate, şi sunete de lire şi de flaute se auzeau pînă departe. Uşile la palat erau deschise, şi oaspeţii se grămădeau la mese, care gemeau de bunătăţi. Ospăţul nunţii începuse… Peste vreun ceas sau două cînd mesenii, înveseliţi de vin, rîdeau mai tare şi vocile se-amestecau voioase, toţi l-au rugat pe tînăr să le spună marile întîmplări ce le trăise, şi-n primul rînd să povestească, pe îndelete, cum nimicise pe Meduză. Nu apucase el să termine ce-avea de spus, şi uşile palatului s-au zguduit… In pragul lor s-a arătat crudul Fineu, frate cu regele cetăţii şi unchi miresei, Andromedei. Fineu ceruse mai-nainte pe fată de soţie, şi-acum venise să şi-o ia. In urma lui foiau oştenii mulţi, mulţi ca frunza şi ca iarba. — Iată-mă-s ! strigă el cu ură. Eu sînt aici să pedepsesc trădarea. Trădarea care mi-a răpit mireasa de multă vreme hărăzită mie… Şi nici sandalele lui Hermes, nici Zeus, tatăl tău, mişele, nu vor putea să-ţi scape viaţa !… Şi îşi ridică suliţa spre mire. Face şi-un semn către oşteni, să sară cu armele lor la eroul ce-i este mire Andromedei. — Stai, nu lovi, spune Cefeu, oprindu-l. Mireasa nu ţi-a luaţ-o el. Pierdut-a fost ea pentru tine, de cînd era înlănţuită, ca jertfă monstrului din ape. Tu n-ai sărit, n-ai vrut s-o aperi, nici ca logodnic, nici ca rudă. Şi-acum, cînd altul a scăpat-o şi-a dobîndit-o, prin izbîndă, cu ce drept vii tu s-o mai ceri ? Fineu nu scoate nici o vorbă. Ochii-i sînt cufundaţi în sînge. Aruncă lancea spre Perseu. însă flăcăul se fereşte, şi lancea se opreşte-n jilţ. Perseu apucă iute lancea din lemnul găurit de ea şi o întoarce spre Fineu. Fineu, la rîndu-i, se apleacă, şi fierul aprig se înfige într-un oştean, al cărui trup cade însîngerat pe-o masă. Lupta se-ncinge îndârjită. Perseu înşfacă cupe grele de bronz şi aur, de pe mese, pline cu vin, şi le azvîrle către oştenii care-l înconjoară. Apucă şi trepiede fumegînde, şi ţestele trosnesc zdrobite. Dar tot mai mulţi vrăjmaşi de-afară vin împotriva lui Perseu. Chiar cîntăreţul, ce sunase din lira lui atît de dulce, la nunta fetei lui Cefeu, este lovit de-un fier în tîmplă, şi cade jos rănit gemînd, şi degetele i se-agaţă de coardele melodioase, ce dau un vaier trist, pierdut. — Mergi în Infern ! zice-un oştean. Tu, care ai cîntat la nunta vicleanului Perseu, sfîrşeşte-ţi acolo, sub pămînt, cîntarea !… Şi rîd oştenii lui Fineu. Fiul lui Zeus vede totul. Stă sprijinit de o coloană. Luptă din greu, căci este singur. Oştenii sînt prea mulţi. Au arme. Şi în şirag se-ndreapt-acum, cu ochii încruntaţi, spre el. Fineu e-n frunte, blestemînd, cu gura strîmbă de turbare. Perseu se simte istovit. Şi-atunci, c-o singură mişcare, îşi prinde sacul ce-l avea pe-o laviţă, mai la o parte. Scoate din sac capul Meduzei şi îl îndreaptă spre oşteni. — N-am vrut să mă slujesc de el, dar mă siliţi… strigă Perseu. în schimb, voi, care-mi sînteţi prieteni, daţi-vă-ndată la o parte… Ascundeţi ochii… Vă feriţi !… — Ha, ha, rînjeşte un oştean. Caută-ţi pe alţii să se teamă de-un cap ce nu are suflare. Numai că rîsul îi îngheaţă. Toţi cîţi privesc capul Meduzei rămîn pe lespezi, împietriţi. Fineu îi cheamă iar la luptă. Le-atinge trupurile reci, ce nu mai fac nici o mişcare ; căci fiecare a rămas statuă dreaptă, neclintită : unul cu sabia în sus, altul cu lancea prinsă-n mînă. De frică-acum laşul Fineu cade-n genunchi şi îl imploră pe vajnicul erou Perseu : — Tu ai învins, Perseu, ascunde capul acesta fioros. Nu mat am ură, nici dorinţa de a domni-n acest ţinut. (De-aceea doar am pornit lupta !) Am să-ţi dau totul, ce doreşti, pe Andromeda şi averea… Lasă-mi atîta, te rog, viaţa… Zadarnic îşi fereşte ochii, fiindcă, fără voia lui, tot îşi azvîrle-o uitătură spre capul ce-l ţinea Perseu. Şi se preface într-o stană strîmbă, chircită, odioasă, avînd încă în ochii tulburi invidia ce îl rodea.   Intoarcerea în Argos După această biruinţă, Perseu a plecat spre Serifos, avînd alături pe iubita lui Andromeda, ca soţie. » Insă cum au ajuns acolo, locuitorii insulei l-au şi vestit că mama sa se ascunsese de mult timp în templul închinat lui Zeus. De-acolo nu-ndrăznea să iasă. Stăpînul insulei Serifos, hainul rege Polidecte, voise iarăşi s-o răpească, şi ea fusese nevoită să-şi caute adăpost în templu, să stea acolo ocrotită. Auzind veştile acestea, Perseu s-a dus drept la palat. — Ei, ţi-am adus capul Meduzei, a spus Perseu lui Polidecte. Şi-i vremea să ne socotim… — Minţi… Minţi… Nu cred o iotă din tot ce spui… a ţipat regele cu ură. Şi am să te ucid pe tine, ca şi pe mama ta, Danae… — Dacă eu mint, acesta ce e ?… a glăsuit fiul lui Zeus şi-a ridicat capul Meduzei. Pe loc, preacrudul Polidecte a împietrit, s-a făcut stană, pe tronul lui înalt de aur, bătut în pietre nestemate. Şi, după cum cîntau aezii, veacuri întregi stana de piatră a stat acolo nemişcată, pînă s-a năruit palatul, iară pămîntul l-a-nghiţit. In locul lui, a ajuns rege, în insula Serifos, Dictis. După aceea, cum se spune, Perseu i-a-napoiat lui Hermes sabia lui cea răsucită ; nimfelor, sacul fermecat şi-naripatele sandale ; lui Hades, coiful său vrăjit, şi-Atenei, scutul ei de aur. Şi tot Atenei, ca dobîndă, i-a dăruit capul Meduzei, pe care şi l-a pus zeiţa pe platoşa ce-i ferea pieptul. …Şi s-au urcat, după aceea, pe o corabie, cu toţii : Perseu, Danae şi-Andromeda, şi au pornit voioşi spre Argos. Credeau că-i duc o bucurie regelui cel bătrîn : Acrisiu. Dar el, temîndu-se, pesemne, de oracolul care-l vestise că moartea lui o să se tragă din mîna fiului Danaei, şi-a lăsat tronul şi-a fugit într-un oraş numit Larisa. Acolo sta-n haine schimbate, ascuns şi neştiut de nimeni. Tocmai erau puse la cale aci,in Larisa, nişte jocuri, unde erau poftiţi toţi regii şi toţi vitejii din Elada. Perseu, noul rege din Argos, a fost, de-asemeni, invitat. Şi a-nceput întîi concursul. Perseu era înscris şi el. Au început s-arunce suliţi. Au urmat alergări şi curse cu caii înhămaţi la care. Perseu a cîştigat mereu. Venea apoi întrecerea cea mai de seamă în Larisa, întrecerea la zvîrlit discul. Au aruncat unii şi alţii. A venit rîndul lui Perseu. El a luat discul, l-a-nvîrtit şi, cînd l-a aruncat în slavă, s-a dus ca vîntul pînă-n nori. Şi, din văzduhuri, ca un trăsnet, a căzut jos, izbind în creştet pe un bătrîn ce sta-n mulţime şi căta mut la concurenţi. Cînd s-a uitat la el mai bine, bătrînul mort era Acrisiu. L-a cunoscut însuşi Perseu. Degeaba-şi aruncase Acrisiu fiica şi pe nepot în valuri !… Degeaba, pe ascuns, fugise din ţara lui, ţinutul Argos  !… …Şi, amărît că-şi ucisese fără de voia lui bunicul, Perseu n-a vrut să se întoarcă pe tronul regelui Acrisiu. S-a înţeles cu un alt rege,  regele din Tirint, să-şi schimbe tronul între ei. Astfel a luat în stăpînire Perseu regatul din Tirint. Aici s-a aşezat cu soaţa, şi-au vieţuit în armonie. Cel dintîi fiu al Andro-medei, după legendă, a fost Perses, strămoşul neamului de perşi. Iară cînd a murit Perseu, Zeus a hotărît să-l urce pe bolta cerului albastru şi l-a făcut o constelaţie. Şi, tot spre cinstea lui Perseu, s-au preschimbat în constelaţii şi Andromeda lui cea dragă, ca şi părinţii ei : Cefeu şi soaţa lui, Casiopeea.

TEZEU   SE POVESTEŞTE CĂ UN REGE-AL ATENEI, numit Egeu, era foarte, foarte mîhnit. Fusese însurat de două ori şi de la nici una dintre cele două soţii nu căpătase vreun urmaş.   Ce n-a făcut ? Pe unde nu s-a dus ? Pe la oracole, la oameni înţelepţi, la prieteni. S-a sfătuit. I-a întrebat. A adus jertfe zeilor şi i-a rugat în fel şi chip. Dar n-a fost cu putinţă să aibă vreun copil. …Şi, amărît, regele-Atenei s-a dus în ospeţie la un prieten al său, ce domnea-n Argos, şi-anume la regele Piteus, în oraşul Trezena. — Eu nu mai sînt prea tînăr, şi fratele meu, Palas, un om hain şi crud, are cincizeci de fii, la fel de răi ca el, a glăsuit Egeu regelui din Trezena. Ar vrea să-i vadă regi în oraşul Atena. Are de gînd să-mpartă între aceşti feciori şi tronul, şi oraşul. Cu toţii-au pus la cale  după cum am aflat  să-nceapă un război şi, luîn-du-mi viaţa, să se-nscăuneze ei. Acum mai am putere. Pot să-i înfrunt în luptă. Dar ce fac mai tîrziu ? îmi trebuie un fecior, sprijin la bătrîneţe. Cum să mi-l dobîndesc?… Regele din Trezena a stat un timp pe gînduri. Pe urmă i-a răspuns : — Uite, iubite prieten, eu am o fiică : Etra… Ţin foarte mult la ea. Şi tu mi-eşti drag. De-aceea, gîndindu-mă-ndelung, am socotit că-i bine să ţi-o dau de soţie… Spune-mi, te învoieşti ?… — O, prea devotat prieten, s-a bucurat Egeu, cinstea e mult prea mare… Tu vrei să-mi salvezi viaţa, şi tronul, şi oraşul… Şi vrei să-mi dai de soaţă, astăzi, pe fiica ta, pe Etra… Ei bine, mă-nvoiesc cu multă bucurie… — Ţi-o dau, a spus Piteus, însă te rog ceva… E singura-mi copilă, şi eu sînt cam bătrîn. Să nu mi-o iei cu tine. Să stea aci,-n Trezena, pînă ce voi muri… Pe urmă în Atena va locui mereu… — Ruga ta-i o poruncă… Să fie precum vrei !… a glăsuit Egeu. Aşa s-a pus la cale nunta între fecioara din oraşul Trezena şi regele Atenei. Atît că-n apa mării sta de veghe Poseidon. El o-ndrăgea pe Etra, copila lui Piteus. Şi-o dorea de soţie. Ceva mai mult, făcuse şi anume semne, prin care îl vestea pe regele Trezenei că va fi socrul său. Dar bătrînul Piteus, din marea prietenie ce-o purta lui Egeu, n-a vrut să ţină seama de zeul mărilor, şi a hotărît nunta copilei sale, Etra, cu regele Atenei. — Vai vouă, a zis Poseidon, aflînd această ştire. Vai Etrei, lui Egeu şi regelui Piteus ! Nemernici muritori, care nesocotiţi, cu-atîta îndrăzneală, dorinţa unui zeu… Dornic să se răzbune, Poseidon a ieşit din valurile mării ; pîndind-o pe mireasă, cînd făcea sacrificii, pe un altar la ţărm. Puternic ca toţii zeii, Poseidon a cuprins-o la pieptul său pe Etra, fără să ţină seama de gemetele ei, de rugăminţi şi lacrimi… Şi-n timpul cuvenit, prinţesa din Trezena a născut lui Poseidon un prunc de-o frumuseţe de neînchipuit. Micul Tezeu îl cunoaşte pe eroul Heracle Egeu, care n-aflase crima ce-o săvîrşise zeul atunci, pe ţărmul mării, căci Etra, din ruşine şi teamă, nu-i spusese, s-a bucurat nespus şi-a trimis la Atena solie, precum că are-un prunc. — Fiul meu se numeşte Tezeu 1, vestise el, prin crainici, tot poporul. Are cine-mi urma la tron, cînd mă voi stinge… Nu mă mai tem de Palas, nici de feciorii lui… Curînd, chemat de treburi, a fost silit să plece şi el către Atena. Mai înainte însă, luînd-o cu el pe Etra la marginea Trezenei, i-a arătat o stîncă mai grea decît o casă. Egeu era voinic. A săltat puţin stînca şi şi-a vîrît sub ea sandalele şi-o spadă. — Cînd o să crească mare feciorul tău, Tezeu, i-a spus mîhnitei soaţe, să vină la Atena. Dar ca să-l recunosc, să poarte în picioare sandalele acestea, şi peste mijloc spada, ce le-am ascuns aici, aşa cum ai văzut… îmbrăţişîndu-şi apoi soţia şi feciorul, regele a pornit cu carul spre Atena. Şi-a început să treacă vremea, cum trece de-obicei, cînd te grăbeşti, alene, şi, dimpotrivă, iute, cînd vrei să zăbovească… Tezeu se-nălţa însă mai repede ca alţii, căci era fiu de zeu. Crescuse cam de-o şchioapă, cînd s-auzi-n Trezena că va veni Heracle, eroul renumit, ce răpusese fiare şi monştri fără număr, într-adevăr, Heracle se arătă pe drum. Iar regele Piteus îi ieşi înainte cu dregătorii săi şi-l rugară să intre în marele palat cu Porţile de-argint, care se ridica în oraş, pe-o colină, şi-l poftiră la masă. I se fripsese-anume un bou, doar pentru el, şi i se adusese şi unj butoi cu vin. Mai înainte însă, sclavii s-au grămădit să-l spele pe erou şi să-i] împrospăteze trupul trudit de lupte şi de atîta cale. Heracle şi-a scos blana de leu cea fioroasă, ce o purta pe spate, şi-a azvîrlit-o-n lături, ca sclavii să-şi golească vasele lor de apă pej trupul dezvelit. Copiii ce prin preajmă îl priveau pe erou, văzînd această blană, au crezut că-i un leu ce are încă viaţă, şi-nspăimîntaţi la culme, cu ţipete şi lacrimi, au zbughit-o la fugă care-ncotro putea. Numai Tezeu, micuţul fecior al lui Poseidon, s-a repezit afară, a-nşfăcat o secure şi s-a întors îndată să dea lupta cu leul. Cu toţii-au rîs cu poftă, dar cel mai mult Heracle, care-a glăsuit mamei : — Puţini or să-i stea-n faţă fiului tău, Tezeu, şi multe biruinţe va dobîndi în viaţă. Sînt sigur că odată elinii-l vor cinsti şi-i vor înălţa temple… Astfel a dat copilul întîia lui dovadă  în faţa lui Heracle  că va fi un viteaz.   Dobîndirea săbiei şi sandalelor lui Egeu Aezii povesteau apoi cum a crescut Tezeu în casa lui Piteus, pînă ce-a împlinit cam şaisprezece ani, vîrsta de bărbăţie, cum s-a deprins să lupte cu sabia şi lancea, să-şi încordeze arcul, cu praştia să tragă, să mînuiască ghioaga şi să-şi conducă-n goană caii-nhămaţi la car 2. Era, spuneau aezii, un flăcău zvelt şi-nalt. Avea ochii albaştri, şi părul în inele îi luneca pe umeri, negru, strălucitor. Cînd Etra a văzut că Tezeu a ajuns la vîrsta bărbăţiei, că e voinic, viteaz şi priceput în lupte, i-a arătat şi stînca sub care se-ascundeau sandalele şi spada soţului său, Egeu. Se spune că-n Trezena unii cunoşteau taina ce-o rostise Egeu soţiei la plecare. Poate-o spusese vîntul, sau soarele din ceruri, sau poate c-o şoptise vreo nimfă, vreun satir… Destul e că mulţi tineri şi-au încercat puterea, silindu-se s-apuce sandalele şi spada, şi-avîndu-le. să plece spre oraşul Atena, dîndu-se drept Tezeu, ca să ia moştenirea bătrînului părinte. Ei s-au silit să-mpingă stînca aceea mare oleacă mai deoparte. S-au unit cîteodată şi doi, trei sau mai mulţi, fără să izbutească… Stînca sta neclintită, parcă era un trunchi răsărit din pămînt. Dar într-o ziuă Etra l-a chemat pe Tezeu la marginea Trezenei şi i-a povestit totul. Flăcăul s-a apropiat de colosul de piatră. S-a încordat o dată, l-a ridicat în mîini şi l-a zvîrlit în vale, şi-n locul unde stînca stătuse pîn-atunci era  scînteietoare ca soarele amiezii  sabia lui Egeu, cu prăsele de fildeş, bătută-n nestemate. Şi-alăturea de ea, sandalele regale. Toţi cîţi erau de faţă s-au minunat de forţa ce o avea Tezeu. Etra l-a strîns în braţe, l-a sărutat pe frunte şi i-a rostit duioasă : — Feciorule, e vremea să pleci către Atena, spre regele Egeu, ce sigur că te-aşteaptă… Urcă-te pe-o triremă, căci calea peste mări este mult mai uşoară. Pe drumuri sînt tîlhari ce jefuiesc pe oameni, şi-i lovesc, şi-i ucid… — Am să plec spre Atena, a hotărît Tezeu, dar nu plutind pe mări… Nu caut calea uşoară, ci drumul cel mai greu şi cel mai plin de lupte…   Primele lupte ale feciorului Etrei Oricît au vrut Piteus şi Etra să-l silească să plece cu-o triremă, pe care vîsleau sclavi, Tezeu n-a vrut s-audă, şi a plecat pe jos, spre Atica, spre Atena prin istmul de Corint. Numai că-n vremea asta preavoinicul Heracle căzuse în sclavie  cum îi urzise Hera  la regina Omfala, departe,-n Lidia. Şi mulţi tîlhari şi monştri, aflînd despre sclavia eroului Heracle, bîntuiau prin Elada, săvîrşind multe crime. Şi tocmai de aceea pleca pe jos Tezeu, prin istmul de Corint. Vroia să-i nimicească pe toţi acei tîlhari şi monştri nemiloşi, ce-i asupreau pe oameni. Aşa s-a şi-ntîmplat, c-abia plecat, Tezeu a fost silit să lupte c-un fiu al lui Hefaistos, pe nume Perifete. El oprea toţi drumeţii, zdrobindu-i cu o ghioagă teribilă, de-aramă, făcută-n fierăria Olimpului de zeul cel meşter, tatăl său. — Ia stai, drumeţule, l-a strigat Perifete. Ce te grăbeşti atîta ? Viaţa tot ţi-e sfîrşită  eşti doar în mîna mea… Şi şi-a ridicat ghioaga să arunce cu ea. Dar Tezeu s-a ferit. Arma a fulgerat pe lîngă el cu zgomot, a frînt cîţiva copaci şi s-a-nfipt în pămînt adînc, la cîţiva stînjeni. Pînă ce Perifete s-o poată ridica, Tezeu n-a pierdut vremea. I-a sărit de grumaz… Perifete, uimit că un flăcău ca el cutează să-l înfrunte, a dat un răget groaznic. S-a trîntit la pămînt, căutînd să-şi afle ghioaga de unde-o azvîrlise. însă Tezeu, cu sete, l-a tot împuns cu lancea, pînă ce l-a răpus. După victoria asta, feciorul lui Poseidon şi al frumoasei Etra a plecat mai departe, prin istmul de Corint, purtînd în mîna dreaptă ghioaga lui Perifete 3. Trecea cîntînd un imn, cînd, dintr-o pădurice, i-a ieşit înainte preafiorosul Sinis. Sinis era o fiinţă cu trei ochi, cu cocoaşă, picioare răsucite şi-o forţă fără seamăn. Oprind şi el drumeţii, întîi îi jefuia, pe urmă apropia doi pini unul de cellalt, lega pe călător de cele două vîrfuri ale copacilor, în straşnice curmeie, şi, hohotind sălbatic, le dădea iarăşi drumul. Pinii, scăpaţi din mîna monstrului Sinis, se şi-ndrep-tau la loc, smucindu-se puternic şi sfîşiind în două pe bietul călător, Sinis îi taie drumul şi strigă îndîrjit : — In dimineaţa asta n-am vărsat încă sînge. Bine c-ai venit tu… ] Ba, dă să-l şi înşface pe voinicul Tezeu, dar el, cu arma nouă pe care-o dobîndise, ghioaga lui Perifete, îl miruieşte zdravăn. Şi-i dă… Şi-i saltă-n mînă ghioaga cea năzdrăvană, parcă-i o nuieluşă. Sinis însă-i răspunde cu bolovani şi trunchiuri, zvîrlindu-le spre el cu multă-nverşunare. Lupta s-a purtat aprig, din zori pînă spre seară ; dar, în cele din urmă, flăcăul l-a culcat pe Sinis la pămînt. A aplecat, la rîndu-i, două trunchiuri de pin şi l-a cetluit bine de vîrfurile lor. De unul dintre vîrfuri l-a legat de picioare, de altul — de grumaz. Şi le-a dat apoi drumul trunchiurilor de pin din zdravănă strînsoare, lăsîndu-le să-l rupă în două, din mijloc. Astfel a răzbunat mii, mii de călători ucişi nevinovaţi de acest tîlhar crud, care înfricoşa tot istmul de Corint 4.   Sciron şi Procust Cînd s-a aflat de moartea monstruosului Sinis, a răsuflat tot istmul. După ce i-a scăpat pe oameni de fiorosul Sinis, Tezeu a plecat iar. Drumul către Atena ducea pe malul mării, deasupra unor stînci drepte, prăpăstioase, şi la poalele lor marea se zvîrcolea gemînd, vuind cumplit. Aici hălăduia un rege numit Sciron. El pretindea, drept plată, celor care treceau prin locurile lui, să-l spele pe picioare. însă cînd călătorul se apleca să-l spele, Sciron îi da un brînci şi-l prăvălea în mare. în apă vieţuiau nişte broaşte ţestoase enorme şi flămînde. Iar preacruntului Sciron îi plăcea să mănînce numai broaşte ţestoase. Pentru ca broaştele să aibă carnea mai fragedă, mai bună, el le hrănea cu oameni, cu bieţii trecători ce-i arunca în valuri. Aşa a-ncercat Sciron să-l azvîrle şi pe fiul prinţesei din Trezena şi-al zeului Poseidon. Dar el, băgînd de seamă că nu-i lucru curat, s-a prins bine de glezna pe care i-o spăla răului rege Sciron şi, cînd l-a-mbrîncit, Tezeu s-a ţinut strîns. Apoi s-a ridicat şi, luînd vasul de aur, unde-i spăla piciorul, i l-a trîntit în cap. In lupta-nverşunată, care s-a dat pe ţărm vreme de două zile, Sciron a fost înfrînt şi aruncat în mare broaştelor să-l mănînce. Dreptatea s-a făcut !… Şi s-a luptat, pe urmă, Tezeu şi cu alţi regi la fel de nemiloşi… Cea de pe urmă luptă a dat-o cu Procust, pe malul unui rîu ce se numea Cefis. Procust, tot un tîlhar, pîndea ades pe calea ce ducea spre Atena. Cînd vedea un drumeţ, îl oprea duşmănos : — Cum îndrăzneşti să treci pe plaiurile astea, fără de voia mea ? Drumeţul se oprea şi îşi cerea iertare. îi dăruia averea, şi hainele, şi carul, ba-i mai făgăduia şi plată, mai tîrziu, doar să-l lase cu viaţă. Procust era înalt şi-avea o faţă neagră, păroasă, încruntată. Cum să nu pieri de spaimă şi cum să nu-i cerşeşti lui Procust îndurarea ? Dar el nu se-ndura… — Uite, mai rostea Procust, cu voce tunătoare, ca să te iert, te culcă pe acest pat de-aramă. Dacă eşti lung cît patul, te las şi poţi pleca… Călătorul, sărmanul, tremurînd, se culca pe patul de aramă, însă rar se-ntîmpla să fie de-o măsură cu patul lui Procust. Şi cînd era mai lung, îi tăia cu-o secure picioarele şi capul ; şi cînd era mai scurt, zicea că-l alungeşte, zdrobindu-i os de os cu un ciocan de-aramă. Dar, iată că acuma trecea pe lîngă rîu preaveselul Tezeu. Procust îi sare-n faţă c-un răget, şi-l opreşte : — Stai ! Nu te mai mişca !… Şi-i spune ce doreşte. Să se lungească-n pat, ca el să-i ia măsura. Nestînd însă de vorbă, Tezeu îi sare-n piept şi-ncepe-o luptă grea cu uriaşul Procust. Se luptă ei trei zile. Alunecă-n Cefis. Se vîră prin nămoale. Se bat. Se răsucesc. Ajung din nou în iarbă şi, pînă la sfîrşit, Procust, cu toată forţa uriaşă ce-o avea, a trebuit să recunoască, în faţa lui Tezeu, că este biruit. . Eroul îl sileşte să se urce pe pat, să-i ia şi el măsura, aşa pre- cum o lua şi Procust, de obicei. Patul, de bună seamă, era cu mult prea mic pentr-un uriaş ca el, şi-atunci Tezeu ridică sabia lui tăioasă şi—1 spintecă pe mijloc, ca să-l facă mai scurt. Apoi, înconjurat de un alai măreţ, Tezeu s-a îndreptat către templul lui Zeus, aflat chiar lîngă rîu. Vărsase pe drum sînge şi nu putea intra cu trupul pîngărit în oraşul Atena. După legea străveche, Tezeu şi-a spălat trupul şi-a săvîrşit trei slujbe cerute după datini şi s-a purificat5. Acum, purificat, putea să calce pragul tatălui adoptiv, al regelui Egeu, în oraşul Atena6. Tezeu s-a încruntat puţin auzind rîsul. Nu le-a răspuns însă nimic, ci s-a-ndreptat mai lîngă templu, unde era un car cu boi. In car se adunase piatră şi marmură. Dejugînd boii cu iuţeală, el a-nşfăcat în braţe carul. I-a făcut vînt şi l-a zvîrlit, ca pe o minge, peste templu. Speriaţi, sculptorii au fugit ca nişte iepuri prin Atena, temîndu-se că-i paşte moartea. însă flăcăul din Trezena a rîs şi şi-a văzut de drum… şi, întrebîndu-i pe unul, pe-altul, iată-l ajuns degrabă şi la palatul lui Egeu. In vremea asta, regele Egeu primise în palat pe-o vrăjitoare, despre care vom mai vorbi-n alte poveşti. Numele ei era Medeea. Ea îi făgăduise lui Egeu  cam gîrbovit de ani şi lupte  c-o să-i întoarcă tinereţea. Egeu se tot temea că Palas, fratele său, îi va lua tronul. Ca să se apere de Palas şi cei cincizeci de fii ai lui, vroia să fie iar voinic. De-aceea se şi învoise să o primească pe Medeea, care ştia atîtea vrăji şi îi spusese că-l va face, la trup şi fire, ca atunci cînd avea douăzeci de ani. Cine n-ar vrea să fie tînăr, cînd oboseala bătrîneţii îl încovoaie spre pămînt ?   Intrarea în Atena Soarele, Helios cu faţa lui împurpurată, ca un disc roşu, de aramă, se cobora în apa mării  după credinţele străvechi — la ceasul cînd Tezeu, fiul prinţesei Etra, intra cu pasul sigur îr Atena. Ce-i drept însă  precît ne spun poeţii — nici chipi: său, nici toată înfăţişarea nu-l arătau că este un erou. Şi asta pentru că Tezeu era frumos şi delicat ca o fecioară. Părul săi negru  strîns altminteri în conci, să nu-l împiedice în luptă  şi-l slobozise de-astă dată, în valuri lucitoare, peste umeri. Purta o haină lungă, ionică, în falduri. Iară cu ochii săi albaştri cerceta toate clădirile măreţe din Atena. Tocmai trecea prin faţa unui templu ce se zidea în cinstea lui Apolo. Mai mulţi artişti, care ciopleau în piatră chipuri de zei, văzîndu-l pe Tezeu că trece cu pasul graţios, au început să rîdă între dînşii : — Priviţi colea !… Ăsta-i băiat ?… — Ba nu, i-o fată !… Voi nu vedeţi că are părul lung şi desfăcut. să-l vadă lumea ?… Iar haina lui în falduri se tîrăşte şi mătură tot praful de pe uliţi… Astfel s-a stins din viaţă şi ultimul tîlhar ce chinuia drumeţii  spre porţile Atenei. Auzindu-se vestea că Procust a pierit, s-a adunat mulţimea  bărbaţi, femei, copii. Toţi erau fericiţi că au scăpat de groaza uriaşului Procust.   Egeu îşi descoperă fiul Dar, între timp, sosise la poarta regelui Egeu voinicul tînăr din Trezena. — Cine eşti tu ? îl întrebase o strajă pe Tezeu. De unde vii ? — Sînt un drumeţ. Sosesc din Creta. Ştiu să şi cînt. Vreau să-l desfăt pe regele Egeu, rostindu-i versuri şi cîntîndu-i imnuri. — Atunci, străine, calcă-i pragul !… zisese straja spre drumeţ. Tezeu intrase în palate şi se plecase regelui şi, după datina cea veche, bătrînul rege îl poftise pe oaspetele său la masă, neîntrebîndu-l cine este. Şedeau la masă el, Medeea şi tînărul abia sosit. Insă Medeea, cu puterea de vrăjitoare ce-o avea, aflase că era Tezeu. Şi se temuse că bătrînul — de-o şti că i-a venit feciorul  să nu se lepede de ea. De-aceea-i strecurase lui Egeu, în şoaptă, că tînărul ce sta la masă era un criminal trimes de fratele său, Palas, să-l omoare. Ba-i mai dăduse, pe furiş, şi-un suc să-l toarne lui Tezeu în vin. Un suc făcut din floare de cucută, ce ucidea fulgerător. Egeu, înspăimîntat, umpluse cu vin pocalul lui Tezeu, şi-n el turnase sucul de cucuta. Tocmai atunci feciorul Etrei scosese sabia de la brîu, să-şi taie o bucată de friptură, din halcile de carne de pe masă. Văzînd această sabie, Egeu strigase tare : — Stai !… Nu sorbi din vin, băiete… Şi-şi aruncase ochii spre sandale. — Tu eşti Tezeu, zisese el, feciorul soaţei mele, Etra. Te recunosc. Porţi în picioare sandalele ce le-am ascuns sub stîncă, acuma şaisprezece ani. Şi sabia strălucitoare, pe care-o ţii în mînă e a mea. Medeea, vrăjitoarea cea hapsînă, m-a pus la cale să îţi dau otravă… Fugi, vrăjitoare blestemată… Fugi, cît nu pun să ţi se toarne pe gît pocalul cu cucută… Şi-a izgonit-o pe Medeea. L-a strîns la sînu-i pe Tezeu şi a-nceput să-i povestească despre Palas că uneltise să-l ucidă. — In curte-s tocmai vestitori care mi-anunţă despre Palas că s-a pornit către Atena cu cei cincizeci de fii ai săi !… a spus bătrînul lui Tezeu. Tu ce gîndeşti ? Putem noi oare să-i înfruntăm, să-i alungăm ?… — O, tatăl meu, a zis flăcăul. De vreme ce-am ajuns aici, fii bun şi lasă-mi mie cinstea să mă lupt singur, să-i înving… Fără a aştepta răspunsul, Tezeu, strîngîndu-şi armele în pripă,a părăsit îndată masa şi a pornit să-ntîmpine duşmanul. S-a dat o luptă crîncenă lîngă Atena. Fiii cei răi ai unchiului său Palas s-au pregătit să-l înconjoare şi să-l lovească din trei părţi. Insă Tezeu, aci trăgînd cu arcul, aci-nfigîndu-şi lancea în vrăjmaşi, tăind cu sabia, izbind cu ghioaga — s-a luptat vitejeşte şapte zile şi şapte nopţi… La capătul celor şapte zile, nici un vrăjmaş nu mai trăia. Erau cu toţii-ntinşi pe ruguri. Iară femeile-i boceau. — Trăiască tînărul de la Trezena !… Să fie preamărit în veci !… striga mulţimea-nsufleţită, mirată de-ndrăzneala marej şi de puterea lui Tezeu. Dar n-ar putea tot dînsul, oare, să scape lumea şi de taur ? De taurul adus din Creta, odinioară, de Hera ele, din ordinul lui Euristeu ?… — Vorbiţi de taurul pe care l-a scos Poseidon dintre valuri ? — De el vorbim. Acum e liber şi pustieşte Atica, mai ales cîmpul Maraton… Nu vrei să-l răpui tu, voinice ?… — Bine — am să încerc ! a spus Tezeu. Şi a plecat spre Maraton, pe unde vieţuia în voie taurul zeului Poseidon. A dat cu el o luptă dîrză. L-a prins de coarne, l-a plecat cu fruntea albă în ţărînă, şi dup-aceea l-a-njunghiat, scăpînd lumea de înc-un monstru. Plecarea în insula Creta Venind Tezeu iar în oraş  după o biruinţă-atît de mare  s-a cam mirat că atenienii nu se înflăcărau deloc. Nu-l aplauda aproape nimeni. Ba, dimpotrivă, era jale. Femeile plîngeau în hohot lîngă palatul lui Egeu. Iară bărbaţii, cu mîhnire, cătau spre ele şi tăceau. — Ce s-a-ntîmplat ?… De ce-i atîta tristeţe în oraş ? l-a-ntrebat dînsul pe tatăl adoptiv, Egeu. Şi regele, plin de durere, i-a povestit că mai de mult venise la Atena fiul regelui Minos de la Creta  ca să ia parte la nişte concursuri. Şi la concursurile acelea, fiul lui Minos, luptînd straşnic, i-a biruit pe toţi flăcăii care s-au întrecut cu el la jocurile din Atena. — Atunci, beat de succes, fiul regelui Minos a jurat tare către prieteni că este gata să doboare şi taurul din Maraton. Taurul alb al lui Poseidon, răpus acum de tine ! a spus bătrînul rege lui Tezeu. Numai că planul său, făcut cu uşurinţă, a dat îndată greş… — Taurul l-a ucis, pesemne ? — Da. L-a ucis… L-a luat în coarne. Şi ca pe-o zdreanţă l-a purtat pînă aproape de Atena… Ajuns aici, l-a aruncat doar ca să-l calce în copite… şi bietul tînăr a murit… — Iar voi l-aţi îngropat, fireşte… — L-am ars pe rug şi l-am cinstit… Dar Minos, regele din Creta, auzind vestea, a venit cu arme. Ne-a asediat şi ne-a lovit, zicînd că noi sîntem de vină… Noi l-am trimis la Maraton… Iar Zeus, ce ţinea cu Minos ştii doar că el îi e fecior !… — ne-a trimis foametea şi ciuma. în acest fel am fost înfrînţi… şi, drept tribut plătim cu jale, în fiecare an, lui Minos, şapte băieţi şi şapte fete… — Ce face el cu aceşti tineri ? — Vai nouă ! a grăit Egeu. Pe toţi îi vîră-n labirint 7, un palat mare de la Cnosos, cu zeci, sute de coridoare, de unde nu mai pot ieşi… Acolo îi sfîşie-o fiară… O fiară zisă Minotaur, ce-i de la brîu în jos ca omul, iar de la brîu în sus e taur… — Dacă-i aşa, dă-mi voie, rege, să plec şi eu cînd dai tributul, şi să-l înfrunt pe Minotaur. Socot că am să-i vin de hac şi am să curm această crimă, pe care-o săvîrşeşte Minos asupra tinerilor noştri… — Nu. Nu pleca !… a spus bătrînul. Nu pot să mai conduc Atena, decît avînd sprijinul tău. Povara anilor m-apasă şi forţele mi s-au sleit. Te-am aşteptat atîta vreme, şi vrei iar să mă părăseşti ?… — N-ai teamă, tată drag… Ascultă… îmbrăţişează-mă mai bine, de bun rămas… Şi cum la ţărm era trirema gata să pornească-n larg, Tezeu s-a dus întîi în templu şi-a adus jertfe Afroditei, i-a strîns apoi pe ceilalţi tineri, care alcătuiau tributul, şi le-a grăit voios aşa : — Veniţi cu mine, n-aveţi frică !… I-am adus jertfe Afroditei şi m-am legat să o slujesc întotdeauna după plac, dacă şi ea o să ne-ajute. Puterea dragostei întrece, de-atîtea ori, pe-a altor zei. E cea din urmă oară, prieteni, cînd pleacă tineri din Atena. Iar noi ne vom întoarce-acasă, învingători şi sănătoşi… — Dacă te-ntorci cu biruinţă, să pui triremei pînze albe, a rostit regele Egeu. Acuma iată-s agăţate pînze de doliu, sus, pe stîlpi. Şi eu, de astăzi înainte, spre depărtări am să privesc… Te-oi aştepta şi zi, şi noapte, să-mi vii, băiete, înapoi… — Prea bine, tată… şi, să ştii, la-napoiere, pînza neagră va fi schimbată de cîrmaci cu pînza albă-a veseliei… Adio… Voi veni curînd. La zeul mărilor, Poseidon Aşa plecat-au, către Creta, Tezeu şi ceilalţi atenieni : şase băieţi şi şapte fete. Au plutit mult, pe mări senine şi pe furtuni, dar au ajuns… Şi intrînd în oraşul Cnosos s-au dus de-a dreptul la palatul lui Minos cel neîndurător. Minos şedea pe-un tron de piatră, între curteni, şi lîngă el era o fată frumoasă, dulce şi duioasă, ce Ariadna se numea. — Voi sînteţi ? a glăsuit Minos, cercetîndu-i pe atenieni. — Noi sîntem !… i-a răspuns Tezeu. — Plecaţi-vă pe lespezi fruntea !… — Nu vrem, căci noi nu sîntem sclavi !… a dat din nou răspuns Tezeu. — O să vedem, cînd veţi ajunge acolo,jos, în labirint… Iară pe una dintre fete… pe ea… şi-a arătat cu mîna pe o copilă, Eriboia pe ea o iau de soaţă eu, pentru trei zile. Doar atît. Pe urmă… Ha !… Am s-o ucid… V-o trimit tot în labirint… — Să n-o jigneşti pe Eriboia, a zis Tezeu cu îndrăzneală. Este fecioară ne-ntinată şi fiica regelui Megarei. — Tu cum cutezi, măi, băietane, să-mi stai aşa trufaş în faţă? Eu nu sînt rege ca oricare, ci sînt fecior de olimpian… — Şi eu sînt tot la fel ca tine, a spus Tezeu, fără de teamă, căci tată bun îmi e Poseidon… — îţi e Poseidon ?.. Ce minciună !… Dacă-i aşa, azvîrl în valuri acest inel cu piatră scumpă. Tu sări în mare şi te du la zeul apelor, Poseidon… şi să ţi-l dea el înapoi. De nu-l aduci, îţi retez capul… — Mă duc, şi am să-ţi dovedesc că sînt feciorul lui Poseidon. Tu poţi să mă ucizi, de vrei, dar nu ai dreptul să mă insulţi… Aşa a spus Tezeu, voinicul, şi s-a şi repezit în mare. Apa a făcut vălurele şi l-a-nghiţit într-o clipită. — S-a dus, şi nu va mai veni !.. a glăsuit regele Minos. — S-a dus !… S-a dus frumosul tînăr. O tată, eşti prea nemilos !… a început să hohotească gingaşa fată a lui Minos. Căci Afrodita  care-i da sprijin lui Tezeu, fiindcă-i jurase s-o slujească, îi insuflase Ariadnei o dragoste nemărginită pentru preachipeşul erou. Minos s-a necăjit, desigur, văzînd că fata, Ariadna, e-ndrăgostită de Tezeu, şi-a poruncit : — Am să te pedepsesc, să ştii, făptură fără ruşine, îndrăgostită de un sclav, ce zace-acum pe fundul mării, sfîşiat poate de rechini… Atîta că, în apa mării, cînd se zvîrlise cu curaj, Tezeu simţise că e prins de cineva necunoscut. Era Triton cel monstruos trimis de tatăl său, Poseidon, să-l ia cu sine pe Tezeu. Şi, pîn-a-şi da mai bine seama de ce se petrecea cu el, Tezeu văzuse-n faţa sa un palat mare, de cleştar. Aici, pe-un jilţ înalt de aur şi pietre scumpe, sta Poseidon. Iar lîngă el se afla dalba şi minunata lui soţie. — O, ce frumos e fiul tău ! a spus zeiţa Amfitrita. Ce voinic e ! Parcă-i un zeu… Să mi s-aducă o cunună… Trei nimfe s-au şi repezit în tăinuitele cămări şi au adus stă-pînei lor cununa cea mai măiestrită, din aurul cel mai curat, şi ea i-a pus-o peste plete : — S-o porţi cu fală, fiul meu !… Iară Poseidon poruncise în astă vreme unor peşti să afle unde e inelul pe care-l aruncase Minos, şi i l-a-ntins, dîndu-i învăţ : — Iţi dau acest inel de aur. Cu el tu poţi să dovedeşti că mama ta mi-a fost soţie… şi tu mi-eşti fiu, aici, în ape… însă pe ţărmuri ţi-e Egeu, bătrînul vrednic din Atena… Şi încă vreau să-ţi spun, Tezeu  pe viitor să te fereşti să cazi cumva în apa mării. Numai o dată poţi scăpa. A doua oară, nici Triton, nici Amfitrita, nici chiar eu nu mai putem să-ţi salvăm viaţa… Făcînd un semn către Triton, apele s-au învolburat. Din ochii lui Tezeu s-au stins palatul mare, de cleştar, nimfele mării nereide, zeii, pe tronul lor de aur, şi totul ce-i înconjura… şi s-a văzut din nou pe coastă. Tinerii sînt salvaţi Minos privea şi nu credea… Tezeu îi întindea inelul, şi Ariadna, prăbuşită jos, la picioarele lui Minos, plîngea. Plîngea, dar nu de spaimă. De bucurie hohotea ! — Vezi, tată ?… Vezi că-i fiu de zeu ?… Dar regele a luat inelul şi mînios a poruncit ca-n dimineaţa următoare Tezeu şi ceilalţi atenieni să fie-nchişi în labirint. Atîta că în timpul nopţii, fiica lui Minos, Ariadna, s-a strecurat în cămăruţa unde sălăşluia acela care zidise labirintul, un arhitect numit Dedal. — Dă-mi ajutor !… i-a grăit dînsa. Dă-mi ajutor să-l scap de moarte pe tînărul iubit de mine. Ajută-mă, fii bun, Dedal !… Acesta a-nvăţat-o-n taină să-i dea voinicului Tezeu un ghem ceva mai gros de aţă. Să-i dea şi un pumnal tăios. Fata s-a furişat prin beznă şi, dîndu-i dragului Tezeu ghemul de aţă şi pumnalul, s-a-ntors tiptil în încăperi. Spre dimineaţă i-au luat sclavii pe ateniend, mai mult în brînci, şi i-au împins în labirintul unde stătea înfometat preaodiosul Minotaur. Tezeu a prins chiar la intrare, de-un stîlp al porţii, un cap de aţă, şi ca să nu se rătăcească pe coridoarele-ncîlcite, a început să desfăşoare ghemul cel gros, pe-unde mergea. Deodată le-a ieşit în cale îngrozitorul Minotaur. Tezeu şi-a ridicat pumnalul şi, cînd dihania aceea s-a repezit spre atenieni, flăcăul l-a împuns în coastă. Fiara s-a-ntors mugind spre el. Toţi erau înlemniţi de spaimă. Numai Tezeu, cutezător, l-a apucat pe Minotaur de-un corn şi l-a ţinut aşa, lovindu-l fără încetare în ochi, în coaste, sau în piept, şi fiara care mînca oameni s-a prăvălit răgind cumplit8. Tinerii s-au pornit să sară în chiotexde bucurie. L-au sărutat pe-nvingător şi, urmărind firul de aţă desfăşurat prin labirint, au ieşit toţi, teferi, afară. S-a-ncins apoi o horă mare. O horă nemaipomenită, cu chiote de bucurie, de care s-a vorbit mult timp şi-a fost cîntată de aezi9. Cît timp s-a tot danţat acolo, Tezeu s-a înţeles, pesemne, cu fata regelui din Creta şi, chiar în noaptea următoare, fata lui Minos, Ariadna, s-a strecurat pe nesimţite pînă la ţărmurile mării. Aici o aştepta Tezeu. Iar tinerii ce-l însoţeau spărseseră cu grabă mare toate corăbiile lui Minos. Numai trirema ateniană se legăna încă pe valuri. Şi-aşa, precum spune legenda, ei au plecat nestingheriţi… Tezeu şedea vesel la cîrmă şi-n braţe îşi ţinea iubita. Iar ea, nespus de fericită, căta duioasă-n ochii lui. Dar zeii sînt geloşi pe oameni. In calea lor s-a ivit zeul beţiilor destrăbălate, Dionisos, fiul lui Zeus. Nu l-a văzut decît Tezeu, şi tot doar el a auzit glasul acestui zeu, rostind : — Fata lui Minos, Ariadna, e hărăzită, din Olimp, să-mi fie soaţă numai mie… Chiar Afrodita s-a-nvoit. Deci tu cată s-o părăseşti, făcînd popas, acolo-n Naxos, insula ce se vede-n zări. De n-ai să laşi copila-n Naxos, ca s-o iau eu, nu-ţi mai vezi casa, nici tu, nici soţii tăi de drum… pentru că vă prefac în broaşte… Şi zeul vinului, cu tirsul, a făcut semn de-ameninţare către toţi tinerii-atenieni. Tezeu ajunge regele Atenei Tezeu, cuprins de deznădejde, a cătat către soţii săi. Făgăduise să-i aducă teferi şi sănătoşi la ei acasă. .,Eu i-am scăpat de Minotaur, şi-acum tot eu să-i nimicesc ? I-a.şteaptă mame-nlăcrimate. Am oare dreptul să-i ucid ? Trebuie să-mi jertfesc iubirea”. Cu moartea-n inimă-a lăsat-o pe Ariadna lui în Naxos  pe cînd dormea, la miezul nopţii  şi el, suindu-se cu ceilalţi, iar, în triremă, au fugit10. Cînd s-a trezit spre dimineaţă, fata lui Minos a plîns mult fuga iubitului Tezeu. DaiL zeul vinului s-a-nfăţişat plin de splendoare şi a cerut-o de soţie. Ea n-a-ndrăznit să-i stea-mpotrivă, şi nunta s-a făcut pe loc. Astfel prinţesa Ariadna a devenit şi ea zeiţă. Deşi în suflet, cum se pare, l-a păstrat veşnic pe Tezeu. în vremea asta atenienii, purtaţi de vînturile bune, pluteau mereu, neosteniţi, şi se-apropiaseră de Atena. Atîta doar că-n tulburarea ce-i cuprinsese, părăsind-o pe Ariadna, ei au uitat să dea jos pînza neagră, de doliu, ce era prinsă de cel mai-nalt catarg. Egeu, ce-i aştepta pe coastă, văzînd că pînza nu e albă, a socotit că au pierit toţi tinerii plecaţi în Creta. Că a pierit deci şi Tezeu. Indurerat prea mult, bătrînul s-a aruncat în apa mării. Iar valurile l-au izbit de stîncile din ţărm, zdrobindu-l. De-atunci şi marea, unde el şi-a sfîrşit viaţa, a luat numele de Egeea. Cînd a ajuns Tezeu pe ţărm şi a aflat ce s-a-ntîmplat, a vrut şi el să se omoare. însă mulţimea adunată l-a dus cu sila la palat. L-a-ncununat şi i-a grăit : — Tu ne-ai scăpat de-atîtea fiare şi de tributul ruşinos… De aceea te alegem rege. Tezeu nu s-a împotrivit. A rămas rege în Atena. Dar a trimis un car să-i vină mama sa, Etra, din Trezena, să nu mai fie-atît de singur, de trist şi de nemîngîiat. Şi mulţi artişti de la Atena, din Argos sau din alte părţi, au început să dăltuiască sau să picteze toate-ntîmplările acestea.   Pierderea Antiopei Tezeu n-a fost nicicînd un trîndav, precum se ştie că sînt regii. Cît a domnit el în Atena n-a pierdut vremea la ospeţe, ci s-a-nsoţit cu alţi viteji şi a pornit spre Calidon, unde a fost o vînătoare vestită-n lumea de-altă dată. Pe urmă a plecat cu Iason şi-argonauţii să găsească lîna berbecului de aur 1. Alături de cellalt voinic, fiul Alcmenei de la Teba, s-a dus în ţara amazoană, pe ţărmurile Mării Negre. Iar amazoanele, învinse, au trebuit să lase pradă biruitorilor pe mîndra şi preafrumoasa Antiopa. Heracle, vrînd să-l răsplătească pe prietenul de la Atena, i-a-ncuviinţat s-o ia ca sclavă pe-această fiică a lui Ares, sora reginei Hipolita. însă Tezeu, cum aţi aflat, era şi chipeş, şi voinic. Era, cum îl cîntau aezii, cu fruntea lată şi senină. N-avea statură herculeană, însă era mai graţios. Şi ea, frumoasa Antiopa, deşi fusese luată pradă, s-a-ndrăgos-tit de-nvingător. Şi el de ea. în acest fel, s-a făcut nunta la Atena. Au mai trecut, spune povestea, un an întreg, ba şi mai bine… şi, din iubirea asta mare, care-i lega pe amîndoi, s-a născut un fecior bălai, numit de mamă Hipolit. Numai că în puţină vreme, oştirile de amazoane  nemulţumite că Antiopa fusese luată de Tezeu  au pornit marşul spre Atena. Ele au înconjurat oraşul şi i-au silit pe atenieni să se retragă pas cu pas, pînă pe Acropolă. Acolo i-au asediat cîteva luni. Lipsiţi de hrană, atenienii, în frunte avîndu-l pe Tezeu, porneau din cînd în cînd la luptă şi atacau colina lui Ares 12, unde stăteau de luni de zile teribilele amazoane. Pe lîngă soţul său lupta, ca să respingă pe-amazoane, însăşi regina Antiopa. Da. Ea — aceea ce fusese învinsă de elini, dată ca pradă lui Tezeu lupta acuma să nu fie eliberată din sclavie. Pentru că ea uitase totul, pe credincioasele-amazoane şi viaţa ei de-odinioară. Îndrăgostită peste fire, nu mai avea altă dorinţă decît să stea mereu alături de preaiubitul ei Tezeu. Dar într-o zi, se povesteşte c-a fost o mare-ncăierare acolo, pe areopag… In fruntea oştii-ateniene, Tezeu lupta nebiruit, şi lîngă el sta Antiopa. Deodată scînteiază-o lance. Parcă-i o flacără-n văzduh… O amazoană îl ţintise cu îndrăzneală pe Tezeu. Era, cît să fi fost ?… o clipă… şi lancea l-ar fi nimerit. Şi-atunci… Atunci… Zei !… ascultaţi !… s-a repezit în faţa lancei, cu pieptul gol, ea, Antiopa. Lancea i s-a înfipt în piept. — Tezeu !… Eu mor… a spus regina. Ochii s-au înceţoşat şi, scăpînd suliţa din mînă, a căzut jos, şoptind uşor : — Ai grijă doar de Hipolit !… Lupta a încetat pe dată. Şi toţi războinicii s-au strîns  şi amazoane şi elini. Au înălţat un rug uriaş. Ţimbalele-au ţipat a jale şi trîmbiţele au sunat tristul sfîrşit al bătăliei. Pacea s-a încheiat, fireşte, dar prea tîrziu… mult prea tîrziu… Frumosul trup al Antiopei se preschimbase într-o mînă  fierbinte încă  de cenuşă… şi amazoanele-au plecat spre ţara lor cea depărtată de lîngă Pontul Euxin. Tezeu a rămas trist şi singur lîngă mormîntul Antiopei. O uneltire a zeiţei Afrodita Ca mîngîiere-i rămăsese numai micuţul Hipolit. Şi el creştea sub privegherea tatălui său şi a bunicii, regina Etra din Trezena. Crescînd mai mare, Hipolit prinsese gustul vînătoarei, şi timpul tot şi-l petrecea colindînd codrii deşi ca peria, umblînd după sălbăticiuni. De-aceea, dînsul se pleca zeiţei Artemis, fecioara ce ocroteşte vînătoarea. Şi, tot ca ea, nu vrea să-audă de legătura căsniciei. Iar la-mbierile Afroditei sta rece şi nepăsător. — Zeiţa Afrodita este prea dezmăţată, zicea el, iar fiul ei, smintitul Eros, îşi bate joc de muritori, trăgînd săgeţi la întîmplare… Ah !… sînt besmetici amîndoi… …Şi, oricît s-au silit zeiţa care dă patima iubirii şi fiul ei, arcaşul Eros, nu l-au clintit din hotărîrea pe care-o luase Hipolit de-a nu iubi nici o femeie. Şi, supărată rău, zeiţa a hotărît să se răzbune. In acest timp Minos murise. In locul lui, pe tron, în Creta venise rege Deucalion. — Vreau să am pace cu vecinii… şi-n primul rînd cu atenienii, spusese noul rege-al Cretei. Vreau să se stingă vechea vrajbă… Ca să se facă-mpăcăciunea, el a pornit către Atena. A stat de vorbă cu Tezeu şi l-a rugat să-i facă cinstea şi să primească de soţie pe sora lui, numită Fedra. Mai trebuie spus că Ariadna, întîia soaţă-a lui Tezeu, cu Fedra şi cu Deucalion, erau toţi fraţi. Tezeu a stat puţin pe gînduri… Dacă primea s-o ia de soaţă, pacea-ntre Atica şi Creta s-ar fi statornicit deplin. Inăbuşindu-şi dară jalea, ce încă îl mai mistuia, după regina Antiopa, Tezeu a-ncuviinţat ca nunta să aibă loc cît mai curînd, A spus însă că face nunta, numai dacă frumoasa Fedra jură că va fi mamă bună fiului său, ce-l dobîndise odinioară cu Antiopa. Mireasa a jurat în templul zeiţei Hera c-o să fie într-adevăr o mamă bună şi, isprăvindu-şi jurămîntul, nunta îndată s-a pornit… — Ei, iată c-a sosit şi vremea să-l pedepsesc pe Hipolit, care mă tot nesocoteşte, a spus zeiţa Afrodita, aflînd această întîmplare. Chemînd la sine pe arcaşul cel zburător, tînărul Eros, i-a poruncit să-şi pună-n arc săgeata cea mai otrăvită şi s-o ţintească pe mireasă, umplîndu-i inima de fiere şi dragoste nelegiuită pentru feciorul lui Tezeu. Iar Fedra s-a simţit, pe dată, îndrăgostită nebuneşte de vînătorul Hipolit. — Cum îl iubesc !… îşi spunea ea. Şi-nveninată de săgeata preauşuraticului Eros, Fedra, cu mintea rătăcită, îl implora pe Hipolit : — Hai să fugim, lăsînd uitate şi Atena cea cu cer senin, şi pe Tezeu, Să ne aruncăm pe o triremă şi să plutim spre depărtări  pînă la marginile lumii.. Să ne ascundem fericirea… Hai, vino, vino, Hipolit… Dar Hipolit, cu ochii-n flăcări, o izgonea, zicînd aşa : — Femeie fără de ruşine… Tu pîngăreşti tot ce-i mai sfînt : respectul meu de fiu, şi chiar iubirea ce-o datorezi soţului tău. De mai rosteşti doar un cuvînt, scot paloşul din cingătoare şi ca pe-o fiară te ucid… Iar Fedra a-nceput să ţipe şi să-l blesteme pe flăcău : — O !… M-ai jignit… Cum m-ai jignit… Dar pentru asta, Hi-polit, ai să plăteşti şi tu cu viaţa… Şi-a alergat pînă la rege, s-a zvîrlit în genunchi, pe lespezi, şi a strigat spre el, plîngînd: — Soţul meu drag, stăpîn şi rege, mi-a fost dat astăzi să îndur cea mai amarnică insultă. Uitînd cît sînt de credincioasă, nesocotitul Hipolit m-a conjurat să fug cu el, să făptuiesc, în acest fel, cea mai grozavă dintre crime. Răzbună-mă, căci altfel mor !… Aşa grăia, minţind anume, regina Fedra, mîniată că Hipolit o alungase. Aşa grăia şi nu ştia că vorbele i le şopteşte, de fapt, în taină, la ureche, răzbunătoarea Afrodita. Tragicul sfîrşit al lui Hipolit şi-al Fedrei Lovit ca de-o măciucă-n creştet, Tezeu a rămas nemişcat un timp destul de lung pe tronu-i. El auzea vorbele Fedrei. Vorbele ce-l învinuiau atît de tare pe feciorul cel mult prea drag, pe Hipolit, şi totuşi nu-i venea să creadă. Dar Fedra hohotea acolo şi-l implora cu glasul stins : — Răzbună-ţi soaţa, o Tezeu !… Atunci Tezeu s-a ridicat, păşind încet spre malul mării. Mergea ca orb. Se clătina. Ajuns pe prunduri, a rostit : — Tată !… Poseidon !… Eu nu pot să-mi pedepsesc feciorul drag. Te rog pe tine. Fă dreptate şi loveşte-l pe Hipolit pentru insulta odioasă adusă Fedrei, soaţa mea !… Tocmai gonea pe ţărmul mării, către Micena, Hipolit. El se urcase într-un car. Şi la car înhămase, zdravăn, doi cai sălbatici, ce-l duceau ca vîntul, să se răcorească de jarul care îi frigea inima lui nevinovată. Tatăl nu s-a uitat spre el ; dar în clipitele acelea, din apa mării s-a ivit prin hotărîrea lui Poseidon, la rugămintea lui Tezeu un monstru mare cît un munte, cu şapte capete, trei cozi şi cu colţi lungi ca nişte suliţi. Iar caii s-au speriat de el. Neascultîndu-şi vizitiul, caii s-au avîntat pe stînci şi, sfărîmînd în bucăţi carul, l-au omorît pe Hipolit. Regina Fedra ce-l urmase pe soţul său, Tezeu, pe ţărm, văzînd pe Hipolit cu fruntea făcută ţăndări, între stînci, deodată şi-a venit în fire. Vraja zeiţei Afrodita s-a risipit. „Vai, ce-am făcut !” şi-a rostit ea, trecîndu-şi mina peste tîmplă şi, cuprinsă de remuşcări, a început să strige tare : — Nu ! Nu-i adevărat, Tezeu !… Hipolit n-a fost vinovat. Ci eu, doar eu am fost aceea care l-am ispitit  să ştii !… Eu, numai eu sînt ticăloasa !… A alergat către palat : şi-a pus pe gîtul alb un ştreang. Şi astfel, Fedra şi-a dat moartea cumplită, prin spînzurătoare. Din cer, zeiţa Afrodita văzuse totul şi zîmbea. Dorinţa ei se împlinise. Pedeapsa ei căzuse grea. E lesne de-nţeles durerea ce l-a-ncercat iar pe Tezeu. O !… Cît l-a plîns pe Hipolit13…   Înlănţuirea din Infern Dar timpul care trece poartă cu el uitarea, cel mai divin balsam. El şterge suferinţa şi face să renască, tînără şi voioasă, în inimă, speranţa  dorinţa de-a trăi. Deci, socotind curtenii că prea e lung amarul regelui lor, Tezeu, au început să-i spună, cu vorbe iscusite, că omul e o fiinţă ce nu poate trăi doar în singurătate. I-au amintit că n-are nici un urmaş pe tron. Hipolit a murit. Cine o să-i ia locul ? Apoi i-au povestit că regele din Sparta are o fată mîndră, ce se cheamă Elena. Ba chiar l-au îndemnat să meargă s-o răpească, căci regele din Sparta nu vrea s-o dea de soaţă nimănui. Ascultînd glasul lor, Tezeu s-a hotărît să-şi ia o nouă soaţă, să aibă un fecior. Şi fiindcă i-au vorbit de frumuseţea fetei regelui din Sparta, s-a pregătit de drum. „De e atîta de frumoasă Elena, copilul ce s-o naşte va fi la fel cu ea”, a cugetat Tezeu. Mergînd însă pe cale s-a întîlnit c-un prieten, rege peste lapiţi, pe nume Piritou. Şi el vroia să aibă o soaţă-ncîntătoare, precum era Elena. S-au înţeles atunci să se ajute-n luptă, răpind-o pe fecioară. S-o ducă la Atena şi aici s-arunce zarul. Cui or să-i cadă sorţii  s-o aibă pe Elena. Iar cel ce-o cîştiga-o în acest fel, la sorţi, să-l sprijine pe cellalt să-şi găsească o soaţă tot la fel de frumoasă. Zis şi făcut. Voinicii, cum au călcat în Sparta, au aflat pe Elena, ce tocmai dănţuia la nişte mari serbări în cinstea lui Artemis. Dînd ei o luptă grea cu oastea de la Sparta, au răpit pe Elena. Au suit-o-ntr-un car şi-au dus-o la Atena. Pe drum au tras la sorţi. Şi cel ce-a cîştigat-o a fost însuşi Tezeu, regele din Atena. Gingaşă era fata, şi bucuria mare pe rege şi curteni… Dar rămînea acuma, potrivit învoielii, ca Tezeu să-l ajute pe prietenul lapit să-şi afle o soţie la fel de minunată. Iar regele lapit i-a cerut lui Tezeu să-şi părăsească soaţa, prima zi după nuntă, şi să meargă cu el pe tărîmul lui Hades. — Ce să facem acolo ? l-a întrebat Tezeu. — S-o furăm pe nevasta lui Hades, Persefona… şi să mi-o fac regină în ţinutul lapit… Nu ar fi vrut Tezeu să-şi părăsească soaţa prima zi după nuntă, şi-apoi să se coboare în regatul lui Hades. Dar n-a grăit nimica. Făcuse jurămîntul să-l ajute pe prieten, şi nu-l putea călca. Lăsîndu-şi dară soaţa în grija mamei sale, buna regină Etra, Tezeu s-a îndreptat cu regele lapit spre tărîmul lui Hades. Printr-o peşteră-adîncă, ce se găsea în Argos, au intrat în Infern şi-au mers drept spre palatul măreţ, de-argint, unde locuia zeul cel veşnic mohorît. — Ce vreţi ?… Cum aţi intrat pe tărîmul acesta, fără de vrerea mea ? i-a-ntrebat, rece, Hades. — Iat-am venit la tine să-mi dai pe Persefona, s-o iau eu de soţie !… a răspuns Piritou. Am sprijin la nevoie pe eroul Tezeu. Deci nu-ncerca, bătrîne, să mi te-mpotriveşti. Noi ştim să ne luptăm… şi nu ne este teamă de tine nici atît… Şi-a început să rîdă. Hades s-a mîniat pentru aşa-ndrăzneală, dar chipul i-a rămas la fel de neclintit, rece şi mohorît. — Bine ! a glăsuit. Dar fiindcă aţi venit pînă-n Infern, la mine, vă rog să staţi puţin şi să vă odihniţi pe acel jilţ de piatră… Piritou, fără frică, Tezeu, prevăzător  s-au aşezat pe jilţ. Dar cum s-au aşezat pe jilţul fermecat, au şi rămas lipiţi. Şi n-a putut Tezeu să-şi salte multă vreme, cu tot zbuciumul său, trupul lipit de piatră. Ba, l-a legat şi-n lanţuri zeul cel mohorît. A trebuit să vină Heracle în Infern, ca să-l elibereze pe eroul Tezeu, smulgîndu-l de pe stîncă. Şi s-a întors acasă Tezeu, după atîţia ani… Ca rege a găsit însă pe-un duşman, Menesteu. Iar mama şi soţia răpite de spartani. Mîhnit s-a hotărît să se retragă-n Scira, o insulă frumoasă, să vieţuiască-n pace, dar şi-aci l-a urmat ura lui Menesteu care tot se temea că eroul Tezeu va cere-napoi tronul. Şi printr-un vicleşug, Tezeu a fost urcat pe-o stîncă de la Scira. Iar de sus, prin trădare, el a fost prăvălit în genunea de ape. Eroul s-a izbit cu fruntea sa senină de colţuroase stînci. Dar valurile mării l-au aruncat la ţărm. Braţele lui vînjoase, ce-au apărat Atena, au rămas fără vlagă, şi ochii săi albaştri cercetau mustrători Olimpul depărtat. Oameni necunoscuţi l-au adunat din ape i-au pus, pentru odihnă, oasele în mormînt. Aici a stat, în Sciron, uitat, destule veacuri, pînă ce a venit un trimis al Atenei şi i-a aflat mormîntul. Cînd a venit trimisul, un vultur din văzduh s-a coborît în Sciron, scormonind o movilă cu ciocul său de fier. Tezeu, spuneau aezii, fusese luat în slavă şi făcut semizeu, pentru faptele sale, de zeii olimpieni, cum le ceruse însuşi stăpî-nul mărilor, ce îi era părinte. Săpîndu-se movila, pe care se lăsase vulturul din văzduh., s-au găsit oseminte, lîngă ele un paloş şi-o lance ascuţită. Osemin-tele-acestea au fost duse-n Atena. Iară peste mormîntul cel gol, lăsat în Sciron, a fost zidit un templu eroului Tezeu 15. Note Tezeu ocupa în vechile legende ale elinilor, alături de Heracle, un loc de frunte. Aceşti viteji, Heracle şi Tezeu erau, dealtminteri, socotiţi un fel de eroi naţionali, adică ai tuturor elinilor, pe cînd toţi ceilalţi au mai mult caractere regionale, locale. Fiecare basileu dorea să se tragă din-tr-un anumit erou, şi fiecare ţinut vroia să se mîndrească cu vitejii săi. Intîraplările prin care trec Heracle şi Tezeu sînt însă de multe ori asemănătoare. Heracle era, bunăoară, fiul lui Zeus, şi Tezeu, fiul lui Poseidon, fratele lui Zeus. Amîndoi zeii se însoţiseră cu mamele celor doi eroi, fără de voia acestora. Cel care povesteşte viaţa lui Tezeu, după cîntecele vechi ale aezilor, este cunoscutul scriitor Plutarh, născut în Beoţia, către anul 46 al erei noastre, autorul viarei lucrări „Vieţi paralele”, unde sînt evocate şi alte figuri istorice, ca hicurg, Solon, Temistocle, Pericle etc. Pe temeiul acestei legende, voinicul Tezeu este şi el înfăţişat de multe ori pe vase şi în sculpturi, jiurtînd în mînă o măciucă sau o ghioagă de aramă  ghioaga cucerită de la hainul Perifete, fiul lui Hefaistos. De la numele monstruosului Sinis cred unii că ar veni cuvîntul sinistru — ceva sau cineva care provoacă spaimă, oroare. Ca şi Heracle, Tezeu este un nimicitor al monştrilor şi răufăcătorilor, care bîntuiau odinioară lumea. In amintirea biruinţei asupra lui Sinis, chiar pe locul unde se zicea că ar fi fost el răpus, au fost organizate, după legende, de însuşi Tezeu, aşa-numitele jocuri istmice, în cinstea zeului Poseidon. Biruitorii în concursurile la suliţă, disc, alergări cu carul sau în lupte, erau încununaţi cu ramuri verzi, de pin. Jocurile aveau, pare-se, valoarea unui simbol al luptei împotriva răului. Pare foarte curios că mulţi dintre monştrii doborîţi de Tezeu erau socotiţi fiii lui Poseidon. Alegoria pare că vrea să amintească de timpurile acelea cînd pâmîntul Eladei, zguduit de vulcani, se tot cutremura şi se prăbuşeau coaste sau insule, în mare. Iar valurile tulburi năpădeau peste ţărmuri şi părăduiau aşezările, nimicind pe oameni. Toţi aceşti monştri întruchipează relele pe care le poate face marea. Tezeu este şi el un fiu al lui Poseidon, deci tot un fecior al mării. însă mama lui este Etra. (Etra se tîlcuieşte prin „cerul cel senin”.) Grecilor le plăcea să spună că pămîn-tul Eladei răsărise din mare, sub cerul cel albastru. Tezeu este în acest caz simbolul poporului Eladei, vieţuind între cerul albastru şi senin şi marea nesfîrşită, cu valurile sale verzui; poporul care luptă cu urgia naturii : cutremure, furtuni, revărsări de ape, pustiiri şi cu monştri zămisliţi în apele marine. Iniţial deci, Tezeu a reprezentat, ca şi Heracle, forţele omeneşti, care biruie toate relele ce le stau în cale. Mai tîrziu, aristocraţii au impus transformarea mitului său popular în acela de erou al aristocraţiei gentilice, şi apoi chiar al aristocraţiei funciare sclavagiste, ce cîrmuia Atena. Astfel i-au atribuit împărţirea populaţiei în trei clase (nobili, agricultori şi meseriaşi) şi hotărîrea ca toate funcţiile statului să fie ocupate numai de nobili. Despre el se povestea că instituise serbările Panatenee, poate cele mai mari şi mai fastuoase serbări din Elada. In general, de mitul nobil al lui Tezeu s-a folosit mult aristocraţia sclavagistă, cu scopul de a-şi întări stăpînirea asupra poporului. Prin legendele născocite despre el se stabileau avantajele aristocraţilor. In tragedia „Tezeu”, poetul francez Quinault, din secolul al XVll-lea (pe muzică de Lulli) ne cîntă sosirea fiului Etrei şi al lui Poseidon, în triumf, la Atena. Despre labirint, un palat cu multe culoare încîlcite, în care se afla monstrul Minotaur, şi despre Dedal, constructorul său, se povesteşte mai pe larg în legenda următoare. Scena a fost zugrăvită, între altele, pe un vas antic, aflat la muzeul din Berlin. Hora de la Cnosos, după biruinţa lui Tezeu, a fost cîntată de însuşi Homer în „Iliada” : „Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime Joacă-mpreună în cerc şi cu mîinile prinse deolaltă. Fetele toate au gingaşe rochii de in şi flăcăii Bine ţesute veşminte ce scînteie blînd ca oleiul. Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur, Dînşii au săbii de aur la chingă de-argint atîrnate. Joacă ei toţi. Şi aci-ndemînateci şi iute s-avîntă Hora învîrtind ca o roată ce-o mişcă, de-o-ncearcă cu mîna-i Meşter olarul, aci în şiraguri se saltă-mpotrivă. Lumea-ndesită înconjoară hora cea plină de farmec  „Iliada”  în româneşte de G. Murnu, E.S.P.L.A., 1955. Şi se desfată privind. De zei luminat cîntăreţul Zice din liră-ntre ei. Şi-n vreme ce cîntecul sună, Se învîrtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei”. Nemuritoare este o marmură ce o înfăţişează pe Ariadna adormită, în timp ce atenienii fug. Pe faţa încîntătoare a fetei s-a aşternut un zîm-bet blînd. Zîmbetul ei de fericire. Visează, cu siguranţă, la Tezeu. Iar privitorul îşi închipuie durerea care o să brăzdeze chipul acesta cînd, în curînd, se va trezi şi va vedea că a fost părăsită. Este vorba de faimoasa călătorie o argonauţilor, despre care se povesteşte mai departe, în paginile acestei cărţi. Colina lui Ares sau areopagul. Durerea lui Tezeu răsună încă şi astăzi în tragediile celebre scrise de Euripide, Seneca şi Racine. Legenda lui Hipolit şi a Fedrei a fost zugrăvită pe un vas aflat la muzeul din Berlin. Tot acolo, artistul antic pune alături şi pe zeiţa Afrodita. Insă rar poate fi văzut ceva mai frumos decît întreaga legendă a lui Hipolit şi a Fedrei, aşa cum o fost înfăţişată de un sculptor din vechime, pe un sarcofag care se găseşte la Ermitajul din Leningrad. Legenda cu vulturul coborît din slavă peste mormîntul lui Tezeu — care nici nu ştim dacă o fi existat vreodată, sub acest nume sau sub altul — a fost născocită de aristocraţi. Ei urmăreau să dea un nimb de divinitate lui Tezeu, pentru a-şi întări (aşa cum arătam şi mai sus) măsurile şi legiuirile asupritoare pentru popor, alcătuite de ei, la adăpostul legendei despre Tezeu. Acela care se spune că i-a adus osemintele lui Tezeu la Atena a fost aristocratul Cimon. Templul închinat lui Tezeu se numea Tezeion. în Tezeion putea, dealtfel, să găsească azil oricine, chiar aceia care erau urmăriţi de puternicii zilei, chiar sclavi sau condamnaţi. Ajunşi în acest templu, ei erau ocrotiţi. Nu putea să-i mai atingă nici un aristocrat, nici un stăpîn de sclavi, cită vreme se găseau la adăpostul templului. Compatrioţii lui Tezeu, atenienii, l-au mai cinstit pe eroul lor, organizînd serbări, cînd mulţimea striga : „Nimic fără Tezeu ‘…. El este apărătorul oraşului Atena, al doilea Heracle !…” După unele legende, în marea bătălie dată la Maraton, se spune ca’ în ceasul cel mai greu, s-ar fi ivit pe cîmpul de luptă Tezeu, ca o umbră ce purta în mîna dreaptă o lance, şi în cea stingă un scut, şi el ar fi luat conducerea oastei de viteji atenieni, pînă ce aceştia au biruit.  Tezeu a fost zugrăvit pe vase în culori roşii, de către artiştii Hahrilion şi Eufroniu. A fost pictat de Micon şi Polignote. Iar alţii l-au sculptat în marmură şi lemn sau l-au turnat în bronz. înfăţişarea sa, din a’ceste sculpturi, seamănă uimitor cu a unui alt erou, renumitul Perseu, feciorul lui Zeus, născut în Argos de frumoasa Danae.

CASTOR Şl POLUX ÎN ŢARA MlNDRĂ A LACONIEI, pe valea rîului Eurot, trăia cîndva regele Tindar. Soţia lui se numea Leda K   Pe ţărmurile rîului Eurot creşteau mirţi înfloriţi şi sălcii cu ramuri lungi, plecate peste ape. Dar, mai cu seamă, vieţuiau în cîrduri lebede graţioase, albe. Mai albe uneori decît Taigetul, muntele care se-nălţa în zare şi-avea pe fruntea lui semeaţă, în timpul iernii, cununi de gheaţă orbitoare. La miazănoapte de Eurot, puternică, nebiruită, era cetatea ce se numea Lacedemonia sau Sparta. …Şi, dacă Tindar era vrednic, aezii nu ştiau să spună… Nu cunoşteau nici ei prea multe… în schimb, ştiau că acest rege-o dispreţuia pe Afrodita. Nu-i aprindea focuri în templu… Nu-i aducea pe altar jertfe… Şi, supărată, Afrodita a hotărît să-l pedepsească pe Tindar, regele din Sparta. Cum ? Aţîţîndu-l pe însuşi Zeus la dragoste nelegiuită faţă de soaţa regelui, frumoasa Leda.   Zeus se preface în lebădă Iar Zeus s-a prefăcut, cîntau aezii, în lebădă cu pene albe  o lebădă strălucitoare, cu ciocul roşu ca mărgeanul şi ochii scînteind ca jarul  şi a chemat-o pe Afrodita : — Tu ai să iei înfăţişarea de vultur care urmăreşte… o biată lebădă prin aer… Şi lebăda am să fiu eu !… a rîs cu hohot olimpianul. Să mă goneşti în aşa chip, încît s-ajung pe lîngă Leda, la ceasul cînd se scaldă-n rîu. — Am înţeles, slăvite Zeus, i-a dat răspunsul Afrodita. Şi s-a schimbat pe loc în vultur, cu ciocul umezit de sînge, ce-a început să-l izgonească pe Zeus, lebăda măiastră. -Gonindu-l prin văzduh, zeiţa, care se preschimbase-n vultur, a-ndreptat lebăda, pe Zeus, chiar înspre rîul unde venea, seară de seară, regina Spartei să se scalde. Era către amurg, cînd rîul pare tot poleit cu aur, cînd prin frunzişul din platani îşi cîntă vîntul melodia, iar pe Taiget răsare luna cu fermecata ei făclie. Regina, ca întotdeauna, venise singură la rîu. Zvîrlindu-şi vălul sub un mirt, se afundase-n apa rece. Deodată vede prin văzduhuri venind o lebădă spre ea. în urma lebedei, un vultur zbura cu aripile-ntinse. Lebăda se părea că-i cere soţiei regelui s-o scape de vulturul urmăritor. Leda uimită de albeaţa acestei păsări maiestuoase, cu ciocul roşu ca mărgeanul şi ochi de flăcări, ce-i grăiau cu o privire rugătoare  sare din rîu. Fuge pe ţărm şi-ntinde mîinile spre ea, să-i dăruiască ocrotire. Pasărea albă se preface că-i este frică şi s-azvîrle în braţele reginei Leda, în timp ce vulturul se-ntoarce în slăvile îndepărtate şi-şi ia din nou înfăţişarea obişnuită de zeiţă. Soţia regelui spartan mîngîia lebăda cu gîndul că va să-i potolească spaima. Iar Zeus, bucurîndu-se că se găsea la sinul ei, o-mbrăţişează pe regină. Şi Leda a adus pe lume în timpul cuvenit ca păsările  două ouă. Dintr-un ou s-au ivit atuncea Polux şi sora lui Elena de-o frumuseţe fără seamăn ; iar, din cellalt, s-au ivit Castor şi o copilă, Clitemnestra. Polux şi sora lui. Elena, erau odraslele lui Zeus. Iar Castor şi cu Clitemnestra lui Tindar îi erau copii 2.   Eliberarea Elenei din Atena   In acest fel au văzut lumea cei doi băieţi : Castor şi Polux. Şi ei s-au luat îndată-n braţe, şi-au început să gîngurească şi să se joace împreună. Zeus ar fi vroit  se pare  să-şi ia pe fiul său, pe Polux, şi să şi-l crească după voie. Gîndea să-l facă un erou, poate asemeni lui Heracle. Insă, văzîndu-i pe băieţi jucîndu-se doar împreună, s-a răzgîndit să-i mai despartă. A poruncit zeului Her-mes să-i ia pe unul şi pe cellalt, să-i ducă înspre miazănoapte, într-un ţinut îndepărtat 3. Aici, sub aspră priveghere, Hermes i-a învăţat să lupte cu iscusinţă, fără teamă. Aezii povesteau că Polux lupta neîntrecut cu pumnii şi arunca greutăţi, departe, cit nici nu se vedea cu ochii. Castor, în schimb, fugea mai bine şi călărea ca o nălucă ; iar carul lui zbura pe ţărmuri, ca rîndunica în văzduhuri. Au mai deprins şi meşteşugul de-a naviga pe mări, cu plute şi in corăbii înzestrate cu pînze şi cu vîsle bune. Ba, după cum se povesteşte, cutreierau în vremurile-acelea nişte piraţi pe marea largă, ardeau oraşele pe ţărmuri, jefuiau pe neguţători şi-i ucideau fără cruţare. Nu mai puteau pluti corăbii. Şi-atunci, cei doi flăcăi şi-au spus că-i datoria lor să plece şi să-i răpună pe tîlhari, să scape oamenii de rele, de moarte, jafuri, de urgii. Insoţiţi doar de cîţiva prieteni, s-au îmbarcat pe o triremă şi s-au luptat cu toţi tîlharii  piraţii, care bîntuiau apele din arhipelag. I-au nimicit pînă la unul. Crescuseră acum feciorii destul de mari, ca să se-ntoarcă la vatra părintească-n Sparta. Aveau cam treisprezece ani. Mai ales că se zvonise despre Elena, una din cele două fete, c-a fost furată de Tezeu. Fata era de-o gingăşie cum încă nu se mai văzuse. De pe atunci se auzise în lumea-ntreagă despre ea. Iar Tezeu, regele Atenei, venise şi răpise fata, pe cînd dansa la o serbare ; apoi o luase de nevastă . Fără a sta în cumpănă, voinicii-ncalecă pe cai, urmaţi de ostile-spartane, şi se pornesc către Atena, ca să dea lupta cu Tezeu şi să-şi elibereze sora. Din fericire pentru ei, Tezeu, de cum făcuse nunta, plecase în Infern, la Hades. Vroia s-ajute pe un prieten, care domnea peste lapiţi, să şi-o răpească din Infern pe blinda Cora-Persefona. în timp ce el era-n Infern, intră şi fraţii, dioscurii, cu oastea lor în Atica. Zdrobesc armata ateniană. Cuceresc sate şi oraşe şi-Atena cea cu temple multe. Dar cruţă, plini de-nţelepciuhe, grădinile lui Academos 5, unde se adunau adesea, să stea de vorbă, filozofii Cătînd după aceea bine, Castor şi Polux izbutesc să afle locul unde sta închisă sora lor, Elena, păzită de prinţesa Etra, mama eroului Tezeu. Cînd o găsesc  ce bucurie !… Nici nu o cunoşteau destul, cu toate că le era soră ; căci ei crescuseră departe, în Macedonia muntoasă, pe cînd Elena rămăsese lîngă părinţii săi, în Sparta. Se-ntorc deci toţi, cu voie bună, ducînd cu ei, ca sclavă Spartei, pe Etra, mama lui Tezeu. La-ntoarcere au fost primiţi cu ospeţe şi veselie şi sărbători strălucitoare… Au petrecut ce-au petrecut şi s-a curmat de la o vreme şi bucuria revederii. Cine e vrednic n-o să şadă mereu la danturi şi la mese… E însetat să săvîrşească fapte de glorie şi cinste !… Tocmai se pregătea-n Elada la Calidon, într-o regiune rău pustiită de-un mistreţ, o vînătoare renumită. Vitejii se porneau acolo. Unii-şi aveau drumul prin Sparta şi povesteau despre mistreţ şi lupta ce se pregătea. Şi auzind, Castor şi Polux n-au stat pe gînduri nici o clipă. S-au gătit repede de drum şi, însoţindu-i pe ceilalţi, au luat parte la vînătoare. Pe urmă fraţii dioscuri au plecat cu argonauţii, să dobîndeasca, din Colhida, lîna berbecului de aur, şi-au săvîrşit isprăvi de seamă ce i-au făcut nepieritori. Corabia, numită Argo, plutea pe mări de multă vreme, purtată de un vînt prielnic. Era pe lîngă Tracia. Deodată s-a stîrnit furtuna, cu trăsnete-nfricoşătoare. Marea, cu colţii ei de spumă, părea o fiară îndîrjită, care urla plină de ură şi era gata să-i înghită. Gropi mari de apă se căscau. Corabia cădea în ele, cu trosnituri de lemnărie, şi iarăşi valul o sălta pînă la bolta înnegrită, ce atîrna deasupra mării, sau o izbea de stînci cumplite… Nu mai era nici o nădejde. Zadarnic se trudeau eroii, Iason6, Heracle şi mulţi alţii, să ţină vîslele în mîini, în timp ce fraţii dioscuri vroiau să sprijine catargul, ce se frînsese între stînci… Zadarnic încerca să cînte Orfeu ‘ din lira lui divină, gîndind să îmblînzească zeii… Furtuna se dezlănţuia tot mai avană şi mai cruntă… Şi-atunci, precum cîntau aezii, Castor şi Polux au chemat pe Zeus, stăpînul din cer : — Tu, cel ce ne-ai răpit de-acasă şi l-ai trimis pe zeul Hermes să ne înveţe meşteşugul cel viforos al armelor şi navigaţia pe mări, de ce opreşti acuma drumul corăbiei, care ne poartă spre ţara unde se găseşte lîna de aur mult dorită ?… De ce, o tată  ne răspunde ?… Dacă ar fi să dăm crezare poemelor din alte vremi, Zeus, care vroia să fie vestit şi prin feciorii săi, ar fi răspuns atunci c-un tunet, şi două flăcări aurite au lunecat peste catarg. S-au prefăcut în două stele, ce-au luminat pe dioscuri. Furtuna a-ncetat pe dată. Cu toţii s-au mirat nespus de o asemenea minune şi, de atuncea, corăbierii, de cîte ori erau furtuni, rugau pe zei şi dioscuri să le dea sprijin, să-i salveze. Pe dată înceta furtuna şi se zăreau aceleaşi flăcări, ce parcă lunecau din cer 8. Tot în acea călătorie Castor şi Polux s-au luptat cu doi uriaşi. Unul, feciorul lui Poseidon, un rege neospitalier, pe care îl chema Amicos. Altul, un monstru de la Creta, cu piept de foc şi de aramă, ce purta numele de Talos. Aceşti uriaşi nu-i ospeţeau pe-aceia ce-şi căutau, pe ţărmuri, un adăpost şi-un pic de hrană, îi ucideau pe corăbieri şi scufundau vasele-n apă. De-aceea fraţii dioscuri i-au nimicit, făcînd dreptate. în sfîrşit, dup-atîtea lupte, Castor şi Polux s-au întors la casa părintească-n Sparta. Mama lor, Leda, tatăl Tindar şi Clitem-nestra şi Elena i-au primit plini de bucurie. Iară regina le-a grăit, îmbrăţişîndu-i cu mîndrie : — Bine că v-aţi întors acasă. Regele-a cam îmbătrînit şi n-avem sprijin la nevoie… Să vă-nsuraţi, feciorii mei, să împărţiţi pămîntul între voi. Să-l stăpîniţi cu braţ vînjos… Fraţii au rîs : — Prea bine, mamă… Ne vom căuta nişte soţii… şi vom avea un trai tihnit…   Cearta cu fiii lui Afareu Părea că totul se aşterne senin, frumos, în viaţa lor. Numai că, în puţină vreme, s-a întîmplat ca dioscurii să se certe cu nişte veri. Verii erau Linceu şi Idas, odraslele lui Afareu  care era cu Tindar frate. Unii pretind că toată cearta s-ar fi pornit pentru că verii i-ar fi-nşelat pe dioscuri cu nişte boi dintr-o cireada adusă din Ar-cadia. Şi ei nu-ngăduiau pe nimeni ca să-i înşele cu ceva… Dar alţii spun că pricina ar fi iscat-o, de fapt, Eros. C-ar fi trăit atunci, pe lume, două fecioare-ncîntătoare, fiicele regelui Leucip. Una Hilera ; alta Feba. Iar micul Eros, într-o zi, vrînd să se joace,-a pus în arc patru săgeţi muiate-n fiere şi le-a dat drumul în văzduh. Săgeţile i-au nimerit pe toţi flăcăii, drept în piept. Tuspatru veri au îndrăgit acele fete-ncîntătoare pe care le avea Leucip. Ca să n-apuce însă verii, Linceu şi Idas, să le ceară pe fetele lui Leucip, flăcăii Ledei s-au gîndit că trebuie să le răpească. Pe cai sălbatici, dioscurii au năvălit ca o furtună, le-au smuls pe cele două fete dintr-o grădină unde ele culegeau flori. în acest timp, şiretul Eros ţinea frîiele cailor. Pe cîmp ardea soarele viu şi, totuşi, în înalt, erau şi nişte nori, care vesteau primejdia ce s-apropia9… Se povesteşte că Linceu era-nzestrat cu o privire ce străbătea pînă departe, prin case, prin păduri, prin munţi. Iar Idas, frate cu Linceu, avea o-asemenea putere că nici un muritor din lume n-ar fi-ndrăznit să se măsoare, cumva, cu el, în luptă dreaptă. El se luptase şi cu zeul Febus-Apolo, pentru-o fată, şi-l biruise la sfîrşit. …Şi dioscurii au pornit cu caii în galop, ducînd, la piepturile lor bărbate, pe fetele ce le-ndrăgeau. Linceu, ce străjuia Taigetul, muntele lacedemonian, cu ochiul său pătrunzător, i-a şi văzut pe cei doi fraţi gonind cu fetele în braţe. El l-a chemat grabnic pe Idas şi-au pornit după dioscuri. Polux îşi împarte nemurirea cu fratele său Castor Lupta a fost îngrozitoare. Tăind prin muntele Taigetul, Linceu şi Idas se ivesc, călări, în f.aţa gemenilor. Ochii lor sînt înflăcăraţi. — Daţi-ne fetele ! le strigă Linceu, cu glas întărîtat. — Vin de le ia ! răspunde Castor. — Atunci să ne-ncercăm puterea, şi care-o fi învingător să aibă parte de soţii. Ceilalţi să piară ! Vă-nvoiţi ? — Ne învoim, de bună seamă, răspund în hohot gemenii. Cu-rînd o să muşcaţi pămîntul. Luptăm cu rîndul cîte doi… Cei dinţii se ciocnesc, cu furie, Castor cu vărul său Linceu. Cu suliţe scînteietoare, ei se reped unul spre cellalt, în timp ce fetele-i privesc înmărmurite, fără glas. Dar suliţele se sfărîmă în scuturile de aramă şi în armurile de fier. Duşmanii se opresc o clipă, cătîndu-se adine în ochi. Păreau că-s stane, nu flăcăi. Numai panaşele, pe coifuri, se clătinau, sub adierea vîntului dinspre miazăziuă. Şi, dintr-o dată, amîndoi, cuprind şi săbiile-n mîini. Şi  iată-i !… se avîntă iarăşi ca doi vultani înfometaţi…” Lupta durează ceasuri multe, pînă ce Castor, mai dibaci, împunge pe Linceu în pîntec ; şi-acesta cade, sfîrşit, jos… Idas atuncea se repede, vrea să-l răzbune pe Linceu. Înşfacă iute o coloană de marmură, de pe rnormîntul tatălui lor, abia-n-gropat, şi o azvîrle cu putere în pieptul agerului Castor. Castor nu stă nici el degeaba şi îl ţinteşte cu-o săgeată pe Idas cel voinic, în coaste. Polux sare atunci degrabă să-şi sprijine iubitul frate, pe Castor cel lovit de moarte şi să-l doboare pe Linceu. Dar Zeus curmă bătălia şi, cu un fulger din văzduh, arde pe Idas şi Linceu, şi îi preface în cenuşă, pe groapa fără de coloană, a tatălui lor, Afareu.   Castor se stinge-acum pe-ncetul. Pieptul lui e aproape rece. Ochii sticloşi privesc spre cer. Şopteşte-ncet : — Nu-mi pare rău că părăsesc acest pămînt. Dar inima mi-e-ndurerată că mă despart de tine, Polux… Şi Polux cade în genunchi. Sărută faţa-ngălbenită, şi disperat strigă spre Zeus : — Tată, tu ştii că fără Castor viaţa mea n-are nici un rost… Şi nu-i nimic mai sfînt, mai nobil, decît o dragoste de frate, care ţi-e în acelaşi timp prietenul cel mai devotat… Dă-i, tată, deci lui Castor viaţă sau  de nu vrei  încuviinţează să plec alăturea de el spre negrele genuni, la Hades… Auzind vorbele acestea, din Olimp, Zeus i-a răspuns : — Tu eşti nemuritor, o, Polux, şi ai dreptul să vieţuieşti cu fraţii tăi : Atena, Hermes, Apolo, Artemis şi ceilalţi, fără să-m-bătrîneşti vreodată, sus, în Olimpul luminos… Dar Castor e fiul lui Tindar şi-i muritor ca tatăl său. Vrei să-ţi pierzi oare nemurirea, ca să trăiască din nou Castor, un sărman fiu de pămîntean ? — Deşi n-avem acelaşi tată, frăţia care ne-a legat îmi e mai dragă decît slava ce aş avea-o în Olimp, a răspuns Polux către Zeus. Vreau să trăim, deci, împreună, sau să murim alăturea. Ori amîndoi nemuritori, ori împreună în Infern… Mişcat de-asemenea credinţă, de prietenia ce-i lega pe dioscuri unul de altul, Zeus a dat poruncă morţii să-şi strîngă aripile negre, ce le lăsase peste Castor. Şi dioscurii să rămînă, ca şi-nainte, laolaltă. însă, din an, o jumătate să şi-o petreacă în Olimp. Iară cealaltă jumătate să se coboare în Infern. Cum a sunat porunca asta, Castor s-a ridicat din morţi. Şi-ncă-lecînd pe cai cu aripi, cei doi fraţi gemeni s-au urcat pînă-n palatele cereşti. Aici ei au căpătat dreptul să ocrotească totdeauna nepreţuita prietenie între popoare şi-ntre oameni10. Iar, mai tîrziu, ca să-i scutească să se coboare şi-n Infern, Zeus i-a preschimbat în aştrill. Cinstind pe Castor şi pe Polux, adică însăşi prietenia, elinii le-au clădit altare şi temple mari, împodobite cu marmure, în care ei sînt dăltuiţi ca doi flăcăi cu trupuri goale, avînd în mîini suliţe lungi, iară pe cap coifuri rotunde 12. Adeseori ei sînt călări, pe cai ca spuma, nepătaţi. Iară pe creştetele lor, întotdeauna-i cîte-o stea 13. legendă, Lele. Urmaşul lui, Eurot Ha lui Eurot or fi fost Sparta. Ea a dat numele oraşului cel mai important din Laconia. Sparta s-a căsătorit cu Lacedemon, fiul lui Zeus şi al nimfei Taigeta. Sparta se mai cheamă şi Lacedemonia. Iar muntelui învecinat i se mai spunea Taigetul. La rîndul ei, Sparta ar fi născut pe Amicle — întemeietorul celuilalt oraş important al Laconiei, Amicleea  şi care era strămoşul direct lui Tindar, soţul reginei Leda, mama celor doi eroi : Castor şi Polux. Regii Spartei se mîndreau mult cu această genealogie şi mai ales cu faptul că aveau strămoşi pe cei doi vestiţi eroi gemeni.   Note : Legenda despre Leda şi lebăda, în care Zeus se transformase, ca s-o înşele pe soaţa regelui din Sparta, a fost sculptată şi pictată de artişti în nenumărate rinduri. Se găseşte astfel la Roma o splendidă marmură, sculptată de un artist antic, al cărui nume nu-l cunoaştem. O altă statuă de seamă mai este la Veneţia, în muzeul San-Marco. Iar în pictură e faimoasa pînzâ lucrată de Corregio, aflată la Berlin. Tot la Roma, se mai găseşte şi o copie după tabloul lui Leonardo da Vinci : pe malul rîului Eurot, sub mirţii înfloriţi, se află Leda cu lebăda alături. In depărtare, pe un deal înalt, se înalţă zidurile Spartei. Scena se petrece în amurg. Pe o pajişte smălţată de flori se văd cele două ouă, din care tocmai se ivesc perechile de copilaşi — asemeni unor puişori. Toţi cată spre mama lor care-i priveşte înduioşată, zîmbind discret şi parcă trist. Penelul marelui Leonardo da Vinci a ilustrat cu meşteşug sensul străvechilor credinţe ale elinilor. Ei se întrebau de ce vin oare, uneori, pe lume, în loc de un copil, doi sau mai mulţi ? Ce poate să însemne acest lucru? Şi, pentru că ştiinţa medicinei era încă la începuturi, ei îşi explicau această taină numai printr-o intervenţie divină. Considerau că dintre gemeni unul este poate copil de zeu. (Se ştie foarte bine că şi Heracle, care era feciorul lui Zeus, avea un frate geamăn, feciorul regelui Amfitrion.) Se spune că în copilărie cei doi eroi ar fi trăit o vreme pe tărîmurile-Macedoniei, în partea de miazănoapte a Greciei. Ei sînt cunoscuţi în povestiri şi poeme, nu numai ca fii ai lui Tindar, soţul legiuit al Ledei  tindarizi,  ei şi ca ăioscuri  feciori ai lui Zeus (dios). S-a arătat într-o legendă anterioară cum Tezeu, însoţit de Piritou,. regele tesalian, o răpit-o pe frumoasa Elena, în vîrstă numai de 13 ani, din templul zeiţei Artemis. Poeţii spuneau că la această dată Tezeu era în, vîrstă de cincizeci de ani. Mai tîrziu, frumoasa Elena se va mărita cu regele Menelau şi din pricina ei se va isca războiul troian. In grădinile învăţatului Academos a întemeiat filozoful Platon celebra lui Academie. De aici vine numele cunoscut pînă astăzi, dat celei mai înalte instituţii de ştiinţă şi cultură. Despre lason se va povesti în legenda călătoriilor pe corabia Argo,. către îndepărtatul ţinut al regelui Eete, fiul soarelui. Despre Orfeu se va povesti în legenda „Orfeu şi Euridice”. Cînd se sfirşesc furtunile, pe mare se văd adesea nişte fîşii luminoase în jurul catargului, partea cea mai înaltă o corăbiei. Acestea sînt  cura se înţelege  numai ultimele descărcări electrice. Navigatorii din vechime mu puteau înţelege acest fenomen, ştiinţa nu descoperise încă electricitatea, şi ei şi-l explicau născocind legenda despre Castor şi Polux, care l-au rugat pe Zeus în timpul unei furtuni să-i ajute. Răpirea celor două fete este zugrăvită pe unele vase. Scena este sculptată de un meşter necunoscut pe un sarcofag ce se găseşte la Florenţa. Frumoasă este însă şi opera creată pe această temă de marele pictor Rubens, aflată in galeriile de artă din Miinchen. Se văd dioscurii răpind fetele, în timp ce micul zeu Eros ţine frîul calului, pe care se vor urca. Soarele arde C -pe clmpie şi, totuşi, în înalt, se văd norii prevestitori de rele. Tot atunci Poseidon le-a dăruit şi el dioscurilor dreptul de a comanda vînturilor şi valurilor mării, de a ocroti pe navigatori în timpul jurtunilor şi a-i putea scăpa de moarte. Este vorba de constelaţia cunoscută sub numele de „Gemenii”, care ‘ apare pe boltă în luna mai. Coifurile lor rotunde evocă ouăle din care se născuseră cei doi flăcăi Cultul dioscurilor s-a răspîndit în toate coloniile greceşti, şi in Sicilia şi la Roma. în imperiul roman împricinaţii trebuiau chiar să-şi facă  jurămîntul în tribunale pe Castor şi Polux. Bărbaţii jurau pe Polux, iar femeile pe Castor. In Sicilia, elinii au clădit un faimos templu, în localitatea Agrigente, “”închinat dioscurilor. (Templul a fost mai tîrziu refăcut de romani.) în acest templu, In fiecare an, în anotimpul parfumat cînd înfloresc migdalii, se organizau nişte sărbători strălucitoare. Veneau atunci solii de cîntăreţi, ăanţaiori şi poeţi, ca să-şi arate măiestria sub semnul dragii prietenii. Oa-Imenii au rîwnit mereu înţelegerea şi pacea, şi aici, în templul lui Castor şi Polux, au răsunat cîndva şi nişte versuri ca acestea, rostite de Bakchi- lyde, poetul grec din sec. al V-lea î.e.n., intitulate : „Lauda păcii” : „Măreţe lucruri naşte pacea : flori, belşug de artă gureşă şi dulce, în flacără de aur pe altare de murmură s- aprinde pentru zei carnea cornutelor şi-a mieilor lînoşi. Juneţea cugetă la lupte – pe moale ţărnă în arenă şi visează doar la fluier şi la hore. Pe chinga scutului îşi ţese pînza păianjenul. Iar lancea ascuţită şi spada cu tăişuri, două, sînt amarnic măcinate de rugină. A amuţit trompeta de aramă. Nimic din gene nu alungă somnul chemat să-mprospăteze inima. Serbări senine înfloresc pe uliţi, şi arde cîntecul slăvind frumuseţea.” Tradiţia aceasta, iubită de mulţimi, se mai păstrează. Cu ani în urmă, la Agrigente, ansamblul românesc a dobîndit premiul cel mare al păcii şi al prieteniei, prin danţ ţi cîntec popular, şi a luat medalia de aur, pe. care e înfăţişat templul lui Castor şi al lui Polux.

Orfeu si Euridice   ÎN TRACIA  muntoasă a vieţuit, se spune, primul dintre aezi, cel dintîi cîntăreţ de imnuri din Elada. Cîntăreţul acesta a fost numit Orfeu. El s-a născut în casa unui rege, Eagru, ce-i cîrmuia pe traci. Iar mama lui a fost gingaşa Caliopa, muza ce inspira poezia epică şi arta de-a vorbi frumos şi mişcător. Muza a fost o vreme soţia lui Eagru. Atîta că Orfeu, deşi născut în casa regelui trac Eagru, avea şi el drept tată, ca şi Asclepio, pe marele Apolo, zeul ocrotitor al cântecului dulce. Născîndu-se copilul, mama i-a pus pe limbă trei stropi curaţi de rouă şi a rostit o vrajă. I-a hărăzit să poată s-alcătuiască stihuri, iar vorbele să-i curgă din gura lui ca mierea. Tatăl, zeul Apolo, i-a dăruit o liră şi i-a urat să cînte dintr-însa mai frumos ca vîntul cînd foşneşte prin frunzele pădurii, mai cald şi mai duios decît privighetoarea în nopţile cu lună. Să nu fie-ntrecut de nici un om pe lume, cînd şi-o-nstruna el lira. Să cînte melodii la fel de-armo-nioase, cum sînt acelea care îl desfată pe Zeus la ospeţe-n Olimp.   Crescînd Orfeu mai mare a început să umble prin ţara lui Eagru, cu lira subţioară. Toţi cîţi îl întîlneau se minunau de vorba plăcută ce-o avea, ca şi de-nţelepciunea pe care-o dovedea cu orişice prilejuri feciorul lui Apolo. Astfel se povesteşte c-atunci cînd se certau, din pricini felurite, supuşii lui Eagru îl chemau pe Orfeu sâ le facă dreptate. Iar el, cu vorbe bune şi sfaturi înţelepte, împăca pe vrăjmaşi şi-i făcea săşi dea mîna.   Un cîntăreţ fără seamăn   Iar lira lui măiastră îi fermeca pe toţi2. Cîntecul său era atîtde frumos, că oamenii-ascultîndu-l îşi uitau întristarea. Inima bântuită de prea multe necazuri îşi găsea alinare şi se înveselea. Dar ce spun eu de oameni  cînd fiarele pădurii veneau în jurul său ! Chiar rîsul, cea mai crudă dintre sălbăticiuni, îşi culca botul umed de sînge pe piciorul aedului Orfeu şi îi sorbea adesea graiul melodios. Şi tot felul de păsări se adunau pe ramuri. Ba chiar, de vreţi să ştiţi, elinii povesteau că lira lui vrăjită făcea să se desprindă din rădăcini copacii. Ei lunecau pe văi şi veneau să-i umbrească fruntea îngîndurată şi plină de visări. Munţii se clătinau. Pietrele se mişcau şi se rostogoleau pînă lîngă Orfeu, să-i ţie loc de jilţuri 3. Natura, fermecată, căuta să se apropie de aed cît mai mult şi să-i asculte viersul, poemele sublime, neîntrecute încă de nimeni pînă-atunci. Şi, devenind Orfeu flăcău în toată legea, a însoţit eroii plecaţi către Colhida să dobîndească lîna berbecului de aur. De n-ar fi fost cu ei feciorul lui Apolo  cu toată îndrăzneala de care-au dat dovadă vitejii-argonauţi — n-ar fi putut nici unul să-şi mai revadă casa, părinţii şi copiii. Prin sunete de liră a domolit mînia unor stînci fioroase, numite Simplegade, care striveau adesea corăbiile eline. Tot el a adormit în viers moleşitor balaurul cel groaznic, care păzea-n Colhida acea lînă de aur şi-a nimicit, prin cîntec, vraja amăgitoare a unor fete-păsări, ce se chemau sirene şi încercau s-afunde pe marinari în valuri. A mai făcut Orfeu şi-alte isprăvi de seamă. Dar n-a luptat cu lancea sau sabia sau arcul. Arma lui i-a fost lira, şi, totuşi, a învins. (Isprăvile-s prea multe. Nu le mai amintim.) Ar fi să spunem totuşi că fiul lui Apolo şi-al muzei Caliopa s-a-ndrăgostit de-o nimfă. Se chema Euridice ; şi-n ochii ei cei verzi îi plăcea lui Orfeu să-şi scalde fericirea, privindu-i cu nesaţ zile şi nopţi de-a rîndul…   Adesea Euridice îl ruga pe Orfeu să-şi reverse din liră divina-i armonie, ca ea, cu alte nimfe, să poată dănţui în tactul muzicii . Orfeu o asculta şi atingea îndată coarda melodioasă c-un beţigaş de-argint, făcînd să izbucnească din liră un nou val de sunete vrăjite. Vroia s-o-nveselească pe preafrumoasa nimfă. S-o ştie mulţumită. Nu bănuia, sărmanul, soarta-nspăimîntătoare ce-i era hărăzită, peste puţină vreme ; căci draga-i Euridice n-avea să aibă parte, prea mult, de bucuria ce-o răspîndea Orfeu, prin cîntecele sale.   Pierderea frumoasei Euridice   S-a întîmplat ca fata să fie îndrăgită şi de un alt flăcău, un crescător de-albine, pe nume Aristeu. Şi, aflînd Aristeu că-n casa lui Eagru se pregăteşte nunta, s-a hotărît s-o fure pe nimfa Euridice. Ca să-şi îndeplinească gîndul acesta rău, care nu îi da pace, Aristeu s-a ascuns într-un desiş de arbori. A aşteptat o vreme, precum pîndeşte tigrul juninca din poiană şi-i gata doar să sară. Veghind plin de răbdare, iată se ivi clipa cînd nimfa Euridice rămase singurică. Atunci se repezi şi vru s-o ia în braţe. Nimfa, înfricoşată, văzîndu-l pe Aristeu din umbră cum s-a-vîntă, a şi luat-o la fugă. Aristeu, îndîrjit, a pornit după ea, şi, cum era mai iute şi c-un picior mai ager, a fost gata s-o prindă. Atît că, din greşeală, frumoasa Euridice, sărind peste un trunchi de stejar răsturnat, nimeri într-o groapă. Aici era un şarpe cu pielea-mpestriţată şi colţii veninoşi. Nimfa-l calcă pe şarpe. Acesta se întoarse. Se-ncolăci îndată pe glezna Euridicei şi îşi înfipse colţii, strecurîndu-i veninul sub pielea subţirică. Orfeu, ce auzise ţipătul Euridicei, porni şi el în fugă, cu inima bătîndu-i ca un ciocan în piept, Ajunse doar s-o vadă pe nimfă cum se stinge. O jale fără margini simţi în el aedul, în timp ce Aristeu — acela ce fusese pricina morţii ei — se mistuia-n adîncuri verzi-negre de pădure. — Zeus, măreţe Zeus — strigă spre cer Orfeu, bătîndu-se cu pumnii în fruntea ca de fildeş — pogoară-te cu milă, acum, asupra mea. Dă viaţă Euridicei… Dar cerul, albăstrui, rămase mut ca stînca. Nici cîntecul de liră nu mai clinti pe nimfa ce părăsise lumea.”.: Orfeu, trîntit în iarbă, o-mbrăţişa cu sete şi o chema zadarnic să vie împreună cu el, acolo unde totul sta pregătit de nuntă. Plînsul lui cel fierbinte îi zguduia pe oameni şi mulţi — dornici s-aline pe cel ce-i mîngîiase cu viersul său vrăjit  îi glăsuiau astfel: — Nu plînge. E zadarnic. Iubita ţi-e la Hades. Asta i-a fost ursita şi nu ai ce să faci. Cată să te supui voinţei olimpiene… — Nu. Nu mă voi supune… ! a glăsuit Orfeu. Voi pleca spre Infern, de-ar fi să rătăcesc pe drumuri toată viaţa ; şi am să-mi caut mireasa. Mă voi ruga de Hades. Oricît ar fi de crunt, oricît de nemilos, trebuie să-mi întoarcă pe Euridice-a mea… Luîndu-şi pe umăr lira şi un toiag în mîini, Orfeu s-a îndreptat către un mic sanctuar pe care-l avea Hermes. Acolo s-a rugat de feciorul lui Zeus, pristavul din Olimp, ca să-l călăuzească pe drumul spre Infern, şi i-a jertfit un ţap cu blana ca tăciunii, din turmele regale, cum cerea obiceiul. L-a proslăvit în imnuri. Apoi, fără zăbavă, a pornit iar la drum, către Peloponez.   Şi, în Peloponez, la capul Tenaron 5, era o peşteră. Nici un om nu-ndrăznea să treacă pe acolo de la lăsatul serii. Credinţele străstrăVechi spuneau că-n peşteră erau furii, erinii şi fel de fel de iazme, ce-i sugrumau pe oameni cînd încercau să intre. Căci peştera aceea era de bună seamă una din porţile spre tărîmul lui Hades.   Pătrunde în Infern Şi, poposind Orfeu la capul Tenaron, n-a vrut să ţină seamă de vorbe şi poveţe. — Spuneţi !… Asta-i intrarea spre negrele genuni, unde domneşte Hades ? întreba pe localnici. — Da, da !… răspundeau ei. însă nu cuteza, străine, să te-apropii prea mult de-aceste locuri. Eşti tînăr. E păcat… Furiile stau de strajă… Ele n-aşteaptă mult şi te strîng de grumaz… Cîţi n-au pierit acolo !… Stai… Stai… Unde te duci ? Tu n-auzi vorba noastră ? — Aud. Dar nu mi-e teamă !… rostea spre ei Orfeu. O caut pe Euridice. Şi dorul pentru ea îmi dă puteri să lupt, să-l înfrunt şi pe Hades. Am armă lira mea… Cu ea o să întâmpin geniile infernale, voi risipi destinul… Lăsaţi-mă să trec… Şi, înstrunindu-şi lira. cîntînd necontenit, Orfeu a păşit drept spre peştera aceea care-şi căsca gîtlejul umed şi-ntunecat, către aria mării. Nu s-a temut de furii, de geniile crude, păşind prin faţa lor, senin şi fără frică.   Şi iacătă-l trecut, din peştera adîncă, într-un tărâm de umbre ciudat şi misterios. Coboară pe poteci unde-i aţin piciorul tufele în-cîlcite de scai şi mărăcini. îl zgîrie şi-l rănesc… Dar el nu ţine seamă, şi merge mai departe, pînă zăreşte rîul cel vînăt, Aheronul. Aici erau pe ţărmuri sute şi mii de umbre, ce aşteptau să treacă şi se rugau de Haron, luntraşul cel bătrîn, să-i ducă peste ape, cu barca-i putrezită. Haron cerea obolul. Cine nu i-l plătea mai rămînea pe ţărmuri, rătăcind, amărît, cam o sută de ani. însă aedul cîntă lui Haron cel ursuz, din lira sa de aur, un cîn-tec minunat. Luntraşul se îndură. îl trece pe Orfeu pe malul celălalt. Acolo alte piedici. Cerberul stă de pază la porţile de-aramă. Latră şi urlă tare. Iar şerpii-ncolăciţi pe capetele sale şuieră fioros, silindu-se să-l muşte cu colţii-nveninaţi pe fiul lui Apolo.   El îşi înstrună lira. Coardele ei răsună, şi dinele se lasă pe pîn-tec, la pămînt. Firea lui duşmănoasă se schimbă dintr-o dată. Ochii  săi cată blînd. în acest chip, aedul poate să treacă-n voie către palatul unde sălăşluieşte Hades. Şi fratele lui Zeus îi strigă de departe : — Cine eşti tu ? Ce vrei ? Cum cutezi, pămîntene, să intri nepoftit în ţinutul tăcerii ?… Orfeu cată spre Hades fără de-nfricoşare, şi-i spune doar atît : — Dă-mi voie, preamărite stăpîn peste-ntuneric şi umbre fără viaţă, să-ţi glâsuiesc în viers… Şi n-aşteptă răspunsul ce vrea să i-l dea Hades. Ci prinde-n braţe lira cu coardele de aur, pe care i-o dăduse la naştere Apolo. Şi gura lui, în care îi picurase muza stropii curaţi de rouă, începe să rostească stihuri mai dezmierdate ca şoapta de iubire sau somnul care prinde în braţele lui pruncul, cînd este legănat la sinul cald al mamei.   Zeul Hades se îmblînzeşte   Ii povesteşte-n stihuri dragostea cea curată, care-l înlănţuise pentru întreaga viaţă de nimfa Euridice. Speranţele-nflcrite ce le păstrau în inimi. Cum regele Eagru le pregătise nunta. Iar zeu] Himeneu, cel ce-mplineşte legea sfînt-a căsătoriei, cu aripi nevăzute, venise de la Creta, unde-şi avea palatul ; şi-şi aprinsese facla. Dar facla nu arsese cu flăcăruie albă,cum cerea datina, ci răspîndise numai un fum înecăcios. Asta, ca prevestire a tristei întîmplări ce urma să-i lovească. Ii cîntă Orfeu apoi de clipa neuitată cînd şî-a văzut iubita căzută la pămînt, fără de răsuflare ; de gemetele sale; de jalea ce-a cuprins întreg poporul trac. Toţi cîţi ascultă cîntul divinului aed, acolo, în Infern, nu pot să-şi stăpînească suspinele din piept. Geniile infernale tac toate copleşite de preamărea durere din glasul lui Orfeu. Tantal şi-a uitat foamea şi setea deopotrivă ; Sisif nu mai ridică pietroiul greu pe coastă, şi Ixion, acela ce se-nvîrteşte veşnic pe-o roată de aramă înlănţuit cu şerpi, rămîne nemişcat.   Întreita Hecate îşi şterge pe obraji o lacrimă fierbinte. Şi Cora-Persefona îşi lasă fruntea albă pe umăruj lui Hades, străpunsă de tăişul amarnicei mîhniri din viersul lui Orfeu. — Gîndeşte-te, tu, Hades  mai giăsuieşte el, pe blînd acord de liră  dacă un zeu viclean ţi-ar răpi într-o zi soţia mult iubită, n-ai suferi ca mine ?… Nu ai pleca s-o cauţi ?… Răspunde-mi, nu căta încolo cu privirea… în timp ce zeul tace, soaţa-i, Persefona, întinde către Hades o mînă rugătoare şi-i cere să s-aplece cu milă spre aed. Dragostea ce-l uneşte pe el de Euridice este cu mult prea mare. Chinul ce îl îndură Orfeu, pierzînd mireasa în ziua nunţii sale  este sfâşietor… Şi zeul, care-altminteri nu are nici o milă, acuma se înclină mişcat către Orfeu. — Voi face, zice el, pentru iubita ta, ceea ce nu se cade nici unui muritor. Se va întoarce-n lume, urmîndu-te pe tine. Dar trebuie să-mi promiţi… — Mă leg mai dinainte să-ndeplinesc orice, îi răspunde Orfeu, cu glasul gîtuit de marea bucurie că-şi va recăpăta pe scumpa-i Euridice.   Şi Hades îi mai spune : — Cînd vei urca, Orfeu, spre celălalt tărîm, să nu-ntorci cumva Capul, să nu-ncerci s-o priveşti… — Deşi mă arde dorul şi clipele îmi par veacuri nemăsurate, nu voi căta spre ea, dacă aşa ţi-e vrerea, mai spune iar Orfeu. — Dacă te vei întoarce şi vei privi spre nimfă, cu-o clipă înainte de-a călca pe pămînt, o pierzi pe totdeauna, a adăugit la urmă zeiţa Persefona. Nu mai e nici un mijloc s-o poţi recăpăta… — Aşa… Aşa voi face !… a glăsuit Orfeu. Deci, mulţumind lui Hades şi Corei-Persefona, călăuzit pe Her-mes a plecat spre pămînt. Ştia că îl urmează şi nimfa Euridice. Dar nu-ndrăznea să-ntoarcă înspre iubită capul, de teamă să n-o piardă, cum îi spusese Hades.   Mergea cîntînd din liră şi rostind mîndre stihuri ; şi-n minte-o cerceta pe Euridice-a lui : „E tot atît de albă ? Mai este drăgăstoasă ? Nu s-a schimbat cumva ?”… Şi inima-i o dată cu lira lui cînta cîntec de biruinţă şi dor înfrigurat, în timp ce se urca înspre pămîntul nostru. Mai erau cîţiva paşi… Ce spun ? Numai un pas. Şi Orfeu trecea pragul din peşteră afară. Dar în acel moment a fost străpuns de teamă. Dacă mireasa lui s-a rătăcit cumva în bezna infernală şi nu e-n urma lui ? Atunci a întors capul îngrijorat s-o vadă. O vede, fericit, cum merge lîngă Hermes. Vrea să-i spună eva. Dar dalba lui mireasă, fără de nici o vorbă, însă cu braţele deschise către el, parcă l-ar fi strigat, alunecă-n Infern. De data asta însă e pentru totdeauna 6.   Numai cîntecul îi rămîne   Zadarnic a-ncercat din nou Orfeu să treacă de rîul Aheron. Nu l-a mai luat luntraşul, cel care duce morţii în ţinutul lui Hades: Zadarnic s-a zbătut, a plîns, l-a implorat şi i cîntat din liră. Hades orînduise să nu fie lăsat pentru a doua oară în sumbrul său palat. Nefericit, Orfeu s-ar fi ascuns, se spune, în munţii Traciei. Nu dorea să mai vadă în ochi nici o femeie ; căci îşi reamintea de scumpa-i Euridice şi inima-i rănită se sfîşia mai mult. De auzea-n pădure rîsete de copile, dacă pe malul apei era cumva vreo nimfă, Orfeu îşi trăgea haina pe faţă şi fugea. Ei bine, tocmai fuga le aţîţa pe-acestea să-ncerce şi s-atragă în mreje de aed. Astfel s-au scurs cu greu vreo trei sau patru ani. Singurâ-i mângâiere era doar cîntecul, în care proslăvea iubirea fără margini, dincolo de mormînt.   Dar se aflau pe-atuncea, în Trăda, bacante, frumoase preotese, care-l slujeau pe Bachus, zeul cel dezmăţat. Acestea nu-l iertau pe fiul lui Apolo, fiindcă-i păstra credinţă pierdutei Euridice. Şi cum se povesteşte, ele se tot iveau în faţa lui, cu sila, cîntînd sau dănţuind sau azvîrlindu-i flori legate-n bucheţele. îl ispiteau cu vorbe pline de îndrăzneală şi-l pofteau la serbări închinate lui Bachus, adică la orgii.   Însă el le gonea întruna, cu dezgust. Le blestema, spunînd că ele înjosesc numele de femeie  şi se urca în munte, mai sus, să nu le vadă purtarea desfrînată, pe care-o dovedeau. Atîta că nici ele nu s-au lăsat înfrînte. L-au urmărit în munte şi l-au încercuit. — De nu primeşti, Orfeu, să trădezi amintirea iubitei Euridice, să ştii că vei muri !… i-au ţipat laolaltă. — O, moartea, unde este ? le-a dat răspuns aedul. Prin ea mai pot ajunge s-o văd pe Euridice… Şi auzind acestea, în ura lor turbată, ameţite de vin, bacantele acelea şi-au împlântat în el zecile de pumnale, cu care sfîrtecau ţapii sacrificaţi stăpânului lor Bachus.   Trupul însângerat l-au aruncat în Hebru . La timp au sărit însă şi cele nouă muze, avînd pe Caliopa, mama lui, între ele. I-au ridicat din apă corpul său fără viaţă şi l-au înmormântat într-un templu, Liberta, pe muntele Olimp. Doar capul rămăsese rostogolit pe valuri, şoptind necontenit, cu buzele albite, numele prea iubit al nimfei Euridice. Iar capul său şi lira au ajuns pînă-n Lesbos, o insulă în care a înflorit poezia. Muzele şi Apolo au luat această liră, care mişcase munţii, fiarele şi pe Hades şi au pus-o pe boltă. Luceşte între stele. E constelaţia Lirei. Iar poemele 9 lui au rămas între oameni, veşnice ca iubirea jurată Euridicei !…   Note Vechii elini înţelegeau prin Tracta ţinuturile mărginite la miazănoapte de Propontida şi de Marea Egee, la răsărit de Pontul Euxin sau Marea Neagră, la asfinţit de fluviul Strimon, astăzi Karasu ; iară la miazănoapte de Istru sau Dunărea cea largă. Intr-un desen pe un vas este înfăţişat Orfeu, în ţara lui Eagru. Tracii stau în preajma lui cu coifuri peste plete şi cu suliţi în mîini, gata parcă de luptă. Poetul cîntăreţ este aşezat în mijloc, cu ochii către slavă. în mîini ţine lira. Nu ştim ce rosteşte, dar feţele războinicilor, înăsprite de lupte şi greutăţi, parcă se luminează şi uită de urgia pe care o pregătesc, de moarte şi război. Se vede marea putere a cîntecului, a artei, asupra lor. Aşa ni-l reprezintă pe fiul lui Apolo şi al muzei Caliopa un mozaic dezgropat în oraşul Pompei şi aflat astăzi la Palermo. în jurul lui se văd strînse zeci de sălbăticiuni: maimuţe, leoparzi, lei cerbi, păsări, ba chiar şi şerpi şi broaşte, care-i ascultă viersul. O astfel de imagine a pictat artistul francez Nicolas Poussin în opera intitulată „Orfeu şi Euridice”, aflat azi la muzeul municipal din Chantilly. într-o splendidă îmbinare de culori sînt zugrăviţi oamenii şi natura. Se văd cîteva nimfe la poalele pădurii. Altele se scaldă în undele străvezii ale rîului Hebru. In zări se înalţă munţii, adăpostind cetatea cu zidurile sure, în care văzuse lumina zilei feciorul lui Apolo. întreg tabloul respiră măreţia, puterea suverană a artei : a cîntecului şi poeziei. Orfeu, cu beţigaşul de argint în mină, se pregăteşte să cînte, însoţindu-şi vocea cu Ura, cel mai frumos dintre cîntecele pentru preaiubita lui Euridice. Astăzi capul Matapan. Scena este admirabil redată într-un basorelief din secolul al V-lea î.e.n., care se găseşte acum la Neapole. Ea a fost cîntată şi de marii poeţi antici: Eschil, Pindar, Horaţiu, Ovidiu şi, mai ales, Vergiliu, în „Georgi-cele” sale. In epoca modernă nenumăraţi artişti au abordat această temă în muzică, teatru, poezie şi artele plastice. Bunăoară, în muzică, germanul Gluck a creat, pe motivul acesta legendar, una dintre cele mai frumoase lucrări, intitulată „Orfeu şi Euridice”. Semnificaţia pierderii Euridicei de către Orfeu pare a fi aceea că faptele mari, hotârîtoare în viaţă, nu se pot desăvîrşi fără răbdare şi sacrificiu pînă la capăt. Rîul Mariţa de astăzi. Aici vor crea mal iîrziu poeţii Alceu şi Safo. Lui Orfeu i se atribuie o serie întreagă de poeme, care au fost de fapt create mult mai tîrziu, deşi unele fragmente par a fi urme veritabile de poezie orfică. Tot despre el se spune că avea şi darul profeţiei, fiind fiul lui Apolo — şi că ar fi organizat aşa-nvmitele mistere orfice. Capul său, prins între stîncile insulei Lesbos, se zice dealtminteri că a avut darul să facă profeţii multă vreme după moartea poetului. întemeierea tebei Cadmos ; Zetos şi Amfion ; Edip

EXPEDIŢIA ARGONAUŢILOR DE CÎTE ORI ELINII CĂLĂTOREAU PE MARI şi debarcau pe ţărmuri străine,-ndepărtate, ei îşi reaminteau legenda despre Iason şi corabia Argo. Şi după ce jertfeau fructe şi flori şi sînge lui Zeus olimpianul sau fiului său Hermes, zeul călătoriei şi al negoţului, cel care-i învăţa cum să aibă dobînda cu orişice prilej  sorbeau cupe cu vin şi începeau să cînte legenda despre Iason şi corabia Argo. Cel mai adesea, ei îşi începeau povestea arătînd că odată ar fi trăit în Iolco, un oraş tesalian 1, doi fii ai lui Poseidon : Eson şi Pelias. Rege fusese Eson, fratele cel mai mare. Dar Pelias, cel mic, prin viclenii şi arme, îşi însuşise tronul şi luase avuţia regelui legiuit : palatele de piatră şi turmele de vite. In schimb îi dăruise o colibă de frunze pe clina unui munte, făcîndu-l slujitor. Numai că fostul rege avea şi un copil. Acesta, crescînd mare, putea pretinde sceptrul luat tatălui său Eson. Deci, ca să-şi poată ţine tronul, fără de nici o grijă, Pelias s-a gîndit să-şi omoare nepotul. Atîta că şi Eson avea, pesemne, prieteni. Aceştia l-au vestit despre ce plănuia noul stăpînitor, regele Pelias. Iar preamîhnitul Eson, ca să-şi scape copilul, a trebuit să pună la cale-un şiretlic. A vestit tot regatul că fiul i-a murit. A ridicat şi-un rug, cum se obişnuia pentru cei răposaţi. Insă pe rug a ars un iepure sălbatic. A făcut  după datini  jertfe zeului Hermes, întreitei Hecate, zeiţei Persefona şi soţului său, Hades. A plîns şi s-a jelit în temple, la răspîntii şi lîngă focul sacru. Totul lăsa să creadă pe proaspătul stăpîn al oraşului Iolco că odrasla lui Eson s-a stins dintre cei vii. însă în mare taină, Eson şi-a dus copilul în munţii Pelion, la centaurul Hiron 2, şi l-a rugat să-i crească feciorul oropsit. Căci centaurul Hiron creştea pe-Asclepio, feciorul lui Apolo, şi pe Castor şi Polux, odraslele lui Zeus. Şi tot la el vor creşte şi viteazul Ahile, Ulise şi mulţi alţii.   Fiul lui Eson se întoarce în lolco ..Şi stînd sub privegherea bătrînului centaur, pruncul adus din lolco s-a făcut în curînd un flăcău ne-nfricat. Dar el nu avea nume, fiind crescut pe furiş. De-aceea bunul Hiron, neştiind cum să-l strige, i-a zis : fiul lui Eson — adică, pe scurt, Iason. Cînd a-mplinit băiatul cam douăzeci de ani, s-a hotărît să plece în oraşul natal ca să-şi revadă tatăl şi, poate, să-l răzbune. A mers pînă la rîul ce-nconjura oraşul. Tocmai vroia să treacă apa pe la un vad, cînd i-a ieşit în cale o biată cerşetoare. — Băiete !… Hei, băiete, nu vrei să mă treci rîul ? a glăsuit spre Iason. Eu sînt fără putere şi dacă mă-ncumet să mă cufund în apă, mi-e teamă că-mi pierd viaţa… Iason, cum îl crescuse înţeleptul centaur, era un tînăr vrednic şi foarte săritor. — Cum de nu, bunicuţo… Te duc numaidecît… Şi a luat-o în braţe, păşind cu multă grijă, căci apa venea mare, îi ajungea la gît şi curgea-nvolburată. Aşa a trecut rîul, ducînd-o pe bătrînă pe ţărmul celălalt 3. Insă, cum au ajuns, băbuţa s-a schimbat pe loc într-o zeiţă. Dar nu-n orice zeiţă. A apărut chiar Hera, soaţa marelui Zeus, acel ce cîrmuia întregul Univers, din muntele Olimp. — Am vrut să te încerc, a glăsuit, cu fală, puternica zeiţă. Şi, fiindcă te-ai grăbit să-mi împlineşti dorinţa, eu te voi ocroti pe drumurile tale… şi tu vei birui… Astfel a spus zeiţa şi a bătut din palme. Un nor a-nvăluit-o şi a pierit în slăvi. Iason a stat o vreme privind, plin de uimire, pe urmele zeiţei. Apoi, cutezător, cîntînd voios pe cale, a pornit mai departe şi a ajuns în lolco. A intrat în oraş şi s-a-ndreptat spre piaţa unds se pregătea o mare sărbătoare, în templul lui Poseidon.     Regele pune la cale pieirea lui Iason Oamenii din oraş, cînd l-au văzut pe Iason, au crezut că-i un zeu. Au socotit că-i Ares sau poate chiar Apolo, şi l-au înconjurat, într-adevăr, flăcăul era nespus de chipeş. Trăind mereu pe munte  părul nu şi-l tăiase şi pletele bogate îi atîrnau pe umeri în valuri aurii. Pe trup avea o haină de pînză, subţirică. Haina i se lipea de muşchii încordaţi şi lăsa să se vadă cît este de voinic. Iar deasupra purta o blană de panteră, care îl apăra de ploaie sau de frig. în fiecare mînă ţinea cîte o lance cu vîrful de aramă  precum purtau păstorii din munţii Pelion. Atîta că-n picioare nu mai avea băiatul decît o sanda. Cealaltă o pierduse în apa spumegîndă, pe cînd ducea bătrâna spre malul celălalt. Tocmai în acea clipă s-a auzit un ropot. Regele Pelias, călare, cu suita, se-ndrepta către templu, ca să aducă jertfă zeului mărilor. Dar iacătă-l zăreşte în piaţă şi pe Iason. Mai mult, vede că el nu este încălţat decît cu o sanda, şi se îngălbeneşte nedreptul Pelias. Oracolul din Delfi abia îi proorocise  cîteva zile-n urmă  că trebuie să se teamă de un flăcău din munte, ce e-n acelaşi timp străin şi cetăţean al oraşului lolco şi umblă încălţat numai cu o sanda. Căci tânărul acesta-l va răzbuna pe Eson… Regele s-a-nfuriat. — Cine eşti şi ce vrei ? i-a strigat, cu asprime. — Eu sînt nepotul tău. Precum vezi, n-am murit, aşa cum credeai tu, şi am venit să-ţi cer sceptrul ce l-ai răpit părintelui meu, Eson… O, cum s-a-nfricoşat hulpavul Pelias ! Cum tremura pe şa, deşi purta în mînă sabia lui de rege ! Mai ales că mulţimea privea cu-ncredere către noul venit, tînăr şi curajos. — Bine. Aşa să fie ! a rostit Pelias cu prefăcătorie. Este după dreptate ca lolco să ajungă iarăşi în mîna voastră : a ta şi a lui Eson. Dealtfel, sînt bătrîn, nu mai rîvnesc mărirea şi-ţi voi da bucuros puterea şi oraşul. Insă… — printr-un oracol — zeii mi-au hotărît să caut lîna de aur, pe care-o stăpîneşte azi regele Eete. Avînd lîna de aur, lolco va înflori, va ajunge oraşul cel mai bogat din lume. —- Deci, vrei s-aduc eu lîna, pre cît pot să pricep ! a glăsuit băiatul. — Desigur, asta vreau — a rostit Pelias, făcînd semn spre mulţime : Spuneţi şi voi, se cade să plece un moşneag, cînd are-un nepot tînăr ?… — Nu, asta nu se cade, au spus mai mulţi bătrîni, ce nici nu bănuiau că Pelias anume îşi trimitea nepotul, sperînd c-o să se piardă în marea încercare. — Vezi, Iason ?… Spun cu toţii ! a zis Pelias. Porneşti către Eete şi-aduci lîna de aur… Şi, cînd te-ntofci, îţi jur pe marele Poseidon, din care tu şi eu ne tragem deopotrivă, că părăsesc oraşul… — Dacă te juri pe zeul din care noi ne tragem, c-ai să părăseşti tronul, eu mă-nvoiesc să plec s-aduc lîna de aur, a spus la sfîrşit Eason. El s-a-ndreptat pe urmă spre casa părintească. L-a-mbrăţişat pe Eson, pe care nu-l văzuse de cînd era copil şi, potolindu-şi dorul de tatăl său, flăcăul a pornit iar la drum. A străbătut Elada, dînd peste tot de ştire că va porni pe mare, spre ţara lui Eete, o ţară fabuloasă şi plină de mistere, plină de bogăţii, într-o călătorie cum nu s-a mai văzut. De-acolo vor aduce lîna scumpă de aur, pe care o ţinea Eete pe nedrept. Nimeni nu mai plutise atîta de departe, pînă-n timpul acela : căci ţara lui Eete, aflată-n răsărit, la Pontul Euxin, era capătul lumii. De-acolo-şi începea Helios, zi de zi, urcuşul lui pe cer, ca apoi să coboare în capul celălalt unde zăgăzuise Heracle de curînd oceanul cel uriaş, punînd două coloane în drumul apelor. …Şi auzind eroii că se pune la cale călătoria asta către capătul lumii, s-au strîns numaidecît. Cine dintre eroi nu dorea să străbată drumul acesta nou şi să cunoască lumea ? ! Fiecare-ar fi vrut să fie el acela care s-aducă iarăşi în patria iubită lîna scumpă de aur. S-au strîns deci mulţi eroi. Cîţi au fost nu ştim bine. Se spune că cincizeci. Printre ei se găsea şi eroul Heracle, cel urgisit de Hera în gelozia ei; apoi Castor şi Polux, odraslele lui Zeus, cu cei doi veri ai lor : Idas cel preavoinic şi Linceu, un flăcău înzestrat cu puterea de a zări prin lucruri, prin ape şi pămînt, departe, orişice ; au mai venit : Tezeu, însoţit de un prieten, regele Piritou ; Meleagru ; Orfeu ; Peleu ; Admet ; Neleu ; doi fii ai lui Boreu, vîntul de miazănoapte Calais şi Zetes  care purtau pe umeri aripi, ca tatăl lor ; şi în sfîrşit mulţi alţii, pe care nu putem să-i înşirăm acum. A vrut să-i însoţească şi-o fată, Atalanta ; dar ei n-au vrut s-o ia, spunînd că nu e bine să meargă o fecioară între atîţi flăcăi, ca nu cumva pe cale vreunul s-o-ndrăgească şi să se iste ceartă între navigatori.   Berbecele cu lîna de aur Ţelul călătoriei era lîna de aur, lînă ce trebuia întoarsă în Elada. Lîna scumpă de aur era de pe-un berbece, un fiu al lui Poseidon. Aezii povesteau legenda lui astfel : Se ştia că pe vremuri regele Atamas, stăpîn în Orhomena, un oraş beoţian, fusese însurat cu frumoasa Nefele, zeiţa norilor, şi ea îi dăruise doi copilaşi drăguţi, o fată şi-un băiat, numiţi Hele şi Frixos °. Prin nu ştiu ce-ntîmplare, regele beoţian şi-a luat altă nevastă. Iar mama vitregă, avînd copiii ei, vroia să-i depărteze pe Hele şi pe Frixos de palatul regal. Ba chiar se hotărîse să le răpună viaţa. Ca să-şi scape copiii, zeiţa norilor a trimis de îndată acest berbece sacru, fecior al lui Poseidon, ce se afla-ntr-un templu din Iolco, să-i răpească din palatul regal al fostului său soţ. Acest berbece sacru era nespus de mare. Avea lîna de aur. Vorbea ca oamenii şi, mai presus de toate  deşi nu avea aripi  putea străbate cerul, ca păsările-n zbor 6. De acest animal ceresc, al lui Poseidon, s-au agăţat copiii în ultima clipită ; căci mama vitregă tocmai vroia să vină şi să le vîre-n piepturi cîte-un pumnal tăios. …Şi au zburat copiii… Sub ei se întindeau pămînturi nesfîrşite, ape şerpuitoare şi codrii nepătrunşi. Cînd — au ajuns deodată deasupra unei mări. — Nu vă uitaţi spre ape !… i-a sfătuit berbecul. Frixos a ascultat ; dar Hele, mai curioasă, tot s-a uitat în jos, şi, văzînd apa mării, i-a venit ameţeală. Nu s-a mai putut ţine, şi a căzut în valuri. Marea, în care fata s-a înecat, se cheamă de-atun-cea Helespontul, adică Marea Helei 7. Numai băiatul, Frixos, a plutit mai departe. Şi a ajuns în Ea, oraşul colhidian. Aici a adus jertfă puternicului Zeus berbecele de aur. N-a păstrat decît lîna, pe care-a dăruit-o regelui din Colhida. Iar el, drept mulţumire, i-â jurat că-l va face urmaşul său pe tron, însurîndu-l cu una din cele două fete pe care le avea. Pregătirea marii călătorii Lîna mult preţioasă a rămas în Colhida, agăţată, cu grijă, într-un copac stufos dintr-o livadă sfîntă, închinată lui Ares. Da-n cîntecele lor aezii arătau că trebuiau să plece cîndva nişte eroi, care să îndrăznească să plutească pe mări, prin furtuni şi primejdii, să se lupte cu monştrii şi să aducă iarăşi lîna berbecului plecat odinioară, în zbor, din Orhomena, cu Hele şi cu Frixos. Iată de ce eroii s-au adunat în pripă, dornici să cucerească scumpa lînă de aur, din ţara lui Eete, de peste mări şi ţări, şi l-au urmat pe Iason. S-au strîns cu toţii-n Iolco. Intîi s-au sfătuit ; şi-au hotărît să facă o corabie mare din lemn bun, de stejar. Corabia aceasta trebuia să înfrunte primejdii fără număr, pe mări necunoscute ; trebuia să plutească săptămîni, luni întregi, poate, fără oprire. Era o încercare îndeajuns de grea !… Insă lucrînd eroii plini de însufleţire, în nu prea multă vreme au făcut o corabie cu totul deosebită. Avea cincizeci de vasle, Dar era totodată atîta de uşoară, încît navigatorii o ridicau pe umeri, fără vreo oboseală. Fiind atît de uşoară, zbura ca pescăruşul peste aria mării. De-aceea i-au spus Argo 8. Se spune că Atena 9 i-a sfătuit tot timpul şi le-a dat o crenguţă din stejarul cel sfînt al măreţului Zeus, stejarul din Dodona, care grăia spre oameni şi făcea prorociri. Crenguţa de stejar, adusă de Atena, avea de-asemeni darul de a putea grăi argonauţilor  navigatorilor pe corabia Argo  şi-a-i putea sfătui în împrejurări grele 10. Ei au pus-o la proră. încrustată în lemn.   Plecarea spre ţara lui Eete de la capătul lumii Cînd au terminat lucrul şi corabia Argo s-a legănat pe ape, cei cincizeci de eroi s-au adunat la ţărm, s-aleagă pe acela ce urma să-i conducă în expediţie. Aezii povesteau că în acel moment eroii-au întors ochii spre viteazul Heracle. Insă fiul lui Zeus le-a spus că el e sclavul regelui Euristeu, prin uneltirea Herei, care-i doreşte moartea Deci, ca să nu atragă supărarea zeiţei, mai bine să-l aleagă în fruntea lor pe Iason. Iason era iubit de soţia lui Zeus. …Şi toţi s-au învoit ca Iason să conducă pe eroi peste mări, spre ţara lui Eete de la capătul lumii. Au făcut sacrificii zeilor olimpieni. Apoi au început ospăţul de plecare. Au băut şi-au mîncat vreme de nouă ceasuri. Dar, cum s-au ivit zorii, au azvîrlit încolo cupele de pe mese. Au luat cu dînşii apă şi hrană din belşug şi s-au urcat pe punte, stînd cîte doi pe-o bancă, cu cîte-o vîslă-n mînă. Heracle era-n mijloc, el fiind cel mai greu, şi ţinea cumpăna corăbiei de lemn. în faţă sta Linceu, care cu ochiul ager privea spre depărtări. Şi alăturea Iason se sprijinea de proră, ţinînd un vas de aur în mîinile-amîndouă, şi-l implora pe Zeus, cu braţul său de fulger, şi vînturile repezi, şi drumurile mării, s-apropie biruinţa, şi zilele senine, şi ceasul fericit cînd iar se vor întoarce acasă, în Elada. Din nori, cum spun poeţii, a răsunat atunci un glas aspru de tunet şi-un fulger a brăzdat cerul abia-nroşit de Eos — aurora.   Zeus le răspunsese că le primeşte ruga. Au ridicat îndată ancora grea din ape, agaţînd-o de ciocul corăbiei de lemn. Iar divinul Orfeu şi-a luat lira în braţe. A început să cînte. Şi vînturile mării, vrăjite de-acest cîntec, suflau voioase-n pînze 11. Corabia plutea, şi lîngă ea săltau popoarele de peşti şi alte vietăţi din apele marine. Veneau toate s-asculte cîntul duios din liră şi glasul lui Orfeu. Corabia ieşise în largurile mării cu pînzele întinse. Helios-se-nălţase cu carul lui de aur pe cerul fără pată, şi-ntinsul de smarald al apelor Egeei parcă ardea cu flăcări. Cîntecul lui Orfeu răsuna peste valuri. Se auzea-n Olimp. îl desfăta pe Zeus şi-l făcea să privească plin de îngăduinţă spre corabia Argo. Eroii-argonauţi porniseră cu bine pe drumul presărat cu sute de primejdii.   Eroii sînt îndemnaţi să ducă o viaţă tihnită în Lemnos Aşa, plutind neîncetat, au ajuns repede în Lemnos, insula mare şi muntoasă, unde fusese azvîrlit Hefaistos, din înălţimi, de tatăl său, marele Zeus. Atît că-n Lemnos se-ntîmplase cu cîţiva ani mai înainte o tra-gedie-ngrozitoare. Bărbaţii lemnieni, plecînd la un război, în asfinţit, şi, biruindu-i pe vrăjmaşi, răpiseră femei şi fete, nenumărate, pe corăbii. Şi întorcîndu-se acasă se însuraseră cu ele, părăsind vechile soţii. Acestea, ca să se răzbune, îşi omorlseră bărbaţii 12. In acest fel, insula Lemnos nu mai avea decît femei. Curînd, acestea şi-au dat seama că singure nu pot trăi. Din nord se repezeau adesea, spre insulă, cete de traci. Jefuiau totul şi plecau, lăsînd în flăcări insula. Ogoare şi livezi erau tot mai puţine şi mai sterpe. Iar turme şi cirezi de vite aproape nu se mai vedeau. Tocmai pe cînd era în ţară o-atît de mare supărare, iacătă vin argonauţii făcînd întîiul lor popas. Deodată, toată întristarea femeilor s-a risipit şi i-au primit cu flori pe oaspeţi. Din tot ce-aveau le-au întins mese pline de amfore, în care scînteia vinul purpuriu, pline de talere-ncărcate cu fripturi, turte dulci şi fructe. Le-au cîntat cântece şi i-au rugat să se-nvoiască a fi stăpîni în ţara lor şi să-şi aleagă, dintre ele, soţiile care le plac. însăşi regina de la Lemnos t3, cea mai frumoasă dintre toate, îi oferea lui Iason tronul, dacă primea să-i fie soţ. In timp ce-aproape toţi eroii se aşezaseră la mese, cîntînd cu fetele din Lemnos şi sorbind cupele cu vin, s-a auzit un glas puternic: — Aţi uitat oare datoria ? Aţi şi uitat lîna de aur pentru un zîmbet femeiesc şi nişte amfore cu vin ? Vai vouă… Eu am să plec singur din ţara asta blestemată… Cel ce zvîrlise cu tărie astfel de vorbe spre eroi era chiar marele Heracle. El singur nu se învoise să se coboare de pe punte şi să ia parte la ospăţ. Dar auzind ce se petrece, că sînt ademeniţi eroii cu vorbe, cîntece şi vin, se şi grăbise în cetate şi îi certase pe voinici. Auzind ce spunea Heracle, eroii s-au dezmeticit. Au răsturnat acele mese, unde se îmbuibau cu toţii, îngreunîndu-şi trup şi minte; şi-au smuls cununile de flori. Au dat în lături pe acele femei şi fete, ce-i ţineau, şi au pornit spre ţărmul mării. N-au mai vrut nici să-ntoarcă ochii, cînd ele îi rugau cu lacrimi să se oprească iar în Lemnos, la-napoiere spre Elada. Şi au plecat argonauţii, lăsînd ispitele deoparte. Uriaşii cu cîte şase braţe Au plutit ei din nou pe mare, pînă s-a coborît amurgul şi cerul s-a umplut de stele. Atunci s-au apropiat de locul unde alunecase-n valuri copila Hele : Helespontul. Au privit apele acestea, ce murmurau parcă un cîntec gingaşei fete înecate, şi nici nu au băgat de seamă cînd au ajuns în Propontida 14. In faţa lor se întindea peninsula Cizic, stîncoasă, abia legată de pământul străvechi al Asiei, printr-o fîşie de nisip. Aici au trebuit să lupte cu nişte fiinţe fioroase : uriaşi cu cîte şase braţe. Două le-aveau prinse de umeri, două de coaste şi-alte două de şoldurile monstruoase. Aceşti uriaşi au început s-arunce stînci mari de granit, către vitejii-argonauţi, gîndind să le închidă calea. Şi poate că le-ar fi zdrobit corabia de lemn, uşoară. însă Heracle a-ntins arcul, şi-a tras spre ei săgeţi muiate în sîngele otrăvitor al hidrei omorîte-n Lerna. Răniţi şi otrăviţi, uriaşii cădeau ca nişte stînci în valuri, cu bufnituri răsunătoare. Cîţi rămăseseră cu viaţă au trebuit să se mai lupte cu Iason şi ceilalţi eroi. Pînă la urmă, dintre ei nici unul n-a scăpat cu zile, sub săbiile lucitoare şi suliţele de aramă. Şi iar a lunecat pe ape, în voia vîntului zburdalnic, corabia argo-naută. E drept că s-a stârnit furtuna şi era gata s-o scufunde. însă vîslaşii au purtat-o cu vrednicie pest valuri, pînă-ntr-o ţară, Misia 15. In Misia, argonauţii au fost primiţi cu mare cinste şi de localnici, şi de rege. Dar tot aici s-a întîmplat ca Hilas, un argonaut, să fie îndrăgit de-o nimfă. Era o nimfă drăgălaşă ce stăpînea un mic izvor la poalele unei păduri de pini înalţi şi parfumaţi… Şi nimfa, îndrăgind pe tînăr, s-a prefăcut în căprioară, şi a sărit în calea lui. El sprinten, neprevăzător, a urmărit-o prin pădure, pînă la apa unui lac, în care se vărsa izvorul, şi, însetat, a vrut să soarbă din unda limpede de munte. Dar căprioara s-a schimbat din nou în nimfa cea frumoasă şi, apucîndu-l de grumaz, l-a tras cu ea în fundul apei. Hilas, speriat, a dat un strigăt. Strigătul său l-a auzit Heracle şi-alt argonaut, cutezătorul Polifem 16. Fiindcă Heracle ţinea mult la tînărul răpit de nimfă, n-a stat pe gînduri şi-a pornit să-l caute prin pădurea deasă.   Pierderea lui Heracle în Misia L-au căutat ei întreaga noapte, fără să-i poată da de urmă, căci nimfa-l ascunsese bine pe dragul ei, acolo-n lacul cu unda verde, cristalină, şi-l fermecase s-o iubească. Unii poeţi, cîntînd povestea, spuneau că Hera ar fi pus la cale-această întîmplare. Ea nu dorea ca şi Heracle s-ajungă-n ţara lui Eete. Prea îl ura, înverşunată. Urcîndu-se din nou pe Argo, eroii au băgat de seamă că dintre ei lipseau Heracle şi încă doi argonauţi17. Şi i-au căutat, strigînd cu toţii, cu voce tare, de pe ţărm, sunînd în scoici, aprinzînd focuri, însă zadarnic, vreme lungă, i-au aşteptat să se întoarcă. Nici unul nu dădea vreun semn că ar fi auzit chemarea. Şi neavînd alta ce face, argonauţii-au adus jertfe lui Zeus şi soţiei sale. Şi Iason a strigat spre Ceruri : — Spuneţi ce trebuie să facem, pentru că, iată, marea-i lină, vîntul bate şi el prielnic, şi noi mâi stăm încă la ţărm… Cerul a rămas mut, dar marea s-a despicat pînă-n adîncuri. Un cap învăluit de alge s-a-nfăţişat privirii lor. Era un zeu, pe nume Glauc, care sălăşluia acolo. — Duceţi-vă şi n-aveţi grijă, a rostit Glauc cu voce tare. Aşa a hotărît Olimpul. Cei trei voinici rămîn aici, în Misia împădurită..» Iară Heracle-şi va urma calea ceri este hărăzită.   Infrîngerea bebricilor ..Şi Iason, ascultînd îndemnul, a făcut semnul de plecare. Dar mulţi dintre argonauţi nu aveau inima uşoară. Nici unul nu era mai vrednic şi mai viteaz între ei toţi decît Heracle cel puternic şi veşnic urgisit de Hera. în el aveau toată nădejdea. Şi el, acuma, se pierdea… Prinzînd deci vîslele în mîini, lăsînd în vînt pînzele toate, au dus pe Argo mai departe, şi mai departe, către ţara bebricilor cea misterioasă i8. în locurile astea pline de verzi grădini înmiresmate, i-a-ntîmpi-nat un popor aspru. Regele lor, numit Amic, un fiu al zeului Poseidon, era un om hidos şi rău. Nu îi plăcea să aibă oaspeţi. Un singur lucru preţuia : lupta cu pumnii, îndîrjită 19. Aezii-l zugrăveau pe rege că era-nalt ca un copac. Urechile-i erau zdrelite în luptele ce le purtase. Pieptul său monstruos, umflat, părea un mare glob boltit. Sub umerii lui bulbucaţi, creşteau pe braţele-i robuste muşchii ca nişte bolovani. Iar ochii-i se roteau sub frunte, sălbatici, ameninţători, ca unei fiare-nfometate. Amic, văzîndu-i pe elini c-au debarcat în ţara lui, i-a provocat pe loc la luptă. — Aşa e datina pe-aicea, a ris regele cu-ngîmfare. Cel ce soseşte-n ţara asta trebuie să dea lupta cu mine. Cine se prinde?… Cine-ncepe ?… — Am să-ncerc eu, a grăit Polux. — Hai, vino să te fac fărîme şi să te dau hrană la peşti ! a hohotit din nou Amic. Şi lupta a-nceput pe dată. Deşi Amic era uriaş, Polux, sărind cu-ndemînare, l-a şi izbit pe cruntul rege cu pumnul aprig în bărbie. Monstrul a scuipat sînge negru. Dar l-a lovit şi el pe Polux cu tot atîta străşnicie. S-au încordat şi s-au bătut pe iarba verde a cîmpiei. Pînă la urmă însă Polux l-a biruit pe răul rege. L-a nimerit cu pumnu-n tîmplă şi l-a lăsat fără suflare la poalele unui copac. Bebricii au sărit atuncea ca să-l răzbune pe Amic şi s-a-nce-put un război greu. Argonauţii trebuiau să ţie piept unei mulţimi de luptători nespus de mare ; şi suliţele scînteiau, iar săbiile zvîr-Ueau prin aer lungi curcubeie lucitoare. Iason, Tezeu şi Meleagru îşi tăiau drumul prin mulţime, de parcă secerau un lan. Iară din cele două laturi, Castor şi Polux nimiceau oştenii regelui Amic cu suliţele de aramă. N-a trecut mult şi-argonauţii au fost deplin biruitori, luînd pradă multă, arme, straie, merinde bune şi-n burdufuri vin din belşug.   Salvarea lui Fineu de hidoasele harpii In dimineaţa următoare au întins pînzele să plece din ţara neospitalieră şi au pus toţi mîna pe vîsle. Dar cum s-au depărtat oleacă de ţărmurile lui Amic, s-a şi dezlănţuit furtuna. Şi ce furtună, zei cereşti ! Corabia se zguduia, se frîngea din încheieturi şi era gata să se sfarme într-un vîrtej negru de ape, ce o tîra spre nişte stînci dintr-o strîmtoare foarte-ngustă 20. Numai cu greu, cu luptă dîrză, vîslind din răsputeri, voinicii au reuşit să-ndrepte cîrma ce se stricase-n vijelie, s-atingă malul celălalt 21. Iar dincolo de acel ţărm se ridica un oraş mare. Şi în oraş domnea un rege ce avea darul profeţiei şi care se numea Fineu. Dar fiindcă el dezvăluise unele taine  ale lui Zeus  cei din Olimp s-au mîniat şi-au hotărât să-l pedepsească. Zeul Apolo-i luase ochii şi Hades-Pluto din Infern îi trimise nişte harpii, nişte zeiţe monstruoase, cu chip de fete, trup de păsări, gheare de leu şi cozi de şarpe, care-i răpeau toată mîncarea. încît Fineu pierea de foame. Dintre eroi s-au ridicat atunci Calais şi Zetes, feciorii zeului Boreu, vîntul ce bate dinspre nord, căci ei erau înaripaţi şi viforoşi ca tatăl lor. Cu suliţele prinse-n mîini, cei doi flăcăi le-au urmărit pe-aceste harpii pînă departe peste mări, şi le-au învins şi le-au silit să jure pe măreţul Zeus că-i vor da tihnă lui Fineu. Drept mulţumire, regele le-a arătat eroilor greutăţile pe care ei urmau să le întîmpine, pînă s-ajungă la Eete. în primul rînd, le-a amintit că la intrarea Mării Negre se află nişte stînci uriaşe, care se cheamă Simplegade 22. Ele se mişcă, se ciocnesc şi nici un vas nu poate trece, decît în anumite clipe. Ca să cunoască vremea asta cînd pot să treacă printre stînci, să ia cu ei un porumbel. Ajunşi acolo să-i dea drumul. Şi dacă porumbelul trece, nu e primejdie printre stînci. Pot să vîslească fără teamă. Iară de piere porumbelul, Argo să stea şi ea pe loc. Tot Fineu i-a învăţat ca, debarcînd în răsărit, s-aducă jertfe Afroditei. Numai prin ea puteau învinge, puteau să dobîndească lîna cu firele-i scumpe de aur. Cu darul lui de-a prevesti, Fineu ştia de ce şi cum ; dar nu vroia mai mult să spună. — O să vedeţi, le-a rostit el.   Argonauţii zăresc crestele Caucazului Eroii n-au mai stăruit şi, mulţumindu-i lui Fineu, au pornit iar spre largul mării, plutind prin Pontul Euxin23. Plutind aşa, au auzit un zgomot înspăimîntător. Erau acele stînci cumplite ce se ciocneau necontenit, c-un bubuit asurzitor. Apele se roteau în preajmă şi clocoteau ca-ntr-un cazan, şi nimeni încă nu trecuse cu vreo corabie pe-acolo. Iason s-a încordat la cîrmă. Orfeu a început să cînte din lira lui un cîntec dulce, şi mîngîios, şi-adormitor. Iar din corabie, eroii au slobozit un porumbel. Acesta a-nceput să zboare şi-a trecut iute printre stînci. Numai o pană de la coadă i-a fost prinsă de Simplegade. Văzînd acest semn bun, voinicii au pus şi ei mîna pe vîsle. Orfeu cînta ameţitor. Stîncile se mişcau alene sub acest cînt duios de liră. Şi totuşi, valurile repezi şi înspumate dintre stînci smuceau pe Argo cu putere şi o trăgeau parcă-napoi. Nu mai era decît o clipă, şi stîncile s-ar fi lovit. Atunci eroii au vîslit mai cu putere mai cu sîrg, şi vasul Argo a trecut. Numai un căpătîi de lemn a fost zdrobit. Atîta tot. Fineu din Tracia spusese că de va trece vreo corabie printre stîncile Simplegade, blestemul lor se risipea. Într-adevăr, din acea vreme, teribilele Simplegade au rămas locului, pe veci. Acum vîsleau argonauţii fără de frică peste mare. Vîsleau, şi ochii lor, în zare, căutau mereu capătul lumii, ţara bogată-a lui Eete, unde era lîna de aur. E drept că, pînă să ajungă la ţinta lor cea mult visată, au mai trecut argonauţii prin multe alte încercări. In nişte lupte ce-au urmat, doi dintre ei au fost ucişi. Şi-au poposit de la o vreme într-o insulă mititică, o insulă a zeului războiului. Aicea se adăposteau negrele păsări ale lui Ares, care fuseseră gonite de marele erou Heracle din mlaştinile stimfaiiene. La rîndul lor argonauţii au înfruntat aceste păsări şi s-au luptat din greu cu ele. De la o vreme, au zărit munţii Caucaz, cu creste sure. Acolo, sus, pe vîrful Elbrus, zăcea de veacuri Prometeu, titanul cel legat în lanţuri. Heracle încă nu-l scăpase. Către apus s-a auzit şi-un vîjîit tare de aripi. Era chiar vulturul lui Zeus. Trecea prin slăvi, către Caucaz. Şi, trecînd el, credeau că vine furtuna înfricoşătoare; căci aripile lui uriaşe păreau că-s ale lui Boreu. Eroii au privit în urma acestei păsări, plini de spaimă. Ştiau. că vulturul lui Zeus o să sfîşie iar ficatul însîngerat al celui care îndura totul pentru oameni. Dar nu puteau să se oprească… şi au vîslit tot mai departe, pînă ce au ajuns la gura rîului larg şi-albastru, Fasis, din ţara regelui Eete 24. Şi, lăsînd valurile mării, s-au îndreptat în sus, pe Fasis.   In palatul soarelui In stînga lor se vedea Ea, cetatea regelui Eete, şi-n depărtările verzui zăreau vestitul munte Elbrus, purtînd pe fruntea lui cunună strălucitoare de omăt. în dreapta-n schimb erau grădina şi templul mare al lui Ares, unde păstra regele ţării lîna berbecului vrăjit. Dar, fiindcă se făcuse noapte, au tras corabia la ţărm. Au lăsat ancora cea grea să se înfigă-n mîlul gras şi au sărit pe o poiană. Acolo şi-au făcut culcuşul. Drumul cel greu se isprăvise. Erau în ţara lui Eete. Puteau să doarmă liniştiţi… S-au odihnit pînă la ziuă. Dar cum şi-a revărsat lumina trandafirie pe pămînt zeiţa Eos — aurora — s-au deşteptat şi-argonauţii. Au adus jertfe Afroditei, şi-au spălat trupurile-n apă ; au pus pe ei veşminte noi, şi Iason s-a-ndreptat cu fală către oraşul lui Eete. în mînă-avea doar un toiag, în semn de bună prietenie. însă pe urma lui veneau, cu pas ferit, să nu se vadă, argonauţii încărcaţi  sub hainele de sărbătoare  cu săbii bine ascuţite. Palatul regelui Eete era din marmoră curată, şi turnurile lui de-argint se ridicau pînă la cer. Iar din înalt se oglindeau în apa limpede a mării. Sculpturi, coloane, porţi măiestre, obiecte rare, preţioase, împodobeau acest palat, pe care îl zidise însuşi Hefaistos, celebrul faur al zeilor de pe Olimp. Meşterul făurar zidise, de fapt, acest palat măreţ zeului Helios, ca să-i arate prietenie, căci Helios sau mîndrul soare îl ajutase pe Hefaistos în bătălia cu giganţii, luîndu-l în carul lui de aur. Iar Helios, avînd palate destule-n răsăritul lumii, îl dăruise pe acesta celui mai drag dintre feciori, adică regelui Eete 25. Şi spre palat priveau acuma plini de nesaţ argonauţii, cînd a sunat o bufnitură şi porţile i s-au deschis. în pragul lor s-a-nfăţişat feciorul soarelui, Eete, şi-a strigat tare spre eroi : — Străinilor veniţi din lume, cine sînteţi şi ce căutaţi ? — Sosim din ţara tesaliană, a răspuns Iason cu-ndrăzneală. Regele Pelias îţi cere lîna cu firele de aur, pe care ţi-a adus-o Frixos, odinioară, din Elada. Vrem să ne-o dai de bună voie. Este a noastră, Şi ţi-o cerem. Tu ai păstrat-o pe nedrept. Altminteri noi ne vom lupta, şi-o să ţi-o luăm fără-ndoială, deşi am auzit că este păzită straşnic de-un balaur… O clipă regele Eete n-a putut să deschidă gura. Mînia îl înăbuşea. Avea doar un toiag în mînă. C-un toiag nu putea lupta. A vrut să-şi cheme toţi oştenii şi să înceapă un război cu preavoinicii din Elada. Dar şi-a dat seama că războiul nu putea să-l cîştige el. Argonauţii erau zdraveni şi încercaţi în lupte grele. Aveau, desigur, sub veşminte, scuturi şi săbii ascuţite. Pînă să-şi cheme el oştenii ar fi căzut, în ţărnă, mort. Eros o ţinteşte în inimă pe Medeea Atunci a cugetat că-i bine să-i tragă-n cursă şi să-i piardă. A deschis porţile mai largi şi i-a lăsat pe toţi să intre într-o ogradă minunată. Aici erau două clădiri. într-una locuia chiar el, soaţa-i şi fiul său, Absirt. Intr-alta îşi aveau sălaşul două co-pile-ncîntătoare. Tot în ograda pietruită cu nestemate şi aramă erau patru fîn-tîni de aur. Curgeau din ele, în cascadă : vin, untdelemn, lapte şi apă. Iar apa curgea vara rece, şi-n timpul iernii-nfierbîntată. Grădini cu flori îmbălsămate şi cu platani şi chiparoşi dădeau jur împrejur răcoare. Aici a poruncit Eete să se gătească un ospăţ, spu-nînd către argonauţi : — M-am mîniat… îmi cer iertare. Zeus ne porunceşte altfel, să primim oaspeţii cu cinste. Deci, vom petrece nouă zile. Pe urmă vom vorbi de treburi… Veseli, eroii-argonauţi s-au aşezat, pe loc, la mese ; şi-au început să soarbă vin ; şi să mănînce şi să cînte… Erau flămînzi şi însetaţi; şi nu se-nfricoşau de nimeni. Din cînd în cînd îşi atingeau cu palma săbiile sub haine. Rîdeau cu hohote spre rege şi îi spuneau : — Ascultă, rege, cînd ne vei da lîna de aur ? După ce s-o sfîrşi ospăţul, adică după nouă zile ? Mai bine ad-o de pe-acum ! Şi iar rîdeau, de răsunau curţile largi, încăpătoare, şi răsuna întreg palatul. în acest timp, zeiţa Hera, ce avea ciudă pe Eete, fiindcă nu o slăvea de-ajuns, s-a dus s-o caute pe-Afrodita. A aflat-o pe Afrodita într-o grădină din Olimp. îşi pieptăna buclele blonde, care-i cădeau mai moi ca spuma pe gîtul alb, rotund şi neted, pe umerii fermecători. Ea a rugat-o pe zeiţă să-l cheme repede pe Eros, micuţul zeu înaripat, şi să-l trimită în ograda în care regele Eete, soţia sa şi două fete şedeau la masă cu eroii. Eros să tragă o săgeată în inima fetei mai mici, ce purta numele Medeea. Şi să-i aţîţe-o patimă nemărginită pentru Iason. Iar Afrodita, mulţumită că o chemau într-ajutor zeiţa şi argonauţii, l-a căutat în Olimp pe Eros şi i-a făgăduit un dar, o jucărie de-a lui Zeus, de cînd era copil, în Creta. Şi Eros şi-a sărutat mama. A-ntins aripile de aur şi a plutit grabnic spre Ea. A ajuns în ograda largă, în care petreceau eroii, şi a ţintit-o pe Medeea, în inimă, cu o săgeată  cu o săgeată înmuiată în fiere verde şi venin. De cum a tras micuţul Eros săgeata lui înveninată, fata a cătat către Iason, prinsă nu-n lanţul dragostei — ci într-o patimă bolnavă. Ea s-a jurat c-o să-l ajute să dobîndească, din dumbravă,, lîna cu firele de aur. Eete vrea să-l trimită pe Iason Ia moarte Cum s-a sfîrşit acel ospăţ, regele i-a grăit lui Iason : — Tu mi-ai cerut lîna de aur. I-o avuţie fără preţ. Altul s-ar bate pentru ea. Pentru că am primit-o-n dar. Nu am răpit-o din Elada. Da ţi-o dau fără nici o luptă, căci eşti odraslă olimpiană… Aşa mi-ai spus cînd petreceam şi sorbeam cupele cu vin că eşti din neamul lui Poseidon. Şi lui Poseidon eu mă plec… — Atuncea, dară, adă-mi lîna, a rostit Iason bucuros, şi noi ne vom urca pe Argo şi vom pleca către Elada, fără să te mai supărăm. — Ţi-o dau, cum nu, a spus Eete ; dar trebuie să-mi dovedeşti că eşti odraslă olimpiană, făcînd o anumită slujbă… — Ce slujbă ? l-a întrebat Iason. Amîndoi se priveau în ochi şi îşi zîmbeau, dar nu cinstit. Pentru că-n inimile lor clocotea ura-nverşunată, şi fiecare socotea, sub zîmbetul său prefăcut, cum să-l lovească pe celălalt. în Iason, Hera aţîţase pofta de-a stăpîni comoara doar pentru el, nu pentru oameni, nu pentru cei ce-l aşteptau să se întoarcă în Elada. Stîmise pofta de-a se face stăpîn puternic şi bogat cum era regele Eete. Şi Iason îi căzuse pradă acestei pofte-njositoare. Ochii-i, mai înainte limpezi, erau acuma-ntunecaţi de planurile ce urzea. La rîndu-i, regele Eete fusese sfătuit, din slavă, de tatăl său, măreţul soare, cum să îi ia viaţa lui Iason. Şi regele a arătat feciorului venit din Iolco că are-n curtea lui doi tauri, ce au picioarele de-aramă şi varsă-ntruna foc pe nări. Mai are-un plug nemaivăzut făcut din fier şi din aramă, mare cît bolta unei case 26. Iason să-nhame aceşti tauri la plugul greu, cu lanţuri bune, şi să se ducă pe un cîmp, ce-i dincolo de riul Fasis. Să are cîmpul, plin de grijă, pentru că este al lui Ares. Să semene apoi pe cîmp nişte colţi negri de balaur 27, pe care îi păstra-ntr-un sac. Terminînd el cu semănatul, din acei colţi o să răsară o ceată mare de războinici. Iason să dea lupta cu ei şi să-i doboare pîn-la unul. Iason s-a cam înfiorat, aflînd de-această încercare. însă n-a vrut să se arate ; şi-a răspuns foarte liniştit că totul se va face-ntocmai. Să-i dea numai răgaz o noapte. — Ne vom retrage toţi pe Argo şi-acolo ne vom sfătui, i-a răspuns regelui Eete. — Bine. Să fie precum vrei, a-ncuviinţat şi regele. Insă-i venea să rîdă-n hohot, pentru că îi băga-n capcană. Ştia că Iason n-o să scape. Oştenii, răsăriţi din colţii aceia negri de balaur, aveau putere să-i răpună pe toţi eroii-argonauţi. Mai ales că lipsea Heracle…   Hera îi trimite un vis Medeei Şi fapta s-ar fi petrecut aşa cum plănuia Eete. Argonauţii-ar fi rămas pe acel ţărm pentru vecie, îngropaţi sub ţărînă rece. Dar Afrodita nu-i da tihnă copilei regelui, Medeea. O-nflăcăra mereu mai tare în dragostea pentru flăcăul venit pe mare din Elada. In timpul nopţii următoare fata s-a zbuciumat întruna… Dorinţa ei cea mai fierbinte era de-a fi cîndva regină… Zeiţa i-a trimis un vis. Se făcea-n vis că o lua Iason în braţe şi-o urca pe Argo, şi amîndoi plecau spre Iolco. Acolo se urcau pe tron. El era rege, ea regină. Ce mult i-a plăcut visul fetii !… Şi ea, trezindu-se din somn, a strigat iute două sclave. Sclavele au adus un car. A înhămat la el catîri şi au pornit spre ţărmul apei, unde se legăna, uşoară, corabia argonaută. Sclavele l-au chemat pe Iason, ce sta îngrijorat pe punte. Tînărul s-a grăbit spre ţărm, mînat de poftele-i aprinse de avuţie şi putere, care îl mistuiau acum, şi-a glăsuit fetei aşa : — Cît de frumoasă eşti, Medeea ! De la ospăţ, cînd te-am văzut, n-am putut să te uit o clipă… Copila s-a împurpurat : — Şi eu, străine, te-am visat… căci eşti voinic, eşti îndrăzneţ..” Meriţi să ai noroc în toate… La aste vorbe, bucuros, Iason a prins copila-n braţe. Ea s-a lăsat şi i-a şoptit că ar primi să-i fie soaţă. — O, ai să fii soţia mea… Te voi urca pe tron în Iolco… i-a glasuit Iason repede. — Dacă te juri să-ţi fiu regină, a glăsuit atunci Medeea, voi face vrăji şi ai să birui… Ar fi aici să mai adaug că fata regelui Eete ştia nenumărate vrăji. Le învăţase de micuţă, de la o doică vrăjitoare. — îţi jur orice, i-a răspuns Iason, ce nu avea altă dorinţă decît să capete mai iute nepreţuita avuţie… Şi, auzind făgăduiala, Medeea nu s-a mai gîndit la tatăl său, nici la oraşul care pierdea lîna de aur. Avea şi ea un singur gînd : să se mărite şi să fie regină-n ţara tesaliană.   Semănarea colţilor de balaur pe glie Medeea i-a adus lui Iason o alifie fermecată. Ungîndu-se cu alifia pe trup, pe arme şi pe scut, tînărul devenea mai tare decît Heracle, decît zeii. E drept că asta doar o zi. Chiar focul cel mai arzător, cea mai tăioasă dintre arme nu mai putea să-i facă rău, şi el îşi învingea duşmanii. Trebuie să spun că alifia era făcută dintr-o plantă care creştea-n munţii Caucaz, din sîngele lui Prometeu. Iason s-a uns cu alifia ; şi-aşa cum l-a-nvăţat Medeea, a şi pornit spre locul unde se aflau, într-o văgăună, taurii regelui Eete. Taurii s-au zvîrlit spre el. De ar fi fost zid de cetate, ar fi căzut sub izbitură. Dar Iason a rămas pe loc. I-a prins de coarne cu putere şi, ajutat de-argonauţi, i-a înhămat bine la plug. Au arat cîmpul larg şi neted. Pe el au semănat toţi colţii aceia negri de balaur. Din colţii semănaţi pe glie au răsărit nişte uriaşi, cu săbii, suliţe şi scuturi. Uriaşii au păşit spre Iason şi spre ceilalţi argonauţi, care stăteau mai la o parte. însă flăcăul, învăţat de fata regelui, Medeea, a luat o stîncă mare în braţe şi a zvîrlit-o-ntre uriaşi. Uriaşii, văzînd stînca asta, au socotit că e de aur. S-au repezit nebuni la ea, ca nişte lupi pe o mioară, şi s-au certat. S-au luat la luptă, căci fiecare vrea s-o aibă. în lupta care s-a iscat, lovindu-se turbaţi cu ură, s-au omorît. Au pierit toţi.   Văzînd că Iason biruieşte, regele, ce era de faţă, s-a întors repede-n palat. — Ce-i de făcut ? Vom da noi lîna acestor tineri din Elada ? a-ntrebat regele Eete pe sfetnicii săi de credinţă. Sau vom găsi o altă cale, ca totuşi s-o păstrăm la noi ? — Nu ! n-o vom da, au spus cu toţii. Ci mîine-n zori vom strînge oastea şi-i vom lovi pe-argonauţi la ceasul cînd ei încă dorm… Şi cum în vremea asta noaptea se coborîse peste lume, tăcută, plină de mistere, regele a cerut şi el o amînare de o zi. — Mîine vă dau lîna de aur, spusese regele lui Iason, care venise la palat să-şi ceară drepturile sale. în sinea lui însă gîndea, cum era îndemnat de sfetnici, să-i prindă pe argonauţi şi să-i ucidă fără milă. Iar vasul lor să-l facă ţăndări .şi să-l cufunde-n rîul Fasis.   Răpirea lînei de aur Atîta doară că Medeea aflase tot ce plănuiau tatăl său şi cu dregătorii. Ea a făcut pe loc o vrajă. Tatăl şi sfetnicii şi oastea au căzut jos şi-au adormit. Porţile s-au izbit în lături şi ea a trecut fără grijă, avînd de mînă pe Absirt, fratele ei cel mititel. S-au îndreptat spre vasul Argo. Acolo l-au găsit pe Iason, care stătea la ţărmul apei. El bănuia că va veni copila regelui Eete să-i dea un sfat, poate vreo veste… Şi, revăzîndu-se cei doi s-au strîns şi s-au îmbrăţişat ; şi şi-au jurat din nou credinţă. Acuma ei erau uniţi. Dar nu uniţi prin dragoste sau prin dorinţa de a fi folositori celorlalţi oameni, de-a săvîrşi fapte măreţe, de cinste şi de glorie. Nu, ei erau înlănţuiţi de pofta lor de-a fi bogaţi şi de-a fi rege şi regină. Aşa se-ntîmplă totdeauna cu cei care au firi prea slabe, lesne supuse lăcomiei. Alunecă uşor în rău… Iară trădările Medeei faţă de ţară şi părinţi pecetluiau, precum se vede, toate aceste jurăminte, ce amîndoi şi le făceau noaptea, pe ţărmurile apei. Medeea l-a călăuzit pe Iason, tînărul străin, înspre dumbrava înverzită, unde era templul lui Ares. Aici, lîngă copacul sfînt, stătea de strajă un balaur. Balaur care-şi căsca gura, plină de foc şi de miasme către voinicul tesalian. însă Orfeu, ce-l însoţise pe Iason pînă la dumbravă, după poruncile Medeei, a început să cînte dulce, şi monstrul, lung de nouă stînjeni, s-a lăsat moale la pămînt. Iar flăcările otrăvite s-au stins în botul lui hidos. Abia mai pîl-pîiau puţin. Medeea a zvîrlit atunci asupra lui un suc vrăjit. Sucul l-a adormit pe monstru. Şi Iason, cu argonauţii, s-au repezit către copac, în el lucea lîna de aur, într-o lumină orbitoare. Ei au smuls lîna din copac. Iason a pus-o pe spinare. Şi au pornit, cu pas grăbit, către corabia lor, Argo.   Fuga Medeei cu Iason Fără să şovăie o clipă, Medeea s-a urcat şi ea pe puntea vasului de lemn. L-a luat alături pe Absirt. Iar Iason, care conducea această expediţie, a ridicat ochii spre cer şi-a mulţumit zeiţelor Hera şi mîndrei Afrodită, pentru tot ajutorul lor. A implorat apoi pe Zeus şi pe Poseidon furtunosul  zeul din care se trăgea  să-i ocrotească pe tot drumul de-ntoarcere către Elada. Unul dintre argonauţi a ridicat ancora grea. Ceilalţi au luat vîslele-n mîini, şi vasul a pornit în jos, pe rîul Fasis, către mare. Cum au ajuns din nou pe mare, argonauţii au dat glas nemărginitei bucurii care-i înflăcăra pe toţi şi s-au pornit veseli să cînte. Lîna de aur strălucea şi lumina pînă departe, incit nu se vedeau pe cer nici stelele scînteietoare, şi nici făclia de argint a lui Selene, dalba lună. Nu se vedeau decit eroii, avînd în mijloc pe Medeea şi pe Absirt ce tremura poate de frig, poate de teamă. Toţi erau veseli, fericiţi, pentru că nu ştiau nici unul ce planuri nutrea acum Iason. Numai Medeea sta pe gînduri. Prin farmece «a cunoştea că-n Ea regele, curtenii se şi treziseră din somn. Descoperiseră răpirea lînei de aur din copac şi fuga fetei, a Medeei, cu fratele-i, micul Absirt. Numai că regele Eete avea şi el corăbii bune. Avea oşteni şi avea prieteni, care erau adînc mîhniţi că se furase din dumbravă lîna cu firele de aur. Iar regele a poruncit să plece-ndată trei corăbii, pe urma vasului elin, şi, ca să poată să-i ajungă, a hotărît ca la o vîslă să tragă-n loc de un om, doi. Vîntul bătea spre asfinţit. Deci să se-ntindă pînze multe. Pînze mai mari decît acele ce se aflau pe vasul Argo. — Şi vă mai spun să nu vă-ntoarceţi fără Medeea şi Absirt, căci veţi fi Qsîndiţi la moarte ! a rostit regele Eete către oştenii ce plecau, în toiul nopţii, să-i ajungă pe Iason şi argonauţi.   Căsăpirea micului Absirt Iată de ce era Medeea atîta de îngrijorată. Ea ştia tot ce se-intîmpla. Intr-adevăr, a treia noapte de la plecarea lor pe mare, s-au văzut şi urmăritorii. De iapt, Iason, şi-argonauţii n-o luaseră pe-acelaşi drum ca la sosire, prin strîmtori28, ci, tăind marea curmeziş, plecaseră către alt ţărm. Spre ţărmul unde se vărsa rîul cel larg, Istrul, în mare  adică-n Pontul Euxin. Căutaseră să schimbe drumul, socotind că urmăritorii or să se-ndrepte spre strîmtori. Dar lîna ce-o aveau cu dînşii i-a dat de gol, căci scînteia ca soarele în toiul zilei. Urmăritorii au văzut dincotro vine strălucirea şi, cum aveau pînze mai bune, vîslaşi mai mulţi şi odihniţi, s-au încordat şi erau gata… aproape gata să-i ajungă. Şi, ca să scape de primejdii, ea şi acela ce-i jurase că o va face soaţa lui, regină în oraşul Iolco, Medeea a făcut o crimă cumplită, înspăimîntătoare. Ea s-a ascuns în fundul bărcii, să n-o vadă argonauţii, şi-a sfîrtecat în bucăţele pe micul său frate Absirt. Iar membrele însîngerate le-a risipit în largul mării, pe-ncetul, una cîte una. Cînd au aflat argonauţii această crimă odioasă, s-au mî-niat nespus de tare. Erau gata s-o zvîrle-n valuri. — Noi sîntem luptători, eroi, înfruntăm monştri, fiare, regi. Nu ucigaşi de rînd, de-aceia care se luptă cu copiii. Chiar Iason s-a uimit în sine, văzînd ce fire-are Medeea. Şi totuşi, el a apărat-o, gîndindu-se că-i va mai fi de ajutor şi-n patrie. La rugăminţile lui Iason, argonauţii au iertat-o şi au vîslit în sus, pe Istru.Văzînd, pe valuri, colhidienii, membrele micului Absirt, s-au oprit ca să le adune. Le-au strîns bucată cu bucată şi le-au adus toate pe ţărm. Acolo au orînduit slujbe şi jertfe pentru fiul cel sfîrtecat al lui Eete. L-au ars pe rug şi au făcut serbări — cum cerea datina. Aşa s-a scurs o zi întreagă. în acest timp argonauţii urcaseră  pe cît se pare  pe Istru-n sus, destul de mult 29. Urmăritorii şi-au dat seama că nu i-ar mai putea ajunge. Dar fiindcă nu mai îndrăzneau să se întoarcă la Eete fără Medeea şi Absirt, ostaşii au rămas acolo, întemeind o aşezare bogată şi înfloritoare, ce-a primit numele de Torni 30.După această întîmplare, argonauţii au trecut, plutind pe Istru mai departe, dincolo de Iliria 31. Intoarcerea la Iolco Abia ajunşi în altă mare, şi s-a pornit cea mai grozavă dintre furtunile pe care le suferiseră în drum. Valuri se ridicau cît munţii şi pînzele se sfîşiau sub răsuflarea îngheţată a unui vînt de miazănoapte. Vîslele se frîngeau şi ele în stînci ce răsăreau din apă. Corabia argonaută era ca o coajă de nucă, zvîrlită-ncoace şi încolo, sub munţi de apă vineţii. Eroii abia se mai luptau şi îşi pierduseră nădejdea că vor putea scăpa cu zile, cînd iată, a sunat un glas. Un glas puternic de la proră. Vorbea, pe cît spunea legenda, ramura sacră, din stejarul marelui Zeus, din Dodona. Ramură ce era adusă, pusă la proră, de Atena. Şi ramura i-a îndemnat să plece-n marea Tireniană, în insula cea misterioasă unde-şi avea sălaşul Circe, o vrăjitoare renumită. Iar Circe să-i purifice de moartea micului Absirt. Argonauţii, în furtună, au întors cîrma către locul unde trăia faimoasa Circe. Cum s-au întors, a stat furtuna pe care-o trimisese Zeus ; şi Argo a plutit pe mări, pe rîuri şi din nou pe mări… şi a ajuns pînă la Circe. Acolo s-au purificat de sîngele vărsat la Tomi. …Şi au întîmpinat, din nou, furtuni, primejdii fără număr. Sirenele i-au ispitit, prin cîntece ademenitoare, să se arunce-n apa mării. Dar i-a salvat pe toţi Orfeu, care cînta mult mai frumos. Doar melodia lui duioasă le-a amintit de patrie şi i-a ţinut pe vasul Argo. Trecînd prin apa ce scălda două stînci : Scila şi Caribda, două stînci ameninţătoare, erau de asemeni să se-nece, la fel ca mai tîr-ziu Ulise. Dar s-au luptat cu valurile şi au scăpat iarăşi cu bine. Au mai trecut şi pe la Creta. Acolo s-au luptat cu Talos, un uriaş înspăimîntător, din neamul monştrilor de-aramă şi, după multe lupte şi rătăciri, au atins ţărmul portului magnezian Pagase, din care Argo se pornise cu peste patru luni în urmă. în curînd au sosit la Iolco. Corabia au închinat-o zeului mărilor, Poseidon, din care Iason se trăgea. Şi Pelias a primit lîna, comoara regelui Eete. în schimb, eroul i-a cerut tronul părintelui său, Eson. Ce-i drept, în sine chibzuia că avînd tronul şi puterea, tot lui o să-i revie lîna ce şi-o dorea atît de mult. Regele l-a ţinut cu vorba cît timp au stat argonauţii. Dar, cum s-au risipit aceştia, Pelias n-a mai vrut să-şi ţină cuvîntul dat cu luni în urmă. A strîns oastea şi l-a gonit pe Iason din oraşul Iolco.   Pelias este fiert într-un cazan chiar de către fetele sale Iason s-a mîniat amarnic. Visul său scump se spulbera. Şi nu ştia ce-ar putea face să pună mina pe putere. Atunci Medoea, vrăjitoarea, a născocit un şiretlic. S-a prefăcut că s-a certat cu soţul ei, fiul lui Eson, şi a cerut un adăpost la fetele lui Pelias. Căci regele avea trei fiice. Stînd ele într-o zi de vorbă, Medeea a-nceput să spună că ea cunoaşte vrăii prin care îi poate-ntineri pe oameni. Ca să le dovedească asta a umplut un cazan cu apă, şi, punînd lemne dedesubt, a aprins foc cu pălălaie, şi apa a-nceput să fiarbă. A luat pe urmă un berbec  cel mai bătrîn din toată turma  şi l-a tăiat în bucăţele. Bucăţile le-a pus la fiert. A mai turnat un suc în apă, a mai rostit şi nişte vrăji. Şi ce să credeţi ? Dintr-o dată, bucăţile s-au închegat. Din apă a ieşit un miel cu blană albă, behăind. Copilele lui Pelias, văzînd această preschimbare, au rugat-o pe vrăjitoare să le întinerească tatăl. Medeea s-a lăsat rugată. Fetele i-au făgăduit şi un şirag de pietre scumpe, dacă le-ascultă rugămintea. Şi vrăjitoarea, mulţumită că planul i se-ndeplinea, le-a sfătuit pe-aceste fete să-l taie pe bătrînul rege în opt bucăţi, cu capul nouă. şi să le-arunce în cazanul în care apa clocotea. Iar fetele, căzînd în cursă, şi-au doborît părintele, ca pe un taur la ospeţe, şi carnea lui au aruncat-o într-un cazan mare să fiarbă. Dar cum a dat în clocot apa, Medeea le-a strigat în faţă că ea l-a răzbunat pe Iason, şi Pelias rămîne mort. Apoi făcînd nu ştiu ce vrajă, s-a arătat un car de flăcări, tras de doi şerpi înaripaţi. Medeea s-a urcat în car şi a pierit într-o clipită. Segele Pelias căzuse ; dar nu-ntr-o luptă vitejească  precum se cade-ntre bărbaţi. Era răpus prin vicleşuguri şi uneltiri vrăjitoreşti. Nimeni nu l-a lăudat pe Iason pentru-o asemenea victorie. Şi el tot n-a putut să urce pe tronul mult rîvnit din Iolco. Puterea a trecut în mîna unui fecior al celui mort, un alt argonaut : Adraste. Iason a fost silit să fugă la Creon, rege din Corint.   Glauca şi Creon sînt cuprinşi de flacări Creon îl admira pe Iason pentru că adusese lîna de aur de la Ea, şi l-a primit cu multă cinste. I-a dăruit şi un palat, cirezi de vite şi moşii. Ar fi putut acuma Iason să vieţuiască liniştit, Medeea, soaţa,-i dăruise şi doi copii încîntători. Dar tot ce se clădeşte-n viaţă pe crime şi pe vicleşug se prăbuşeşte prea adesea. La fel şi dragostea lui Iason faţă de soaţa lui, Medeea. s-a istovit de la un timp.   Toţi se temeau de vrăjitoarea ce-şi omorîse frăţiorul şi îl fier-sese în cazan pe fostul rege de la Iolco. Iar crimele  pe cît se pare  aştern pe chipuri nişte umbre. Căci fata regelui Eete se urîţea de la un timp. Iason nădăjduise poate că tatăl ei, de supărare, fiindcă-şi pierduse şi copiii şi lîna cea nepreţuită, o să se stingă într-o zi. Iar el, fiind bărbatul Medeei, va moşteni bogatul Ea. Dar dintr-acolo nu veneau deloc veştile aşteptate, şi Iason, ce iubea puterea şi bogăţia şi plăcerea, hotărîse s-o părăsească pe soaţa lui de pîn-atunci şi să se-nsoare cu Glauca, fata lui Creon, gazda sa. Astfel, de nu putea fi rege nici peste mare, nici la Iolco, avea să moştenească jilţul regelui Creon, din Corint. Aflînd Medeea ştirea asta s-a necăjit peste măsură. Dar cum era de stăpînită, s-a prefăcut că nici nu-i pasă şi a grăit către Glauca, fiica lui Creon, cu dulceaţă : – M-am săturat şi eu de Iason. Mă cere regele Egeu, care domneşte în Atena ; şi-aş vrea să fiu şi eu regină. Destul am zăbovit aicea lîngă un om fără noroc… şi ca să te încrezi, frumoaso, că nu am nici o supărare, îţi fac şi eu un dar de nuntă… Poftim, acesta-i darul meu !…. Şi vrăjitoarea, prefăcută, i-a dăruit fetei lui Creon o haină scumpă, purpurie şi o cunună de mărgean. Glauca s-a înseninat, căci tare-i mai fusese teamă de fosta soaţă a lui Iason. Dar cum şi-a îmbrăcat veşmîntul, a simţit un fior de moarte. Corpul i-a fost cuprins de flăcări. Iară cununa îi strîngea, ca într-un cleşte, fruntea albă.   Ea a strigat şi s-a zbătut. A vrut să-şi scoată iute haina, dar stofa se ţinea de trup şi nu putea s-o dezlipească. La ţipetele ei grozave a alergat regele Creon. Insă cum s-a atins de fată a luat şi el îndată foc. Amîndoi au pierit în flăcări32. Fuga Medeei şi prăbuşirea corăbiei Argo …Dar vrăjitoarei nemiloase nu i-au ajuns aceste crime. A luat în mînă un cuţit şi şi-a ucis cu el copiii al căror tată era Iason. Apoi a poruncit să vină carul său magic, tras de şerpi, şi a fugit către Atena, să se mărite cu Egeu ; dar n-a stat nici acolo mult. A pus la cale alte crime. Şi era gata să-l omoare pe fiul lui Egeu : Tezeu. Aflînd Egeu de uneltirea nesăţioasei vrăjitoare, a izgonit-o cu ruşine. Chemînd Medeea un balaur, a şi zburat pînă la Ea. S-a împăcat cu tatăl său. Şi… nu s-a mai aflat nimic ce s-a-ntîmplat cu vrăjitoarea. Iason, mîhnit şi fără rost după uciderea Glaucei, a rămas singur în Corint 33. Şi prin legende se mai spune că Iason, într-o zi, dormea Ia umbra vasului său Argo, pe ţărm, în istmul de Corint. Abia de închisese ochii. Prin mintea lui se perindau nenumă-ratele-ntîmplări din expediţia spre Ea. Dar Argo, care-odinioară ca un delfin tăiase apa şi deschisese drum pe mări cutezătorilor elini, era acuma putredă. Iason visa lîna de aur31. Tocmai visa că se găsea din nou pe Argo şi se zărise, în depărtare, o lumină. Era un munte-ntreg de aur… Cînd… lemnăria putrezită s-a prăbuşit c-un zgomot surd. In cele mai frumoase vise — corabia, pe care Iason o condusese-n expediţie, s-a prăbuşit asupra lui… L-a-ngropat sub dărîmături. Astfel s-a stins, fără de fală şi fără glorie, acela ce nu luptase pentru oameni şi se iubise doar pe sine… Note Tesalia este o regiune din Grecia de nord, cu pămîntul destul de fertil. Aici creşteau prin munţi cai şi boi, despre care se spunea că erau cei mai frumoşi din lume. Dealtfel, regii tesalieni şi-au făcut cei dintîi oaste de călăreţi. Chiar turmele de boi erau duse la păşune de slujitori călări, mînîndu-le cu lănci. Păstorii tesalieni erau războinici. Ei străjuiau averea cea mai de preţ pe acele vremuri: cirezile de boi şi hergheliile de cai. Se luptau cu duşmanii ce vroiau să le fure, sau cu fiarele din munţi. Insă, în acelaşi timp, erau şi pricepuţi. Adunau buruieni din munţii Pelion şi făceau oblojeli cu care-şi vindecau caii muşcaţi de fiare, boii înţepaţi de lănci sau propriile răni dobîndite în lupte. Umblînd mereu călări, păstorii tesalieni păreau că-s contopiţi cu caii de sub ei. Din imaginea aceasta a călăreţului contopit cu calul, imagine dăltuită pe pereţii peşterilor, s-a născut poate noţiunea de centaur. Dealtfel, în limba greacă „henteo” înseamnă a înţepa cu lancea, a goni, a mina. Iar „tauros” e taur. S-ar putea ca din.   „heneto tauros” — cel care mînă tauri — să fi derivat cuvîntul centaur, cum afirmă unii mitologi. Centaurii aceştia, născociţi în legendă, erau pînă la brîu oameni şi, mai jos de brîu, aveau trupuri de cai. Ei par să întruchipeze în acelaşi timp — aşa cum s-a mai amintit odată — furtunile grozave din munţi. De aceea se mai spune că aveau drept tată pe legendarul Ixion — vijelia, şi mamă pe Nefele — zeiţa norilor. Dintre centauri unul este vestit. El se numeşte Hiron. Acest centaur Hiron este personificarea ştiinţei medicale ce o aveau păstorii. Din pricina aceasta, Asclepio-Esculap a deprins meşteşugul de a-i vindeca pe oameni în peştera lui Hiron. După cit se pare, în munţii Pelion era un soi de plante ce nu se mai cunoaşte. Din ele se scoteau sucuri întăritoare — un fel de vitamine — ce se dădeau copiilor şi-i ajutau să crească, să se facă voinici. Tot aici, în munte, băieţii învăţau să îngrijească de vite sau să vîneze fiare, să mînuiască arcul, sabia şi lancea, să folosească scutul. Să devină astfel viteji şi să dispreţuiască moartea în bătălii. In legende vedem adeseori feciori de zei sau ai unor eroi de seamă trimişi la Hiron, ca un simbol al necesităţii creşterii copiilor în mijlocul naturii, unde forţele li se călesc cel mai bine. Motive asemănătoare, cînd un bătrîn sau o bătrînă încearcă firea şi bunătatea unui flăcău plecat în lume să sâvîrşească isprăvi mari, avem şi noi într-o mulţime de basme. Ţara lui Eete, faimoasa Colhid,a de mai tîrziu, Ceorgia de astăzi, era socotită, precum se ştie, ca fiind la marginea de răsărit a pămîntului. Dincolo de ea răsărea soarele în fiecare zori de zi. Hele se tîlcuieşte prin „cea strălucitoare”. Acelaşi sens îl are şi numele Helena, Elena. Iar Frixos înseamnă cel care freamătă, care scînteiază. Amândoi par a fi simbolul luminii reflectate în nori. A doua nevastă a Ivi Atamas era regina Ino, mama lui Learh şi Melicerte (vezi legenda despre zeul Dionisos). Berbecele cu lina de aur simbolizează poate norii călători. Norii se nasc din ape, ar fi deci tot nişte odrasle ale lui Poseidon, zeul apelor. Cînd soarele răsare, îi poleieşte. Ei par uneori făcuţi în întregime din aur. Este vorba de strîmtoarea Dardanele. în limba greacă „argo” înseamnă uşoară. într-un basoreUef, frumos şi expresiv, lucrat în teracotă de către un artist antic necunoscut. îi vedem pe argonauţi cum îşi construiesc cu pricepere, cu înţelepciune, tasul pe care vor pluti înspre ţara regelui Eete. în stingă este Iason, avînd pe cap un coif cu creastă. Scutul şi sabia le-a pus însă alături. Pentru că — ajutat de un argonaut — el întinde plnza pe catarg. Munca se vede a fi pe sfîrşite. Totuşi, cu multă grijă, un alt argonaut mai înfrumuseţează cu dalta şi ciocanul o parte a corăbiei, sau poate încrustează acolo crenguţa din copacul lui Zeus. In folclorul românesc avem şi noi adesea elemente naturale : crenguţe, frunze, buruieni fermecate, care slujesc eroilor noştri. Atena, zeiţa înţelepciunii, era considerată ca sfătuitoarea şi sprijini-toarea tuturor eroilor. O vedem dînd ajutor lui Prometeu, Heracle, Tezeu,   Perseu ş.a. Aceasta ca un semn că eroii şi faptele lor nu trebuiau să se bizuie numai pe îndrăzneală, ci şi pe înţelepciune. Sînt unii învăţaţi care afirmă că o parte din legendă este adevărată, că expediţia către extremitatea estică a Mării Negre s-ar fi făcut, probabil, cam cu optzeci de ani înaintea războiului renumit al Troiei. Bineînţeles că toate acestea sînt supoziţii. Nu avem destule date şi nu putem să ştim ce a fost şi cînd a fost. Insă, de bună seamă, legenda cîntă pe acei navigatori care au cutezat întîia oară să plece în mari călătorii, deschizînd drum spre răsărit, pe ape, negoţului elin. Aceştia au înfruntat primejdii şi furtuni nenumărate. S-au luptat cu popoare necunoscute, l-au înfrînt pe localnici şi i-au silit să dea tot ce aveau mai de preţ. Au adus apoi cu ei bogăţii şi aur mult în Elada. Insă, ca să înfrumuseţeze această aventură, poeţii au născocit că pe corabia Argo s-ar fi urcat cei mai de seamă eroi şi ei au trăit fel de fel de întîmplări de dragoste şi lupte. Tot poeţii au născocit, după dorinţele basileilor, care doreau să-şi legitimeze cuceririle, că marii olimpieni : Zeus, Hera, Atena şi, mai tîrziu, Afrodita i-ar fi ajutat să învingă. Prin această aşa-zisă protecţie a marilor olimpieni se dovedea neîndoios că regii elini aveau dreptul să cutreiere mările şi să le stăpînească, să cucerească orice ţinut şi să adune bogăţiile pe care şi le doreau. Plecarea se spune că s-ar fi făcut din portul magnezian Pagase. După unele legende, au fost ucişi şi toţi băieţii, ca aceştia, crescînd mari, să nu-şi răzbune taţii. Regina din Lemnos se numea Hipsipila. Propontida — adică aceea care deschidea calea spre Pontul Euxin — era Marea Marmara. Ţară din Asia de sud-est, cu capitala la Pergam. Argonautul Polifem, care a auzit strigătul lui Hilas, răpit de nimfe, şi a plecat, alături de Heracle, în căutarea lui, a fost întemeietorul legendar al oraşului Hios. In Misia au rămas Heracle, Polifem şi Hilas. Unde se află Scutari, sau Uskiidar, în Turcia. Faţă în faţă cu Scutari se ştie că se află Istambulul. Lupta aceasta cu pumnii este strămoaşa boxului. Numai că luptătorii din antichitate îşi legau pumnii cu nişte curele, şi de curele erau prinse plăci mici de aramă, colţuroase, care striveau carnea şi sfărîmau oasele. Strîmtoarea Bosfor. Pînă în preajma oraşului Istambul se întindeau odinioară hotarele Traciei. Simplegade înseamnă stîncile care se izbesc între ele. Şi în basmele noastre se găsesc de multe ori stînci sau munţi care se izbesc cap în cap. Grecii îi ziceau, la început, Mării Negre : Pontul Axeinos, adică marea neospitalieră, fiindcă avea mereu furtuni. După ce au cunoscut-o mai bine şi au văzut că are ţărmuri roditoare şi bogate, i-au schimbat vechiul 188 nume şi i-au spus Pontul Euxeinos sau Pontul Euxin, adică marea ospitalieră. Este vorba de rîul Rion din Georgia. Palatul sclipitor pe care îl avea Eete, ca fiu al astrului ceresc, reprezenta pentru elini lumina aurie ce se vede, în zori, spre răsăritul lumii şi se reflecta în apa Mării Negre, în lungi coloane argintii. Atît taurii cu picioarele de aramă, cît şi plugul erau creaţiile lui Hefaistos. Colţii ce trebuiau semănaţi pe cîmpul lui Ares erau tot din botul balaurului doborît de Cadmos, cînd fundase oraşul Teba. Fuseseră dăruiţi regelui de zeul Ares. La înapoiere, argonauţii nu au mai trecut prin strîmtoarea Bosfor, in Marea Marmara, ci s-au îndreptat direct către ţărmul nostru, unde este astăzi oraşul Constanţa. Se spune că Istrul-Dunărea ar fi avut odinioară aici un braţ. Cît timp au durat slujbele pentru Absirt, argonauţii ar fi ajuns, după legendă, cam prin regiunea Cazanelor. Aceasta este legenda înfiinţării oraşului Torni sau Tomis, cum i-au spus romanii. In greceşte, numele s-ar tîlcui prin locul celui tăiat (temio înseamnă tăiat), ca o amintire a faptului că micul Absirt fusese tăiat aici în bucăţele de Medeea. Este vorba de Marea Adriatică. Grecii vechi credeau că fluviul Dunărea unea Marea Neagră cu Marea Adriatică. Această nouă crimă a fetei regelui Eete este povestită în versurile zguduitoare ale tragediei lui Euripide : „Medeea”. Spre deosebire de Heracle, Tezeu, Perseu şi alţi eroi, Iason închipuie pe omul viteaz şi generos, la început, ce părăseşte mai apoi calea dreaptă. Nu mai este folositor semenilor săi aflaţi în suferinţă şi luptă doar pentru sine, cu orice mijloc : jurăminte, cuvinte mari şi promisiuni — pe care nu şi le respectă — numai ca să-şi atingă scopul. Eroii l-au urmat pe Iason, căci el fusese năpăstuit de Pelias. El i-a chemat, în numele dreptăţii şi în folosul elinilor, de-a dobîndi lina de aur. Eroii erau bucuroşi să sâvîrşească fapte mari, îndrăzneţe, să cutreiere şi să cunoască lumea, să deschidă drumuri noi pe mări, să nimicească monştrii şi fiare, să biruie pe regii hapsîni. In toiul expediţiei ajunşi în Colhida, sau poate chiar mai dinainte, Iason cade pradă poftei de mărire şi avere. De aceea el devine egoist, meschin şi ia parte la crime. Ca să înfiereze astfel de fapte, cîntăreţii antici subliniau în legende tragicul sfîrşit al lui Iason. Lina de aur pare a fi şi simbolul bogăţiilor din ţările răsăritene, pe care elinii le-au rîvnit mult, întotdeauna.

Mijloacele de învăţământ   Reprezintă ansamblul de resurse sau instrumente materiale, tehnice, produse, adaptate şi selecţionate în mod intenţionat pentru a servi nevoilor de organizare şi desfăşurare a procesului instructiv-educativ.   Ele sunt investite cu un potenţial pedagogic, cu funcţii pedagogice (de a uşura comunicarea, înţelegerea, formarea de priceperi şi deprinderi, de a fixa noţiunile, de a le aplica, de a evalua), sunt purtătoare de informaţii, sunt instrumente de acţiune şi sprijină şi amplifică eforturile de predare, învăţare, evaluare.   Putem clasifica mijloacele de învăţământ astfel: După funcţie: A. Mijloace informativ-demonstrative: •Materiale intuitiv-naturale; •Obiecte elaborate (construite): substitute tridimensionale •Materiale (reprezentări) figurative: substitute bidimensionale •Reprezentări simbolice (grafice, desene)   B. Mijloace de exersare şi formare a deprinderilor; C. Mijloace de raţionalizare a timpului în cadrul lecţiilor; D. Mijloace de evaluare; C. Mijloace tehnice audio-vizuale;   Aplicatii : 1. Propuneţi o situaţie didactică în care să folositi metodele expozitive; descrieţi-le succint, stabilind avantajele si dezavantajele utilizării lor. 2. Descrieti cum puteti folosi metoda studiului de caz pentru domeniul d-voastră de activitate; 3. Imaginaţi o situaţie problematică pe care aţi putea s-o propuneţi elevilor d-voastră. 4. Imaginati o situatie didactica în care să folosiţi conversaţia euristică, precizând avantajele şi dezavantajele acesteia ; 5. Analizati metodele de comunicare interioară. Precizaţi ce condiţii sunt necesare pentru asigurarea eficienţei activităţii. 1.2. Complementaritatea avantajelor şi limitelor metodelor expozitive şi metodelor interactive   Metodele de învăţământ (“odos” = cale, drum; “metha” = către, spre) reprezintă căile folosite în şcoală de către profesor pentru a-i sprijini pe elevi să descopere viaţa, natura, lumea, lucrurile, ştiinţa. Ele sunt totodată modalităţile prin care se formează şi se dezvoltă priceperile, deprinderile şi capacitaţile elevilor de a acţiona asupra naturii, de a folosi roadele cunoaşterii transformând exteriorul în facilităţi interioare, formându-şi caracterul şi dezvoltându-şi personalitatea. Tehnic vorbind, metoda didactică cuprinde un ansamblu organizat de procedee ce sunt tehnici limitate de acţiune, detalii.   În sens praxiologic, metoda este un mod eficient de acţiune, o modalitate practică de lucru a profesorului cu elevii săi. Literatura de specialitate prezintă metoda didactică ca fiind calea eficientă de organizare şi dirijare a învăţării elevului de către cadrul didactic.   Eficienţa metodei didactice este relevată în măsura în care are calităţi transformatoare, fiind înţeleasă drept modalitatea folosită de profesor pentru a-i determina pe elevi să găsească ei înşişi calea proprie de urmat în vederea construirii propriei cunoaşteri. Astfel elevul devine conştient nu numai de conţinutul unui domeniu ci trăieşte şi emoţia de a-l studia, motivându-şi alegerile, realizând o învăţare temeinică.   Atunci când alege o metodă didactică, profesorul are în vedere realizarea unor finalităţi bine precizate, specificate şi concretizate sub formă de obiective. Metodele expozitive ( de exemplu: povestirea, descrierea, explicaţia, prelegerea, instructajul, cursul etc.) au avantajul prezentării conţinuturilor unui număr mare de auditori, într-un timp relativ scurt, cu accent pe elementele esenţiale. Rolul profesorului în acest caz se rezumă la cel de emiţător/transmiţător al mesajului educaţional. Esenţială este însă modalitatea în care reuşeşte să capteze şi să menţină interesul şi atenţia concentrată a elevilor pe parcursul expunerii. O condiţie a eficienţei metodelor de tip expozitiv o constituie adaptarea limbajului la particularităţile auditoriului, folosind un repertoriu comun.   În cazul folosirii unei metodologii interactive, rolurile cadrului didactic se diversifică, se îmbogăţesc, astfel că el devine animator, consilier, moderator, participant alături de elevii săi la soluţionarea problemelor, chiar membru în echipele de lucru. Creşte gradul de activism şi de implicare a elevului la activitate, de la simplu receptor la participant activ. Interactivitatea presupune şi o atitudine pozitivă faţă de relaţiile umane, faţă de importanţa muncii în echipă şi o deschidere faţă de cooperare, o atitudine de susţinere a ideilor apărute prin colaborarea cu ceilalţi. Specifică metodelor didactice interactive este şi multirelaţionalitatea între profesor şi elevi, între elev şi colegii săi, pe de o parte, dintre elevi şi conţinut pe de altă parte.   Metodele expozitive nu solicită schimburi între agenţii educaţionali, fiind unidirecţionale, mesajul circulând doar dinspre profesorul – emiţător către elevul – receptor.   Metodologia interactivă ţinteşte, pe lângă realizarea obiectivelor de ordin cognitiv (stimularea proceselor cognitive superioare, dezvoltarea capacităţii de a lega cunoştinţele între ele şi de a crea reţele conceptuale, dezvoltarea inteligenţelor multiple etc.) şi atingerea obiectivelor de ordin socioafectiv (dezvoltarea capacităţilor de comunicare, de dialogare interpersonală şi intrapersonală, stimularea încrederii în sine, stimularea capacităţilor de reflectare asupra proprilor demersuri de învăţăre – metacogniţia şi asupra relaţiilor interumane etc.)   Există o relaţie strânsă între organizarea şi structurarea conţinutului informaţional, nivelul de abstractizare şi generalizare a cunoştinţelor, dozarea şi prelucrarea metodologică a acestora în manualele şcolare şi luarea unor decizii metodologice din partea profesorului. Maniera tradiţională, lineară, bazată cu precădere pe prezentarea, descrierea, exemplificarea conţinuturilor impune cu precădere în procesul de transmitere – asimilare a cunoştinţelor folosirea metodelor tradiţionale şi de multe ori pasive (metode de expunere orală şi continuă a cunoştinţelor, demonstraţia, exemplificarea etc.). Dacă decizia cadrului didactic vizează prezentarea informaţiilor într-o manieră activ-problematizantă, impunând participarea directă a elevilor în redescoperirea cunoştinţelor, atunci şi metodologia utilizată implică metodele active şi interactive (problematizarea, descoperirea, colaborarea, studiul de caz, învăţarea reciprocă, etc.)   Comunicarea expozitivă a cunoştinţelor are avantajul că scurtează drumul de acces la valorile culturii, la cunoaşterea ştiinţifică care este mai greu accesibilă prin alte metode. Învăţământul modern pune accent pe poziţia elevului ca subiect activ al propriei formări, pe descoperire şi cercetare, pe creaţie, pe refacerea parcursului ştiinţific în laborator al cercetătorului, însă de multe ori, acestea necesită un timp mai îndelungat care nu se suprapune cu timpul şcolar disponibil. Valenţele informative ale metodelor expozitive le conferă acestora o poziţie viabilă în ansamblul metodelor didactice, deoarece, într-un timp relativ scurt, un singur profesor poate transmite unei colectivităţi o cantitate mare de date. Acest lucru apare ca o necesitate mai ales în condiţiile exploziei informaţionale, a accelerării ritmului de dezvoltare culturală şi a apariţiilor de noi descoperiri, fapt ce se reflectă în volumul sporit de cunoştinţe cuprins în programele şi manualele şcolare. Un alt avantaj al metodelor expozitive îl constituie faptul că exsită şi adevăruri care nu pot fi supuse unei verificări directe din partea elevilor.   Pe de altă parte, comunicarea de tip expozitiv, prin însăşi faptul că oferă o cale mai scurtă de învăţare, poate avea dezavantajul formalismului, al superficialităţii sau al lipsei operaţionalităţii, elevul acumulând un bogat bagaj de cunoştinţe ce nu-şi găsesc corespondentul în practică sau pe care nu ştie cum să le folosească. Ţine de măiestria cadrului didactic felul în care va reuşi să confere metodelor expozitive valenţe formative, motivând elevii să recepţioneze activ mesajele, prin prelucrare personală şi redare originală. Nu metoda în sine este criticată, ci modul în care este aplicată şi maniera în care este solicitat elevul să răspundă cerinţelor şi sarcinilor de învăţare. În situaţiile în care cadrul didactic alege să transmită elevilor săi cunoştinţe „de-a gata elaborate” şi combină acest fapt cu un stil autoritar prin care impune reproducerea acestora în aceeaşi manieră în care ele au fost predate, intervine dogmatismul şi rigiditatea specifice unui învăţământ bazat pe memorizare şi reproducere, lipsit de aspectele formativ-educative ce au în vedere stimularea gândirii şi a operaţiilor ei (analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea, concretizarea), a imaginaţiei, a creativităţii.   Pe de altă parte, metodele interactive accentuează latura formativ-educativă de dezvoltare a personalităţii atât prin oferirea de ocazii de a descoperi şi a valida în practică cunoştinţele teoretice cât şi prin oportunităţile sociale de dezvoltarea a trăsăturilor de caracter, de voinţă şi persverenţă.   Specificul metodelor interactive de grup este faptul că ele promovează interacţiunea dintre minţile participanţilor, dintre personalităţile lor, ducând la o învăţare mai activă şi cu rezultate evidente. Acest tip de interactivitate determină identificarea elevului cu situaţia de învăţare în care acesta este antrenat, ceea ce duce la transformarea acestora în stăpânii propriilor transformări şi formări. În condiţiile îndeplinirii unor sarcini simple, activitatea de grup este stimulativă, generând un comportament contagios şi o strădanie competitivă; în rezolvarea sarcinilor complexe, rezolvarea de probleme, obţinerea soluţiei corecte e facilitată de emiterea de ipoteze multiple şi variate. Interacţiunea stimulează efortul şi productivitatea individului şi este importantă pentru autodescoperirea propriilor capacităţi şi limite, pentru autoevaluare. Există o dinamică intergrupală cu influenţe favorabile în planul personalităţii, iar subiecţii care lucrează în echipă sunt capabili să aplice şi să sintetizeze cunoştinţele în moduri variate şi complexe, învăţând în acelaşi timp mai temeinic decât în cazul lucrului individual. În acest fel se dezvoltă capacităţile elevilor de a lucra împreună ce se constituie într-o componentă importantă pentru viaţă şi pentru activitatea lor profesională viitoare. Grupul dă un sentiment de încredere, de siguranţă şi de antrenare reciprocă a membrilor ce duce la dispariţia fricii de eşec şi curajul de a-şi asuma riscul, reducând la minim fenomenul blocajului emoţional al creativităţii. Lucrul în echipă oferă elevilor posibilitatea de a-şi împărtăşi părerile, experienţa, ideile, strategiile personale de lucru, informaţiile; interrelaţiile dintre membrii grupului, emulaţia sporesc interesul pentru o temă sau o sarcină dată, motivând elevii pentru învăţare.   Pe de altă parte, metodele interactive solicită anumite condiţii de timp mai îndelungat faţă de cele expozitive (de exemplu: timp de gândire acordat elevilor, timp de interrelaţionare, timp de expunerea a ideilor individuale şi comune, timp de evaluare etc.), anumite aptitudini ale elevilor de lucrul în colaborare, dorinţă de socializare, capacităţi de comunicare şi interrelaţionare, precum şi resurse materiale adecvate. Din partea profesorului, metodele didactice interactive necesită poate mai mult decât alte tipuri, un efort de proiectare şi corelare atentă a resurselor în concordanţă cu metodele, tehnicile şi forma de organizare grupală a elevilor, pentru a menţine constant şi pentru mai mult timp interesul elevilor pentru activitate. În lipsa acestui interes de participare din partea elevilor pentru a colabora şi a lucra împreună, metodele interactive nu-şi satisfac condiţiile de eficienţă şi de eficacitate dorite.   Ţinând cont că scopul interactivităţii este cel de stimulare a participării la interacţiuni şi la găsirea unor soluţii prin cooperare, mijloacele de învăţământ trebuie să se constituie în factori de sprijinire a lucrului în grup şi de stimulare a învăţării individuale şi colective. Lipsa resurselor materiale adecvate poate conduce la renunţări şi la disconfort cu efecte nedorite asupra învăţării. Didactica constructivistă accentuează importanţa mediului învăţării, atrăgând atenţia asupra alegerii şi amenajării locului instruirii. În cazul activităţilor desfăşurate în grup, mobilierul trebuie să permită astel de aranjamente care să uşureze discuţiile fără a perturba activitatea celorlalţi.   Aplicaţii: 1. În ce măsură consideraţi oportun ca elevii să decidă prin ce metodă să-şi însuşească noul conţinut? Stabiliţi coordonatele acestei acţiuni, precizănd avantajele şi dezavantajele unei negocieri în acest sens cu elevii. 2. Care este ponderea folosirii metodelor expozitive faţă de cele care presupun organizarea activităţii pe microgrupuri, în cadrul activităţilor didactice pe care le propuneţi? Susţineţi răspunsul cu argumente specifice disciplinei d-voastră, precizând avantajele şi dezavantajele folosirii acestora la clasă. 3. Propuneţi o secvenţă de activitate în care să se îmbine eficient metodele expozitive cu cele interactive, evidenţiind valenţele formativ-educative ale ambelor categorii.

Clasificarea strategiilor didactice   Clasificarea strategiilor de predare – învăţare – evaluare   Conceptul de strategie este operant atât la nivel macro, al sistemelor şi al pedagogiei ca sistem – strategia pedagogică ce conţine ansamblul deciziilor privind bunul mers al politicii învăţământului, al cercetării pedagogice şi al procesului de învăţământ, în general – cât şi la nivel micro, al activităţii didactice, al proceselor de predare, învăţare şi evaluare de care este interesată teoria şi practica instruirii. Acest din urmă nivel caracterizează strategiile didactice, domeniul de referinţă al lucrării de faţă.     Strategiile în sens larg, numite şi strategii de activitate pedagogică, se referă la felul în care decide profesorul să conducă activităţile instructiv-educative în situaţiile formale. Ele au o plajă mai largă de acţiune, ajungând chiar la a caracteriza un profesor prin felului său de a fi. Ele includ norme de comportament didactic, relaţii socio-afective cu elevii, stilul dominant, determinat de propria personalitate dar şi de contextul şcolii şi al clasei de elevi. În rândul acestora am putea include, de exemplu, strategiile directive sau strategiile permisive.     Strategiile în sens restrâns, sunt strategiile didactice care îşi restrâng aria până la nivelui lecţiei, reprezentând modul cum decide profesorul să organizeze activităţile de predare–învăţare– evaluare la un moment dat, în funcţie de circumstanţele date: particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor cu care lucrează (nivel de cunoştinţe, nivel de dezvoltare cognitivă, socială, şi afectivă), finalităţile şi experienţele de învăţare propuse, resursele disponibile (de conţinut, materiale, de timp, echipamente etc.), contextul în care are loc activitatea etc. În funcţie de o serie de condiţii, profesorul decide să-şi adapteze stilul didactic, alegând cele mai potrivite forme de activitate, cele mai adecvate metode şi mijloace de învăţământ pentru a asigura eficienţa învăţării. Strategiile didactice sunt flexibile şi sunt rezultatul manifestării creativităţii profesorului, precum şi a participării elevilor la propria formare.     Lucrările de specialitate oferă cadrelor didactice sugestii metodologice integrate într-o varietate de strategii didactice. Subiectul nu este epuizat şi de aceea, pe lângă exemplificări, vom creiona un model de clasificare a strategiilor didactice, rezultat al cercetărilor practice-aplicative.     Opinia noastră în ceea ce priveşte clasificarea strategiilor didactice este următoarea:   I. După tipul de achiziţii şi rezultatele dorite a fi obţinute, putem face următoarea clasificare: I.1. Strategii de dobândire de noi informaţii/cunoştinţe (predominant informative); I.2. Strategii de exersare/aplicare a noilor informaţii şi de dezvoltare a abilităţilor practice (predominant aplicative); I.3. Strategii de evaluare a noilor achiziţii informaţionale şi practice (priceperi şi deprinderi, abilităţi) şi de dezvoltare a capacităţilor autoevaluative (predominant evaluative);     Am optat pentru pentru folosirea termenului “predominant” deoarece în cadrul fiecărei strategii se pune accentul pe ceva anume (pe cunoştinţe teoretice, pe abilităţi de aplicare practică, pe capacităţi de (auto)evaluare), însă, distincţiile sunt realizate din raţiuni teoretice, deoarece nu se pot face delimitări concrete între achiziţiile informaţionale, dezvoltarea cognitivă şi abilităţile practice. Şi atunci când se exersează şi se aplică în practică sau se evaluează se dobândesc informaţii şi invers     Toate aceste strategii didactice pot să îmbrace haina interactivităţii în măsura în care au la bază interrelaţionarea reciprocă, astfel:     Strategiile interactive de dobândire de noi cunoştinţe presupun metode de predare/învăţare reciprocă, implicarea elevului în activităţi de grup, participarea cadrului didactic la activitate ca mediator al eventualelor conflicte socio-cognitive constructive sau co-participant alături de elevi la construirea cunoaşterii.     Strategiile interactive de exersare şi aplicare a noilor informaţii se referă la organizarea unor activităţi practice care să se bazeze pe conlucrarea elevilor în cooperare sau în competiţie în vederea formării şi dezvoltării priceperilor, deprinderilor şi abilităţilor de a aplica în practică a ceea ce s-a învăţat. Metodele sunt cele de exersare şi de acţiune practică interactivă (proiectele de cercetare-acţiune, investigaţiile, exerciţiul, studiul de caz, hărţile conceptuale etc.)     Strategiile interactive de evaluare constau în implicarea elevului în procesul propriei evaluări, stimulând reflecţia personală asupra propriei activităţi de învăţare, conştientizând erorile şi modalităţile de acoperire a lacunelor. Acestea au la bază dezvoltarea capacităţilor autoevaluative şi stimularea încrederii în sine şi în propriile puteri. Strategiile interactive de evaluare au ca scop primordial ameliorarea şi corectarea procesului, soldate cu îmbunătăţirea rezultatelor şi stimularea învăţării pe mai departe, şi nu sancţionarea. Şi din faptul că a greşit elevul poate învăţa ceva.     Metodele interactive şi alternative de evaluare vizate sunt portofoliul, jurnalul reflexiv, hărţile conceptuale, tehnica R.A.I., metoda 3/2/1, proiectul, studiul de caz etc.     II. Strategiile didactice informative pot fi clasificate şi ele după relaţia şi tipul de interacţiune a subiectului cu materialul informaţional nou în: 1. Strategii de transmitere şi receptare a noului material informaţional; 2. Strategii de căutare şi confruntare cu noul material informaţional; 3. Strategii de acţiune şi restructurare a noului material informaţional; 4. Strategii de inovare şi creare de noi materiale informaţionale;     Toate cele patru tipuri de strategii implică în ordine crescătoare stimularea potenţialului creativ şi participarea activă a elevului în construirea propriei cunoaşteri. Învăţarea fiind prin definiţie un proces activ de integrare a noilor cunoştinţe în sistemul celor existente şi de restructurare a acestora în lumina celor noi, aceste strategii didactice au la bază fie activismul individual, fie sunt de grup/microgrup, presupunând desfăşurarea de relaţii între indivizi.     1. În primul caz, al strategiilor de transmitere şi receptare a noului material, rolul central în favorizarea învăţării prin transmiterea informaţiilor îl deţine cadrul didactic. Lui îi revine responsabilitatea selectării, organizării, adaptării şi prezentării noului material elevilor. Aceştia recepţionează informaţiile oferite, am putea spune “de-a gata”, însă nu în mod pasiv.     Responsabilitatea elevului în învăţare constă în acest caz în a trece prin filtrul propriu noile date, de a le integra, găsindu-le corespondentul în sistemul său cognitiv. Activismul intelectual astfel manifestat, conduce la elaborarea unor înţelegeri personale, la realizarea unei învăţări temeinice, utile şi aplicabile în orice context.     Metodele folosite cu predilecţie sunt cele de cominicare, iar formele de organizare a activităţii pot fi grupale, individuale sau frontale: – frontal, atunci când profesorul prezintă tuturor elevilor noul material, folosind în special, metode expozitive; – grupal şi microgrupal, atunci când se realizează învăţarea în colectiv şi în cadrul grupurilor mici, folosindu-se de exemplu, metoda interactivă a predării/învăţării reciproce. În cazul acestei forme de organizarea, rolurile didactice suferă transmutări: un elev poate fi profesor în cadrul grupului său, transmiţând cunosţinţele pe care el le-a asimilat, celorlalţi elevi. Interactivitatea este foarte eficientă şi, învăţând de la colegii lor, elevii au şanse sporite de a-şi lămuri neînţelegerile punând întrebări atât acestora cât şi profesorului. – individual, atunci când transmiterea se realizează pentru un singur individ.     Legăturile pot să fie faţă-în-faţă sau intermediate de un calculator, de exemplu. În acest caz, interactivitatea se referă la diversitatea mijloacelor care fac comunicarea mai eficientă (audio, video etc.) şi-i determină pe subiecţi/agenţi să coopereze.     2. Strategiile de căutare şi confruntare cu noul material, presupun stimularea iniţiativei educatului de a merge către sursele de informare, responsabilitatea învăţării revenindu-i în mare măsură. Rolul profesorului este de a favoriza aceste ocazii/experienţe de învăţare prin căutăre, tatonare, descoperire şi a-i oferi sprijinul.     Metodele principale sunt cele bazate pe explorare directă şi/sau indirectă, în strânsă legătură cu cele dialogate. Căutarea poate să ia forme individuale (desfăşurată pe cont propriu), cu toată clasa sau/şi microgrupale (în echipă) – interactive. O condiţie pentru eficienţa acestor strategii o constituie disponibilitatea şi bogăţia materialelor informaţionale, a suporturilor didactice.     3. Strategiile de acţiune şi restructurare a noilor conţinuturi au la origine dorinţa individului de a adapta şi a face accesibil materialul informaţional, de a opera restructurări şi modificări în acord cu propriile opinii. Acţionând asupra noilor conţinuturi, elevul/studentul se situează deja pe un nivel mai înalt al cunoaşterii şi înţelegerii, ştie ce are de făcut şi îşi asumă întreaga responsabilitate în învăţare. El poate extrage esenţialul, face rezumate, completează informaţiile, le actualizează, le particularizează sau le generalizează şi le poate valida în practică. Metodele folosite sunt cu precădere de acţiune, dar împletite cu cele de explorare şi de comunicare orală sau scrisă. Activităţile pot îmbrăca forme individuale, frontale, grupale, microgrupale, duale şi mixte. Profesorul este cel care urmăreşte demersurile elevilor şi îi sprijină la nevoie.     4. Strategiile de inovare şi de creare de noi materiale (conţinuturi informaţionale şi factuale) au la bază cunoaşterea şi folosirea metodelor şi tehnicilor de muncă intelectuală. Rolul diriguitor al profesorului este redus la minimum, el devenind un alt membru al echipei creative.     Responsabilitatea cunoaşterii îi revine în totalitate celui ce învaţă care poate opta între a lucra interactiv cu ceilalţi colegi sau individual. Metodele şi tehnicile sunt libere de orice constrângeri şi sunt în special cele de stimulare a potenţialului creativ individual şi/sau colectiv: brainstormingul, strarbursting, tehnica lotus, pălăriile gânditoare, sinectica, Philips 6/6, metoda FRISCO etc.     O altă clasificare a strategiilor procesului de învăţământ se poate realiza în funcţie de procesul pe care-l vizează şi de cel care le îniţiază. Cele trei acţiuni importante ale procesului de învăţământ sunt: predarea, învăţarea, evaluarea şi astfel avem strategii de predare, învăţare şi de evaluare.   III: Astfel, din punct de vedere al celui care le iniţiază putem distinge între: III.1.     Strategii ale profesorului:   1.Strategii de conducere a activităţii, exprimate prin stilul pedagogic personal, cu arie largă de acoperire, referindu-se la specificul întregii activităţi a profesorului de-a lungul carierei didactice, având profunde rădăcini în personalitatea şi în concepţia sa pedagogică. Acestea dau o anumită nuanţă, culoare activităţilor desfăşurate cu elevii, diferită de la un profesor la altulŞ     2. Strategii didactice, cu arie restrânsă de acoperire, aplicându-se în cadrul unei activităţi, a unei lecţii sau unui ansamblu de lecţii, adaptându-se în funcţie de obiectivele vizate, de conţinut, de particularităţile elevilor, de suporturile avute la dispoziţie (mijloace de învăţământ, resurse de timp, cadrul de desfăşurare etc.). Acestea sunt mult mai flexibile şi adaptabile la schimbările ce pot să apară în clasă şi pot fi împărtăşite prin schimburi de experienţă, în rândul cadrelor didactice.   Aceste strategii didactice pot fi: 1. Strategii de predare şi de stimulare a învăţării (modalităţi de transmitere/receptare a cunoştinţelor); 2. Strategii de evaluare şi de impulsionare a învăţării viitoare a elevilor; III.2.     Strategii ale elevilor:   Strategii de învăţare care se referă la modul concret în care elevul reuşeşte să înveţe (metode şi tehnici de muncă intelectulă) şi să aplice ceea ce învaţă (abilităţi practice) – stilul personal de învăţare (despre care vom vorbi în subcapitolele următoare);     Strategii de (auto)evaluare, care se referă la capacităţile de a-şi (auto)evalua munca, efortul şi rezultatele obţinute în mod individual şi/sau colectiv; Ca subiect care învaţă şi se perfecţionează continuu, şi profesorul deţine strategii de învăţare şi de autoevaluare a activităţii proprii.     Ceea ce ne interesează în lucrarea de faţă sunt însă strategiile didactice, în general, şi în special cele interactive, care stimulează implicarea mai profundă a elevului în învăţare şi colaborarea dintre elev/student şi profesor şi dintre elev/student şi colegii săi. Şi anume strategiile de predare şi de stimulare a învăţării (în sensul realizării interactivităţii dintre agenţii educaţionali) şi strategiile de evaluare şi de impulsionare a învăţării elevilor (în sensul realizării colaborării şi cooperării dintre cel care învaţă şi profesor). Acestea din urmă se bazează în special pe folosirea metodelor alternative de evaluare, ca mijloc de dezvoltarea a capacităţii de a reflecta asupra procesului de învăţare şi de a conştientiza greşelile şi căile de a le remedia. I.     2. Etapele elaborării unei strategii didactice eficiente:     În conceperea, elaborarea, folosirea şi evaluarea unei strategii didactice eficiente profesorul are de parcurs mai multe faze de preproiectare, proiectare, aplicare şi apreciere.     Propunem următoarele etape şi anume:     1) Examinarea scopurilor şi a obiectivelor de atins; 2) Alegerea conţinuturilor corespunzătoare, adaptarea, sistematizarea, organizarea acestora; 3) Examinarea exigenţelor şi orientărilor impuse de normele şi principiile didactice; 4) Examinarea alternativelor metodologice de predare/învăţare/evaluare disponibile; 5) Analiza resurselor disponibile: umane (particularităţile elevilor), materiale (mijloace didactice, materiale didactice), de conţinut (manuale, ghiduri, caiete tip, materiale bibliografice), de timp şcolar etc.; 6) Optarea pentru o anumită formă de grupare a colectivului de elevi; 7) Alegerea metodelor, tehnicilor de instruire, mijloacelor didactice în funcţie de situaţia de instruire propusă, după principiul complementarităţii al interdependenţei şi al sprijinului reciproc; 8) Elaborarea unor soluţii alternative asupra posibilităţilor şi căilor optime de combinare a metodelor, mijloacelor şi formelor de organizare a colectivului, pe baza analizei punctelor forte şi a celor slabe în realizarea cu eficienţă a activităţii profesorului cu elevii săi; 9) Opţiunea/decizia asupra strategiei didactice de urmat; 10) Aplicarea strategiei didactice, în mod flexibil şi particular, în cadrul activităţii instructiveducative desfăşurate cu elevii; 11) Evaluarea permanentă a demersurilor întreprinse, corectarea şi adaptarea strategiei didactice la necesităţile elevilor şi la situaţiile spontane, neprevăzute; 12) Aprecierea finală a eficienţei strategiei didactice desfăşurate (în funcţie de felul cum sau simţit elevii, de felul în care le-a plăcut sau nu să înveţe, de progresele şi performanţele obţinute de aceştia, de realizarea obiectivelor, şi de eficienţa îmbinării metodelor, tehnicilor, mijloacelor didactice, formelor de organizare a activităţii cu variabila timp disponibil şi necesar); 13) Emiterea de predicţii care vizează modul cum va fi folosită strategia didactică în activităţile instructiv-educative viitoare;   Aplicatii:   – Când este învăţarea mai productivă, atunci când elevii/studenţii lucrează singuri sau atunci când se află în grup? – Ce diferenţe apar în interacţiunea dintre elevi/studenţi şi în calitatea procesului de învăţare, datorită relaţiilor de colaborare sau a celor competitive dintre ei? – Care este specificul strategiilor didactice interactive şi variabilele de care depind proiectarea şi desfăşurarea lor? – Care sunt rolul, locul şi funcţiile strategiilor didactice interactive în cadrul procesului de învăţământ? – Care sunt factorii care, implicaţi în alcătuirea strategiei didactice contribuie la o mai bună dezvoltare cognitivă şi social-afectivă a individului? – Ce metode şi tehnici interactive de predare-învăţare poate folosi cadrul didactic cu elevii sau studenţii săi? Cum se pot concretiza în practica strategiile de evaluare interactivă? – Care ar fi atunci practicile de dezvoltare profesională ce ar putea conduce profesorii să predea în stilul centrat pe elev? – Cum s-ar putea îmbunătăţi metodica şi practica pedagogică pentru a asigura creşterea eficienţei activităţilor de predare – învăţare – evaluare? – Sunt strategiile didactice interactive o cale de optimizare a acestor procese şi o sursă de construire a propriei cunoaşteri, în viziunea pedagogiei postmoderniste?     Definiţia strategiilor     Prima constatare care rezultă din cercetarea şi documentarea ştiinţifică asupra strategiilor didactice a fost aceea a pluralităţii semantice a conceptului. Iată cum sunt definite strategiile didactice de către diverşi autori: – “ansamblu de resurse şi metode planificate şi organizate de profesor în scopul de a permite elevilor să atingă obiectivele date. Persoanele, localurile, materialele şi echipamentele formează resursele, în timp ce modurile de intervenţie (abordare), formele pedagogice şi tehnicile pedagogice constituie metodele” (J. Parent, Ch. Nero, 1981); – “un ansamblu de forme, metode, mijloace tehnice şi principii de utilizare a lor, cu ajutorul cărora se vehiculează conţinuturile în vederea atingerii obiectivelor” (Miron Ionescu, Vasile Chiş, 1992, p. 6); – “ansamblul mijloacelor puse în lucru pentru a atinge scopul fixat începând de la organizarea materială şi alegerea suporturilor, până la determinarea sarcinii de învăţare şi a condiţiilor de realizare. Toate acestea vor depinde de obiectivele propuse a fi atinse şi de fazele formării trăite de subiect.” (G. Nunziati, 1990); – “ansamblu de acţiuni şi operaţii de predare-învăţare în mod deliberat structurate sau programate, orientate în direcţia atingerii, în condiţii de maximă eficacitate a obiectivelor prestabilite” (Ioan Cerghit, 2002, p.276); – “o acţiune decompozabilă într-o suită de decizii-operaţii, fiecare decizie asigurând trecerea la secvenţa următoare pe baza valorificării informaţiilor dobândite în etapa anterioară. În acest sens, strategia devine un model de acţiune în acţiune, care acceptă în ab initio posibilitatea schimbării tipurilor de operaţii şi succesiunea lor” (Dan Potolea, 1989, p144); – “un grup de două sau mai multe metode şi procedee integrate într-o structură operaţională, angajată la nivelul activităţii de predare-învăţare-evaluare, pentru realizarea obiectivelor pedagogice generale, specifice şi concrete ale acesteia, la parametri de calitate superioară.” (Sorin Cristea, 2002, p. 350); – “ansamblu de decizii vizând desfăşurarea procesului instructiv-educativ, în vederea atingerii unor obiective, decizii adecvate situaţiei concrete (factorilor care influenţează asupra rezultatelor proiectate)” (Eugen Noveanu, 1983, p. 58); – “mod de abordare şi rezolvare a sarcinilor concrete de instruire” (Ion Albulescu, Mirela Albulescu, 2000, p. 80);     În sens general, strategia poate fi definită ca “ştiinţa sau arta de a combina şi coordona acţiunile în vederea atingerii unui scop. Ea corespunde unei planificări pentru a ajunge la un rezultat, propunând obiective de atins şi mijloace vizate pentru a le atinge” (Gaston Mialaret, 1979, p. 414)     Strategiile didactice interactive au în vedere provocarea şi susţinerea învăţării active în cadrul căreia, cel ce învaţă acţionează asupra informaţiei pentru a o transforma într-una nouă, personală, proprie. În sens constructivist, folosind aceste strategii, profesorul îl determină pe elev să devină răspunzător şi participant în procesul construirii sensurilor informaţionale, prin rezolvări de probleme, prin explorări şi cercetări sau aplicând ceea ce a dobândit în contexte noi, diferite.     Interacţiunea socială (interactivitatea) favorizează emergenţa conflictelor socio-cognitive, stimulative pentru învăţare, modifică reprezentările personale şi favorizeză două principii de învăţare:     1) primul principiu este dedus din constructivismul piagetian: prin intermediul acţiunii asupra obiectelor se modifică schemele de asimilare – acomodare – echilibrare (conflict cognitiv); 2) al doilea principiu este dedus din psihologia socială a dezvoltării: confruntarea punctelor de vedere poate să opereze transformări ale reprezentărilor prin conflict socio-cognitiv şi restructurare cognitivă; (vezi Francoise Raynal, Alain Rieunier, 1997, p. 159)     Construirea unei corelaţii între legăturile psihosociale ale grupei şi structura cognitivă a grupului creează resurse de progres în învăţare pentru toţi elevii. Interacţiunea socială semnifică o acţiune reciprocă de influenţare cognitivă, socială şi afectivă în cadrul grupurilor. În psihologia socială, o interacţiune e o relaţie dinamică, de comunicare şi de schimb de informaţii între doi sau mai mulţi indivizi în interiorul unui grup, care depinde de influenţele, conduitele, conflictele socio-cognitive desfăşurate şi de sintalitatea grupului.     Cercetători ca Vîgotski în Rusia, Bruner în SUA, Wallon în Franţa, pun accentul pe interacţiunile sociale şi pe socializare, ca factori importanţi în dezvoltare şi învăţare. Primul vorbeşte despre învăţarea în relaţie cu adulţii şi despre “zona proximei dezvoltări”, al doilea dezbate problema interacţiunii de tip tutoriat.     Deoarece interacţiunea interpersonală are la bază influenţa mutuală, schimburile verbale sau nonverbale de tip cognitiv, afectiv-emoţional şi social, ea are şi valoare terapeutică pentru membrii grupului, deoarece au loc procese de aprobare, transfer, adaptare, echilibrare, constituire de atitudini şi convingeri, (auto)evaluări ale schemelor cognitive şi trăsăturilor de personalitate, educarea calităţilor voinţei şi ale atenţiei etc.     Participarea în cadrul grupului la interacţiune poate avea la bază următoarele criterii: cât s-a dat, cât s-a primit, cine iniţiază dialogul, ce tip de schimburi sunt realizate, cine întreabă, cine răspunde, cine aprobă, cine dezaprobă etc.     Profesorul mediator este un facilitator al relaţiilor educaţionale complexe de comunicare, de inter-învăţare, de întrajutorare, de asistenţă şi consiliere, de dirijare şi cooperare. “Una din calităţile unui bun mediator este aceea de a fi atent cu cel care învăţă.” (Francoise Raynal, Alain Rieunier, 1997, p. 222)

Elementele componente ale unei strategii didactice   Operaţionalizarea unei strategii didactice se constituie ca un exerciţiu de rezolvare creativă a unei situaţii-problemă ce implică abordări şi soluţii metodologice complexe din partea profesorului.   Cadrul de organizare a strategiilor instruirii propus de Dan Potolea (1998, p. 143) cuprinde următoarele componente: – modul de organizare a elevilor (frontal, individual, grupal); – tipul de învăţare; – sarcina de învăţare comună/diferenţiată; – dirijarea învăţării (controlată, semi-independentă, independentă); – metode şi mijloace;   Profesorul Ioan Cerghit (2002, p.279) enumeră 4 categorii de elemente componente ale unei strategii didactice : “modurile de abordare (tipurile de experienţe de învăţare: prin receptare, prin descoperire, prin problematizare, prin cooperare, programată etc.)”; “metodele”; “suporturile didactice (materiale didactice clasice şi moderne, tehnici audio-video, noi tehnologii, echipamente etc.)”; “formele de organizare a activităţii (frontală, colectivă, micro-grupală, în perechi, individuală, mixtă etc.)”;   Raportul dintre strategia didactică şi metoda didactică evidenţiază diferenţele existente la nivelul timpului pedagogic angajat în proiectarea şi realizarea activităţilor de instruire/educaţie. Astfel, “metoda didactică reprezintă o acţiune care vizează eficientizarea învăţării în termenii unor rezultate imediate, evidente la nivelul unei anumite activităţi de predare-învăţare-evaluare. Strategia didactică reprezintă un model de acţiune cu valoare normativă, angajată pe termen scurt, mediu şi lung, care integreză în structura sa de funcţionare pedagogică: – metodele, considerate “cosubstanţiale strategiilor în calitatea lor de elemente operaţionale sau tactice” (Dan Potolea, 1989, p.144); – stilurile educaţionale, de tip autoritar, permisiv sau democratic, care plasează decizia profesorului într-un câmp psihosocial favorabil sau nefavorabil situaţiilor de învăţare concrete; – resursele de optimizare a activităţii”; (Sorin Cristea, 2002, pp.350-351)   Metoda este o “succesiune de etape mari prin care ajutăm elevii să dobândească o cunoştinţă sau să stăpânească o capacitate.” (Dictionnaire Encyclopedique de Pedagogie Moderne, 1973, pp.198-199) Strategiile didactice presupun selecţionarea, organizarea metodelor, tehnicilor şi mijloacelor şi aplicarea lor în încercarea de a atinge obiectivele pedagogice specifice. (vezi Francoise Raynal, Alain Rieunier, 1997, pp. 347-349).   În elaborarea unei strategii didactice, aceeaşi autori prezintă următoarele variabile pe care le poate alege profesorul:   1) Tipul de demers/raţionament (inductiv, deductiv, dialectic şi analogic); 2) Metodele (expozitive, interogative, active etc.); 3) Tehnicile: – de animare, întrebare, sintetizare, reformulare, încurajare, stimulare, revenire; – de experimentare, expozitive; – exerciţii aplicative; – de declanşare; – de instruire programată; 4) Mijloacele şi materiale didactice; 5) Modul de organizare a colectivului: frontal, grupal, individual; 6) Nivelul de performanţă atins de elevi;   Combinând aceste elemente se pot concepe diferite strategii. Alegerea strategiei didactice se va face în funcţie de obiectivele specifice prioritare, ponderea unei variabile din cele enunţate, situaţia (contextul pedagogic) şi stilurile didactice.   Iată care este şi propunerea noastră cu privire la elementele care determină opţiunea pentru o anumită strategie didactică în general, şi interactivă, în special: – stilul de conducere al activităţii instuctiv – –ducative; – modul în care se va produce învăţarea (prin cooperare, prin competiţie, prin colaborare, prin cercetare, prin descoperire, prin problematizare, prin experimentare, prin aplicaţii practice, prin receptare activă etc.); – căile şi modalităţile care vor conduce la provocarea învăţării dorite: metodele, procedeele, tehnicile, mijloacele de învăţământ (materialele didactice, echipamente, noi tehnologii etc.); – formele de organizare a activităţii (frontală, colectivă, pe grupe, în microgrupe, individuală, mixtă); – modul de participare al elevilor la activitate; – timpul necesar aplicării strategiei alese; – tipul de dezvoltare vizat (cognitivă, afectivă, socială, practic-aplicativă); – modul de prezentare a conţinuturilor (de la înalt structurate către cele mai puţin structurate, de la algoritmice către cele euristice, incluzând şi nivelurile intermediare); – cadrul în care are loc experienţa de învăţare (în clasă, în afara clasei, în laborator etc.) Clasificarea strategiilor de predare – învăţare – evaluare   Tipologii extrase din lucrarea prof. Ioan Cerghit, “Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri şi strategii ” (2002, pp. 280-283)  După natura activităţii, se pot distinge: – strategii cognitive (de prelucrare a informaţiilor); – strategii acţionale sau psihomotorii; o strategii afectiv-emoţionale (de învăţare prin trăire afectivă); După implicarea creatoare/noncreatoare a profesorului în activitatea didactică: – strategii bazate pe obişnuinţă, pe automatism; o strategii bazate pe complexe de deprinderi; – strategii novatoare, ce dau frâu imaginaţiei şi inteligenţei profesorului, acesta putând combina în mod creator noi tipuri de practici, pentru a asigura eficienţă acţiunii; – strategii imitative; După logica gândirii propusă elevilor: – strategii inductive; – strategii deductive (axiomatice) în variantele: strategia academică, strategia explicativă, strategia explicativ-intuitivă (demonstrativă), strategia conversativeuristică, strategia problematizantă, strategia explicativ-reproducativă (expozitivă) ; – strategii transductive, divergente, care conduc la elaborarea de soluţii/alternative noi/originale, stimulând gândirea laterală; – strategii dialectice, cu accent pe interacţiunile/conexiunile problematizante dintre idei; – strategii ipotetice (rezolutive), care stimulează gândirea divergentă/ gândirea convergentă; – strategii analogice – “de învăţare prin construire şi prin utilizare de modele”; o strategii analitice – de analiză până la detalii; – strategii integrative sau de sinteză – bazate pe îmbinarea gândirii cu acţiunea, a teoriei cu practica; – strategii descriptive; o strategii interpretative; o strategii ludice; – strategii mixte (combinatorii), de tip inductiv-deductiv, deductiv-inductiv;   După gradul de dirijare al învăţarii elevului, avem: – strategii algoritmice; o strategii euristice; o strategii mixte; o strategii creative;   După originea motivaţiei învăţării: – strategii externe, activităţile sunt susţinute motivaţional din exterior, de către profesor; – strategii interne, de auto-construire a propriei cunoaşteri, motivate din interior;   După modul de grupare al elevilor, avem: – strategii frontale; o strategii de grup (colective); o strategii de microgrup (echipă); o strategii de lucru în perechi (duale); – strategii individuale (bazate pe lucrul individual, independent); o strategii mixte; “Un loc aparte ocupă, în acest grupaj – afirmă prof. Ioan Cerghit – strategiile interactive, eficiente prin aceea că încurajează interacţiunile pozitive dintre membrii grupului (relaţii de cooperare, de competiţie), bazate, deci, pe învăţarea prin colaborare ori prin competiţie just înţeleasă.” (2002, p.283)   Profesorul Dan Potolea consideră că unul dintre cele mai importante criterii pentru definirea şi ordonarea strategiilor, îl constituie “gradul de dirijare sau de autonomie conferit elevilor în procesul învăţării. Din acest punct de vedere, strategiile se înscriu pe un continuum de la învăţarea riguros prescrisă, controlată de profesor, la învăţarea prin descoperire, trecând prin diferite forme intermediare de predare-învăţare de tip cooperativ.” (1989, p.131)   În funcţie de “acţiunea predominantă în cadrul activităţii de predare şi învăţare”, Ion şi Mirela Albulescu disting “mai multe tipuri de strategii didactice, care, de regulă, preiau denumirea metodei de bază aleasă special pentru a realiza sarcina instructiv-educativă: • strategii expozitive; • strategii euristice; • strategii bazate prioritar pe acţiunea de cercetare a elevilor; • strategii algoritmice; • strategii de manifestare a personalităţii elevilor; • strategii de evaluare.” (2000, p. 95)

Modalităţi de stimulare a creativităţii şi a activismului în procesul didactic „Orice om poate fi creativ, dar pentru a se îndeplini în această direcţie sunt necesare o serie de condiţii…” (Mihaela Roco, 2001)   Practicile educative de predare activizantă şi de stimulare a potenţialului creativ al elevului/studentului se înscriu în dezideratele pedagogiei moderniste şi postmoderniste, de cooperare şi reflexie asupra învăţării. Specific instruirii interactive este interrelaţia de învăţare care se stabileşte atât între elevi şi profesori cât şi între elev-elev.   Munca activă şi creativă a elevului are la bază procedee de construcţie a cunoaşterii, de restructurare a ideilor, de regândire a gândirii, metacogniţia. Însuşirea strategiilor metacognitive are în vedere reflectarea din partea elevului asupra propriei identităţi, ca subiect al învăţării, efectuând analize de nevoi şi aşteptări educaţionale proprii intereselor sale, în concordanţă cu particularităţile şi posibilităţile cognitive, practice şi efort intelectual şi fizic de care dispune. Metacogniţia presupune în plus analiza gradului de dificultate a sarcinilor de învăţare şi a strategiilor oportune de rezolvare eficientă a acestora.   Învăţărea învăţării – deziderat al educaţiei postmoderniste – presupune interactivitate şi creativitate în adoptarea unor strategii care să solicite implicarea în sarcină şi o atitudine metacognitivă de învăţare şi cunoaştere precum şi interesul de a te perfecţiona continuu.   Atitudinea activă şi creatoare a elevilor este o consecinţă atât a stilului de predare al profesorului cât şi a obişnuinţei elevului de a se raporta la sarcină. Prin felul în care solicită răspunsuri la o problemă, prin felul în care organizează activităţile de informare şi de formare ale elevilor/studenţilor, prin accentul pe care îl pune pe dezvoltarea proceselor cognitiv-aplicative etc., profesorul influenţează comportamentul activ şi creativ al elevului.   Stimularea activismului şi a creativităţii în şcoală presupune favorizarea unui mediu de învăţare interactiv, incitator şi dinamic. Învăţarea prin cooperarea asigură dezvoltarea unui câmp de relaţii optime manifestării creatoare şi active a elevului în clasă. Ea dezvoltă şi întreţine motivaţia epistemică internă, favorizând implicarea activă în sarcină şi contribuţiile creative, originale ale participanţilor.   Condiţiile şi situaţiile specifice care pot duce la dezvoltarea spiritului investigativ, a gâdirii divergente, a atitudinii creative şi active în şcoală, pot fi considerate următoarele: • Încurajarea elevilor să pună cât mai multe întrebări; • Limitarea constrângerilor şi a factorilor care produc frustrare; • Stimularea comunicării prin organizarea de discuţii şi dezbateri între elevi, între profesor şi elevi; • Activizarea elevilor prin solicitarea lor de a operara cu idei, concepte, obiecte în vederea reconsiderării acestora şi a emiterii de noi variante; • Cultivarea independenţei cognitive, a spontaneităţii şi a autonomiei în învăţare; • Stimularea spiritului critic constructiv, a capacităţii de argumentare şi de căutare a alternativelor; • Favorizarea accesului la cunoaştere prin forţe proprii, stimulând atitudinea reflexivă asupra propriilor demersuri de învăţare; • Posibilitatea de a contesta “lămuritul” şi “nelămuritul” în lucruri şi în fapte; Profesorul este cel care trebuie să găsească cele mai eficiente modalităţi prin care să stimuleze potenţialul creativ al fiecarui elev în parte. Activităţile propuse elevilor în scopul sporirii gradului de implicare activă şi creativă în şcoală, trebuie să asigure:   1. Stimularea gândirii productive, a gândirii critice, a gândirii divergente şi laterale; 2. Libertatea de exprimare a cunoştinţelor, a gândurilor, a faptelor. În acest sens apar ca adecvate activităţile care cer spontaneitate şi contribuie la dezvoltarea independenţei în gândire şi acţiune; 3. Utilizarea talentelor şi a capacităţilor specifice fiecarui individ în parte; 4. Incitarea interesului către nou, necunoscut şi oferirea satisfacţiei găsirii soluţiei după depunerea unui efort de căutare de către elev; 5. Exersarea capacităţilor de cercetare, de căutare de idei, de informaţii, de posibilitati de transfer de sensuri, de criterii de clasificare; 6. Dezvoltarea capacităţii de organizare de materiale, de idei prin întocmirea de portofolii asupra activităţii proprii, de colecţii de cuvinte, de obiecte, de contraste; organizarea de discuţii pe anumite teme, iniţierea de jocuri, de excursii; 7. Educarea capacităţii de a privi altfel lucrurile, de a-şi pune întrebări neobişnuite despre lucruri obişnuite;   “Sub incidenţa cerinţelor de a se da cât mai multe răspunsuri originale, neobişnuite etc. are loc o mobilizare a creativităţii potenţiale. Aceasta poate fi recunoscută ca atare prin numărul mai mare şi prin diversitatea crescută a răspunsurilor la persoanele creative, ca şi prin diferenţele de originalitate, flexibilitate, fluiditate a răspunsurilor date de către acestea.” (“Dicţionar de psihologie”, 1997)   Lecţia de predare-învăţare devine astfel “o aventură a cunoaşterii” în care copilul participă activ, după puterile proprii, întâlnind probleme şi situaţii dificile, examinându-le şi descoperind soluţii plauzibile. Rolul profesorului constă mai mult în cel de stimulare şi dirijare, iar motivaţia activităţii reiese din paticiparea entuziastă a cadrului didactic. Elevul e implicat atât în procesul de predare, de învăţare şi de evaluare, iar disciplina devine autodisciplină a muncii şi interesului, asigurată de satisfacţia cooperării.   Conduita creativă a cadrului didactic este unul din factorii care asigură dezvoltarea potanţialului creativ al elevilor. Predarea, ca proces creativ, presupune ca profesorul să medieze între elev şi lumea cel înconjoară. El trebuie nu numai să organizeze spaţiul şi activitatea, ci şi să participe alături de elevi la elaborarea cunoştintelor; să servească drept model în legăturile interpersonale şi să încurajeze interacţiunile cooperante dintre elevi; să-i îndrume cum să-şi foloseasca timpul, spatiul, echipamentul şi materialele; să ajute individul sau grupul să extragă din experienţe informaţile necesare, valorile şi să le interpreteze şi evalueze.   Proiectarea activităţii didactice presupune “căutarea unei articulaţii optime” între componentele procesului de învăţământ (obiective, conţinuturi, metode, mijloace, condiţii socioculturale, evaluări etc.) “pentru obţinerea unor rezultate maxime, de ordin calitativ şi cantitativ. Aceasta este, deci, o problemă de strategie, de optimizare, de valorificare la maximum a tuturor resurselor şi condiţiilor date, opusă vechilor abordări reducţioniste preocupate doar de descrierea conţinuturilor de predat.”(Cerghit, Ioan, 1999)   În proiectarea învăţării active şi creative profesorul Sorin Cristea (1998) propune anticiparea unor “strategii manageriale deschise, aplicabile în timp şi spatiu” prin: – clarificarea scopului învăţării creative la nivelul interacţiunii existente între: operativitatea intellectuală – performanţa şcolară – restructurarea permanentă a activităţii de predare-învăţareevaluare; – stabilirea sarcinilor cadrelor didactice în condiţiile învăţării creative (individualizarea fiecărei secvenţe didactice prin diferite procedee de aprobare/vezi sentimentul succesului, încurajare a spontaneităţii, stimulare a potenţialului minim/maxim, amendare a superficialităţii); – crearea unei atmosfere afective optime, necesară pentru anularea treptată a factorilor de blocaj (teamă, tensiune, imitaţie, conformism, criticism, frică); – valorificarea psihologică deplină a corelaţiei profesor-elev la nivelul tuturor conţinuturilor educaţiei: intelectuale-morale-tehnologice-estetice-fizice.   Activizarea învăţării nu este sinonimă cu supraaglomerarea elevului cu activităţi; ea trebuie înteleasă mai mult ca o intensificare a muncii profesorului de a oferi elevilor oportunităti de învăţare, predarea fiind activitatea prin care cadrul didactic creează condiţii favorabile apariţiei învăţării la elevi.   Valorificănd o teză de bază, afirmată la nivelul praxiologiei conform căreia “orice lucru bine făcut este un lucru nou” (Kotarbinski Tadeusz, 1976) putem afirma că orice activitate didactică/educativă eficientă devine o activitate nouă care asigură adaptarea proiectului pedagogic la situaţiile concrete ale clasei şi ale câmpului psihosocial, aflate într-o continuă schimbare şi transformare.   Atmosfera creată în clasă de către profesor constituie un factor care influenţează comportamentul de învăţare al elevului. Instaurarea unui climat favorabil unei conlucrări fructuoase între profesor şi elevi, a unui climat caracterizat printr-o tonalitate afectivă, pozitivă, de exigenţă şi înţelegere, de responsabilitate, reprezintă o condiţie principală ce trebuie realizată în lecţie.   Profesorul creativ oferă posibilitatea elevilor de a-şi spune părerea într-o atmosferă neautoritară, promovând o atitudine deschisă, prietenoasă, elastică, pozitivă şi receptivă, apreciind ideile bune ale elevilor şi neridiculizând nereuşitele. El îngăduie elevului să-şi manifeste curiozitatea, indecizia, interesul pentru schimbul de informaţii. Climatul spornic de lucru este facilitat de faptul că profesorul tratează de fiecare dată întrebările elevilor cu interes, respectă opiniile celorlalţi, întăreşte constant convingerea elevilor că pot emite idei valoroase, antrenându-i în procesul de evaluare, comunicându-le criteriile de evaluare şi oferindu-le timpul necesar exersării propriilor capacităţi.   Pentru a stimula activismul şi creativitatea elevului, profesorul însuşi trebuie să fie un tip creativ şi activ, să manifeste un comportament şi o atitudine pozitivă în acest sens. Instruirea interactivă redimensionază rolurile şi ipostazele cadrului didactic.   Inventarul acestora este făcut de către Muşata Bocoş în termenii următori: cadrul didactic este: – pedagog care nu impune informaţiile ştiinţifice ci “construieşte dispozitive de învăţare”, practicând o pedagogie diferenţiată şi individualizată; – proiectant, tutore, manager, moderator, organizator şi gestionar al conţinuturilor, activităţilor şi experienţelor de formare; – mediator al învăţării elevului într-un cadru euristic; – facilitator al învăţării şi autoformării; – consilierul elevului care are nevoie de sprijin în învăţare; – partener al elevului într-o relaţie educaţională interactivă; – coordonator al muncii elevilor; – animator, activizant şi catalizator al activităţiide formare, al comunicării al interacţiunilor şi al schimburilor interindividuale; – scenograf, pregătind decorul desfăşurării învăţării eficiente; – actor al demersurilor instructiv-educative; – strateg gânditor pentru a ajuta elevul în construirea cunoaşterii prin restructurări continui; – reflexiv în timpul, înaintea şi după acţiunea educaţională, promovând gândirea reflexivă şi predarea reflexivă; – co-evaluator, alături de elev al procesului şi produsului învăţării;   Un cadru didactic creativ stie cum să folosească întrebările (vezi Ana Stoica, 1983). Fiecare act creativ începe cu întrebări, dar acestea trebuie să fie deschise, să aibe sens şi să nu sugereze răspunsuri predeterminate. Întrebarea operaţională provoacă conduita creatoare, pentru că ea duce la explorare, dezvoltă curiozitatea şi implicit învăţarea creativă.   După C. Rogers (1961), principalul motiv al creativităţii îl constituie tendinţa individului de a se actualiza pe sine, de a deveni ceea ce este potenţial. Credinţa psihoterapeutului este că fiecare dinte noi deţinem această tendinţă de autoactualizare care aşteaptă condiţii prielnice pentru a se manifesta şi a se exprima în moduri specifice. Activităţile motivante, interesante, aflate în legătură cu dorinţele şi interesele elevilor, vor stimula dezvoltarea acestora în “zona proximă”, asigurând înaintarea.   Importantă în dezvoltarea creativităţii şi a activismului în învăţare este stimularea efortului personal al elevului, stimularea tendinţei acestuia de a aduce o contribuţie proprie, de a fi original, inventiv, creativ. Misiunea cadrului didactic nu înceteaza odată cu terminarea lecţiei, ci se manifestă şi dincolo de cadrele acesteia. El trebuie să cunoască potenţialul creativ al fiecărui elev şi modalităţile de stimulare, să sesizeze manifestările creative ale elevilor în afara orelor de clasă, în activităţile extraşcolare, să-l facă pe elev conştient de propriile capacităţi şi să le dezvolte capacitatea şi obişnuinţa autoevaluării.   Un rol important în crearea unui climat propice stimulării şi dezvoltării unei învăţari interactivcreative, îl deţine atitudinea profesorilor faţă de creativitatea elevilor şi de posibilităţile sale de a se descurca în situaţii problematice, implicându-se activ. Aspiraţiile elevilor, valorile morale şi intelectuale pretuiţe de educator actionează asupra personalităţii aflate în formare. Ceea ce va preţui şi va promova profesorul va preţui şi va dezvolta şi elevul în mod mai mult sau mai puţin conştient.   S-a spus pe drept cuvânt că profesorii creativi determină avântul creativităţii elevilor lor fără eforturi deosebite. Secretul constă în transferul setului de valori favorabile creativităţii dinspre întrumător către discipol, femomen urmat de autodezvoltarea şi autoformarea acestuia din urmă în funcţie de atitudinile şi convingerile devenite acum “ale lui”. În mod similar se petrec lucrurile în cazul profesorilor rigizi şi convenţionali. Cadrele didactice noncreative nu numai că nu vor agrea comportamentul specific elevului creativ (independenţa în abordarea şi analiza problemelor, curiozitatea, spiritul de contrazicere, nonconformismul – în limita bunului simţ – etc), inhibând orice pornire câtre inovaţie, dar vor întâmpina difficultâţi în depistarea elevilor cu potenţial creativ ridicat, subestimându-i.   Profesorul bun permite elevului să-şi asume riscuri intelectuale, să speculeze, să facă asocieri nebănuite, oferindu-i însă sprijin în situaţii de frustrare, eşec, nesiguranţă, ambiguitate. La dispoziţia elevilor indicat este să fie puse materiale lămuritoare şi surse de informare. “Creaţia ca activitate a gândirii, conduce nu numai la simpla corectare a structurilor cognitive existente, ci şi la emergenţa unora noi” (Mielu Zlate, 1999)   În procesul instructiv-educativ este necesară schimbarea poziţiei faţă de copil. El trebuie considerat drept un patricipant activ şi creativ la propria formare, trebuie luate în consideraţie progresele semnificative pe care le-a făcut în această perioadă plină de transformări sociale, economice, culturale. Elevii culeg informaţii din tot mai multe surse şi cât mai variate. Şcoala trebuie să ţină pasul cu noul, actualizând atât cunoştinţele cât şi metodele.   Trebuie avut în vedere că, formarea unor deprinderi de învăţare interactiv-creativă, antrenând efortul intelectual din partea elevului, cu cât sunt mai de timpuriu formate, fixate şi consolidate, cu atât au un efect formativ mai eficient, materializat în dezvoltarea capacităţilor intelectuale superioare şi a aptitudinilor specifice actului creator. “Nu este suficient să dispui de o atitudine creativă, ci trebuie să înveţi sistematic tehnicile şi instrumentele cu ajutorul cărora se produce acel ceva neasteptat”(Idem, 1999, p.289)   Una dintre căile cele mai sigure de stimulare şi generare de idei noi şi de dezvoltare a acestora pentru a soluţiona diferite situaţii, este organizarea de microgrupuri şi promovarea interacţiunilor între membrii acestuia. Cercetările efectuate în domeniu şi literatura de specialitate au evidenţiat în nenumărate cazuri, superioritatea numerică şi calitativă a situaţiilor de găsire a soluţiilor şi de rezolvare eficientă a problemelor în grup, faţă de cea individuală. Creativitatea de grup s-a impus pentru că răspunde mai bine nevoilor de rezolvare a problemelor nerezolvabile individual în timp util. Agumente în favoarea creativităţii de grup şi raporturile acesteia cu cea individuală pot fi remarcate în tabelul următor (Ioan Mihuţ, 1989):   CREATIVITATEA INDIVIDUALĂ Operativitate   în         abordarea       problemelor simple; Judecată independentă, dar comunicare limitată de cunoştinţele şi experienţa individuală; Gândire unilateral-explorativă, uneori marcată de prejudecăţi şi prea puţin disciplinată; Capacitate limitată în producţia de idei, de potenţialul creativ individual; Sistem de evaluare a ideilor dependent de nivelul competenţei individuale, cu mare risipă de energie pentru recunoaşterea lor socială şi valorificare; Desfăşurarea întregului proces este marcată de riscuri şi teama eşecului Dezvoltarea în perspectiva potenţialului creator se realizează prin forţe proprii; şansa perfecţionării este limitată. CREATIVITATEA DE GRUP Operativitate în rezolvarea problemelor complexe; Judeacată independentă, dar şi dependentă de ideile şi cunoştinţele celorlalţi membrii ai grupului; acţionează principiul comunicării nelimitate; Gândire sistemică, multilateral-explorativă, dirijată flexibil şi fără prejudecăţi; desfăşurare şi amploare programabile în timp cu ajutorul experţilor; Capacitate mărită în producţia de idei, stimulată de acţiunea convergentă a mai multor indivizi cu potenţial creativ; Sistem multicriterial de evaluare şi clasificare a ideilor şi forţă în aplicarea şi valorificarea noului; Grupurile tolerează riscul, având capacitate mărită de a evita eşecul, datorită şansei mărite de a găsi o soluţie acceptabilă; Este o sursă inepuizabilă de stimualare a potenţialului creator individual şi colectiv; „spaţiul de căutare a noului” se extinde continuu.            

  Evaluarea interactivă   Evaluarea este inseparabil legată de proiectare deoarece, pe de o parte, programul de instruire şi educare trebuie să prevadă criteriile, indicatorii de performanţă, instrumentele pentru control şi, pe de altă parte, rezultatele evaluării constituie baza reluării procesului instructiveducativ. Este importantă stabilirea încă din faza de proiectare a tipurilor de efecte urmărite la elevi.   Concomitent este necesară conştientizarea de către aceştia a  obiectivelor de atins şi a felului cum vor fi evaluate achiziţiile. Acest fapt va  contribui la energizarea şi la canalizarea efortului şi a energiilor celor ce învaţă pe direcţia dorită. Aducându-le la cunoştinţă criteriile de evaluare ce urmează a fi folosite, profesorul va stimula motivaţia şi le va dezvolta elevilor competenţele autoevaluative.   Strategiile didactice interactive de predare – învăţare, corelate cu cele evaluative conduc împreună la eficientizarea activităţii desfăşurate de profesor cu elevii săi, motiv pentru care am optat pentru a analiza atât procesele de predare şi învăţare interactivă cât şi pe cele de evaluare interactivă (dialogată). Procesul de învăţământ reprezintă o corelaţie a acestor trei procese esenţiale şi complementare, care nu pot fi despărţite, decât prin raţiuni pur teoretice. Din acest motiv, analizăm în continuare funcţiile evaluării în procesele de predare şi învăţare.   Funcțiile evaluării   Evaluarea, folosită într-un sens cât mai larg, “nu se reduce la prezentarea unei simple constatări; relevând disfuncţionalităţile (…) ea facilitează analize comparate, permite înţelegerea diversităţii situaţiilor şi modificarea activităţilor pentru îmbunătăţirea activităţii.” (“Dictionnaire de pedagogie”, 1996, p.124).  Prin funcţiile îndeplinite, ea realizează “un dublu rol: de facilitare a procesului de învăţare şi predare, deopotrivă, a activităţii didactice.” (Ioan Cerghit, 2002, p. 301) Evaluarea şcolară îndeplineşte următoarele funcţii:   – diagnostică, în sensul că permite nu numai constatarea stării de fapt a unei situaţii, ci sunt analizaţi şi făcuţi cunoscuţi factorii care conduc la obţinerea anumitor rezultate de către elevi, în vederea ameliorării sau restructurării demersului pedagogic; ea “realizează o reflectare cât mai obiectivă şi mai exactă cu putinţă a rezultatelor, activităţii, proceselor în cauză, însoţită de determinarea sau explicarea cauzelor sau factorilor care au generat situaţia existentă”;  (Idem)   – prognostică, în sensul posibilităţii de a emite presupoziţii şi a anticipa performanţele viitoare ale elevilor, luând în consideraţie rezultatele înregistrate. Această funcţie este necesară pentru a organiza şi a planifica secvenţele didactice următoare, asociindu-se celei de diagnoză şi fiind complementare;   – de certificare a nivelului de cunoştinţe şi abilităţi ale elevilor la sfârşitul unei perioade lungi de instruire (ciclu de învăţământ); – de selecţie a elevilor pentru accesul într-o treaptă superioară de învăţământ sau într-un program specific de instruire;   – motivaţională,  de stimulare a învăţării, bazându-se pe rezultatele oferite de realizarea operativă şi eficientă a conexiunii inverse care ajută la îmbunătăţirea demersurilor instructiveducative;   – de feed-back, asigurând conexiunea inversă imediată, facilitând reglarea proceselor de învăţare şi predare;   – “de ameliorare, de perfecţionare, dar şi de optimizare a activităţii” (Idem) prin clarificarea ideilor şi adoptarea celor mai bune modalidăţi de ameliorare şi de recuperare;    – “de supraveghere (de control sau monitorizare), prin efectuarea de verificări obiective, sistematice şi riguroase privind îndeplinirea obiectivelor, progresele înregistrate, eficienţa acţiunilor (timp, resurse şi energii consumate)” ( Idem);   – funcţia de orientare şcolară şi profesională, evaluarea şcolară oferind informaţii despre performanţele elevilor şi a direcţiei pe care aceştia o pot urma cu succes în concordanţă cu propriile aptitudini; Prin îndeplinirea cu eficienţă a funcţiilor sale, evaluarea asigură premisele desfăşurării în condiţii optime, a proceselor de predare şi învăţare în clasă. Interrelaţia care se realizează între cele trei procese creează un circuit continuu, conform căruia nu putem înfăptui unul dintre ele fără a ţine cont de celălălalt:       Strategiile de evaluare permit atât cadrului didactic cât şi elevului cunoaşterea gradului şi măsurii în care au fost îndeplinite finalităţile propuse. Eficienţa proceselor de predare şi învăţare depind de corectitudinea şi de promptitudinea cu care se realizează actele evaluative. De aceea am considerat necesară abordarea problematicii strategiilor didactice în mod unitar, din perspeciva celor trei procese, esenţiale pentru buna desfăşurare a activităţii didactice.   Evaluarea permite să ne pronunţăm “asupra stării unui fapt, proces la un anumit moment, din perspectiva informaţiilor pe care le culegem cu ajutorul unui instrument care ne permite să măsurăm în raport cu o anumită normă la care ne raportăm” (Etienne Brunswic).   Fiind un proces multidimensional, se pot identifica, în funcţie de criteriile alese, mai multe strategii/tipuri de evaluare:      1.Din punct de vedere al situaţiilor de evaluare, putem identifica două strategii (vezi Ion T. Radu, 2000, p,148): –        evaluare realizată în circumstanţe obişnuite, bazată pe observarea activităţii elevilor;   –         evaluare specifică, realizată în condiţii special create ce presupune elaborarea şi aplicarea unor probe, partenerii angajaţi în proces fiind conştienţi de importanţa demersurilor de verificare şi apreciere întreprinse;   2. După funcţia dominantă îndeplinită, putem identifica două strategii: –        evaluare diagnostică (se realizează o diagnoză descriptivă ce constă în localizarea lacunelor şi erorilor în cunoştinţe şi abilităţi dar şi a “punctelor forte” şi o  diagnoză etiologică care relevă cauzele care au generat neajunsurile constatate);   –     evaluare predictivă prin care se urmăreşte prognozarea gradului în care elevii vor putea să răspundă pe viitor unui program de instruire; 3. După modul în care se integrează în desfăşurarea procesului didactic, putem identifica trei strategii:   –         evaluare iniţială, realizată la începutul demersurilor instructiv-educative, pentru a stabili nivelul la care se situează elevii;   –         evaluare formativă, care însoţeşte întregul parcurs didactic, organizând verificări sistematice în rândul tuturor elevilor;   –         evaluarea sumativă, care se realizează de obicei, la sfârşitul unei perioade mai lungi de instruire;   4. După autorul care efectuează evaluarea, putem identifica trei strategii: –    evaluare internă, întreprinsă de aceeaşi persoană/instituţie care este direct implicată şi a condus activitatea de învăţare (de exemplu, învăţătorul sau profesorul clasei); –        evaluarea externă, realizată de o altă persoană/instituţie, alta decât cea care  a asigurat derularea predării şi învăţării; –         autoevaluare, efectuată de subiectul însuşi asupra propriului progres;   5.  Nu este mai puţin importantă nici departajarea ce se face între: –         evaluarea preponderent pedagogică, vizând în esenţă ceea ce subiecţii au asimilat, ceea ce ştiu să facă şi ce capacităţi şi trăsături şi-au format;   –         evaluarea preponderent psihologică, privind funcţiile psihice implicate în activitatea de învăţare. Evaluările psihologice vizează aptitudinea subiectului de a învăţa, adică ceea ce poate să facă;   6.  După obiectul evaluării:   –        evaluarea procesului de învăţare (atât a achiziţiilor cât şi a procesului în sine); –    evaluarea performanţelor (realizate individual, în grup sau de către grup); –        evaluarea a ceea ce s-a învăţat în şcoală sau a ceea ce s-a învăţat în afara şcolii;   7.  După accentul pus pe proces sau pe sistem:   –         evaluarea de proces – se referă la performanţele elevilor; –        evaluarea de sistem – accentul se pune pe sistemul în care se desfăşoară procesul de învăţământ;   8.  După domeniu: –         evaluarea în domeniul cognitiv (cunoştinţe); –        evaluarea în domeniul socio-afectiv ( atitudini); –         evaluarea în domeniul psihomotor (capacităţi, aptitudini, deprinderi);   9.  După modul în care pot sau nu pot fi cuantificate rezultatele:   –         evaluare cantitativă – rezulatele sunt cuantificabile în funcţie de un punctaj; –        evaluare calitativă – la care rezultatele nu pot fi măsurate prin cuantificare;    Relaţia dintre evaluarea iniţială – evaluare formativă – evaluare sumativă   Distincţia dintre evaluarea formativă şi cea sumativă este abordată de G. Meyer  ca fiind una “teoretică şi neoperatorie; instrumentele utilizate de evaluarea formativă şi de evaluarea sumativă sunt aceleaşi şi păstrează defectele relevate de docimologie încă de la începutul secolului: adeseori, testele de evaluare (sumativă şi formativă) nu măsoară ceea ce ar trebui să măsoare; criteriile de evaluare (sumativă şi formativă) rămân subiective, iar sistemele de notare, fără o reală fiabilitate.” (Meyer, Genevieve, 2000, p. 24)   În 1967, în Statele Unite, în mediile de formare a adulţilor, M. Scriven defineşte conceptul de evaluare sumativă astfel: “evaluarea finală şi externă ce constă într-o apreciere de ansamblu a schimbărilor survenite într-o activitate de formare, care permite echipei decizionale exterioare operaţiunii să se pronunţe asupra acesteia”. Tot el defineşte conceptul de evaluare formativă  ca fiind acea “evaluare internă axată pe proces care constă într-o apreciere globală sau sectorială a schimbărilor ce se produc în timpul unei activităţi de formare, care permite persoanelor responsabile de conducerea activităţii de formare să orienteze, să îmbunătăţească şi să ducă la bun sfârşit această activitate.” (apud. Meyer, Genevieve, 2000)    Evaluarea formativă  promovează un nou demers în cadrul căruia “interesează din ce în ce mai mult progresul elevului în timp, în raport cu obiectivele pedagogice dinainte definite.” (Idem) Dezvoltându-se pe terenul inovaţiei pedagogice, evaluarea formativă sprijină realizarea unei pedagogii diferenţiate care “permite o reglare interactivă” în cadrul căreia “formatorul nu mai e interesat numai de rezultat, ci şi de procesul care conduce la acest rezultat.” (Idem) Dezvoltând interesul pentru autoevaluare, noţiunea de evaluare se transformă:   Evaluarea centrată pe control – evaluarea centrată pe învăţare   Noţiunea de evaluare îşi lărgeşte sfera de cuprindere. Ea nu se opreşte doar la conţinuturile vehiculate în şcoală, la rezultatele obţinute (cunoştinţe, informaţii, priceperi, deprinderi, capacităţi, modele de comportament, trăsături atitudinale, etc), extinzându-se de la rezultatele obţinute, către proces. Mai mult decât atât, evaluarea realizată asupra procesului desfăşurat în şcoală este o evaluare continuă, unproces permanent derulat asupra situaţiilor diverse şi în contexte diferite (nu numai în şcoală).      Asociată unui simţ care formează, evaluarea procesului tinde să se extindă, cuprinzând informaţii, idei, valori dobândite şi în afara sistemului de învăţământ, capacităţi dezvoltate şi exersate prin activităţi desfăşurate extraşcolar, nonformal sau informal. Acestea facilitează (sau nu) de multe ori învăţarea formală contribuind la clădirea personalităţii în toate dimensiunile ei. Putem vorbi astfel şi de o evaluare plurivalentă.    Evaluarea continuă, permanentă este o premisă a dezvoltării capacităţii de autoevaluare la elevi, pregătind saltul de la instruire la autoinstruire, de la educaţie la autoeducaţie.   Evaluarea produsului – evaluarea procesului   Noile direcţii de dezvoltare a evaluării în pedagogia postmodernistă, reclamă transferul de la evaluarea centrată pe control, la evaluarea centrată pe învăţare sau altfel spus, de la evaluarea centrată pe iniţiativa profesorului de a controla, la cea care pune accentul pe iniţiativa elevului de a reflecta la propriul proces de cunoaştere, învăţând din greşeli.   Evaluarea trebuie privită ca un proces care promovează învăţarea şi nu ca un control extern, realizat de către professor, asupra “a ceea ce face” şi “cum face elevul”. Inclusă în însuşi actul de învăţare, evaluarea necesită o mai bună atenţie, atât din partea profesorului cât şi din partea elevului, asupra proceselor care au loc în învăţare, asupra cauzelor care determină erorile şi asupra factorilor favorizanţi ai cunoaşterii.    Din această perspectivă, în actul evaluativ, care este mai mult decât un proces de certificare sau de aprobare, important este cum se implică elevul în optimizarea propriei învăţări. Evaluarea capătă astfel valenţele unui proces reflexiv prin care cel care învaţă devine conştient de propriile acte şi de el însuşi, de propriile capacităţi, iar profesorul se converteşte într-un ghid care-l orientează spre atingerea obiectivelor informativ-formative.   Strategiiile de evaluare centrate pe învăţare, precum şi cele dialogate, formative şi formatoare se înscriu în rândul strategiilor de evaluare interactivă. Evaluarea interactivă presupune existenţa unui parteneriat între agenţii educaţionali, care are la bază procese de colaborare şi de negociere constructivă şi care vizează responsabilizarea educatului şi mobilizarea iniţiativelor acestuia în cadrul proceselor de învăţare şi evaluare. Scopurile principale ale evaluării interactive sunt cel de stimulare a capacităţii de autoevaluare a subiectului implicat în proces, de conştientizare a necesităţii acesteia şi de sporire a încrederii în forţele proprii ale educatului.     Evaluarea uniformă – evaluarea multiculturală     Vizunea postmodernistă asupra educaţiei, referitoare la multiculturalism, la respectul pentru valorile culturilor marginale, se răsfrânge şi asupra modului cum sunt evaluate în şcoală aceste valori. Tendinţa este trecere de la evaluarea uniformă la cea multiculturală.         Evaluarea trebuie să fie tolerantă şi să includă valorile multiculturale (înţelegând prin aceasta nu numai diferenţele etnico-culturale, ci şi pe cele legate de clasele sociale, de mediu, religioase, pe cele individuale sau de grup cu motivaţiile lor). Acest fapt solicită toleranţă şi respect faţă de varietate şi diversitate, perspectivă opusă modelelor care uniformizează şi omogenizează, oferind modele adaptative şi polivalente. Viziunea evaluării inclusive şi diferenţiate favorizează diversitatea alternativelor metodologice de realizare a acesteia, elevul putând opta pentru una sau alta dintre ele pentru propria evaluare şi învăţare, alegând-o pe cea care i se potriveşte mai bine. Evaluarea polivalentă constă tocmai în această ofertă de alternative diferenţiate.   Metodele complementare de evaluare pe care le prezentăm în capitolul următor, pot fi înscrise cu succes în această ofertă. Înţelegerea şi utilizarea eficientă a noilor strategii de evaluare nu poate fi făcută fără un schimb în mentalitate şi  în acţiune.     Bibliografie: •       Bordas Alsina, Inmaculada; Cabrera Rodriguez, Flor, “Estrategias de evaluation de los aprendizajes centradas en el proceso”, In Revista Espanola de Pedagogia, Nr. 218/2001, Barcelona: Instituto Europeo de Iniciativas Educativas; •       Cerghit, Ioan, Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri si strategii, Bucureşti: Editura Aramis, 2002; •       Dictionnaire de pedagogie, Paris: Larousse, Bordas, 1996; •       Meyer, Genevieve, De ce şi cum evaluăm, Iaşi, Editura Polirom, 2000; •       Oprea, Crenguţa-L., Pedagogie. Alternative metodologice interactive, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003; •       Oprea, Crenguţa-L., Strategii didactice interactive, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., ed. a IV-a, 2009;  •       Radu, I. T., Evaluarea în procesul didactic, Bucureşti Editura Didactică şi Pedagogică,  2000;     Având un rol important în eficientizarea activităţilor de orice tip, evaluarea este pemanentă în orice domeniu de activitate umană. Învăţământul este un domeniu central şi de maximă importanţă socială, arie în care activitatea de evaluare se manifestă cu precădere şi al cărei demers este profund justificat.   În “Dictionnaire de pedagogie”, Larousse (1996, p.124) conceptul de evaluare în pedagogie este definit drept “un dispozitiv care a luat naştere spre mijlocul secolului al XX-lea în ţările anglo-saxone şi care rezultă din transpunerea în domeniul învăţământului a conceptelor şi modelelor aplicate în secolul al XIX-lea în lumea economiei, în special în industrie.”  Evaluarea în domeniul educaţiei şi al învăţământului urmăreşte să aprecieze cu obiectivitate şi prin mijloace ştiinţifice efectele unei acţiuni pedagogice.    În ultimele decade, conceptul de evaluare a suferit profunde şi semnificative transformări în ambianţa învăţământului şi a procesului de învăţare. Secolul al XX-lea a fost decisiv pentru evoluţia evaluării. Pornind de la prima conceptualizare ştiinţifică a lui Tyler, urmată de cele oferite de Bloom şi de colaboratorii săi – evaluarea diagnostică, evaluarea formativă şi sumativă – şi de contribuţia lui Popham – evaluarea criterială – sensul practicilor evaluative s-au schimbat în intenţia de a se adapta la noile cerinţe educative şi sociale. (vezi Inmaculada Bordas, 2001, p.26). Evoluând de la concepţia tradiţională asupra evaluării ce o situa în finalul învăţării, astăzi, evaluarea este mai mult decât un proces final sau paralel cu învăţarea. Este un act care se integrează organic în acelaşi proces de învăţare, creînd relaţii interactive şi circulare. Elevul, în timp ce învaţă, efectuează repetate procese de valorizare şi de apreciere critică care-i servesc ca bază pentru luarea deciziilor orientative în propria-i formare şi dezvoltare.   Conceptul de evaluare se transforma atât la nivel macrostuctural cât şi microstructural. La nivelul procesului de învăţământ interesează nu numai desfăşurarea evaluării didactice, ci şi formarea şi dezvoltarea capacităţii elevilor de autoevaluare. Astfel dezideratele educaţionale cuprind un registru nou de competenţe, spre deosebire de atribuţiile tradiţionale centrate pe transmiterea de informaţii şi evaluarea însuşirii informaţiilor transmise.   Apare astfel necesitatea accentuării preocupărilor care urmăresc dezvoltarea capacităţii elevilor de (auto)evaluare, în condiţiile desfăşurării unui dialog deschis între profesor şi elev. În plus aceste noi preocupări au ca scop dezvoltarea unei învăţări creative menite să formeze oameni inovatori şi nu repetitivi, conştienţi de propriile capacităţi, îndrumaţi de un educator care este la rândul lui un autoformator.    Analizând conceptul de evaluare, Genevieve Meyer (2000) precizează că nici o evaluare nu este “pură” sau “perfectă” în sine sau în mod absolut. Perfecţiunea oricărei aprecieri se naşte din concordanţa modalităţilor de realizare cu ţelurile propuse (obiectivele vizate). De aceea, prima întrebare care se impune în elaborarea unei strategii de evaluare este nu ce evaluăm, nici cumevaluăm, ci de ce evaluăm. Iar de răspunsul la această întrebare, depind răspunsurile la întrebările: ce?, când?, cum?, prin ce mijloace?, pe ce bază?, etc.   Evaluarea introduce o normă valorică, evoluând sub influenţa pedagogiei prin obiective, în două direcţii:    –    una sumativă, care se concentrează asupra rezultatelor grupului de elevi şi membrilor acestuia, reflectând performanţele individuale şi colective;   –    alta formativă care analizează situaţiile complexe, demersurile de studiu şi procesele de învăţare diverse;   Evaluarea condiţionează în aşa manieră dinamica clasei,  încât, putem spune, că nu există învăţare eficientă fără evaluare. Ea acţionează în cadrul concret al clasei de elevi folosind instrumente specifice pentru analiza progresului elevilor în grup şi individual. Extinzându-se asupra componentelor procesului de învăţământ, ea vizează descrierea şi analiza acestora în scopul relevării eficacităţii lor, pentru a aprecia gradul de realizare a obiectivelor şi a detecta diversele efecte prevăzute şi neprevăzute. Evaluarea nu se limitează numai la activitatea de instruire, ci se înscrie într-o preocupare generală care priveşte funcţionarea şi a instituţiilor care se ocupă de realizarea eficientă a programelor educative, a proiectelor şcolare.   Fenomenul evaluativ capătă valenţe din ce în ce mai bogate, lărgindu-şi sfera de cuprindere. În acest sens, analizând practicile evaluative, Ion T. Radu  remarcă faptul că “evaluarea performanţelor şcolare este tot mai mult înţeleasă nu ca acţiune de control – sancţiune, limitată la verificare şi notare, ci ca proces ce se întrepătrunde organic cu celelalte procese ale actului didactic, exercitând a funcţie esenţial-formativă, concretizată în a informa şi a ajuta în luarea unor decizii cu scopul de ameliorare a activităţii în ansamblu.” (2000, p. 42)       De la un continent la altul,  strategiile de evaluare îşi propun acelaşi obiectiv: îmbunătăţirea educaţiei. Pentru ca sistemul de evaluare să fie operaţional, evaluatorul trebuie să răspundă la o     Întrebări pe care trebuie să şi le pună evaluatorul     DE CE EVALUĂM ? Ø  pentru a cunoaşte performanţele şi progresele; Ø  pentru a îmbunătăţi peformanţelor celor evaluaţi; Ø  pentru corectarea rezultatelor; Ø  pentru îmbunătăţirea metodelor, mijloacelor şi strategiilor de  evaluare; Ø  pentru îmbunătăţirea instrumentelor de evaluare; Ø  pentru realizarea unei selecţii; Ø  pentru formarea deprinderilor de autoevaluare; Ø  pentru identificarea deficienţelor sau disfuncţionalităţilor şi elaborarea strategiilor corective; Ø  pentru a cunoaşte care este stadiul de pornire şi cum se poate acţiona pe mai departe; Øpentru optimizarea demersurilor realizate atât în învăţare, cât şi în predare şi evaluare; Ø pentru a elabora programe compensatorii în cazul rezultatelor nesatisfăcătoare şi a programelor de progres; Ø  etc.;     CE  EVALUĂM  ? Ø  cunoştinţe, atitudini, aptitudini, deprinderi, comportamente de învăţare, competenţe; Ø  dacă ştiu şi ce ştiu să facă elevii, cum ştiu să aplice în viaţa reală ceea ce au învăţat; Ø  atingerea obiectivelor legate de un anumit conţinut; Ø  organizarea şi desfăşurarea procesul de învăţare; Ø  modul de folosire a unui aparat sau un mijloc de învăţământ stabilit dinainte; Ø  trăsături de personalitate şi de conduită; Ø  progresele şcolare; Ø  procesele de instruire; Ø  sistemul şi unităţile de instruire; Ø  personalul didactic (autoevaluare); Ø  etc.;   CUI  FOLOSEŞTE  EVALUAREA ? Ø  celor evaluaţi; Ø  celui care realizează evaluarea; Ø  părinţilor; Ø  conducătorul instituţiei; Ø  factorilor de decizie şcolară; Ø  celor care realizează o anumită selecţie (angajări); Ø  etc.;   PE  CINE  EVALUĂM ? Ø  elevii luaţi individual; Ø  grupul de elevi selecţionat după un criteriu anume (şcoală, vârstă, profil, etc.); Ø  cadrele didactice (autoevaluare);  Ø  reprezentanţii instituţiei şcolare;  Ø etc.   CÂND EVALUĂM ? Ø  la începutul unui demers educativ; Ø  pe parcursul desfăşurării procesului instructiv-educativ; Ø  la şfârşitul unei etape, activităţi, demers instructiv-educativ;   CUM  EVALUĂM ?   Ø  prin examinări curente; Ø  examene; Ø  teste; Ø  probe orale / scrise / practice; Ø studii de caz; Ø  fişe de activitate personală; Ø  portofoliul; Ø  hărţile conceptuale; Ø  investigaţia; Ø  observarea curentă a comportamentului; Ø  jurnalul reflexiv; Ø  cu ajutorul mijloacelor de învăţământ, a calculatorului; Ø proiectul;   O  evaluare  eficientă analizează în ce măsură conţinuturile au fost definte în conformitate cu obiectivele, dacă s-a efectuat o analiză de nevoi ale elevilor şi în ce măsură procesele de instruire au stimulat şi au favorizat învăţarea. Modul de evaluare a  rezultatelor şcolare influenţează procesele de instruire şi activitatea de învăţare.   Rezultatele activităţii pot fi evaluate raportându-le la conţinut sau norma programei, la norma statistică a grupului şcolar (media clasei) sau la standarde locale, naţionale sau internaţionale, la norma individuală (la sine însuşi) sau la obiective (evaluarea criterială). (vezi Ioan Cerghit, 2002, p. 303)    Operaţiile şi etapele  evaluării   Evaluarea, ca activitate în sine, cuprinde trei operaţii principale:   –             măsurarea, cuantificarea rezultatelor şcolare prin procedee specifice, utilizând instrumente adecvate scopului urmărit (probe scrise/orale/practice, proiecte, portofolii, etc.), “stabilindu-se o relaţie funcţională între un ansamblu de simboluri (cifre, litere) şi un ansamblu de fenomene şi obiecte, conform unor caracteristici pe care acestea le posedă” (I..T.Radu, 2000, p. 26);   –             aprecierea acestor rezultate pe baza raportării lor la un sistem de valori, a unor criterii unitare (bareme de corectare şi notare, descriptori de performanţă, etc.), emiţându-se o judecată de valoare;   –             formularea concluziilor prin raportarea la scala de notare şi adoptarea deciziilor educaţionale adecvate în urma interpretării rezultatelor obţinute.   În Dicţionarul de pedagogie, Schaub Horst defineşte evaluarea ca fiind “procesul care începe cu planificarea şi cu descrierea obiectivelor şi a conţinuturilor care vor fi controlate mai târziu” (2000,p.101). Criteriile pedagogice promovate vor analiza în ce măsură elevul a făcut progrese, dacă şi-a însuşit conţinuturile în acord cu obiectivele vizate, ce competenţe dezvoltă şi ce trăsături de personalitate şi-a îmbogăţit.   Procesul evaluării presupune parcurgerea următoarelor etape: stabilirea scopului şi a obiectivelor activităţii de evaluare răspunzând la întrebări de genul: de ce se realizează evaluarea?, ce se urmăreşte?, ce rezultate se aşteaptă? În funcţie de răspunsurile la aceste întrebări se alege strategiaoptimă de evaluare, se stabilesc momentul (etapa) când va fi realizată evaluarea, conţinutulvizat şi grupul ţintă. Strategia de evaluare are în vedere opţiunea pentru o anumită formă de organizare a activităţii, propunând metodele şi tehnicile eficiente care vor fi folosite, în conformitate cu normele şi regulile impuse de cerinţele principiilor didactice.   Se evaluează ce a învăţat elevul, optându-se pentru acele metode ca pun în valoare cel mai bine ceea ce el ştie şi poate să facă. În funcţie de strategia de evaluare, de conţinutul acesteia şi de particularităţile clasei, se va stabili nivelul minim al performanţei aşteptate. Pe această bază se construiesc itemii, apoi se aplică probele de evaluare stabilite şi se culeg înformaţiile obţinute în urma aplicării acestora. Rezultatele se măsoară şi se apreciază pe baza unei scale de notare, fie prin raportarea la normă, fie prin raportarea lagrupul de elevi ori la obiectivele propuse iniţial sau la performanţele individuale.   Este important ca fiecare elev să simtă că a progresat faţă de stadiul de la care a pornit iniţial, chiar dacă performanţele sale sunt încă reduse în comparaţie cu ceilalţi elevi din clasă. Stimularea procesului de reflectarea asupra propriilor progrese sau lipsuri ajută procesul de reînvăţare prin reveniri şi restructurări la nivelul cunoştinţelor existente şi acomodări în funcţiie de cele noi. Devenind conştient de propriul nivel, elevul poate să-şi mobilizeze efortul pentru o nouă învăţare, mai eficientă, şi cu rezultate personale din ce în ce mai bune.   Astfel, după ce a apreciat rezultatele obţinute de elevi, profesorul poate lua o decizie în conformitate cu acestea, urmărind în acelaşi timp iluminarea participanţilor (cel care a fost evaluat să cunoască ce a ştiut şi ce a greşit şi cum poate să-şi îndrepte greşelile) şi îmbunătăţirea operaţiilor(specifice proceselor de predare-învăţare-evaluare) pentru activităţile următoare. În funcţie de rezultate, cadrul didactic va elabora programe de compensare (dacă performanţele au fost sub aşteptări) sau  programe de progres pentru cei care au depăşit cu rezultate optime stagiul propus de pregătire.   Punctul terminus al evaluării trebuie să aibe în vedere răspunsuri la întrebarea “CUM ÎMBUNĂTĂŢIM PE MAI DEPARTE ACTIVITATEA ?” Nu este suficient să constaţi; trebuie să mergi mai departe şi să dezvolţi demersurile întreprinse şi pe cele viitoare, să îmbunătăţeşti activitatea, să informezi participanţii asupra rezultatelor obţinute şi asupra a ceea ce este de făcut în viitor.    Concluzionând, evaluarea reprezintă totalitatea activităţilor prin care se colectează, organizează şi interpretează datele obţinute în urma folosirii unor metode, tehnici şi instrumente de măsurare şi apreciere, în conformitate cu obiectivele şi strategia adoptată, în funcţie de conţinutul şi grupul de lucru vizat, în scopul emiterii unei judecăţi de valoare pe care se bazează adoptarea unei decizii în plan educaţional.    Aplicaţii :    –  În cadrul procesului de învăţământ, analizaţi relaţia de complemetaritate dintre predare-învăţareevaluare, plecând de la întrebarea : De ce vine elevul la şcoală? –  Analizati comparativ strategiile de evaluare iniţială, formativă şi sumativă plecând de la următoarele criterii: scopul urmărit, funcţiile, temporalitate, obiectul evaluării, avantejele şi limitele.  –  Analizaţi modaţităţile de prevenire a erorilor de evluare, plecând de la un exemplu concret.      Bibliografie: Bordas Alsina, Inmaculada; Cabrera Rodriguez, Flor, “Estrategias de evaluation de los aprendizajes centradas en el proceso”, In Revista Espanola de Pedagogia, Nr. 218/2001, Barcelona: Instituto Europeo de Iniciativas Educativas; Cerghit, Ioan, Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri si strategii, Bucureşti: Editura Aramis, 2002; Dictionnaire de pedagogie, Paris: Larousse, Bordas, 1996; Meyer, Genevieve, De ce şi cum evaluăm, Iaşi, Editura Polirom, 2000; Oprea, Crenguţa-L., Pedagogie. Alternative metodologice interactive, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003; Oprea, Crenguţa-L., Strategii didactice interactive, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., ed. a IV-a, 2009;  Radu, I. T., Evaluarea în procesul didactic, Bucureşti Editura Didactică şi Pedagogică,  2000;  

Metoda Frisco   Metoda Frisco are la bază interpretarea din partea participanţilor a unui rol specific, care să acopere o amunită dimensiune a personalităţii, abordând o problemă din mai multe perspective. Astfel, membrii grupului vor trebui să joace, fiecare, pe rând, rolul consevatoristului, rolul exuberantului, rolul pesimistului şi rolul optimistului.   Metoda a fost propusă de echipa de cercetare Four boys of Frisco (cei patru băieţi din San Francisco), iar scopul ei este de a identifica problemele complexe şi dificile şi de a le rezolva pe căi simple şi eficiente. Ea are la bază brainstorming-ul regizat şi solicită din partea elevilor/studenţilor capacităţi empatice, spirit critic, puând accent pe stimularea gândirii, a imaginaţiei şi a creativităţii.   Etapele metodei Frisco:   1. Etapa punerii problemei: profesorul sau elevii/studenţii sesizează o situaţie-problemă şi o propun spre analiză; 2. Etapa organizării colectivului: se stabilesc rolurile: conservatorul, exuberantul, pesimistul, optimistul şi cine le va interpreta. Rolurile pot fi abordate individual sau, în cazul colectivelor numeroase, acelaşi rol poate fi jucat de mai multi participanţi concomitent, aceştia formând o echipă. 3. Etapa dezbaterii colective: fiecare interpretează rolul ales şi-şi susţine punctul de vedere în acord cu acesta.   Cel care este conservator are rolul de a aprecia meritele soluţiilor vechi, pronunţându-se pentru menţinerea lor, fără a exclude însă posibilitatea unor eventuale îmbunătăţiri.   Exuberantul priveşte către viitor şi emite idei aparent imposibil de aplicat în practică, asigurând astfel un cadru imaginativ-creativ, inovator şi stimulându-i şi pe ceilalţi participanţi să privească astfel lucrurile. Se bazează pe un fenomen de contagiune.   Pesimistul este cel care nu are o părere bună despre ce se discută, cenzurând ideile şi soluţiile iniţiale propuse. El relevă aspectele nefaste ale oricăror îmbunătăţiri.   Optimistul luminează umbra lăsată de pesimist, îmbărbătând participanţii să privească lucrurile dintr-o perspectivă reală, concretă şi realizabilă. El găseşte fundamentări realiste şi posibilităţile de realizare a soluţiilor propuse de către exuberant., stimulând participanţii să gândească pozitiv.   4. Etapa sistematizării ideilor emise şi a concluzionării asupra soluţiilor găsite. În această etapă, au loc sistemazizarea ideilor principale şi formularea concluziilor cu privire la modul de soluţionare a problemei iniţiale. Metoda Frisco este asemănătoare „Pălăriilor gânditoare” atât din punct de vedere al desfăşurării, cât şi în ceea ce priveşte avantajele şi limtele.

Philips 6/6   Metoda Philips 6/6 a fost elaborată de către profesorul de literatură J. Donald Philips (de unde provine şi numele) care a testat-o la Universitatea din Michigan. Este similară brainstormingului şi metodei 6/3/5, însă se individualizează prin limitarea discuţiei celor 6 participanţi la 6 minute. Acest fapt are ca scop intensificarea producţiei creative, ca şi în cazul metodei 6/3/5.   Etapele metodei Philips 6/6:   1. Constituirea grupurilor de câte 6 participanţi (4 membri + 1 secretar + 1 conducător de grup). Secretarul fiecărul grup are în plus, sarcina de a consemna ideile colegilor. Conducătorul este cel care dirijează dezbaterea în cadrul grupului şi prezintă concluziile. 2. Înmânarea temei/problemei ce urmează a fi dezbătută în particular, de către fiecare grup şi motivarea importanţei acesteia. 3. Desfăşurarea discuţiilor pe baza temei, în cadrul grupului, timp de 6 minute. Acestea pot fi libere, în sensul că fiecare membru propune un răspuns şi la sfârşit se reţin ideile cele mai importante sau pot fi discuţii progresive în care fiecare participant expune în cadrul grupului său o variantă care e analizată şi apoi se trece la celelalte idei. 4. Colectarea soluţiilor elaborate. Conducătorii fiecărui grup expun ideile la care au ajuns sau ele sunt predate în scris coordonatorului colectivului (profesorului). 5. Discuţia colectivă, decizia colectivă în ceea ce priveşte soluţia finală, pe baza ierarhizării variantelor pe tablă. 6. Încheirea discuţiei cu oferirea din partea profesorului a concluziilor privind participarea la desfăşurarea activităţii şi a eficienţei demersurilor întreprinse.