Threads tagged with: basme

                                              Buruiana neagră                                                      de Vladimir Colin          A fost odată ca nicăieri — când, nu se ştie — peste mări şi ţări, dincolo de marea Operencia[1] , a fost odată un om sărac. Atât de sărac, că n-a fost pe lume mai sărac decât el. Şi mai avea şi copii mulţi, cât găurile sitei, care erau cu toţii nişte leneşi cum iar nu s-au mai pomenit pe lume, îşi tăiase fiecare câte o seamă de nuiele şi le potrivise felurite lungimi, de putea, stând în pat, să tragă lângă el tot ce dorea. Stăteau leneşii trântiți cât erau de lungi, şi până şi să vorbească le era lene. Numai cel mai mic dintre fraţi nu semăna cu ceilalţi. Din zori trebăluia alături de tatăl lui şi pe toate le făcea cu voie bună, dar ce puteau ei duce la capăt era înghiţit de burţile mereu flămânde ale leneşilor. Dacă a văzut şi a văzut, a intrat într-o bună zi tatăl în casă, a adunat toate nuielele leneşilor, le-a pus pe foc şi a grăit aşa : — Leneşilor, feciorii mei, aflaţi că de azi înainte m-am hotărât să nu mai muncesc pentru voi. Plecaţi încotro v-or duce ochii şi picioarele şi câștigați-vă singuri traiul. Măcar că mă doare în suflet, am să vi-l dau şi pe Ianoş, fratele vostru cel mic. Cu el ştiu că n-o să pieriţi. Aţi auzit ? Dar leneşii, tot leneşi. N-a deschis unul gura şi au stat mai departe tolăniţi, care pe unde apucase.  S-a făcut ora prânzului. Au privit leneşii în dreapta, au privit în stânga — nu venea nimeni cu mâncarea. S-au gândit atunci să se scoale... tare le era lene. — Fraţilor, a început unul dintre ei, dar rostind vorba asta s-a simţit atât de istovit, încât a adormit pe dată, iar ceilalţi, bucuroşi că nu li se cere să muncească ascultând, i-au urmat pilda. Ei, dar pe seară au început burţile să vorbească pentru ei ! S-au trezit leneşii din somn. Au privit, s-au răsucit, nu se simţea abur de mâncare... — Fraţilor, a izbutit să spună din nou cel care vorbise şi la prânz. Au schimbat leneşii priviri uimite. Ia te uită câte cuvinte rosteşte fratele lor ! Te pomeneşti că nu mai e leneş... Mirat, careva a vrut să-l întrebe, dar n-a izbutit să spună decât: — Tu... nu... ? şi a căscat, sleit de puteri. Cel întrebat a crezut că fratele vrea să ştie dacă nu-i e foame. — Ba... da... a răspuns el, într-o mare încordare de voinţă. Au tăcut apoi leneşii, Cei care vorbiseră erau frânți de oboseală, dar nici cei care ascultaseră fără să vorbească nu erau mai puţin istoviţi. Şi a trecut şi noaptea. Dar a doua zi dimineaţă foamea i-a împuns rău de tot. Fără să mai ţină socoteală de lene, s-au unit cu toţi şi-au răcnit: — Mîn-ca-re ! — Of, leneşilor, feciorii mei, le-a răspuns tatăl, nu v-am spus că nu mai am de unde şi că nici nu mai vreau să vă hrănesc de pomană ? Hai, sculaţi şi căutaţi-vă norocul în lume... De astă dată s-au înspăimântat leneşii. Atât erau de speriaţi, că au început să se scoale, cu mare teamă : de amar de vreme nu se mişcaseră şi li se părea că de prea mult zbucium se poate rupe ceva în ei. Dar, spre mirarea tuturor, nu se întâmplă nimic. Privind cu nespusă milă unii la alţii, se ridicară şi ieşiră din casă. Ianoş îi întâmpină râzând : — V-aţi hotărât, zmeilor ? — Tu... începu careva dintre fraţi, dar, gândindu-se că printre ei se afla acum unul care încetase să fie leneş, îl aşteptă să-i ia vorba din gură. Leneşul nici cu gândul nu gândea să dea glas. De-ajuns muncise când se ridicase în picioare! Au prins leneşii a sprijini pereţii casei cu spinarea, şi tatăl le-a grăit aşa : — Leneşilor, feciorii mei, poveţe n-am să vă dau pentru că, de când vă ştiu, v-am tot povăţuit şi nimic nu s-a lipit de voi. Măcar atâta ţineţi minte si fiţi şi voi cuviincioşi. Nu lăsaţi oamenii să vă treacă înainte fără să le daţi bineţe. Înţelesu-m-aţi ? — Înţeles, tătucă, a strigat Ianoş, în timp ce leneşii se mulţumeau să dea abătuţi din cap. I-a sărutat tatăl la plecare, că de, leneşi-leneşi, dar os din osul lui erau şi ei, l-a strâns pe Ianoş la piept, şi fraţii au pornit în lume. Mergeau leneşii de-i întreceau până şi melcii, bucurându-se în inima lor că dăduseră peste mai nevolnici decât ei. Un drum de o zi era drum de o lună pentru leneşi. Dacă a văzut aşa, i-a strâns Ianoş grămadă şi le-a spus : — Fraţilor, am născocit ceva ca să ne mişcăm mai repede. — Re... începu unul dintre leneşi. — ...pe... adăugă un altul. — ...de ? întrebă cu spaimă al treilea. A zâmbit Ianoş pe sub mustăţile care-i mijeau sub nas şi a strigat : — Mai repede, da. Ce, nu vă place ?... S-a apucat de a tăiat o nuia groscioară şi a început să vâjâie cu ea. Vedeţi, a urmat apoi, e lesne de înţeles. Vin după voi şi izbesc cu nuiaua. Care merge repede scapă, care rămâne în urmă se alege cu un şfichi pe spinare. Înţeles ? La mare cumpănă ajunseseră leneşii ! Să pornească mai repede era greu, dar greu era şi să înceapă să vorbească şi să-l potolească pe afurisitul de Ianoş. Au încercat ei să chibzuiască, dar cine le-a dat răgaz ? Că s-a pus Ianoş să şuiere prin aer cu nuiaua, de ziceai ce-i aia! Au început să se grăbească leneşii. Teama de nuia s-a dovedit mai tare decât lenea... Mergeau acum mai repejor, şi Ianoş părea că mână un cârd de oi. Au mers cât au mers, până au întâlnit un moşneag. Leneşii şi-au amintit de sfatul tatălui lor, dar le-a fost lene să-şi descleşteze fălcile. Ianoş, adâncit în treaba lui — să-i grăbească pe fraţi — n-a luat seamă îndată la moşul care trecea şi numai după o vreme şi-a amintit că trecuse un unchieş pe lângă el şi că nu-i dăduse bineţe. — Ehe, fraţilor, a strigat el, ia mai odihniţi-vă oleacă... Leneşii n-au aşteptat să le spună de două ori. Fericiţi, s-au tolănit la marginea drumului şi s-au afundat în lenea din care nuiaua lui Ianoş îi scosese cu atâta răutate. Iar Ianoş s-a grăbit, alergând în urma moşneagului şi, când l-a ajuns din urmă, şi-a scos cuviincios cuşma : — Moşule, iartă-mă şi nu te supăra. Când am plecat de acasă tata ne-a sfătuit să nu trecem pe lângă nimeni fără să-i dăm bineţe, dar eu am uitat. Cum mi-am amintit, uite, am alergat într-un suflet să-ţi spun : Bună ziua, moşule... — Bună să-ţi fie inima, voinicule, a răspuns moşul. Apoi a zâmbit : Dar ce-i cu flăcăii pe care îi mânai ca pe nişte oi ? — Ce să fie, a oftat Ianoş, ia, nişte neisprăviţi de fraţi ai mei, leneşi ca altă aia şi cu care nu ştiu ce să mai fac. — Păi de ce nu-i faci pastori ? a întrebat moşneagul. S-a bucurat Ianoş şi i-a mulţumit pentru învăţătură, dar moşneagul a urmat să vorbească aşa : — Cât despre tine, fătul meu, pentru că te văd flăcău de ispravă, uite ce povaţă-ţi mai dau. De atâția ani de când tot trăiesc am aflat şi eu câte unele... Se spune că pe moşia grofului, dincolo de pădurea asta, creşte buruiana neagră, cu ajutorul căreia îţi poţi schimba înfăţişarea după cum pofteşti. Tu, vâră-te argat la grof, găseşte buruiana şi ia-o, că bine îţi va prinde în viaţă... I-a mulţumit Ianoş moşneagului şi s-a dus să-şi întâlnească fraţii care sforăiau la marginea drumului. — Sculaţi, fraţilor, le-a strigat Ianoş. Haida, la drum ! Nu s-au urnit leneşii decât atunci când nuiaua a început să şuiere. Cu chiu cu vai, s-au ridicat în picioare şi, după ce i-a tuns şi le-a schimbat hainele, i-a mânat Ianoş din urmă şi a lăsat câte unul în fiecare sat. Apoi s-a îndreptat spre pădurea îndărătul căreia se afla moşia grofului, despre care îi vorbise moşneagul. În pădure era întuneric. Ianoş zvârli nuiaua şi, tăind un copac, îşi croi o ghioagă bunicică. Mergea fluierând, când de după un trunchi gros îi ieşi înainte o arătare cumplită. Era o babă urâtă ca moartea, care privea cu un ochi la slănină şi cu altul la făină. Avea baba un nas lung şi încovoiat, aidoma unei gheare de vultur. — Stai! răcni baba cu un glas înspăimântător. Cum îndrăzneşti să treci prin locurile mele ? — Bună ziua, mătuşă, răspunse cuviincios Ianoş, aşa cum îl învăţase tatăl lui. Dar ce, nu-i voie să umbli prin pădure? — Bine că mi-ai spus mătuşă, ţipă baba, altminteri pe loc te făceam fărâme ! Dar pădurea e a mea, aşa să ştii. Se poate să nu fi auzit de mine ? — Iaca n-am auzit... — Eu sunt Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier, vesti baba, așteptând ca Ianoş să tremure de frică. Flăcăul însă răspunse liniştit : — Iar eu sunt Ianoş... — Îndrăzneşti să nu te temi ? mai întrebă înciudată vrăjitoarea. Ia priveşte ! Şi, făcând un semn cu mâna, trânti la pământ un rând de copaci. Ianoş abia avu vreme să se ferească. — Da, proastă treabă, spuse flăcăul. Ce ţi-au făcut copacii, de i-ai pedepsit ? Râzând, vrăjitoarea strigă : — Ha-ha, copacii nu mi-au făcut nimic I Dar am băgat spaima în tine, aşa-i ? — Nu prea, răspunse Ianoş. Atunci Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier se aşternu pe treabă. Ca să-l înspăimânte pe Ianoş, începu să zboare prin faţa lui călare pe o coadă de mătură, aprinse un cerc de foc, făcu să țâșnească un şuvoi de apă din trunchiul unui gorun, săpă o prăpastie la picioarele flăcăului, mă rog, făcu tot ce ştia. Într-un târziu, istovită, întrebă : — Ţi-am vârât spaima în oase ? — Nu prea, răspunse Ianoş. Dar adăugă, plin de bunăvoinţă : Mai încearcă, totuşi, nu trebuie să-ţi pierzi nădejdea... Istovită, vrăjitoarea răsufla greu şi mai-mai să plângă de necaz. — Dar ce ştii tu să faci atât de grozav, că nu te temi de mine ? întrebă ea. — Eu ? Ştiu să muncesc pământul, grăi Ianoş, să cioplesc lemnul, să fac brânzeturi... Vrăjitoarea nu apucă să-i răspundă. În pădure se auziră nişte strigăte mânioase, răsunară plesnituri de bici şi, răcnind şi suduind, un bărbat gras, cu faţa roşie şi mustăţile în furculiţă, se ivi printre copaci. — Vai, groful ! ţipă vrăjitoarea şi, cât ai clipi, se sui pe coada ei de mătură şi pieri în văzduh. — Las’ că te prind eu, afurisito ! strigă groful în urma ei, amenințând-o cu biciul. Crezi că mult am să mai rabd să stai degeaba?... Şi tu ce păzeşti aici ? se întoarse el către Ianoş. — Nu păzesc nimic, domnule grof. Veneam la tine, să mă bag argat... Îl privi groful pe Ianoş, din cap până-n picioare. Era voinic flăcăul, iar groful îşi spuse că va putea munci cât trei. — Argat, argat, bombăni el, toţi vreţi să-mi fiţi argaţi! Hai du-te la maimarele rândaș şi spune-i să-ţi dea şi ţie o treabă... Aşa intră Ianoş argat la groful cel gras şi cunoscu rânduielile de la curtea lui. Groful era hain şi nu făcea decât să mănânce. Din zori se stârnea o vânzoleală cumplită, când bucătarii, chelarii, sofragiii forfoteau şi puneau Ia cale toate cele de trebuinţă pentru îndestularea pântecului trufaşului lor stăpân. Învăţă Ianoş să-i ştie pe maimarii fiecărei slujbe, în jurul cărora foiau zeci de ajutoare împărţite după tagmă şi pricepere. Era, de pildă, un maimare peste jiletci, sub mâna căruia se aflau nouă jiletcari, cu grija celor nouăzeci şi nouă de dulapuri pline cu jiletci ale grofului. Cu toţii nu făceau decât să le aşeze după culoare, să le calce, să le scuture de praf şi de molii şi să le scoată din când în când la soare, să nu prindă miros. Sub mâna maimarelui blănar stăteau nouă blănari mai mici, care dădăceau nenumăratele şube şi cuşme ale grofului. Ianoş căzu sub mâna maimarelui rândaș. Erau în grajduri armăsari voinici, şi nouă rândași îi ţesălau, îi plimbau, îi hrăneau. În prima zi, Ianoş puse ochii pe un armăsar negru şi, încălecându-l, o porni pe moşia grofului. Alerga armăsarul cu iuţeala vântului şi flăcăul chiuia în şa, de parcă toată lumea ar fi fost a lui. Lângă un drum, numai ce se iveşte rădvanul grofului, iar groful însuşi, tolănit pe perne, îşi privea bogăţiile. Dacă a dat cu ochii de Ianoş, din roşu s-a făcut vânăt : — Stai ! a răcnit el, săltându-se pe perne. Ianoş şi-a scos cuşma şi s-a apropiat. Groful, nici una, nici două, a ridicat biciuşca şi, jap !... a pocnit armăsarul cel negru, că Ianoş, vioi, se ferise la vreme. Armăsarul a sforăit o dată pe nări şi, când a izbit cu copita, a răsturnat rădvanul, cu grof cu tot. Răcnetele şi blestemele grofului se auzeau până departe. Încurcat sub rădvan, roşu ca un rac fiert, se zbătea să se ridice şi nu izbutea.. Vizitiul sărise de pe capră şi, făcându-i cu ochiul lui Ianoş, se bucura că groful dăduse de bucluc. — Şterge-o, băiete, şopti vizitiul. Când o ieşi de acolo şi te-o vedea la faţă, numai bine nu ţi-o fi... A zbughit-o Ianoş, călare pe armăsarul negru, şi vizitiul l-a ajutat pe grof să iasă de sub rădvan. — Unde-i ticălosul, haimanaua şi nelegiuitul ? au fost primele cuvinte ale grofului. — Nu ştiu, i-a răspuns vizitiul. Cât m-am muncit eu să ridic rădvanul, a dat bir cu fugiţii... A suduit groful, a tunat şi a fulgerat, apoi s-a întors la curtea lui unde a poruncit să i se dea de mâncare de trei ori mai mult ca în alte dăţi. Au început bucătarii să-i aducă la masă gâşte şi porci, şi înfuleca groful de te cuprindea spaima. Dacă s-a săturat, a poruncit să fie chemat Ianoş. Abia a intrat flăcăul în încăpere, că i-a şi zvârlit în cap o tipsie de aur. — Cum ai îndrăznit, nemernicule, să mă înfrunţi ? — Vorbeşte frumos, i-a răspuns Ianoş. Şi ce obicei e ăsta, să zvârli cu tipsiile ? A rămas groful cu gura căscată şi, în prima clipă, n-a mai ştiut ce să zică. Vezi, nu i se întâmplase niciodată să-i răspundă careva. Apoi a poruncit ca Ianoş să fie vârât în beci. S-a dus atunci groful în odaia lui şi, în faţa căminului, a strigat : — Vino, cotoroanţă ! S-a auzit un huiet şi, călare pe coada ei de mătură, Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier a pătruns, prin horn, în încăpere. Tremura toată şi se ferea să se uite la groful cel gras.  — Ascultă, vrăjitoare, începu el. De la o vreme te ţii numai de prostii şi nu faci nici o treabă ca lumea. Aud că ţăranii fură lemne din pădure şi ţie nici prin minte nu-ţi trece să-i sperii şi să-i alungi... — Iartă-mă, grofule, scânci vrăjitoarea. Am îmbătrânit din cale-afară şi numai copiii se mai sperie de mine... — Să-ţi bagi minţile în cap, urmă neînduplecat groful. Dacă nu izbuteşti să vâri spaima în ţărani, să ştii că zile bune nu mai ai! — Fac şi eu ce pot, scânci din nou vrăjitoarea, căreia nasul de fier îi atârna tot mai jalnic. A certat-o groful şi-a ameninţat-o, iar până la urmă i-a poruncit : — Vezi că am vârât la beci un argat răzvrătit, unul Ianoş... Du-te şi învaţă-l cum să se poarte ! — Ianoş ? ţipă vrăjitoarea. Fac orice, numai nu mă sili să dau ochi cu Ianoş ! Nu se teme de mine şi-şi bate joc de vrăjite mele... Vai de zilele amărâte pe care am ajuns să le trăiesc ! — Hm ! spuse încruntat groful. Aşa ? Atunci să-i tăiem capul, ca să nu-i molipsească şi pe alţii de boala lui! Dar, în vremea asta, Ianoş fusese dus în beci. Î încuiaseră într-o hrubă de piatră, umedă şi rece, în care lumina zilei pătrundea doar printr-o crăpătură îngustă. Dacă i se obişnuiră ochii cu întunericul, începu Ianoş să-şi cerceteze temniţa. Într-un colţ văzu ceva şi mai întunecat decât zidurile de piatră şi, apropiindu-se, zări o buruiană înaltă, neagră ca păcura. Cum nimeni nu se îngrijise să-i aducă ceva de mâncare, rupse o frunză şi o mestecă. Apoi, apropiindu-se de crăpătura îngustă, privi afară. — Hei, dac-aş fi o musculiță, lesne m-aş strecura prin crăpătura asta ! Abia şoptise aşa, că simţi o furnicătură prin trup şi, cât ai bate din palme, se făcu musculiță. Uimit, se furişă din beciul de piatră şi zbură până departe, în câmp. Acolo se gândi : „Gata, am scăpat din beci. Acum m-aş face om la loc“... şi nu sfârși bine de gândit, că simţi iar o furnicătură şi, tot cât ai bate din palme, se pomeni din nou în pielea lui de om. Atunci îşi aminti de moşneagul întâlnit pe drum şi înţelese că, fără să ştie, aflase buruiana minunată cu ajutorul căreia îşi putea schimba înfăţişarea. — Aşa ? Păi de-aici înainte, grofule, ţine-te ! Abia aşteptă Ianoş să se însereze. Când luna se ivi pe cer, flăcăul se prefăcu din nou în muscă şi zbură până-n iatacul grofului. Aşteptă acolo cât aşteptă, până se ivi groful şi se vârî în pat. Mai zăbovi Ianoş oleacă, apoi, când sforăielile grofului răsunară vârtos, se făcu urs. Şi unde nu începu ursul să mi-l ia pe grof în tărbacă, să mi-l plimbe între labe, să mi-l strângă şi să mi-l sucească pe faţă şi pe dos, de te-nfiorai numai privindu-l. Trezit fără veste şi pomenindu-se cu botul ursului lângă nasul lui, groful înţepeni de spaimă. Dar când fiara mai începu să-i şi tăbăcească pielea, se porni groful pe nişte răcnete, de-ai fi zis că vrea să scoale morţii. Numai că ursului nici că-i păsa ! Se adunaseră slugile la uşa iatacului şi, neputând intra din pricină că uşa era încuiată, întrebau de afară : — Ce-i, domnule grof ? Ce s-a-ntâmplat ? — Ursul, răcnea groful, mă striveşte ursul! Săriţi ! Slugile se priviră, se mai priviră o dată, iar un bătrân vorbi încetişor : — Visează ! După câte a mâncat, nu-i de mirare să viseze că-i joacă urşii pe pântece... Au râs slugile şi s-au răspândit care încotro, în vreme ce grofului îi pierise graiul. Când l-a văzut mai mult mort decât viu, s-a preschimbat ursul în muscă, a zburat pe fereastră şi, după o vreme, frânt de oboseală, sforăia şi Ianoş sub un pom... Dar, a doua zi dimineaţa, nu proastă a fost mirarea slugilor care au găsit tot încuiată uşa iatacului. Au stat, au tras cu urechea şi parcă-parcă auzeau gemete înfundate. — Domnule grof, a îndrăznit careva. — Haimanalelor!... Of! Spargeţi uşa! s-a înălţat răguşit glasul grofului. Iar au stat şi s-au privit slugile, iar au chibzuit, dar glasul se ridică din nou, nerăbdător : — Spargeţi uşa, n-auziţi ?... Sau vreţi să vă sparg eu bostanii care vă ţin loc de capete ? Au împins atunci slugile uşa cu umerii şi, când au intrat în iatac, au crezut că le fuge pământul de sub picioare. Toată încăperea arăta de parcă între pereţii ei s-ar fi dezlănţuit o vijelie. Scaune şi mese răsturnate, covoare şi perdele sfâşiate, pologul de la pat zdrenţuit ca steagul după bătălie, cioburi de sticlă pe jos — o privelişte de te apuca groaza. Iar groful zăcea pe podele, numai în fâșii din cămaşa lui de noapte, şi era plin de cucuie şi de vânătăi. Au fost chemaţi degrabă felceri şi spiţeri care s-au apucat să-l oblojească şi să-l lege cu feşe muiate în fel de fel de alifii, de se ridicase în încăpere un miros de spiţerie care-ţi muta nasul. Iar groful gemea cât zece şi, printre gemete, răcnea: — Ticăloşilor ! Câinilor ! Să-mi prindeţi ursul şi să-mi aduceţi blana că, de nu, vă jupoi de vii ! — I s-a zdruncinat mintea, lămurea maimarele felcerilor, dar de priceput, nu pricepea nimeni ce se petrecuse în iatacul pustiit ca de vifor. Nenumăraţii argaţi şuşoteau prin curte. De bine, tuturor le părea bine că se găsise cine să-l mai scarmene şi pe grof, dar ce şi cum se-ntâmplase nu izbutea nimeni să dea de rost. Acum, vizitiul grofului a stat şi el şi a tras cu urechea. „Măi, aici nu-i lucru curat“, şi-a spus el. Şi, ce-i vine lui, îşi aminteşte de Ianoş cel închis în beci şi se gândește c-o fi, bietul, lihnit de foame, „Ia să-i duc eu un dărab de pită, şi-a spus omul, că i s-o fi lipit burta de spinare de când tot zace la gros! “ Se duce el la crăpătura îngustă, prin care beciul primea lumină. — Ianoş ! Măi, Ianoş ! Dar Ianoş cum să răspundă, dacă încă mai dormea sub pomul lui ? „Măi, aici nu-i lucru curat! “ şi-a spus din nou vizitiul. Şi unde nu începe el să mi-l caute pe Ianoş prin pivniţe, prin sure, prin hambare, oriunde credea el că flăcăul s-ar fi putut piti. Nu-i şi nu-i ! A umblat vizitiul toată dimineaţa şi, abia pe la chindie, l-a găsit pe Ianoş, care tocmai făcuse ochi. — Aici erai, fârtate ? — Aici, a zâmbit Ianoş. — Măi, a mai întrebat vizitiul, spune drept, tu l-ai bătut pe grof ? Şi-a amintit Ianoş că vizitiul îl scăpase când cu rădvanul şi atunci, ridicând fruntea, a spus semeţ: — Eu. Şi ? — Şi nimic, a râs vizitiul. Zic că-i treabă de ispravă ! Au râs amândoi şi, de la o vreme, Ianoş a grăit: — Eşti un om cinstit. Hai să ne prindem fraţi de cruce ! Cum îţi zice ? — Mie ? Ion. Au bătut palma Ianoş şi Ion, iar Ion a vorbit aşa : — Bine, pe grof l-ai bătut tu, dar ia să vedem acum dintre noi, care-i mai tare... A râs Ianoş şi s-au prins flăcăii la trântă. Luptă ei, luptă — nu se puteau dovedi. Au tras atunci cu săgeata. Amândouă săgeţile s-au oprit în trunchiul aceluiaşi pom. Au mai încercat o dată — la fel. Nu izbutea nici unul să-l întreacă pe celălalt. Au prins atunci să alerge, şi în goana lor au întrecut şi iepurii, dar la ţintă tot amândoi au ajuns, umăr ia umăr. — Măi băiete, a râs Ion parcă am fi de la un tată şi de la o mamă ! A râs şi Ianoş, după care flăcăii au ţinut sfat. Şi uite care a fost sfatul lor : i-a povestit Ianoş lui Ion tărăşenia cu buruiana neagră. — Acum eu zic aşa, a încheiat Ianoş. Să mă prefac într-o piele de urs, şi tu s-o duci grofului, zicând că ai răpus fiara. El o să-ţi dea bani buni, şi eu am să pier când oi socoti cu cale. Zis şi făcut. Cu pielea ursului pe braţ, Ion s-a îndreptat spre curte şi a început a urca falnic scările. Dac-a auzit groful că sosise cineva cu pielea ursului, a urlat de bucurie : — Să intre, să intre ! Ion i-a pus pielea pe pat, şi groful a început să care la pumni şi la palme în pielea ursului, de-ai fi zis că vrea s-o facă găuri-găuri. Când a obosit, s-a întors către Ion : — Ei, cum să te răsplătesc ? — De, domnule grof... — Du-te la bucătărie şi spune că am poruncit să-ţi dea un păhărel cu vinars ! — Cam mică răsplata, a îndrăznit Ion. — Ce? Te-ntinzi la vorbă ? Nu cumva vrei... Dar n-a mai apucat să-şi sfârșească ameninţarea, că pielea ursului întinsă pe pat o dată a zvâcnit şi a înviat. — Săriţi i a răcnit groful. Cine să mai sară ? Că dacă a început ursul să-l ia din nou între labele lui şi să-l tăbăcească, s-a speriat până şi Ion, măcar că ştia că nu-i decât fratele lui, Ianoş. Ţipa groful ca din gură de şarpe, şi de ţipetele lui s-au adunat în grabă slugile, întrebând care mai de care : — Ce-i ? Ce s-a-ntâmplat ? Numai că, intrând în iatac, au găsit pe patul grofului pielea de urs,adusă, de Ion. — Ursul! Ursul! ţipa groful. — Care urs, domnule grof ? a întrebat Ion. Nu vezi că-i doar o piele ?.. S-a scrântit la cap, le-a şoptit slugilor. — Nu-i nici un urs, e doar o piele, au adeverit şi slugile. — Ce? Mă scoateţi nebun?... Ioane, n-ai văzut ursul? — Care urs, domnule grof ? îi fi visat... A căzut groful pe gânduri şi, privind pielea de pe pat, învârtind-o şi sucind-o în mâini, a început şi el să creadă că i se năzărise. N-a mai zis nimic, iar Ion a plecat. Când a adormit groful, Ianoş şi-a schimbat din nou înfăţişarea şi, făcându-se muscă, a zburat din odaie. Mai apoi, întâlnindu-se fraţii, s-au gândit să plece de la grof. — Numai că n-o să plecăm cu mâna goală, vorbi Ion. De câți ani îi tot slugăresc, dacă ar fi fost să-mi dea dreptul meu, mă făceam om... Îl duse Ianoş pe Ion în beci, unde mestecă şi el o frunză din buruiana neagră. Apoi Ion îşi luă înfăţişarea unui moşneag, în vreme ce Ianoş se prefăcu într-un armăsar arăbesc, căruia numai că nu-i țâșnea foc pe nări. Moşneagul luă armăsarul de căpăstru şi-l duse Ia grof. — Domnule grof, am un cal de vânzare... Când a văzut armăsarul, grofului i s-a oprit inima în piept. Asemenea armăsar nici craiul cel mare nu avea. Cât ceri pe el ? — O mie de galbeni. A încercat groful să se târguiască, dar moşul ţinea la preţ. De dorul armăsarului îi săreau grofului ochii din cap. Dacă a văzut şi-a văzut că n-are încotro, a numărat groful o mie de galbeni, iar moşul a plecat. Dar, abia ieşise din casă şi se făcuse nevăzut, că armăsarul se ridică o dată în două picioare şi, nechezând, alergă şi se zvârli în fântână. Cine să mai ia seama la musculiţa care ieşi din fântână şi-şi luă zborul ? Se izbea groful cu pumnii în cap şi, de supărare, căzu la pat. Iarăşi spiţeri, iarăşi oblojeli... De la o vreme s-a înzdrăvenit şi a început din nou să mănânce câte două gâşte şi doi porci la un prânz. Atunci s-a ivit la curtea lui un negustor, care avea de vânzare un diamant. Când l-a văzut groful, mai-mai să-şi iasă din minţi. Mare cât un măr, diamantul arunca focuri, de lumina mai straşnic ca o mie de făclii la un loc. — Cât ceri pe el ? Negustorul, vezi dumneata, nu ştia preţul. A chemat groful toţi negustorii de la oraş, şi cu toţii au strigat într-un glas că asemenea piatră nu s-a mai văzut. „Să se plătească, ziceau, acoperindu-se cu galbeni. Când, din pricina galbenilor, nu s-ar mai vedea strălucirea diamantului, se cheamă că i s-a ajuns la preţ.“ A pus groful de s-a turnat peste diamant o găleată cu galbeni. Dar ce se cunoştea ? Strălucea diamantul ca un soare. S-a mai turnat o găleată, şi altă găleată, şi uite aşa, din găleată în găleată, s-a umplut încăperea cu galbeni, de la duşumele şi până la tavan. Atunci abia nu s-a mai cunoscut strălucirea pietrei, şi încă ziceau negustorii că târgul era mai bun pentru grof, decât pentru cel ce se lipsea de diamant ! Şi-a încărcat negustorul galbenii într-un alai de căruţe, şi dus a fost. Iar groful a aşezat diamantul pe măsuţă, lângă patul lui, si nu se mai sătura privindu-l. Într-o zi, trebuia să vină craiul cel mare din oraşul lui crăiesc, numai şi numai să vadă şi el minunea grofului, despre care se dusese vestea. A pregătit groful masă mare, bucătarii, chelarii şi sofragiii alergau ca nebunii de colo-colo. Ei, şi-a venit craiul cel mare şi cum a coborât din caleaşcă a întrebat: — Unde-i ? — Îndată, măria ta, s-a ploconit groful. L-a poftit groful în încăperea în care diamantul scânteia ca un foc mare şi, văzându-l, a încremenit până şi craiul. — Nemaivăzut! a strigat el şi a întins mâna să apuce piatra. Atunci, spre spaima celor de faţă, diamantul a prins să salte pe catifeaua vişinie pe care stătea şi, deodată, s-a prefăcut într-o viespe. — Vai! a ţipat craiul, ferindu-se. — Ţine-o! Ţine-o! răcni groful, văzând că viespea zboară către fereastra deschisă. Dar viespea a pierit în albastrul cerului şi, întorcându-se către grof, craiul a întrebat cu asprime : — Ce fel de glume sunt astea, domnule grof ? Groful a deschis gura încercând să răspundă, dar a rămas aşa, cu gura căscată şi, bătând aerul cu palmele, s-a prăbuşit pe duşumele, mort de necaz. — Domnilor, a spus atunci craiul, să mergem ! şi tot alaiul s-a răsucit pe călcâie şi, ținându-și nasul pe sus, s-a urcat în caleştile, aurite. Dacă au pierit caleştile la răscrucea drumului, s-au ivit în curtea grofului Ianoş şi cu Ion. Au adunat acolo toate slugile, toţi argaţii, toţi ţăranii de pe moşii, iar când i-au văzut strânși buluc le-au grăit aşa : — Fraţilor, norocul nostru a vrut ca groful să plesnească de ciudă ! — Mai bine mai târziu decât niciodată, s-a învoit un bătrân. Şi cum Ion şi cu Ianoş primiseră mai mult decât le trebuia, au început să împartă averile şi pământurile grofului. Dar, în timp ce oamenii vorbeau între ei, s-a auzit un ţipăt în văzduh : — Staţi ! Ce faceţi acolo, argaţilor ? Călare pe coada de mătură, Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier coborî în mijlocul oamenilor, amenințându-i cu pumnii ei ca două capete de ciolane. — Ce pofteşti, cotoroanţe ? întrebă Ianoş, apropiindu-se de babă. Când dădu cu ochii de flăcău, vrăjitoarea se făcu mică-mititică şi începu să scâncească. — Ianoş dragă, fie-ţi milă de mine... Nu mă face de râs în faţa argaţilor, că n-o să se mai teamă nimeni de biata vrăjitoare... Au început oamenii să râdă, şi nici cei pe care baba îi îngrozise cândva nu-şi mai puteau ţine hohotele. Râdeau cu gura până la urechi şi şi-o arătau unui altuia pe vrăjitoare, când, să vezi minune, din ce râdeau oamenii, dintr-atât se împuţina făptura babei, scăzu, se topi, până ajunse cât un fir de aţă. — Nu mai râdeți, strigă piţigăiat, cu glăscior de copil, nu mai râdeți, că vă ucid pe toţi ! Ţi-ai găsit ! Hohoteau oamenii, şi vrăjitoarea, subţire ca firul de aţă, se zvârcolea neputincioasă. Când s-au oprit din râs, nimic nu mai rămăsese din vrăjitoare, în afara nasului ei de fier pe care-l înhăţă îndată, un copil. S-a jucat, cu el cât s-a jucat, apoi l-a zvârlit într-un şanţ, unde l-au ros ploile şi l-au ruginit. Iar dacă au sfârşit cu împărţeala, s-au prefăcut Ianoş şi Ion în doi vulturi care s-au ridicat în văzduh. — Ia stai, frate, şi-a amintit Ianoş. Am avut eu nişte fraţi leneşi ...Hai să vedem ce s-o fi întâmplat cu ei. Au luat atunci vulturii satele la rând şi au văzut că în fiecare sat leneşul se făcuse pastor şi trăia foarte bine. Ba unuia dintre fraţi îi mersese şi vestea şi era vorba să fie uns episcop. — Bre, mulţi proşti pe lumea asta a grăit cu amărăciune Ianoş. Şi şi-au îndreptat atunci zborul către căsuţa părintească în care tatăl, scăpat de liota de leneşi, izbutii să se mai salte din sărăcie. S-au făcut vulturii oameni la loc şi, dacă i-a văzut, bătrânul a murit şi a înviat de bucurie. Cu aceeaşi dragoste l-a strâns la piept şi pe Ianoş, şi pe Ion, fratele lui bun, iar când a dat ochii cu munţii de galbeni, nu mai ştia nici ce face, nici ce zice. În cinstea întoarcerii au întins o masă straşnică, iar trei zile şi trei nopţi au mâncat şi au băut, ca nişte oameni sănătoşi şi zdraveni ce erau. Zic unii că praznicul lor nici n-a luat sfârșit. Nu ştiu, dar dacă-i aşa, vă urez să treceţi pe la ei şi, nici azi, nici mâine, dar peste trei zile în cap să ne-ntâlnim cu toţii la masa lui Ianoş. Cine-o veni să fie sănătos tot anul, care-o lipsi, un an să-i plângem de milă !     [1] Marea Operencia – mare fabuloasă, caracteristică folclorului maghiar.          descarcați basmul de la atasamente            

CRÂNCU, VÂNĂTORUL CODRULUI                 Zice c-a fost odata un om si, cand era sa moara, chema pe cei trei fii ai sai la pat si le zise: — Dragii mei copii, daca  voi muri eu, voi sa-mi faceti la mormant un  foc din  nouazeci si noua de cara  de lemne  si nouazeci si noua cara  de paie. Si dupa ce-a murit  batranul, au adunat nouazeci si noua cara de paie si nouazeci si nou a cara  de lemne. Intr-o zi pe-nserat e erau toate aci, dar cand dau sa le-aprinda — pace! lemnele erau jilave, iasca n-aveau sa  scapere,  iar  la casele  din  apropiere nu  vedeau  nici fum, necum foc. Se uitara feciorii in toate  partile, doar  vor vedea  undeva o zare de foc, dar nicaeri nu vad,  numa  intr-un varf de munte. - Ei — zise cel mai mic — voi stati  aci, ca  eu merg  dupa foc  colo-n munte, unde se vede zarea. Feciorul acesta  era Crancu, vanatorul codrului. Si porneste si merge,  si merge,  pana  se-ntalneste cu Decusara. — Buna  seara, vere, zise Crancu. — Buna  sa-ti  fie inima,  raspunse Decusara. Dar de unde  si pana unde? — Vin de la mormantul tatii  — raspunse Crancu — si merg  in munte, ca vazui  o zare de foc, sa cer de acolo oleaca de foc saprind la mormantul tatii. — Si cand vrei sa aprinzi  focul la mormantul tatane-tau? intreba Decusara. — Chiar astazi, raspunse Crancu. — Ca azi nu poti! — De ce? — Ca eu sunt Decusara. — Asa? Atunci stai  numai  locului.  Si se puse  Crancu si lega  pe Decusara cu mainile-n spate si apoi cu spatele de un lemn. Aici sami stai pana te voi dezlega  eu! Apoi Crancu merse mai departe. Se duse, se tot duse pan a sentalni cu Miezdenoapte. Cu acesta facu chiar ca si cu Decusara, apoi mergand mai departe, ajunse la Decatraziua, adica  se intalnira. Cu acesta  facu ca si cu cei doi, apoi merse pana langa foc. Acolo erau sapte uriasi si dormeau in jurul focului, s-o caldare mare plina  cu apa era la foc. El lua  un taciune de foc si da sa plece, dar iara  i se pare c-ar fi pacat sa faca  pomenire dupa tatal sau  cu foc de furat,  deci merge  indarat si zice catre uriasi: — N-ati face bine sa-mi imprumutati o scanteie de foc? — Ba, bucuros,  daca  vei ridica caldarea aceasta  de pe foc s-o vei pune iar la locul ei. Si lua  feciorul caldarea deoparte si o puse iara  la foc. Acum zisera  uriasii: — Noi iti dam  foc, daca  vei fura fetele lui Verde imparat pe seama noastra, ca noi am cercat,  dar numai  in zadar. — Haideti cu mine, zise feciorul. Si mersera toti pana la curtile lui Verde imparat, apoi el zise catre urias: — Numai pe horn putem  scoate fetele, drept aceea eu merg inainte si voi cate  unul dupa mine. Si intra Crancu inainte prin horn la vale, iar dup a el un urias. Atunci Crancu-i taie  capul  de-i  cazu  capul  pe  horn  la vale,  iar trupul  pe coperisul curtilor  in jos. Tot asa facu cu toti sapte uriasi, apoi intra in chilii la fete si le saruta pe toate-n obraz,  cum erau adormite, iar de la cea mai mica lua  si inelul. Dupa  aceea  se duse  la foc si  lua  un  taciune , apoi  merse  pe  la Decatraziu a si-l dezlega , de acolo pe la Miez-de-noapte si pe la Decusara si, si pe ei i-a dezlegat, apoi  a mers  la fratii  lui, colo la mormantul tatalui sau  si facura focul cel mare care si arse dupa pofta lui. Vai, ca mult ai sezut, zisera  fratii lui. — Mult si nici prea,  ca  voi de mergeati, cine stie, poate  ca  nici acum nu mai erati aici. Ei avura trei surori,  fete mari da maritat si le dadura dupa cine le ceru mai intai;  pe cea mai mare dupa un vultur,  pe cea mijlocie dupa un harau (uliu) si pe a treia  dupa un lup. Dar aceste trei dobitoace erau nazdravane. Imparatul Verde, la care omorase feciorul uriasii, dupa ce le vazu dimineata capetele  inauntru , iar trupurile cat de bivol afara , de bucurie porunci  ca in imparatia lui sa fie toate  carciumile in cinste, tot omul care-si va spune povestea sa manance si sa bea fara plata. Carciumile erau  toate  pline de oameni,  unii beau  vin, altii vinars si mancau la mancari scumpe si-si povesteau pataniile. Crancu, vanatorul codrului, inca  merse-ntr-o carciuma si manca si  bau , apoi  le spuse  toat a povestea , cata  v-o spusei  si  eu  dumneavoastra. Cand  povestea  Crancu despre  umblarile lui pe la curtile  lui Verde imparat, fratii il trageau de suman  sa nu minta asa tare, iar el le zise: — Cand  am omorat pe cei sapte zmei,  am luat  inelul  de la fata cea mai mica a imparatului. Iaca-l pe degetul  cel mic. Iar carciumarul a trimis  carte  la imparatul, cum  ca  un fecior cu numele  Crancu se lauda ca  el ar fi omorat pe zmei  si ca  ar fi luat chiar  si inelul  celei mai mici dintre  fetele  imparatului. Si imparatul trimise  numaidecat porunci  mari  imparatesti , ca adica Cranc u sa mearga la el si sa  spuna intamplarea din fir in par, cum si ce fel s-a intamplat cu uriasii? Si merse  Crancu la Verde imparat impreuna cu fratii lui si spuse imparatului din fir in par  toata intamplarea. Atunci imparatul zise: — Voi trei voinici care ati implinit cea din urma pofta a batranului vostru tata, voi santeti vrednici sa luati fetele mele de muieri. Si se insurara feciorii toti trei, si luara trei surori,  pe fetele impa- ratului , iar  Crancu chiar  pe  fata  cea  mai  mica, care  era  cea  mai frumoasa. Mergand astfel catre casa,  cei doi frati cu muierile  lor mai inainte, iar Crancu mai indepartat cu muierea sa, iata le iese-n cale jupanul Pogan, un zmeu cu mult mai mare decat un om pamantean , si rapeste, adica  fura  muierea lui Crancu si pe el il omoara. Cata vreme va fi stat el acolo mort, nu se stie, destul ca-ntr-un tarziu vine pe-acolo cumnatul sau,  care tinea pe sora lui cea mai mare,  Vulturul, si cum vine, pe loc il cunoaste si aduce  apa  vie de-l invie si apa tare de-l intareste, baga in el puterea de la trei bivoli, apoi zboara de la cumnatul sau. Cei doi frati nu stiau nimic de necazul lui, ca erau mult mai inainte. Deci el se lua,  merse si merse multa lume imparatie, ca Dumnezeu sa ne tie, merse pan a dete de o casut a mica in mijlocul unei paduri . Acolo sedea sora-sa cea mai mare,  care era maritata dupa Vultur. — Buna ziua, sora! — Sanatate buna, frate, dar ce cauti pe-aici, ca pe aici om pamantean n-am vazut de cand sunt aici?! — Oh, sora  draga, nu  umblu  de gras  si de buiac, ci de necaz. Iata, jupanul Pogan  imi fura  nevasta vazand cu ochii, nu ma  stii tu indrepta unde sade? — Nu stiu eu, dar stai pana vine barbatu-meu acasa, ca tot de la o fantana cara  apa  cu Poganul si tot cam intr-o  vreme;  el te  va sti indrepta. Nici n-avu s-astepte  mult.  Veni Vulturul  de  la fantan a cu doua fedelese mari pline de apa, iar cand a fost in tinda, se facu  un fecior zdravan si frumos,  sa te fi tot uitat  la el. — Buna ziua, cumnate! — Fii sanatos, cumnate! Ce vanturi te  poarta pe-aici,  prin tara noastra? — Oh, cumnate, mi s-a intamplat o paguba foarte mare. Mergand cu nevasta  de mana de la socri, mi-a iesit jupanul Pogan in cale si mi-a furat-o ziua la amiazi;  acum am venit sa ma indrepti  unde sade, sa-mi iau nevasta  de la el. — Bucuros, cumnate , bucuros iti ara t unde sade, dar nici n-ai lipsa sa  mergi  pana la el, ca  pare-mi-se  o vazui  venind  la fantana dupa apa; hai sa ti-o arat. Si merse Crancu cu cumnatul sau  pana aproape de fantana , unde in adevar intalnira nevasta, si-o duse Crancu cu sine catre casa. Dar jupanu l Pogan avea un cal nazdrava n care ii da de stire cand i se intampl a ceva dauna . Asa fu si atunci: calul incepu a ranchez a de gandeai ca lupii il mancau . Si iese jupanu l Pogan din curti si merge la grajd: — Dar ce cainii  sa te manance iti este? Nu mai poti de foame, ori te coace setea,  ori ce te-a apucat? — Nu ma  sudui,  stapane, zice calul,  ca  eu nu  sunt  de vina; nu ranchez nici de foame, nici de sete, dar Crancu, vanatorul codrilor,  a prins pe stapana si merge cu ea. — Cum dracu? — Asa cum iti spusei, stapane! — Putem  sta  pana voi manca un  tipa u de paine si voi bea  un cop  de vin si voi dormi un somn? — Putem si mai mult! Si se puse jupanul Pogan si se ospat a bine, manc a si bau boiereste, apoi dormi  una popeste si numai  dupa aceea  incaleca calul si merse dupa Crancu, vanatorul codrilor;  dar in cateva minute si fu ajuns  si omorat, iar muierea i-o lua  din nou. Dumneze u stie cat a vreme  o fi stat  el  mort.  Destul  ca  odata nimereste  pe-acolo  cumnatul sau  Haraul si-l cunoaste;  si  daca-l cunoaste  se pleaca la el cu apa  vie si cu apa  tare.  Din apa cea vie toarn a cativa picuri si-l invie, iar cu apa cea tare-l intareste,  ii da putere cata au sase bivoli, apoi zboara de acolo. Dupa  aceea  ce scoala  Crancu, vanatorul codrilor,  frecandu-se la ochi, si vede ca iar e fara nevasta. - Du-te, Crancule, iar in lume dupa ea. Mergand asa, nimereste  la o casuta la poalele  unui  munte; era numai  aceea singura, iar inauntru afla pe sora sa cea mijlocie, ce era maritata dupa Harau. — Buna ziua, sora! — Sa  fii sanatos, frate!  dar  ce cauti  pe aici, pe unde  numai eu sunt om pamantean? — Oh, draga mea sora,  dar uita-t e cum am pati t cu jupanu l Pogan, ca-mi fura  nevasta  ziua la amiazi, iar pe mine ma lasa dormind . Acum as merge la el, dar nu stiu unde  sade, sa merg sa mi-o iau si sa o duc acasa. De aceea venii sa te-ntreb pe tine nu cumva stii tu unde sade? — Nu zau eu, frate, dar a stai pan a vine cumnatu l tau de la fantana, ca-i dus dupa apa  si-ndata vine; el poate  ca te va sti indrepta. Nici nu trecu mult si numai  vazura Haraul (uliul)  venind  cu doua fedelese pline de apa, iar cand fu dinaintea casei se facu  un drag de fecior, de-ti era mai mare dragul  de el. — Buna vremea,  cumnate. — Buna sa-ti fie inima; da, cum mai traiesti? — Bine, dar pe tine ce vremi grele te poarta pe aici? — Oh, Doamne, cumnate , am dat de un necaz. Mergan d cu nevasta de la socri catre casa,  imi iesi-n cale jupanul Pogan si-mi lua nevasta, iar pe mine ma adormi . Odata am scos-o de la el cu ajutorul cumnatu- meu Vultur, dar acum mergand cu ea catre casa,  el iar m-a adormit si mi-a luat muierea si-a dus-o cu el; acum o tot caut,  dar in zadar,  nu stiu in ce parte  sade, de aceea  venii pana la tine sa te rog de cumva stii unde sade, sa-mi spui sa merg dupa ea. — Nu trebui e sa  mergi  chiar  pana la curtile  lui, ca  pare-mi-se  o vazui mergan d dupa apa. Vino sa ti-o arat , apoi grija ta e cum vei merge. Asa si fu: nevasta  era la fantana si-o lua Crancu , vanatorul codrilor, si du-te! Dar calul iar spune lui jupa n Pogan ca-i fuge nevasta  si cela-i zise: — Pot manca doua paini  si bea  doua copuri  de vin si dormi ca doua ceasuri? — Poti, zise calul. Si manca jupanul Pogan  doua paini  si bau  doua copuri  de vin si dormi  ca doua ceasuri,  apoi incaleca si intr-o minuta il ajunge  si pe Crancu il omoara, iar cu nevasta  pleaca spre curtile lui. Dumnezeu stie cat  a zacut el acolo in drum,  destul  ca  odata nimereste pe-acolo  un lup. Era chiar  cumnatul sau  care tinea  pe sora cea mai mica.  Si se uita  Lupul bine la el si zise: — O, Doamne, acesta e cumnatul meu Crancu , vanatorul codrilor; l-a omorat hotul de capcan, jupanul Pogan! O sa-l inviu, sarmanul!       Apoi se lua  Lupul si aduse  apa  vie si apa  tare; cu apa cea vie mi-l invie, iar cu cea tare mi-l intari ; ii dadu putere  cat a este in noua bivoli. Apoi se duse Lupul. Dupa  aceea se scormoni  si Crancu vanatorul. — Doamne,  dar greu am mai dormit! El credea  ca numai  adormise, apoi se uita  dupa nevasta; adica ea ca pieri in palma!         - Apuca-te, Crancule, iar si-ti cauta nevasta, ori te du acasa fara ea, de rasul  satului!  Si merse  Crancu, si merse,  se duse multa cale si nu dadu nici de o casa,  nici de un dobitoc  baremi.  Intr-un tarziu vede o casa  langa padure; nici sa-i fi dat cat  bine e in lume,  nu i-ar fi parut mai bine  decat cand vazu  casuta aceea,  ca  era  si suparat si obosit, dar era si lipit de foame, si gatase merindea. Adica in casa sedea sora lui cea mai mica,  care era maritata dupa Lup. — Buna ziua, sora  draga! — Sa traiesti cu bine, fratele  meu, dar tu ce cauti aici? — Nu ma  intreba  mult,  sora  draga, ci mai bine pune-mi  ceva de mancare, ca apoi iti spun eu toate,  dar acum nu te vad de foame. Si-i puse sora-sa de manca, apoi incepu: — Sora  draga, am dat  de un mare  necaz:  m-am  insurat  si cand mergea m cu nevasta  la noi acasa , iata-m i iesi in cale jupanul Pogan si ma  adormi, si-mi fura  muierea. Dupa  ce ma  trezii din somn, umblai pan a dadui de  cumnatul Vultur,  acela  iar  mi-o  dete-n maini , dar Poganul  ma  ajunse  pe cale  si ma  adormi  si-mi lua nevasta  a doua oara. Daca ma trezii din somn mi-o mai puse o datan mana cumnatul meu Haraul, dar iar mi-o fura  hotul de Pogan. Acum bine ca dadui de tine, doara stii unde  sade, sa ma  indrepti  la el, sa-mi  iau muierea, ca sa stiu ca chiar capul mi-l pun, tot nu ma las pana n-o aflu la el acasa, ca sunt foarte tare inversunat. — Nu stiu, zau,  dragul  meu  frate,  dar acus trebuie sa  vina  de la fantana Lupul, cumnatul tau, el, de stie, de buna seama te vanvata ce sa faci. Nici nu statura mult si veni lupul de la fantana cu doua fedelese mari de apa , dupa cap. Cand fu dinainte a usii, se facu un fecior frumos, de numai  ca el doara, dar altcum  nu mai puteai  vedea. — Buna ziua, cumnate! — Sa dea Dumnezeu bine. Dar ce vanturi te poarta aici, pe la noi, cumnate? — Bune vanturi si nu prea, ca uite cum si uite cum mi s-a intamplat cu muierea, adica  cu jupanul Pogan;  acum vin la tine sa ma  indrepti baremi  unde  sade, ca — drept  spunandu-ti — eu nu stiu pasi nici un pas in tara voastra, nu cunosc nici un colnic, nici o poteca. — De mers — zise Lupul — n-ar fi mare  lucru,  ca  indata putem merge  chiar la el acasa si sa-i luam chiar si muierea, dar departe tot nu o vei duce. De trei ori ti-a luat pana acum muierea si-n tot randul te-a  si omorat; noi te-am  inviat,  cumnatii tai,  si te-am  mai intarit; intai te invie Vulturul, dup a aceea Haraul si-acum eu. Tu ar trebui sati insemni (castigi cu orice pret)  un cal mai nazdravan decat al lui jupan Pogan, apoi  sa furi muierea si s-o pui pe cal langa tine,  ca jupanul Pogan sa nu te ajunga cu calul lui. — De unde sa-mi insemn eu cal mai nazdravan ca al lui? — Hm! De unde?  In fundul  iadului  se afla  o baba ce se cheama Vajbaba, aceea are caii cei mai nazdravani. Mergi si slujeste la ea un an (pe acolo e anul numai de trei zile) si capeti un cal. Tu-ti vei alege calul care-l vei vedea mai rau, numai  cu pielea pe oase, apoi sa vii cu el incoace. Cand  te va ajunge vreun necaz, gandeste-t e numai la unul din cumnatii tai. Se puse bietul Crancu pe cale si nu se opri pana la fundul  iadului, la Vajbaba,  unde ajunse chiar cu seara o data. — Buna seara,  matusa! — Sa traiesti,  voinice! Dar de unde si pana unde? — De departe, matusa, chiar  din lumea  alba, sunt  un biet fecior sarac, am venit doara ma vei baga  sluga  pe un an. — Ca te bag — zise ea — dar bine sa ai grija,  de nu-mi vei sluji pe placere , vezi parii cei nouazeci si noua ? Toti sunt plini cu capete de om; in parul al sutale a va merge al tau ; de ma vei sluji insa omeneste, atunci iti dau in tot anul cate un cal, care ti-l vei alege tu din stava mea. — Si ce lucru voi avea? intreba feciorul. — Oh — zise baba — ziua vei dormi, iar noapte a vei griji de o iapa ce am; dar sa grijesti, cand va rasari soarele  sa fii aici cu ea, ca eu cu lapte de la iapa aceea-mi  fac cafeiul; iar de nu vei avea grija de ea, de s-ar intampla sa fuga acasa la manz , atunci manzul o suge si eu, neavand cu ce-mi face cafeiul, te voi manc a pe tine, iar capul colo ti-l voi pune lang a cele nouazeci si nou a si se implineste suta. Pricepusi? — Pricepui. — Si te legi? — Ma leg! — Te mai intreb o data: din bunavoie te bagi la mine sluga  si vei face tot ce zic? — Din bunavoie ma bag sluga  si voi face tot ce zici. Bine. Invoirea fu facuta . Baba intr a in casuta , unde avea o fata , si-i zice: — Baga bine de seama, sa poti scapa, ca de nu, mane mancam pe dracul,  vezi ca suntem hamesit e de foame si nu capata m un om plinut. Acesta ar fi numai  bun. — Lasa numai  pe mine — zise fata — bine ca l-au adus pacatele lui aci, ca o sa traim o tara si bine cu carnea  lui. Si se dete peste cap si se facu iapa. Indata  ce insera, se sui Crancu, vanatorul codrilor,  pe ea, si hi, la camp!  El nu se cobori de pe ea cat fu noptit a de mare. Dar catr e ziua-l prinse un somn greu si adormi; atunci  iapa-l puse frumusel calare pe un musuroi si se cam mai duse. Cand  se destepta, se mai facea  ziua.  Si incepe  a plange: «Vai de mine, ca-mi pune baba capul in par!» — Nu te teme — zice un Harau mare,  era cumnatul sau,  — nu te teme;  iapa  ta  nu  e iapa, e zmeoaica, fata  babei,  si vrea  sa-ti  puna capul in par, ci nu te teme;  acum s-a facut  o cioara si zboara chiar pe sub nori, ci merg eu dupa ea; cand o vei vedea aproape de tine, tu sa dai cu capastrul in ea si sa zici: «Hi, iapa babei, c-un man z dupa tine!» Si zbura Haraul pana in inaltul cerului  si acolo afla  pe iapa babei in forma  de cioara, si mi ti-o ciocani  si mi ti-o flocai,  de gandeai ca nu-i mai ramane pene, si mi ti-o aduse  in jos. Cand  fu aproape de fecior, el dete  cu capastrul in ea si zise: «Hi, iapa  babei,  c-un manz dupa tine!» Si in clipa aceea se facu (iapa) si merse acasa. — Buna dimineata, matusa; dar pare-ti bine ca-ti aduc iapa? — Pare, ca si cand mi-ai trage  un rug pe spate! Apoi dete  feciorului  demancare si-i spuse  sa  mearga sa  se culce. Si se culca  feciorul  fara pic de grija  si adormi, ca omul  obosit, iar baba lua pe fata  la trei parale  si-o batu , si-o batu pan a toat a o invineti, de ce s-a lasat de-o pascut-o sluga toata noaptea. In desert ii spunea fata tot ce stia, ca ea nu voi sa creada. Dupa  ce insera, merse  iar la camp.  Si nu se cobori de pe spatele iepei toata noptita, dar  colo de catre dimineata in zori de zi, il lovi un somn  nemaipomenit si, cum inchise ochii, indata se trezi calare pe un musuroi, iar iapa, ca-n palma. Incepe a se vaita, incepe a plange, dar iapa nu-i si pace! Atunci ii iese in cale un Vultur mare — era cumnatul sau: — Dar ce te vaieti, cumnate? — Dar cum sa nu ma vaiet, ca uite cum am umblat  si uite cum... — Nu te supara nimic; ea s-a facut  un miel sub o oaie, vezi colo in muntele cela. Eu merg  si iau mielul  de sub oaie si-l aduc  aici langa tine. Cand  il voi slobozi jos, tu sa dai cu capastrul in el si za zici: «Hi, iapa babei, cu doi manzi dupa tine!» In cateva minute era aci Vulturul  c-un miel in gheara si-l slobozi langa Crancu , iar acesta-i dete una cu capastrul si zise: «Hi, iapa babei, cu doi manzi dupa tine!» Si indat a fu facuta iapa  si Crancu , vanatorul codrilor,  se urca  pe ea si hi! acasa. — Buna dimineata , matusa ; dar pare-ti bine ca ti-aduc iapa acasa? — Pare, ca si cand mi-ai trage  un rug pe spate! Dupa  ce manca bine, Crancu se culca si dormi, iar baba se duse la fata  s-o batu, s-o batu de gandeai c-o prapadeste cu bataia. — Dar lasa-ma, mama, ca  miel sub o oaie m-am facut  si sacolo m-a aflat,  dar  la noapte tot  trebuie sa  scap. Vin acasa si ma fac un ghem, tu ma pune sub covata in tinda s-apoi sa sezi pe covata. Seara iar merse Cranc u la iapa. Nici nu trecu bine de miezul noptii si incepe  feciorul  a cucui (motai) si numai  se trezeste  calare pe un musuroi cu capastrul in mana. Suparat, necajit, plangea ca un copil; acum cand isi mai implinise anul, acum sa-si puna capul! Dar atunci  i se ivi Lupul, cumnatul sau,  si-i zise: — Nu te supara nimic,  cumnate; hai  la baba  acasa, ca  iapa  s-a facut  un ghem sub covata-n tinda, iar baba sade calare pe covata. Eu voi intra in staulul oilor si-al caprelor  si mi-oi face ispravil e mele, baba va auzi oile zvarcolindu-se si caprele  zbierand si va iesi sa vada ce e. Atunci tu intra fara frica  in tinda, ia ghemul  de sub covata si mergi cu el in drum  si-l tranteste jos si zi: «Hi, iapa  babei,  cu trei manzi dupa tine!» Asa si facura; mersera la baba acasa. Lupul intra in staul si prinse numai  o capra, dar  aceea  asa larma facu,  incat  trebui  sa iasa  baba pana afara sa vada  ce e. Intr-aceea feciorul se furisa iute in tinda, lua ghemul  de sub covata si fugi cu el in drum,  unde oprindu-se dete  cu el de pamant si zise:  «Hi, iapa  babei,  cu trei manzi dupa tine!»  Si numai  vazu  ca ghemul  se face iapa  si intra in curte: — Buna dimineata, matusa; dar pare-ti bine ca ma vezi? — Dar cum  sa  nu?  Nu se putu  insa  destul  mira  ca  de unde  are iapa,ca ea stia ca-i sub covata. — No, matusa, slujitu-te-am cum se cuvine? — Slujit,  mergi  acum  in grajd  si-ti alege  un cal, care  vei voi, s-apoi te du. Si intra Crancu in grajd  si se uita  peste  toti  caii,  iar  in fundul grajdului era o gloaba de cal rosu, dar numai  pielea pe oase de gras; de-o posta-i vedeai coastele.  Pe acela si-l alese feciorul. In zadar  zicea Vajbaba  ca nici de rusine nu-l lasa  sa plece de la ea cu calul cel mai rau, ca el nu voi sa primeasca (decat) numai  pe acela. — No — zise baba  dupa ce vazu  ca  (nu)  invinge cu el — de-ai ales din  mintea  ta,  buna minte  ai, iar de te-a-nvatat cineva,  ii poti multumi ca bine te-a invatat. Si se lua  Crancu pana iesi de la baba, apoi dupa ce-a ajuns intr-o padure a zis calul: — Stapane, fa un foc mare,  ca sa se adune jar mult, sa ma satur o data, apoi sa vezi ce cal ti-ai ales. Si facu  feciorul un foc mare, mare din vreo treizeci de stejari de cei mari si dupa ce trecu focul tot, apoi vantura spuza  cu palaria de pe jar s-aduse calul aici sa manance; si manca, pana manca tot jarul, apoi se scutura o data de-i sarira toate floacele de pe el si ramase ca uns cu unt de frumos. — Acum sui, domnul meu, pe mine,  si-mi spune:  cum sa te duc ca vantul ori ca gandul? — Sa ma duci ca gandul. Si-ntr-o clipita  au fost la curtile lui jupanul Pogan, ale zmeului. Aici aflara pe nevasta  care chiar venea cu vasele pline de apa, dar nu mai pierdura pic de vreme, ci o puse pe cal si du-te, copile! Armasarul zmeului  din grajd  atunci  rancheza o data, incat toate ferestrele curtilor  se sparsera si iesi zmeul afara mainios sa vaza  ce-i. — Dar  ce caini  ai  iar,  foame  ti-e?  Sete  ti-e?  Stiu  ca  Crancu, vanatorul codrilor,  n-a mai inviat sa vina dupa nevasta. — Ba chiar a inviat s-a dus-o mai inainte. — Ce gandesti:  pot manca trei paini, pot bea trei cupe  de vin si dormi ca trei ceasuri,  apoi sa plec dupa el? — Poti pe dracul,  c-acum  Crancu e calare pe frate-meu cel mai mic care are de trei ori mai mare putere  decat mine. — Sa mergem  dar! Si se luara, ca vantul, tot pe sub nori si-n urma  Crancului, dar nu era modr u de-al ajunge.  Cand  zari  oleaca calul zmeului  pe-al Crancului, zise-n limba lor: — Frate, frate, mai inceata-ti pasii ca, de nu, plesnesc. Iar calul Crancului a zis, vezi bine in limba cailor,  de nici zmeul nu pricepu: — Bucuros  imi mai domolesc  pasii daca  vei arunca  pe zmeul  o data- n sus in slava cerului,  apoi sa faci cu el zup in fundul pamantului, ca nici de nume  sa nu-i auzim.        Si calul zmeului  asa facu:  arunca o data pe zmeu in slava cerului, apoi facu  cu el zup! in fundul  pamantului, de tot mii de bucatele se facu. Acum astepta  calul Cranculu i pa-al zmeului si merser a impreuna pana acasa la fratii Crancului. Aceia erau batrani si plini de copii, dar Crancu, prin  cate  trecuse, si tot era voinic si frumos,  de gandeai ca nici un gand nu l-a mancat in viata. Dar Crancu aci putin  a stat, caci i-a venit  veste  ca  socru-sa u trage  de  moart e si-l cheama sa  ia  el stapanirea . S-a si dus s-a ramas imparat in locul socru-sau s-a stapanit cu dreptate si  cu intelepciune; acum  insa  nu  mai  traieste,  a murit deodata cu dreptatea. Iar eu ma suii pe-un cui    Sa nu v-o mai spui.

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte               A fost odata ca niciodata; ca  de n-ar  fi, nu  s-ar mai povesti; de cand facea  plopsorul  pere  si  rachita micsunele;  de  cand se bateau ursii in coade;  de cand se luau  de gat  lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea  puricele  la un picior cu nouazeci si nou a de oca de fier si s-arunc a in slava cerului de ne aduce a povesti. De cand  se scria  musca pe perete, Mai mincinos cine nu crede.         Au fost odata un imparat mare si o imparateasa, amandoi tineri si frumosi, si voind sa aiba  copii, au facut  de mai multe ori tot ce trebuia sa faca pentru aceasta; au umblat  pe la vraci si filozofi, ca sa caute la stele  si sa  le ghiceasca daca  or sa  faca  copii; dar  in zadar.In sfarsit, auzind  imparatul ca este la un sat, aproape, un unchias dibaci, a trimis sa-l cheme;  dar el raspunse trimisilor ca cine are trebuinta sa  vie la dansul. S-au sculat deci imparatul si imparateasa si, luand cu dansii vreo cativa  boieri mari,  ostasi si slujitori,  s-au dus la unchias acasa. Unchiasul, cum i-a vazut de departe, a iesit sa-i intampine si totodata le-a zis: — Bine ati venit sanatosi; dar ce umbli, imparate, sa afli? Dorinta ce ai o sa-ti aduca intristare. — Eu nu am venit sa te intreb asta — zise imparatul — ci, daca  ai ceva leacuri care sa ne faca sa avem copii, sa-mi dai. — Am, raspunse unchiasul; dar numai  un copil o sa faceti. El o sa fie Fat-Frumos si dragastos, si parte  n-o sa aveti de el. Luand imparatul si imparateasa leacurile, s-au intors veseli la palat, si peste cateva zile imparateas a s-a simtit insarcinata . Toata imparatia si toata curtea,  si toti slujitorii s-au veselit de aceasta intamplare. Mai-nainte insa  de a veni ceasul  nasterii,  copilul  se puse  pe un plans , de n-a putut  nici un vraci sa-l impace. Atunci imparatul a inceput sa-i fagaduiasca toate bunurile din lume, dar nici asa n-a fost cu putinta sa-l faca sa taca. — Taci, dragul  tatei,   zicea imparatul, ca ti-oi da imparatia cutare sau cutare; taci, fiule, ca ti-oi da de sotie pe cutare  sau cutare fata  de imparat si alte multe  d-alde  astea;  in sfarsit, daca  vazu  si vazu  ca nu tace, ii mai zise: taci, fatul meu, ca ti-oi da Tinerete fara batranete si viata  fara  de moarte. Atunci copilul tacu si se nascu; iar slujitorii detera in timpine  si in surle si in toat a imparati a se tinu veselie mare o saptamana intreaga. De ce crestea copilul, d-aceea  se facea  mai istet si mai indraznet. Il detera pe la scoli si filozofi, si toate  invataturile, pe care alti copii le invata  intr-un  an, el le invata  intr-o  luna, astfel  incat  imparatul murea  si invia de bucurie. Toata imparatia se falea  ca  o sa  aiba un imparat intelept  si procopsit ca Solomon  imparat. De la o vreme incoace insa, nu stiu ce avea, ca era tot gales, trist si dus pe ganduri. Iar cand fuse intr-o zi, tocmai cand copilul implinea cincisprezece ani si imparatul se afla  la masa cu toti  boierii  si slujbasii imparatiei si chefuiau, se scula  Fat-Frumos si zise: — Tata,  a venit vremea  sa-mi dai ceea ce mi-ai fagaduit la nastere. Auzind acestea, imparatul s-a intristat foarte si i-a zis: — Dar bine,  fiule,  de  unde  pot  eu  sa-ti  dau  un  astfel  de  lucru nemaiauzit ? Si daca  ti-am fagaduit atunci, a fost numai ca sa te impac. — Daca  tu,  tata, nu  poti  sa-mi  dai,  apoi  sunt  nevoit  sa cutreier toata lumea,  pana voi gasi fagaduinta pentru care m-am nascut. Atunci toti boierii  si imparatul detera in genunchi, cu rugaciune sa nu paraseasca imparatia; fiindca, ziceau boerii: — Tatal  tau de aci inainte  e batran, si o sa  te ridicam pe tine in scaun, si avem sa-ti  aducem cea mai frumoasa imparateasa de sub soare de sotie. Dar  n-a  fost  putinta sa-l  intoarca din  hotararea sa,  ramanand statornic ca o piatra in vorbele  lui; iar tata-sau, daca  vazu  si vazu, ii dete  voie si  puse  la cale  sa-i  gateasca de  drum  merinde si  tot ce-i trebuia. Apoi Fat-Frumos se duse in grajdurile imparatesti, unde  erau  cei mai frumosi armasari din toata imparatia, ca sa-si aleaga unul; dar, cum punea  mana si apuca  pe cate  unul de coada, il trantea, si astfel toti caii cazura. In sfarsit, tocmai cand era sa iasa,  isi mai arunca ochii o data prin grajd si, zarind intr-un  colt un cal rapciugos si bubos,  si slab,  se duse  si la dansul, iar  cand puse mana pe  coada  lui,  el isi intoarse capul si zise: — Ce poruncesti, stapane? Si intepenindu-si  picioarele, ramase drept  ca lumanarea. Atunci Fat-Frumos ii spuse ce avea de gand sa faca,  si calul ii zise: — Ca sa ajungi la dorinta ta, trebuie sa ceri de la tatal tau palosul, sulita, arcul, tolba cu sagetil e si hainele  ce le purta  el cand era flacau; iar pe mine sa ma ingrijesti cu insati mana ta sase saptamani, si orzul sa mi-l dai fiert in lapte. Cerand imparatului lucrurile  ce-l povatuise calul,  el a chemat  pe vataful curtii si i-a dat porunca ca sa-i deschiz a toate tronurile1 cu haine, spre a-si alege fiul sau pe acelea care ii va placea . Fat-Frumos , dupa ce rascoli  trei zile si trei nopti,  gasi  in sfarsit, in fundul  unui tron  vechi, armele  si hainele  tatane-sau de cand era flacau , dar foarte ruginite . Se apuca insusi cu mana lui sa le curete de rugina , si dupa sase saptamaini, izbuti a face sa luceasc a armele  ca oglinda. Totodata, ingriji si de cal, precum  ii zisese el. Destul a munca avu; dar fie, ca izbuti. Cand  auzi calul de la Fat-Frumos ca  hainele  si armele  sunt  bine curatat e si pregatite , o data se scutur a si el, si toate bubele si rapciuga cazura de pe dansul, si ramase intocmai  cum il fatase ma-sa, un cal gras, trupes si cu patru  aripi; vazandu-l Fat-Frumos astfel, ii zise: — De azi in trei zile plecam. — Sa  traiesti,  stapane ; sunt  gata  chiar  azi,  de  poruncesti,  ii raspunse calul. A treia  zi de dimineata, toata curtea  si toata imparatia era plina de jale. Fat-Frumos, imbracat ca un viteaz,cu  palosul in mana, calare pe calul ce-si alesese, isi lua ziua bun a de la imparat , de la imparateasa, de la toti boierii  cei mari si cei mici, de la ostasi, de la toti slujitorii curtii,  care,  cu lacrimi in ochi, il rugau  sa se lase de a face calatoria aceasta, ca nu care cumva  sa  mearga la pieirea capului  sau;  dar  el, dand pinteni  calului,  iesi pe poarta ca vantul, si dupa dansul carele cu merinde, cu bani si vreo doua sute de ostasi, pe care-i oranduise imparatul ca sa-l insoteasca. Dupa ce trecu afara de   imparati a tatalui sau si ajunse in pustietate, Fat-Frumos isi imparti toata avutia pe la ostasi si, luandu-si ziua buna, ii trimise inapoi, oprindu-si pentru dansul merinde numai cat a putut duce  calul.  Si apucand calea  catre rasarit, s-a dus,  s-a dus,  s-a dus, trei zile si trei nopti,  pana ce ajunse  la o campie intinsa, unde  era o multime  de oase de oameni. Stand sa se odihneasca, ii zise calul: — Sa stii, stapane, ca aici suntem pe mosia unei Gheonoaie, care e atat de rea, incat  nimeni  nu calca pe mosia ei, fara sa fie omorat. A fost si ea femeie  ca toate  femeile,  dar  blestemul parintilor, pe care nu-i asculta, ci ii tot necajea , a facut-o  sa fie Gheonoaie ; in clipa aceasta este cu copiii ei, dar maine in padure a ce o vezi, o s-o intalni m venind sa  te prapadeasca; e grozav  de mare;  dara sa  nu te sperii,  ci sa  fii gata cu arcul ca sa o sagetezi , iar palosul si sulita sa le tii la indemana, ca sa te slujesti cu dansele cand va fi de trebuinta. Se detera spre odihna; dar pandea cand unul, cand altul. A doua  zi, can d se  revarsa u zorile,  ei  se  pregateau sa treaca padurea. Fat-Frumos insela  si infrana calul, si chinga  o stranse mai mult  decat alta  data , si  porni,  cand auzi  o ciocanitur a groaznica. Atunci, calul ii zise: — Tine-te, stapane, gata, ca iata  se apropie  Gheonoaia. Si cand venea ea, nene, dobora copacii: asa de iute mergea ; iar calul se urca  ca vantul pana cam deasupr a ei, si Fat-Frumos ii lua un picior cu sageata , si, cand era gata a o lovi cu a doua sageata , strig a ea: — Stai, Fat-Frumos, ca nu-ti fac nimic! Si vazand ca nu o crede, ii dete inscris cu sangele sau. — Sa-ti traiasca calul, Fat-Frumos, ii mai zise ea, ca un nazdravan ce este, caci de nu era el, te mancam fript; acum insa, mai mancat tu pe mine; sa stii ca pan a azi nici un murito r n-a cutezat sa calce hotarele mele pana aicea; cativa  nebuni  care s-au incumes a o face, d-abia au ajuns pana in campia unde ai vazut oasele cele multe. Se dusera acasa la dansa, unde  Cheonoaia ospata pe Fat-Frumos si-l omeni  ca p-un calato r. Dar pe cand se aflau la masa si chefuiau, iara  Gheonoaia gemea de durere , deodata el ii scoase piciorul pe care il pastra in traista, i-l puse la loc si indata se vindeca. Gheonoaia, de bucurie,  tinu  masa trei zile de-a  randul si ruga  pe Fat-Frumos sa-si aleaga de sotie  pe una  din cele trei  fete ce avea, frumoase  ca niste zane; el insa nu voi, ci ii spuse curat  ce cauta; atunci  ea zise: — Cu calul care il ai si cu vitejia ta, crez ca ai sa izbutesti. Dupa  trei zile, se pregatira de drum  si porni.  Merse Fat-Frumos, merse si iar merse cale lunga si mai lunga ; dara cand fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei , dete de o campie frumoasa , pe de o parte cu iarba inflorita , iara  pe de alta  parte  — parlita . Atunci el intreb a pe cal: — De ce este iarba parlita? Si calul ii raspunse: — Aici suntem pe mosia unei scorpii, sora  cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot sa traiasca la un loc; blestemul parintilor le-a ajuns, si d-aia s-au facut  lighioi, asa precum le vezi; vrajmasia lor e groaznica, nevoie de cap, vor sa-si rapeasca una de la alta pamant; cand Scorpia este necajita rau, varsa  foc si smoala; se vede ca a avut vreo cearta cu sora-sa si, viind s-o goneasca de pe taramul ei, a parlit iarba pe unde a trecut ; ea este mai rea deca t sora-sa si are trei capete.  Sa ne odihnim putin,  stapane, si maine, dis-de-dimineata, sa fim gata. A doua zi se pregatira , ca si cand ajunsese la Gheonoaie , si pornira. Cand  auzira un  urlet  si  o vajaietura cum  nu  mai auzisera ei pana atunci! — Fii gata, stapane, ca iata  se apropie  zgripturoaica de Scorpie. Scorpia, cu o falca in cer si cu alta in pamant si varsand flacari, se apropia  ca vantul de iute;  iara  calul se urca  repede  ca sageata pana cam deasupr a si se las a asupra  ei cam pe o parte.  Fat-Frumo s o sageta si ii zbura un  cap;  cand era  sa-i  mai ia un  cap,  Scorpia  se ruga  cu lacrimi ca sa o ierte, ca nu-i face nimic si, ca sa-l incredinteze, ii dete inscris cu sangele ei. Scorpia  ospata pe Fat Frumos si mai  si decat Gheonoaia ; iara  el ii dete si dansei inapoi capul ce i-l luase cu sageata, care  se lipi indata cum  il puse  la loc, si dupa trei  zile plecara mai departe. Trecand si peste  hotarele scorpiei,  se dusera, se dusera si iara  se mai dusera, pana ce ajunsera la un camp  numai  de flori si unde era numai  primavara; fiecare floare era cu deosebire de mandra si cu un miros  dulce,  de te imbata; tragea un vantisor  care  abia  adia. Aicea statura ei sa se odihneasca, iara  calul ii zise: — Trecuram cum trecuram pana aici, stapane; mai avem un hop: avem sa dam  peste  o primejdie mare;  si, daca  ne-a ajuta Dumnezeu sa  scapam si de dansa, apoi  suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul  unde locuieste Tinerete  fara batranete si — viata fara moarte. Aceasta  casa  este inconjurata cu o padure deasa si inalta, unde  stau toate  fiarele  cele mai salbatice din lume;  ziua  si noaptea pazesc cu neadormire si sunt multe foarte;  cu dansele nu este chip de a te bate; si ca sa  trecem  prin padure e peste  poate;  noi insa  sa  ne silim, dac- om putea, sa sarim  pe deasupra. Dupa ce se odihnira vreo doua zile, se pregatira iarasi; atunci calul, tinandu-si rasuflarea, zise: — Stapane, strange chinga  cat  poti de mult,  si, incalecand, sa te tii bine si in scari,  si de coama mea; picioarele  sa le tii lipite pe langa subtioara mea, ca sa nu ma zaticnesti in zborul meu. Se urca, facu  proba, si intr-un  minut  fu aproape de padure. — Stapane , mai zise calul, acum e timpul cand se da demancare fiarelor padurii si sunt adunate toate  in curte;  sa trecem. — Sa trecem,  raspunse Fat-Frumos. Se urcara in sus si vazura palatul  stralucind astfel,  de la soare te puteai  uita,  dar la dansul ba. Trecura pe deasupra padurii si tocmai cand erau  sa se lase in jos la scara palatului, d-abia,  d-abia atinse  cu piciorul varful  unui copac si deodat a toata padurea se puse in miscare; urlau  dobitoacele, de ti se facea  parul maciuca pe cap. Se grabira de se lasara in jos; si de nu era doamn a palatului afara , dand de mancare puilor ei (caci asa numea  ea  lighioanele din padure), ii prapadea negresit. Mai mult  de bucurie  ca au venit,  ii scapa ea; caci  nu mai vazuse pana atunci  suflet de om pe la dansa. Opri pe dobitoace, le imblanzi si le trimise la locul lor. Stapan a era o zana nalta , subtirica si dragalasa, si frumoasa , nevoie mare! Cum o vazu Fat-Frumos ramas e incremenit. Dara  ea, uitandu-se cu mila la dansul, ii zise: — Bine ai venit, Fat-Frumos! Ce cauti pe aici? — Cautam, zise el, Tinerete fara  batranete si viata fara  de moarte. — Daca cautati ceea ce ziseti, aci este. Atunci descaleca si intra in palat.  Acolo gasi inca doua femei, una ca alta de tinere ; erau surorile cele mai mari. El incepu sa multumeasca zanei  pentru ca l-a scapat de primejdie; iara  ele, de bucurie,  gatira o cina  placuta, si numai  in vase de aur. Calului ii dete drumul sa pasca pe unde  va voi dansul; pe urma, ii facura cunoscuti tuturor lighioanelor, de puteau umbla in tihna prin padure. Femeile il rugara sa locuiasca de aci inainte cu dansele , caci ziceau ca li se urase sezand  tot singurele; iara  el nu astepta  sa-i mai zica  o data, ci primi cu toata multumirea, ca unul ce aceea si cauta. Incet, incet se deprinsera unii cu altii, isi spuse  istoria  si ce pati pana sa ajunga la dansele, si nu dupa multa vreme se si insoti cu fata cea mai mica.  La insotirea  lor, stapanel e casei ii deter a voie sa mearga prin toate  locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o si aratara, ii zisera  sa nu mearga, caci nu va fi bine de el; si-i si spusera ca acea vale se numea  Valea Plangerii. Petrecu acolo vreme uitata , fara a prinde  de veste, fiindca ramasese tot asa de tanar ca si cand venise. Trecea prin padure, fara sa-l doara macar capul.  Se desfata in palaturile cele aurite, traia in pace  si in liniste cu sotia si cumnatele sale, se bucura  de frumusetea florilor si de dulceata si curatenia aerului, ca un fericit. Iesea adesea  la vana toare;  dar, intr-o zi, se lua  dupa un iepure,  dete o sageata, dete doua si nu-l nimeri;  suparat, alerga dupa el si dete si cu a treia sageata, cu care il si nimeri; dara nefericitul , in invalmaseala , nu bagas e de seama ca, alergand dupa iepure,  trecuse in Valea Plangerii. Luand  iepurele, se intorcea  acasa; cand, ce sa vezi d-ta? deodata il apuca un dor de tata-sa u si de mama-sa . Nu cuteza sa spuie femeilor maiestre ; dara ele il cunoscura dupa intristare a si neodihna ce vedeau intr-insul. — Ai trecut, nefericitule, in Valea Plangerii! ii zisera  ele, cu totul speriate. — Am trecut , dragele  mele, far a ca sa fi voit sa fac ast a neghiobie; si acum ma topesc d-a-n-picioarele de dorul parintilor mei, insa si de voi nu ma  indur  ca sa va parasesc . Sunt de mai multe  zile cu voi si n-am sa ma plang de nici o mahnire. Ma voi duce dara sa-mi mai vad o data parintii si apoi m-oi intoarce,  ca sa nu ma mai duc niciodata. — Nu ne parasi, iubitule; parintii tai nu  mai  traiesc de sute de ani, si chiar tu, ducandu-te , ne temem  ca nu te vei mai intoarce; ramai cu noi, caci ne zice gandul ca vei pieri. Toate rugaciunile celor trei femei, precum  si ale calului,  n-au fost in stare  sa-i  potoleasca dorul  parintilor, care-l usca pe de-a-ntregul. In cele mai de pe urma, calul ii zise: — Daca nu vrei sa ma  asculti,  stapane, orice ti se va intampla, sa stii ca numai  tu esti de vina.  Am sa-ti  spun o vorba  si, daca  vei primi tocmeala mea, te duc inapoi. — Primesc,  zise el, cu toata multumirea, spune-o! — Cum vom ajunge  la palatul  tatalui tau, sa te las jos si eu sa ma intorc, de vei voi sa ramai macar un ceas. — Asa sa fie, zise el. Se pregatira de plecare,  se imbratisara cu femeile  si, dupa ce-si luara ziua  buna unul  de la altul,  porni,  lasandu-le suspinand si cu lacrimile in ochi. Ajunsera in locurile unde era mosia Scorpiei; acolo gasira orase; padurile se schimbasera in campii; intreba pe unii si pe altii despre Scorpie si locuinta  ei; dar ii raspunser a ca bunii lor auzisera de la strabunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri. Cum se poate una ca asta? le zicea Fat-Frumos — mai alaltaieri am trecut  pe aici; si spunea tot ce stia. Locuitorii  radeau de dansul, ca de unul  ce aiureaza sau viseaza destept, iara  el, suparat, pleca  inainte,  fara a baga  de seama ca barba si parul ii albise. Ajungand la  mosia Gheonoaiei , facu  intrebari ca  si  la  mosia Scorpiei,  si primi asemenea raspunsuri. Nu se putea  dumeri  el: cum de in cateva zile s-au schimbat  astfel locurile? Si iarasi, suparat, pleca cu barba  alba  pana la brau, simtind  ca ii cam tremurau picioarele, si ajunse  la imparatia tatane-sau. Aici, alti  oameni,  alte orase, si cele vechi erau schimbate de nu le mai cunostea. In cele mai de pe urma, ajunse la palaturile in care se nascuse. Cum se dete jos, calul ii saruta mana si ii zise: — Ramai sanatos, stapane, ca  eu ma  intorc  de unde  am plecat. Daca poftesti sa mergi si dumneata, incaleca  indata si aidem! — Du-te sanatos, ca si eu nadajduiesc sa ma intorc peste c urand. Calul pleca  ca sageata de iute. Vazand palaturil e daramate si cu buruieni crescute pe dansele , ofta si, cu  lacrimi  in ochi,  cata  sa-si aduc a aminte  cat  erau  odata de luminate aste  palaturi si cum si-a petrecut copilaria in ele; ocoli de vreo  doua-trei ori,  cercetand fiecare  camara , fiecare  coltulet  ce-i aduce a aminte  cele trecute ; grajdul in care gasise calul; se pogori apoi in pivnita, garliciul careia se astupase de daramaturile cazute. Cautand intr-o  parte  si in alta,  cu barba  alba  pana la genunchi, ridicandu-si  pleoapele ochilor  cu mainile si abia  umbland, nu  gasi decat un tron  odorogit, il deschise,  dara in el nimic  nu gasi;  ridica capacul chichitei,  si un glas slabanogit ii zise: — Bine ai venit, ca de mai intarziai, si eu ma prapadeam. O palma ii trase  Moartea  lui, care se uscase de se facuse carlig  in chichita, si cazu  mort si indata se si facu tarana. Iar eu incalecai pe-o sa si va spusei dumneavoastra asa.

Luceafărul de seară și luceafărul de noapte                       A fost cand a fost, pe vremea cand se potcovea  puricele cu nouazeci si noua oca de fier la un picior, cu nouazeci si noua oca de otel la alt picior si tot i se parea usor. A fost odat a un impara t si avea imparatul cela un bahor e, de baiat neastamparat si zbantuit, de nu mai avea incotro. Intr-o zi, baiatul a iesit la poarta si improsca cu prastia pietre. Tocmai  atunci a trecut prin poarta  palatului o baba cu un ulcior cu apa. Baiatul a improscat si a nimerit  drept  in ulcior.  Ulciorul s-a stricat,  apa  toata s-a varsat, iar baba s-a intors si i-a zis baiatului: — Sa mergi tot pamantul umblator, astampar sa nu mai ai, pana nu vei nimeri pe taramul fara de moarte, si nici acolo ceas de tihna si loc de odihna sa nu-ti afli. Baiatu l s-a intors  in palat  si  dup a trei  zile a prins  a se lua  pe ganduri, l-a palit  o tristete si un dor sa mearga in lume,  sa gaseasca taramul fara moarte. S-a luptat  el in sinea lui cat  s-a luptat  si intr-o buna dimineat a ii spune imparatulu i sa-i dea bani de cheltuiala , haine de primeneala , sabie si buzdugan , ca se duce in lume. N-a putut  nimeni sa-i  stea  in cale, s-a dus feciorul imparatului si dus a fost. Daca  s-a pornit,  a mers pe un drum,  pe altul,  ba intr-un  sat, ba in altul,  pe la Balti, pe la Soroca, mai stiu eu pe unde,  si a ajuns la o chilie. A batut in usa, a iesit un sihastru si l-a intrebat: — Ce cauti, mai baiate? — Caut taramul fara de moarte. Sihastrul s-a mirat: — Inca nu mi s-a dat ochii a vedea si urechile  a auzi de asa taram. Baiatul s-a scarbit. — Ce ma fac eu acum, ca doar inapoi n-am sa ma intorc. Sihastrul atunci  i-a dat un sfat: — Treci padurea aceasta  deasa si intunecoasa. In padure ai sa intalnesti tot felul de jivine, pe la toate  sa mergi, sa le dai buna ziua! La urma ai sa ajungi la un palat,  dinaintea acestui  palat sta culcat un balaur  cu capul pe prag,  ii dai si lui buna ziua;  el de bucurie  are sa intoarca capul intr-o parte,  si ai sa treci. Acolo ti-or spune  incotro sa mergi. Feciorul imparatului asa a si facut,  a umblat  padurea toata, si cate animale , pasar i si gangani i a intalni t pe toate le-a hiritisit. Dupa aceea a ajuns la un palat.  In fata palatului statea un balaur  culcat cu capul pe prag. Feciorul imparatului de departe s-a inchinat  si i-a zis: — Buna ziua, laur-balaur cu solzii de aur! Balaurul  s-a bucurat, a intors capul si a spus: — Sa nu-mi fi dat buna ziua, aici iti faceam capatul. Baiatul a pasit pragul  si a raspuns:— Sa te fi repezit  asupra  mea, aici te faceam harcea-parcea. A intrat  feciorul  imparatului in palat  si a vazut un mosneag cat lumea  de batran. — Ce vanturi te poarta, voinice? — Caut taramul fara de moarte. — Departe-i,  voinice,departe, nimeni  n-a fost pe cele taramuri si nimeni nu stie drumul . Fiindca  mi-ai hiritisit jivinele toate,  o sa-ti dau un  ghem  de  aur,  sa-ti  arate  calea  inainte.  Incotro  se va rostogoli ghemul,  intr-acolo sa mergi. Si-a luat baiatul ziua buna, a aruncat ghemul si ghemul  a prins a se cotili peste dealuri, peste vai, peste campii, peste pustii. Cat  mergea  ghemul, se desprindea de pe el un fir de aur  subtire ca o ata de paianjen. Asa a mers voinicul cale lunga, si intr-un tarziu a ajuns la un stejar,  unde s-a oprit sa poposeasca. S-a asezat voinicul  la umbra si a nimerit drept pe o ghinda , care crapas e si slobozise colt. Ghinda, simtind asa greutat e asupra ei, intreaba: — Cine esti, voinice, si incotro mergi? — Sunt  fecior  de  imparat, merg  la taramul fara de  moarte, sa traiesc cat lumea  si pamantul. Ghinda ii zice: — Da-te de pe mine, ca abia am incoltit, sunt firava  si slaba, sa nu ma strivesti, lasa-ma sa cresc si, daca  vrei, stai aici cu mine si vei trai pana voi creste eu stejar mare si falnic, vei vietui pana voi ajunge  la adanci batranete si, cand ma  voi risipi din picioare  si se vor scalda vrabiile  in colbul meu, abia atunci  o sa-ti vie si tie sfarsitul. Feciorul  de imparat s-a sculat,  a invelit ghinda  cu pamant, ca sa creasca, si-a luat  ziua buna si s-a pornit  mai departe. A mers el si a tot  mers  din  urma  ghemului si a ajuns  la un  butuc de vita  de vie,incarcat cu struguri. S-a oprit voinicul la popas, a rupt un strugure si a mancat. Dupa  ce s-a saturat, vita de vie l-a intrebat: — Unde te duci, voinicule? — Ma duc la taramul fara de moarte, unde  voi trai  cat  lumea  si pamantul. Vita de vie ii zice: — Ingroapa  o bobita in pamant, sa  creasca, sa  rodeasca si, daca doresti, stai aici si vei trai  pana s-a inmulti poama,  de nu vor avea loc radacinile in pamant si frunzele  sub soare,  si cat  voi fi aici, vei bea vin si vei manca poama. Voinicul a ingropat  o bobita de poama in pamant si a zis: — Iti multumesc , vita de vie, ramai cu bine, creste si te inmulteste, ca eu ma duc mai departe. — Fii sanatos si umbla in plin. Feciorul  de imparat a mers inainte  si, nu multa zabava, vede un vultur.  El a intins arcul sa traga. Vulturul atunci  zice: — Voinice, nu trage  si nu ma  sageta. Ia si ma  lecuieste si ma  vermuieste1,  ca  de mare  folos ti-oi fi. Cand  te-a pali  vreo nevoie mare, numai  cu gandul sa te gandesti  la mine si eu voi fi la tine. Feciorul  de imparat i-a purtat de grija  vulturului, i-a legat ranile cum stia mai bine, l-a hranit, l-a lasat bun sanatos si de acolea a mers mai departe si a ajuns la malul unei ape. Mergand asa pe malul apei, vede ceva stralucind si inalbind inainte.  Se uita  el si se gandeste: — Oare ce sa fie? A mers el hat departe, si cand colo ce sa vada? Marea se trasese la adanc, iar pe nisipul fierbinte  ca focul se parpalea imparatul pestilor lung de doisprezece pasi si inalt de un stat de om, cu solzii de aur, cu aripile de argint,  cum nu s-a mai pomenit candva pe pamant. Baiatul s-a apropiat si a zis: — Alei, bun ospat de peste o sa mai fac! Pestele l-a auzit si i-a raspuns: — Voinice, daca  ma  vei manca, n-ai sa  te ingrasi, mai bine  ia si ma da la adanc si, cand ii gandi la mine, eu oi fi la tine. El a cautat un druc lung, l-a saltat pe incetul si l-a dat pe imparatul pestilor in mare. Apoi baiatu l si-a luat  drumul inainte  si a mers  mult a lumeimparatie, cuvantul sa  ne fie, limba sa  nu osteneasca, nici sa popo- seasca, si la o bucata de loc vede o vulpe, fugarita de ogari, muscata de caini.  El intinde  arcul sa traga, dar vulpea zice: — Voinice, nu ma  omori, apara-ma de caini  si de ogari, lecuieste- ma si la nevoie ti-oi fi de ajutor. S-a repezit feciorul de imparat, a alungat cainii  si ogarii,  a luat-o sub ocrotirea lui si i-a purtat de grija, pana s-a intremat vulpea  de-a binelea,  si i-a dat drumul. La despartire vulpea i-a zis: — Multumesc, fecior de imparat, ca nu m-ai lasat sa ma rupa cainii si ogarii. Cand  ii ajunge  la vreo greutate, sa te gandesti  la mine si eu voi fi la tine. A plecat feciorul de imparat iar la drum,  si cu cat mergea, ghemul cel de aur se dezvartea si se facea  tot mai mic. Asa a mers el pe bura nescuturata, pe cale necalcata , pan a a ajuns la un ulm cu dou a tulpini. Intre tulpinile  ulmului  era intinsa o panza de paianjen, iar pe panza se zbatea un tantar. Cand  l-a vazut pe feciorul de imparat, tantarul a prins a striga: — Voinice, voinice,  scapa-ma, ca  ti-oi sta intr-o mana de ajutor. Eu stiu unde te duci, te duci la taramul fara de moarte, si de mii face un bine, la vremea  vremii si eu te-oi ajuta cu ceva. Drumetul, daca  a vazut treaba de-asa, s-a oprit,  l-a hranit si i-a dat drumul. — Multumescu-ti dumitale, om calator, pentru benefacere. Cand ii avea  vreo greutate, numai  cu gandul sa  te gandesti  la mine  si eu voi fi la tine. Iar acum mergi sanatos inainte,  caci nu ti-a ramas mult de mers si vei ajunge  la un palat.  Acolo daca  vei ajunge,  mergi drept la imparat si cere-i  fata  cea  mai  mica  de  mireasa, ca  pana nu-i  fi insurat,  nu-i putea  stapani taramul fara de moarte. A mers feciorul  de imparat, a tinut  tot drumul inainte  si de cale lunga ghemul  se tot micsora , se facuse  cat un mar, apoi cat o nuca, si cand ajunsese cat  mazarea, a vazut feciorul  de imparat inaintea lui niste palate  aurite, poleite,  mandre si, ce sa mai vorbesc, erau asa de frumoase, ca  nu se mai aflau  altele  sa  le stee  impotriva pe fata pamantului. Feciorul de imparat a mers drept  la palat si a batut in poarta. Imparatul a trimis straja de l-a intreba t ce umbl a el acolo, de unde vine si incotro se duce. Feciorul de imparat i-a spus totul de-a fir a-n par. Iaca cum si iaca ce... atunci  a iesit imparatul la poarta si voinicul i-a vorbit asa: — Luminate  imparate , vedea-o-as pe fiica ta cea mai mica mireasa in capul  mesei  si pe mine  mire  alaturi de ea. Iata  am venit  sa-i  cer mana. Mi-o dai?      Ti-o dau, ti-o dau, daca  te vei putea  ascunde sa nu te gaseasca nimeni.  Atunci vom face nunta si vei trai  aici la palat  cat  lumea  si pamantul, caci de la poarta  aceasta  incepe taramul fara de moarte. Acum pe sarmanul baiat il palise  o scarba ca aceea,  dar ce era sa faca.  Stand asa pe ganduri, isi aduse  aminte  de vultur  si cat  ai clipi din ochi vulturul a fost langa dansul. — Ce te-ai intristat, stapane? — Uite ce nevoie m-a palit... Si a prins a-i spune de porunca imparatului. — Cat despre  asta, n-ai ce te intrista. Vulturul l-a luat pe feciorul imparatului si l-a dus tocmai la tortile cerului si l-a ascuns dupa noua randuri de nouri. Imparatul avea trei fete tot o fata, tot un par, tot o imbracaminte, tot o ciubotica. A iesit imparatul, cu sabia goala, cu fata cea mai mare si i-a spus hotarat ca, daca nu l-a gasi pe feciorul imparatului unde-I ascuns, ii ia capul. Fata  s-a dus  la vazdogarie,si-a luat o vazdoaga in paneras  si a iesit cu tatal sau in pragul  usii, sa-l vada  pe feciorul imparatului. S-a uitat  fata  pe pamant, nu l-a vazut, s-a uitat  in mare,  nu l-a vazut, s-a uitat  in cer, l-a vazut si a strigat: — Iesi de dupa nouri,  ca te vad. Cat te-ai sterge la ochi, vulturul l-a coborat pe feciorul imparatului din nouri. Imparatul zice: — Acum ce, sa-ti iau capul? Fata i-a luat apararea voinicului: — Luminate  imparate, pacatul de prima data se iarta. Imparatul l-a iertat. — Iata  te iert, dar a doua oara, daca te va vedea fata cea mijlocie, iti iau capul. Imparatul s-a dus la palat  s-o aduca pe fiica cea mijlocie. Baiatul nu mai stia ce sa faca. Cum statea el oropsit si se tanguia, cine sa-l scoat a dintr-o greutate ca aceasta, isi aduce  aminte  de imparatul pestilor. Numai  cu gandul s-a gandit si, cand colo, ce sa vezi, se pomeneste cu marea  la zidurile palatului si cu pestele saltand din apa. — Ce necaz ai, stapane? — Am dat peste primejdie... Si prinde  a-i spune de cuvantul imparatesc, ca-l ameninta sa-i taie capul. — Vai de  mine,  fa-ti  pace,  nici  capul  nu-ti  bate,  stiu eu  niste ascunzisuri prin fundul marii , ca nu te mai gaseste nimeni cat pururea. Pestele l-a luat pe feciorul imparatului in gura, ca pe un graunte, si l-a  dus  in  strafundul marilor. Imparatul a iesit cu fiica cea mijlocie, a scos sabia din teaca si i-a spus:— Sa-l  gasesti  pe feciorul  imparatului unde-i  ascuns,  ca  de nu, capul nu-ti mai sta unde sta. Fata imparatulu i s-a spalat pe fata , si-a pus o vazdoag a in paneras, si  s-a uitat  sa-l  vada  pe feciorul  de  imparat. L-a cautat fata  pe tot pamantul umblator si nu l-a gasit,  s-a uitat  in cer, pe dupa soare,  pe dupa luna — nu l-a aflat, s-a uitat  fata in fundul  marilor si l-a zarit. Imparatul a strigat: — Iesi, voinice, ca te-a vazut fata mea. Pestele l-a scos la mal, si imparatul, cand l-a vazut, i-a spus: — Acum se cuvine sa-ti iau capul. Fata cea mijlocie a sarit: — Iarta-l, tata, caci pacatul de-al doilea se iarta; daca-l  vei vedea a treia oara, sa-i ei capul. — Ei, iata  te iert si a doua  oara pe cuvantul fetei. Daca  si a treia oara nu te vei putea  ascunde, sa stii ca nu mai calci iarba verde. A ajuns feciorul de impara t la aman scarba , groaza , tine-te, inima! — O sa-mi ieie capul si mantuita- i socoteala , ce sa fac eu sa nu ma vada  fetele imparatului , cine sa ma scoat a de la un necaz ca acesta? Pe cand se vaieta el, isi aduce aminte  de vulpe, si cat s-a gandit — iata  si vulpea dinaintea lui. — Ce plangi, stapane? — Iaca cum si iaca ce... — Taci, nu plange si nu te scarbi  pentru atata treaba, fa-ti pace, nici capul sa nu te doara. Daca ti-i vorba de asa, hai cu mine, ca stiu eu ce-oi face. S-a pornit  vulpea inainte,  feciorul de imparat dupa dansa, au sarit parleazul prin fundul gradinii, au intrat in vazdogari a fetelor, si vulpea s-a rotit imprejur,  l-a lovit pe feciorul imparatulu i cu coada si l-a facut o vazdoaga mare,  inflorita, decat toate  vazdoagele mai aleasa si mai frumoasa. Fata cea mai mica  a imparatului s-a spalat, s-a dus la vazdogarie si tocmai vaz doaga aceea a rupt-o,  caci i-a placut mai mult, si a pus-o in paneras. A iesit imparatul in fata  palatului cu sabia  goala, a chemat-o  pe fata cea mai mica si i-a hotarat sa-l caute pe feciorul imparatului unde stie, ca, de nu, ii taie capul cu sabia. Se uita  fata imparatulu i pe paman t — nu-i; se uita  pe mare — nu-i; se uita  in cer tot nu-i. Se mai uita  ea o dat a prin fundul pamantului, prin intorsul  cerului,  pe scarile  stelelor  si mai departe, nu-i si pace. Imparatul atunci i-a zis: — Uita-te  bine, tu il ascunzi! Fata a raspuns: — M-am uitat  de-a maruntelul si nu-i, umbra  lui este, iar el nu se vede. Imparatul n-a avut incotro si a strigat: — Iesi, voinice, de unde esti, ca nu te-a vazut fata mea. El a sarit  din paneras si a zis: — Iata-ma-s, imparate! — Bine, voinice, vad ca esti viteaz. Imparatul a dat  porunca sa  vina  muzicile  si i-a spus baiatului sa intre in curte, s-o cunoasca pe fata cea mai mica;  daca  va cunoaste-o, face nunta, iar de nu, ii taie capul. Cand sa se vada  baiatul cu ganduril e implinite,  na-ti-o si pe aceasta mai decat toate.  Se pune  el pe plans  si plange, si plange pana i se facura ochii ca pastrama. De buna seama, nu mai scapa. Cat a fost, a fost, iar acum  hotarat ca  imparatul ii ia capul. Cum se vaieta el asa, si-a adus aminte  de tantar. Si cat a gandit cu gandul, tantarul a si fost langa dansul. — Ce greutate ai, stapane, de bocesti asa de tare? — Cum sa nu plang, sarmanul de mine, ca uite cand sa ma  vad si eu scapat de nevoi, ma  sfarseste imparatul de zile. Mai pot eu sa  le deosebesc  pe fetele imparatului, cand ele seamana leit una cu alta? — Nu te scarbi, stapane, nici in seama nu lua, eu le cunosc bine pe fetele imparatului, stiu care-i mai mare,  care-i mai mica,  eu intre dansele am crescut. Cand  le-a scoate imparatul pe tustrele, eu ma voi aseza pe nas la cea mai mica  si tu pe aceea s-o alegi. Fetele  imparatului au  iesit toate  tot  un  ochi,  tot  o fata, aceeasi statura, aceeasi rochie,  nici ca sa se deosebeasca cu ceva. Tantarul a zburat  prin  stufarii, prin  dudai, a venit  si s-a asezat pe nasul uneia dintre  fete. Fata a ridicat man a sa-l paleasca , da feciorul imparatulu i a apucat-o de mana si a spus: — Aceasta-i, imparate, fata cea mai mica. Imparatul a zis: — Adevarat, aceasta  este. Si era fata aceea  mandra si frumoasa, ca soarele  cand rasare, ca busuiocul  cu floare. Imparatului foarte  bine  i-a parut, l-a poftit  pe mire  in palat,  l-a pus in capul mesei si i-a vorbit: — Dau fiica dup a tine si imparati a cat incape in hotare. De azi inainte vei trai  cu noi, nu vei sti de moarte, vei vietui de-a pururi  cat lumea  si pamantul . Umbla  si cutreier a imparati a in lungis si in curmezis, dar inapoi, pe poarta  care ai intrat , sa nu iesi, ca o sa fie rau. Feciorul  de  imparat a intrat  si a vazut gradini de  aur  si argint impodobite cu piatra scumpa, fantani zidite  de marmora cu cani de argint, rauri pe care curgeau lapte si miere, dumbravi cu fel de fel de pasari cantatoare, pajisti cu flori, cu iarba verde  crescuta, in trei, in patru  impletita, batuta cu margarint, de n-am vazut de cand sunt... Si cate  si mai cate  nu erau  acolo, ca sa  stai sa  la spui pe toate,  leai spune,  dar nunta s-a asezat cu tot temeiul,  cu chiote si veselie si asa a tinut  nunta aceea  multa vreme,  cat  anume  nu pot spune,  caci acolo soarele nici nu rasarea , nici nu asfintea , statea numai in crucea amiezii. Dupa  nunta, s-a asezat feciorul  imparatului pe trai  si traia ca in flori de  mar. La un  timp  de  vreme  a plecat  el la vanatoare, a luat arcul si, cand a tras, sageata a zburat  peste poarta. El a vazut incotro a zburat  sageata, s-a luat dupa dansa si a uitat de povetele socru-sau. A tras  zavorul, a deschis  poarta  si nu s-a mai gandit sa pateasca ceva. Cand  colo, vede stralucind firisorul de ata de la ghemul  cel de aur, isi aduce aminte de casa, de tata, de mama si-l paleste un dor sa se duca sa-i vada. Mai trece cat mai trece, si ce gandi el? Las toate  in pamant si ma duc acasa, sa vad ce mai este. Imparatul i-a tot zis: — Stai, dragul tatei, n-ai la ce te duce, ca de atunci au trecut maluri de vreme, nici pomeneala de parinti, nici neam din rasstraneamul lor nu mai este. Dar el n-a crezut.  S-a gatit  voinicul  de drum,  si-a pus armele  la indemana, s-a inchinat  pana la pamant si a plecat. Imparatul si fata cea mai mica  au ramas cu jale in inima. S-a pornit  feciorul de imparat pe firisorul cel de aur si a tot mers calea inapoi, a ajuns la vita de vie si a gasit-o  batrana , intins a pe coline, ca nu i se vedea capatul nici intr-o parte,  nici in alta. — Stai, voinice, si poposeste. El i-a raspuns: — Bun cuvant ai, dar ma grabesc sa ajung mai degraba acasa. A mers el mai departe si a ajuns la un stejar batran. Si stejarul  l-a cunoscut. — Ingaduie, voinice, stai la popas, ca mare bine mi-ai facut, cand ai trecut  pe aici. Eu am crescut  din ghinda  pe care ai acoperit-o cu pamant. Feciorul de imparat s-a mirat,  nici nu-i venea sa creada ca a trecut atata vreme. A mers mai departe, a ajuns  la palatul  de unde  luase  ghemul  de aur si l-a gasit  pe balaur  uscat de batran. I-a dat buna ziua, balaurul s-a bucurat, a intors capul si a spus: — Mai baiate, acum era sa te mananc, dar fiindca  mi-ai dat buna ziua nu-ti fac nimica. Feciorul de imparat a intrat  si l-a gasit  pe stapanul  palatului. De multa vreme ce-a trecut  ii crescuse barba,  cu o parte  se invelea si alta isi asternea.  Batranul a ridicat  genele  de la ochi cu carja,  s-a uitat  la voinic si a zis: — Inapoi cand vei veni, tot pe aici sa treci. Si-a luat el ziua buna, s-a pornit  spre casa,  caci nu mai ramasese mult, si cand a ajuns la chilia sihastrului, a dat de o sihla deasa, sa te apuce lupii de spate. Cat despre  chilie, sihastru — nici urma. L-a palit pe feciorul de imparat tristetea si mai ca-l bate a gandul sa se intoarca inapoi, dar nu s-a oprit, a mers inainte si a ajuns acasa . S-a uitat incolo,s-a uitat  incoace,  intr-o  parte,  in alta,  si  n-a vazut nimic.  Numai prepunea locurile. A potrivit cam pe unde era casa parintilor, dar n-a gasit  nici palat,  nici curte,  erau  numai  niste risipituri.  Intr-o rapa a zarit  o cascioara. S-a dus acolo si a intrebat asa si asa. In casa aceea traia un  mosneag  de  trei  sute  de  ani.  El i-a spus  ca  a auzit  de  la rasstrabuni ca a fost aici curtea  unui imparat, care avea un fecior, si vorbeau  ca  s-a dus  pe lume  dupa viata  fara moarte si tinerete fara batranete, sa traiasca cat lumea si pamantul. In sat a fost dupa aceea o ciuma si a murit  si om, si vita,  si pasare. Feciorul  de imparat s-a scarbit, si-a adus  aminte  de sfatul  lui socru-sau si s-a intors  inapoi. Cand  a ajuns  pe locul unde fusese poarta  curtii imparatesti vede un marcotet. Da voinicul cu piciorul in marcote t si de desupt  iese moartea — neagra, uscata. — Ehe, dragul  matusii,  tocmai  acum  ai venit,  de cand te astept eu, nu-mi pot mantui zilele fara tine. Voinicul si-a tinut firea si hai fuga inapoi, de da inima dintr-insul, sa ajunga cat mai degraba la taramul de unde venise. Cand  l-a vazut moartea fugind, s-a luat dupa dansul. Aproape de casa mosneagului  nu mai putea  fugi, a dat buna ziua balaurului , balauru l s-a bucurat , a intors capul intr-o parte,  si voinicul a intrat. De ostenit  ce era, atata a zis: — Ajuta-ma, mosule, nu ma lasa,  pune-ma la cale ce sa fac, ca ma calca moartea din urma. Mosneagul i-a dat un brau si i-a spus: — Na, da-i-l mortii,  sa-l poarte  pana l-a ponosi,  de nu se va tine fir de fir, si abia atunci  sa vina la tine. Cand  a ajuns moartea si a vazut balaurul, a ridicat coasa sa-l taie. Balaurul  a sarit  cu gura  cascata, cu limba  infocata, a duhnit foc si smoala asupra  ei si n-a lasat-o sa se apropie. — Stai, boanghina, opreste-te, ce dai oarba peste oameni? — N-am treaba cu tine, da-mi  drumul sa intru  in casa. — Trebuia sa-mi fi dat buna ziua, iar acum cauta-ti de drum, daca ti-s dragi zilele, ca ia amus te-oi apuca,  ti-a trece de toate. Vazandu-l asa valvas, moartea a dat inapoi si de departe striga: — Mosule, da-i  drumul feciorului  de imparat sa  iasa  afara, cam sa-ti smulg barba  cate  un fir. Atunci a iesit feciorul de imparat cu braul si a spus: — Na, moarte , braul acesta, incinge-te, intoarce-te inapoi si poarta-l. Cand  il vei ponosi  de istov, de nu se va mai tine  fir de fir, sa  vii la mine. Moartea  a luat  braul sa-l  poarte, sa-l  ponoseasca, iar feciorul  de imparat a mers tot inainte,  a ajuns la stejar,  si stejarul  l-a chemat: — Vino, voinice, la popas. — Nu pot, ca ma ajunge  moartea din urma. — Despre  asta  n-avea  grija,  baga  mana in scorbura mea,  scoate un toiag de fier. — L-am scos... — Daca te-a ajunge  moartea din urma, da-i  toiagul  acesta  si spu- ne-i sa-l  poarte, pana-l va roade,  de nu va avea  ce tine  in mana, si abia atunci  sa vina la tine. Si cum a vorbit l-a si nimerit. Voinicul si-a luat  ziua buna, si misca, baiete, a mers el si a mers peste campuri fara drumuri, peste ape fara vaduri.  Si intr-o zi ii iese moartea in cale. — Stai, voinice, atata ti-a fost sa traiesti! — De ti-i voia sa ma  sfarsesti de zile, sfarseste-ma,  dar mai intai poarta toiagul  acesta de fier si, cand il vei roade,  de nu vei avea ce tine in mana, atunci  sa vii la mine. Moartea  a apucat  toiagul  si a luat drumul in picioare,  ca doar tre- buia sa umble,  nu ceva, ca sa roada un toiag ca acela. Feciorul de imparat, cand s-a vazut slobod, parca prinsese  aripi, a mers cale inainte,  a ajuns la vita de vie si vita de vie, cum l-a vazut, de departe l-a chemat: — Stai, voinice, de mananca poama si bea vin. — De stat,  prea  as sta, dar trebuie sa  ma  duc, ca mi-s drumurile departe si cararile incurcate, uite ma ajunge  moartea din urma. — N-avea  nici o grija,  ca  m-oi pune  luntre  si punte  sa-ti  fiu de folos. — Toate ca toate,  de mi-i spune  ce sa fac sa opresc moartea, stiu ca mi-i face un bine. — Apoi de te ajunge,  sa arunci  sabia si sa zici: — Ia, moarte , sabia si tine-o sa rugineasca , pana nu s-a alege nimica dintr-insa, si atunci vino la mine. — Iti multumesc, cum oi da ochii cu dansa, cum i-oi spune. S-a pornit  iar feciorul  imparatului pe cale, pe carare si pasea cat apuca piciorul. La o haba se pomeneste cu moartea in fata. — Stai, ca ti-a venit capatul! — Apoi, daca  ti-i vorba de asa, nu-ti stau impotriva. Iata  mai am o sabie,  nu m-as lasa  de ea odata cu viata,  ti-o dau  s-o tii pana va rugini si nu se va alege nimica dintr-insa, si atunci,  de ma vei ajunge — bine, de nu, sa nu cauti pricina, ca eu ma  duc la taramul de unde am plecat. Feciorul imparatului i-a dat sabia si s-a tot dus. Dupa  ce a ruginit sabia, moarte a s-a pornit din urma lui ca vantu l si ca gandul . Da atunci feciorul  imparatului a ajuns  la palat,  a deschis  poarta, fiica cea mai mica i-a iesit in intampinare , l-a apucat  de mana , can d colo, si moartea soseste si-l apuca de picior. — Stai pe loc, esti al meu, unde te duci? facu moartea. — Ba e al meu! Se opuse fiica imparatului. — Da-i drumul! Fata imparatului a zis atunci: — De-i asa, eu l-oi face un mar  de aur,  l-oi azvarli in sus, si cine dintre  noi il va prinde, a aceleia va fi. Fata  imparatului a azvarlit marul cel de aur  in sus, si marul s-a prefacut in luceafar de seara. Imparatul si cele doua fete ale lui au venit la poarta si, afland ce-i socoteala, au prefacut-o pe fata  intr-un  mar  de aur,  au aruncat-o in sus si i-au spus sa-l gaseasca pe feciorul imparatului si sa se coboare cu el in curtea  palatului, ca moartea n-o sa aiba  ce face. Marul  a zburat  in cer si s-a prefacut in luceafarul de zi. Vazand una  ca aceasta, moartea s-a mainiat, i-a calcat  pe tustrei pe umbra si i-a prefacut, pe imparat si cele doua fete, stane de piatra in poarta. De atunci  sunt luceferi in cer si stalpi  de piatra — la porti. Am incalecat pe un arici Si am venit pana aici, Am incalecat pe un pui Si alta poveste nu-i.

  ION CEL SARAC SI ZANA LACULUI               Cica au fost undeva  intr-o tara un om si o femeie, si cat au trait au tot argatit pe la boieri. Dar din munca  lor nu se alegeau cu nimic. De slujeau  pe haine,  se ponoseau, de slujeau  pe bani,  se cheltuiau, de slujeau  pe vite, se treceau. Nu le mergea  la nimic, si pace. De munci grele, de necazuri a murit  si omul, si femeia.  Si au lasat din urma  lor un bordei  si un ogor. Orfan pe acest pamant, fara sprijin de nicaieri, a ramas si un baiat al lor cu numele  Ion. Ce sa  faca  baiatul singur?  A semanat ogorul  din jurul bordeiului cu grau. La vremea  lui a crescut graul mare,  frumos,  o dragoste sa te uiti la el. De la radacina si pana la varf avea numai  spice de aur. — Acuma, face Ion, sa-mi  caut  o secera buna, sa  secer graul, sa nu se scuture. A umblat  pe la iarmaroc, pe la fierari,  a cumparat o secera si se intorcea  sa  puna lanul  in clai.  Cand  colo,  se uita  el, graul tot era scuturat de pasari, pana si paiele erau mancate. A ramas baiatul sarac  fara seaman, de nu avea dupa ce bea o gura de apa. Umbla el asa necajit cat umbla si se gandeste: “O sa seman ogorul cu hrisca si tot o sa strang roada anul acesta”. A semana t hrisca si a rasari t bine, a inflorit si se arat a road a multa, dar intr-o noapte a dat o bruma si s-a topit toata hrisca din varf pana in radacina. Amu vazuse baiatul ca-i nevoie mare si s-a pornit  in lume. Si a tot mers pe dealuri  necalcate , pe vai neumblat e si a ajuns la o curte boie- reasca. Acolo s-a oprit sa argateasca un an. La un an, a primit simbrie un manz. Bucuros  s-a pornit  el inapoi  si a poposit  la o margine  de padure. Niste lupi s-au repezit  din padure si au mancat manzul. Ce sa  faca  atunci  sarmanul Ion? Iar s-a dus la boierul  la care  argatise. Stapanul l-a primit si i-a zis: — Spune,  Ioane, ce rasplata vrei, ca ce ii cere ti-oi da. Se uita  Ion si vede o piatra de moara. — Nu stiu, stapane, pe ce sa  slujesc,  ca  la nimic  nu-mi  merge, doar pe piatra  cea de moara sa ne impacam sa-ti s lujesc. — Vai de mine, mai  baiate, de ce sa-ti prapadesti munca  in zadar, a raspuns stapanul, alege si tu alta  plata. — Pe vite nu mai slujesc, vreau sa slujesc pe piatra cea de moara. S-au  impacat si  a argatit baiatul cu tot  inadinsul . Dupa  ce s-a implinit slujba, i-a dat piatra  cea de moara , si Ion a dus-o si a asezat-o dinaintea bordeiului. Cand  venea cu cofele de la izvor, le aseza pe piatra si se uita bucuros la ele ca la o mare avere. Intr-o buna zi, s-a ridicat o furtuna naprasnica, cerul s-a innourat, a inceput  sa  tune  si sa  fulgere,  si a detunat piatra, de s-a facut  ea mici farame. Ion s-a uitat la piatra  cea de moar a si, cand a vazut- o numai bucati, a zis: — Nici la paine, nici la vite, nici la piatra seaca nu-mi sta norocul. O sa ma duc in lume sa-mi caut alta  soarta, alt noroc. SI si-a pus  in traista ce a mai  avut  si s-a pornit in lume si mai amarat ca alta  data. Daca s-a pornit, a mers si a tot mers, zi de vara  pana-n seara, si a ajuns la o braniste domneasca. Acolo un om punea  fanul  in stoguri. — Mai, om bun, ajuta-ma sa stoguiesc  fanul, sa nu ma asfinteasca soarele. — Ti-oi ajuta,  de ce sa nu-ti ajut, ca tot caut de lucru. A tras capitele la stog si pana in seara a mantuit de cladit. Omul n-avea parale  sa-l rasplateasca si i-a dat un cocos. Ion a  luat  cocosul, s-a pornit  mai  depart e si  a ajuns  la curtea imparatului. A batut in poarta si a iesit un strajnic. — Ce trebuinta ai? — Vreau  sa  vorbesc  cu imparatul, sa  ma  jeluiesc,  sa-i  spun  de necazurile mele. Curtenii  au inchis poarta  si i-au spus ca, de a indrazni sa intre,  o sa-l asmute cu cainii  si o sa-l puna la dubala. Trei zile si trei nopti a stat Ion si a asteptat  nebaut si nemancat la poarta  imparatului. Tocmai  dupa trei  zile l-a auzit  imparatul strigand la poarta si a intrebat: — Cine-i acolo? — Luminate  imparate, de  cateva zile sta  un  om  si asteapta sa vorbeasca cu luminatia voastra! — Du-te si il cheama! Se duce strajnicul  si ii face stiuta porunca sa vie in palat. Omul a intrat  cu cocosul subtioara, s-a inchinat. Imparatul l-a intrebat: — Ce trebuinta ai si ce umbli cu cocosul acesta  subtioara? — Ca ia, am venit si eu sa-l dau celui ce ma va judeca drept. — Spune, ce poftesti sa afli? — Luminate imparate , daca  n-au mai muncit parinti i mei pe lumea aceasta, si muncesc si eu din noapte pana in noapte, si n-am nimic la casa... Imparatul s-a incruntat: — Da bine, drumetule, unde te visezi, cine te-a pus la cale sa intri cu cocosul la palat?  Ori te-ai gandit sa ma  iei in batjocura? Judecata pe care o ceri nici un imparat pe lume n-o poate  face. Pleaca, si alta  data de vei veni, sa stii, capul iti va sta unde-ti  stau picioarele. Baiatul a iesit pe poarta palatului si mai amarat decat intrase. Intreba,  intreba,  si adevarul nu  era  chip sa-l  afle. Se porneste  el si merge  cale lunga sa-i ajunga, si nu scurta, ca aceea  mai rau  incurca, si ajunge la o rascruce de drumuri si a mers tot inainte,  nu s-a abatut nici intr-o parte  si a vazut un foc arzand si un sihastru cu barba pana in talpa piciorului.  Sihastrul l-a chemat  pe drumet si l-a intrebat: — Incotro tii calea, om bun, cu cocosul acesta? Da flacaul face: — Umblu prin  lume,  cine ma  va judeca  drept,  sa-l  rasplatesc cu cocosul. Sihastrul de la foc intreaba: — Ce necazuri ai? Hai vorbeste, ce doresti sa afli? — Daca n-au mai muncit parinti i mei pe lumea aceasta , si muncesc si eu zi si noapte, si n-am nimic la casa. — De mare lucru ma intrebi, voinice. E peste fire sa-si afle cineva ursita.  Ia si te insoara, ca in doi mai degraba veti afla norocul. Baiatu l i-a dat cocosul, si mosneagul de la foc i-a arata t o cararusa printre dumbravi si branisti. — Apuca pe cararusa aceasta  si mergi pana vei ajunge  la un ceair verde.  Acolo este un lac cu lapte,  unde  vin trei pasari la scaldat. Pe mal ele isi lasa  aripile  si se prefac  in zane. Una cu rochia ca campul cu florile,  alta  cu rochia  ca luna  cu zorile,  a treia,  cea mai mica,  e imbracat a intr-o rochie frumoas a ca soarele cu razele. Tu sa iei aripile la zan a cea mai mica,  sa te ascunzi sub nisipul din izvorul de la malul lacului  si sa stai acolo pana va striga ea de trei ori: “Iesi, vazutule si nevazutule, tu vei fi al meu si eu voi fi a ta”. Atunci poti sa iesi, ca ea va fi a ta. Sa traiti bine, caci zana aceea are sa-ti fie femeie. — Ramai sanatos, mosule! — Mergi cu sanatate, fie-ti drumul cu folos. Se porneste baiatul si cat mergea numai codrul verde ii sta in fata. Asa a mers el pana a iesit la un ceair verde si la niste zavoaie de salcii,  unde  se auzea  murmur de izvor.  S-a oprit  baiatul dupa cale lunga, si acolo i-a fost masul si popasul. Langa izvor, la malul lacului, cat  statea, tot priveghea, era numai  ochi si urechi,  sa afle cine se va scalda in lacul acesta. Iata  ca pe la vreme  de noapte, pe luna, vin trei pasari la scaldat. Pe malul lacului ele si-au lasat aripile, s-au prefacut in trei fete mari, in trei zane, vorba cantecului: tot un stat,  tot un purtat, tot un ochi, tot o spranceana si frumoase  fara seaman; una  cu rochia  ca campul cu florile,  alta  cu rochia  ca luna  cu zorile  si a treia,  cea mai mica, imbracata intr-o rochie  aleasa ca soarele  cu razele,  de lumina  locul pe unde  trecea.  Si au  pasit  asa toate  trei  pe iarba, de pe iarba pe piatra, de pe piatra in lacul cu lapte,  sa se scalde. El a vazut bine unde  a pus zana cea mai mica  aripile,  s-a repezit, cat  l-a tinut  duhul,  le-a luat si s-a ascuns in nisipul din izvor si a mai pus si o brazda pe deasupra. S-au scaldat zanele cat  s-au scaldat si au venit la mal. Cele doua mai mari au imbracat aripile  si au zburat, iar cea mai mica  striga  si ingrozea sa-i dea aripile, ca ineaca  lumea cu apa . Si pe dat a s-au ridicat niste nouri  negri  cu tunete si fulgere  sa  rupa pamantul, iar baiatul statea sub nisipul din izvor, habar  de grija. Neafland pe nimeni  in cuprinsul  acelui ceair, a venit zana la izvor si a cuvantat: — Care mi-a luat straiele,  de-a fi femeie batrana, sa-mi fie mama; de-a fi om, sa-mi fie tata; de-a fi fata, sa-mi fie sora. El tace. Atunci zana a strigat: — Iesi, vazutule si nevazutule, de-i fi flacau, sa-mi  fii sot pana la moarte! El n-a raspuns pana n-a strigat  zana de trei  ori. Abia dupa ce a strigat  a treia oara, el a intrebat: — Facem nunta? — Facem. Atunci el a iesit, si cum s-au vazut , s-au strans in brate, s-au sarutat pe fata, ca trebuia zana dupa aceasta sa-i fie parte, adica sotie pana la moarte. Dimineata, s-au pornit  a mearga la cununie, sa  se lege dupa obicei.  Soarele,  cand a  rasarit si  a  vazut o mireasa asa de frumoasa, a incremenit pe loc. Ma rog, vroia si el sa aiba  asa o zana. S-a repezit  si a luat-o si a dus-o tocmai in imparatia cerului. A ramas sarmanul baiat scarbit si intristat ca si mai inainte. — Mai, zice el, se vede ca nu mai am eu parte  de noroc pe lume. Se porneste inainte  sa se tocmeasca sa slujeasca cu luna,  cu anul si a ajuns intr-un targ . In targul acesta batuse toba trei zile, si crainicii dadusera de stire ca imparatul are un copac inalt cu varful tocmai la cer, si cine s-a afla si a cuteza sa se suie in copac, sa-i aduca poame, ii da jumatate din imparatie. Multi au incercat sa se suie in copacul acela, dar au cazut jos si nu s-au mai sculat. Drumetul s-a dus intr-o zi la imparat si i-a zis: — Luminate imparate, lasa-ma sa ma urc in copacul  acesta, sa-ti aduc poame. I-a dat voie imparatul, si a prins el a se urca din creanga in creanga tot sus la cer. Daca ostenea, isi facea pat de crengi si se odihnea. Asa s-a urcat el in sus si  a ajuns unde copacul  avea trei craci:  unul  la rasarit , unul la amiaza si unul la apus. Cracul de la rasarit era incarcat cu mere  domnesti, cel dinspre  ameaza — cu prasade1, iar cel de la apus — cu alune.  El s-a urcat  pe creanga cea de la amiaza si manca prasade. Soarele  din cer il vede si-i vorbeste: — Buna  ziua, mai  omule.  Ce faci acolo in pom? — Ia mananc si eu niste fructe. — N-ai vrea sa mergi in imparatia mea sa mai  razele,  ca eu sunt logodit numai  de vreo trei zile si vreau sa fac nunta. — Vreau, de ce sa nu  vreau.  Mi-i da  trei pungi  de  galbeni  si mancare de trei ori pe zi. — Cat ceri iti dau, plata  si mancarea o sa ti le aduca dimineata la rasarit Pasarila-Lati-Lungila; la pranz, Brumarul-cel-Mare; la amiaza, un Lup-cu-capul-de-Fier, iar la chindii o sa-ti aduca mancare un Balaur-cu-solzii-de-Aur, care fierbe piatra si poarta ploile si e mai mare peste fulgere si tunete. Cum ti-i voia, te prinzi? — Ma prind. — Atunci zi: hop, hop, unde  ma  gandesc, acolo sa ma  gasesc! Si sa te gandesti  la imparatia Soarelui. Ion a zis: — Hop, hop, unde ma gandesc, acolo sa ma gasesc. Si cand a zis asa, s-a si pomenit la casa Soarelui. Ion era ostenit ca vai de dansul . Soarele l-a pus la masa , l-a ospatat, apoi l-a dus la raze si i-a aratat cum sa le maie. Indeplinea  Ion porunca intocmai  cum  spusese,  din  zori pana la rasaritu l Soarelui si s-a oprit intr-o gradin a de aur si astepta sa-i aduca mancare. Pasarila-Lati-Lungila a intarziat mult cu mancarea. Cand  l-a vazut ca vine, de departe i-a strigat: — Haide, Pasarila, ca s-a pus soarele  drept  inima.    Dar Pasarila raspunde: — Dumneata, voinice,  stii una:  sa mai  razele  soarelui, alta  grija nu ai, iar eu sunt stapan pe pasari. — Si ce grija ai? — Eu le dau porunci, unde sa se duca,ce sa faca, le povatuiesc sa nu mearga la cei saraci sa la manance painea, dar  sa  mearga la cei bogati. Ion se repede  si-l apuca de piept, il scutura bine si-l zdupaceste1. — Argate, pentru ce faci aceasta? — Ma mai intrebi?! Pentru  ca ai lasat vrabiile sa-mi mananc e graul cel cu spicele de aur!... Ai noroc ca iesti om batran , da altfel nai scapa din mainile mele. I-a dat drumul Ion si a plecat sa maie razele mai departe. La vremea pranzului s-a oprit in alta gradina de aur din imparatia soarelui. Brumarul-cel-Mare intarzia sa vina  cu mancare. Cand  l-a vazut argatul, l-a luat cu cearta si ocara: — De ce ai intarziat cu mancarea? Da Brumarul-cel-Mare face: — Bine-i de  dumneata, ca alt  lucru n-ai,  decat sa mai  razele soarelui. Dar eu sunt stapan pe bruma, pe promoroaca, pe viscol, pe spulber. — Asa, vasazica, si ce povete le dai? — Le spun sa nu mearga sa inghete  semanaturile celor saraci,dar sa se duc a la cei bogati, ca au lanuri multe si mari, de nu le tin seama. Ion se repede, il prinde  vartos de barba si il bate. — Ce faci? — Stiu eu ce fac. Pentru  ca ai degerat hrisca si n-am avut nici un folos dintr-insa. Ai inghetat-o intr-o noapte, ca pana dimineata statea toata fiarta si patulita, la pamant. Brumarul-cel-Mare a lasat mancarea si a scapat cu fuga. Ion a stat  la masa si s-a pornit  cu razele  mai departe pe cer, pe pamant, pe suflare de vant. La amiaza a poposit  intr-o gradina de aur din imparatia soarelui si tot se uita in lungul drumului, de nu vine cineva cu mancarea. Stand asa si asteptand, a vazut un lup cu capul de fier, care venea cu mancare. — Haide,  lupule,  ca  mi s-au  scurs  ochii  uitandu-ma in lungul drumului, de cand tot te astept. — Dumneata ai numai  un lucru, sa porti razele,  iar eu cate  le am, nu-mi ajung maini si picioare. — Si ce slujba  mai ai? — Eu sunt imparatul lupilor. Ii pun la cale ce sa faca, ii stapanesc, nu-i las sa se duca la unul sarac  sa-i manance vita, pe care o mai are, dar  sa  se duca la cirezele  boierilor,  ca  acolo  au  de unde  manca de ajuns si de ramas. — D-apoi, imparate lupule,  eu am argatit un an pe un manz si, cand ma  duceam cu el acasa, tu ai indreptat lupii si l-au mancat la marginea codrului, de muream de scarba. Si l-a luat  si pe acesta  la trei parale, ca numai  fuga l-a scapat pe lupde paruiala. A stat Ion la masa de amiaza si s-a pornit  sa maie razele  mai departe.  Asa le-a  tot manat el in cer, pe pamant si in suflare  de vant, pana la chindii. La chindii  s-a oprit  intr-o gradina de aur  a soarelui. “Ma rapune foamea  de a manca ce mi-i, si balaurul nu mai vine.” La o haba vine  balaurul val vartej, sarind din  deal  in deal,  din vale in vale. Ion i-a strigat  de departe: — Sileste, Balaure,  sileste, ca  foamea  ma  curma la inima!  De ce vii asa de tarziu? — Tu alta  grija  nu ai decat sa  mai  razele,  iar eu am multe  simi vine greu sa le scot la capat pe toate. — Si ce anume  ai de facut? — Pai, ca sa stii, mai am de fiert piatra, de purtat ploile, de pazit fulgerele si de indreptat tunetele , sa nu detune casa vreunui  om sarac, sa ramaie fara adapost, dar sa detune numai  la cel bogat. Ion il si apuca de gat: — Cum atunci  te-a  lasat inima  si mi-ai  sfaramat piatra  cea  de moara, care imi era draga si pentru care am slujit un an intreg!? L-a luat  Ion in raspar pe balaur, ca  acela  nu nimerea drumul pe care venise. Ospateaza Ion masa de chindii  si iar se apuca de manat razele si le-a tot manat pana la capatul zilei. Cand s-a intors seara la curte, il vede pe Soare gatindu-se sa mearga la cununie. Si cu cine credeti? Cu zana cea mai mica! El de scarba si necaz apuc a o secure si taie pomii de aur din gradina si ii rastoarna in calea Soarelui. Toti ortacii Soarelui:  si Pasarila-Lati-Lungila , si Brumarul-cel-Mare, si Lupul-cu-Capul-de-Fier, si Balaurul-cu-Solzi-de-Aur se plansera  in ziua aceea ca-i buzduganise Ion, argatul, incat abia au scapat cu zile. A venit Soarele la Ion si l-a intrebat: — De ce l-ai batut pe Pasarila-Lati-Lungila? — Trebuia  sa-l  bat si mai bine,  fiindca  a dat  drumul pasarilor si mi-au mancat un lan de grau. Si ce lan! Fiecare firisor de la varf pana la radacina era batut cu spice de aur. — E vinovat.  Dar pe  Brumarul-cel-Mar e de  ce l-ai scuturat de barba? — Pentru  ca mi-a inghetat un lan de hrisca in floare si s-a topit tot, de n-am inteles nimic dintr-insul. — De-i asa, e vinovat. Dar pe Lupul-de-Fier de ce l-ai intrunchinat? — Cum era sa nu-l probozesc, daca  a dat drumul lupilor si mi-au mancat manzul, pentru care slujisem un an. — S-a cuvenit. Dar pe Balaurul-cu-Solzii-de-Aur de ce l-ai pedepsit? — L-am pedepsit, fiindca  mi-a detunat o piatra de moara, pentru care argatisem un an. — Bine i-ai facut.  Iar eu cu ce sunt de vina ca mi-ai taiat pomii de aur si mi-ai infundat drumurile si cararile? — Esti de vina,  ca mi-ai luat femeia. Soarele  o cheama pe Zana  cea frumoasa si o intreaba: — Zana prea frumoasa, a cui esti? Zana  raspunde:   A lui Ion Saracul sunt! — De-i asa, ia-ti-o si mergi  cu bine.  Cine strica  casa altuia  n-are loc nici in cer, nici pe pamant. Si Zana  atunci  a vorbit: — E-e, Ioane,  de mult  te astept sa  ma  iei din cer, sa  ma  duci pe pamant, sa facem nunta. S-a dus Ion cu Zana cea frumoas a la copacul acela, pe care se urcase la cer, a cules mere domnesti, prasad e si alune si s-a coborat jos. A mers Ion cu poamele drept  la imparat si i le-a dat. Cand l-a vazut imparatul cu poame si cu o fata  asa de frumoasa, inima i se inchise, fata i se intuneca: vroia acum cu dinadinsul sa aiba  aceasta zana frumoasa, ba, pe langa, si imparatia intreaga. Mai in scurt, imparatul cel lacom a chemat  indata divanul si a intrebat ce sa faca. — Ie-i capul! il sfatuiau sfetnicii. — Alei, ce cuvinte  rostiti voi! Cum pot sa-l mantui de zile fara de nici o vina? — Imparate, nu-l omori,  da-i  niste porunci  grele,  sa  nu le poata scoate la capat, si atunci sfarseste-l de zile. Spune-i sa sadeasca o vie, cat cuprinzi  cu ochii in jurul palatului, si pana maine dimineata sa fie butucii  crescuti,  sa  vorbeasca butucul  cu vita,  vita cu bobita si poama  coapta sa fie, sa spanzure strugurii in palat,  sa intinzi mana si sa-i ajungi din crivat. L-a chemat  pe Ion si i-a spus imparatul: — Vad ca esti om vrednic.  Din cati  s-au urcat  in copac, numai  tu te-ai  intors  cu poame  si se cuvine  sa-ti  dau  jumatate de imparatie, dar mai intai sa-mi indeplinesti o porunca . Pana main e dimineata locul din jurul palatului, cat il cuprinzi  cu ochii, sa fie sadit cu vie si butucii sa fie crescuti, sa vorbeasca butucul cu vita si vitacu bobita,  cand m-oi scula dimineata sa  spanzure strugurii copti in palat,  sa-i ajung din crivat. — Bine-i si asa, imparate , a raspun s Ion, si a plecat scarbit , luanduse cu gandul ca poate  a rasari dreptatea de undeva. Ajunge el si-i spune Zanei:- Nu stiu, jumatate de imparatie voi primi ori nu, dar capul stiu ca o sa mi-l taie. — Si pentru ce? — Uite si uite ce porunca mi-a dat imparatul, sa fac intr-o noapte asa o vie, ca sa vorbeasca butucul  cu vita si vita cu bobita, ca unde s-a mai pomenit una ca aceasta?! — Cine ti-a dat asa porunca, nu ti-a dat sa te creasca, dar ti-a dat sa te prapadeasca. Nu te scarbi si nu te intrista.  Da aripile,  care leai luat de la mine, iar tu culca-te si dormi,  ca esti trudit. Ion s-a culcat, iar Zana  a desfacut cele doua aripi, si ca din pamant au aparut doi lei-paralei cu cusmele in mana si au intrebat: — Ce doresti, stapana? — Vedeti dealurile din jurul palatului? — Vedem. — Sa luati sa asemanati locul si pana maine in revarsatul zorilor sa saditi o vie, cat poate cuprinde ochiul omului,  poama crescuta sa fie, sa  vorbeasca butucul  cu vita,  vita  cu bobita, cand s-a scula imparatul sa culeaga struguri copti din crivat. Si cand au suierat cei doi lei-paralei o data..., au prins  a iesi din pamant, din iarba verde,  tot ortaci  de ai lor, multi  ca frunza,  iuti ca spuza  si  i-au  trimis  cat  mai  iute  la munca in toate  partile, sa faca dealurile vale  si  sa  dureze  o podgorie  in toata legea,  cum  a fost porunca. Si au lucrat  toti cat  a fost draga de noapte: unii arau, unii rasadeau , unii cotorau , unii legau, altii reteza u lastarii , si pana in zori de ziua  erau strugurii copti, numai  buni de cules. In rasaritul soarelui  veneau  carutele cu panere de poama la palat. Zana  l-a sculat pe Ion: — Hai, porneste si tu, Ioane,  de vezi poama. Cand  s-a uitat  el in jur, cat cuprinde ochiul omului era numai  vie. A mancat imparatul poama coapta, a iesit in pridvor  si se minuna de o vie ca aceea. Tot atunci  au venit si sfetnicii divanului, boierii. Aceasta a facut-o, luminate imparate, dar acum sa-l trimiteti sa aduca fluierul  fermecat din volbura  marii, care canta singur. L-au chemat  strajnicii si i-au spus porunca imparatului. Vine el scarbit si amarat si-i spune Zanei: — Iata  ce mi-a poruncit acuma  imparatul. — Ti-a dat  o porunca grea,  sa  te prapadeasca. La volbura marii traiesc uciganii, acolo e salasul necuratilor, si numai ei pot sa faca un asemenea fluier,  — a spus Zana  si a scos inelul de pe deget, si i l-a dat lui. Na, tine-l, la vreme de neputinta ti-a fi de trebuinta, cand iti va fi dor de mine sa-i dai drumul si sa pasesti tot din urma  lui. Acum mergi cu bine, fie-ti drumul cu folos. Si-au luat  ei ramas bun,  si s-a pornit  Ion la drum  lung si s-a dus cat pe lume, cat pe sub lume, si a ajuns la malul marii . Acolo s-a asezat jos, scarbit si amarat, si a oftat o data adanc, cu jale si cu durere: — Of, of, of! In clipa aceea apare  un om in fata lui si zice: — Eu sunt Oftea, ce m-ai chemat? Ion a prins a lacrama si a se tangui. — Cum n-oi ofta si n-oi lacrama , daca  mi-a poruncit imparatul sa-i aduc  fluierul care canta singur  de la volbura marii. Si acuma unde sa-l caut eu in apa? — Asa un fluier il pot face uciganii in sapte ani, dar toata vremea aceasta  trebuie sa fii treaz,  sa nu atipesti nici o clipa.  Te prinzi sa nu dormi? — Ma prind. Oftea l-a luat  atunci  in spate  si s-a dus prin apa  pana la volbura marii. Acolo Mamonul Mamonilor, cel mai  mare  peste  ucigani,  l-a intrebat: — Ai venit de buna voie? — Ba de nevoie. — Apoi dar bine, te las cu zile, altfel ar fi rau. Si i-a spus ca, daca  n-a dormi sapte ani, o sa-i faca  un fluier care canta singur.   Din clipa aceea  uciganii,  necuratii, s-au apucat  de lucru  la fluier cu tot temeiul  si au lucrat trei ani de zile in sir, si toat a vremea aceasta Ion n-a inchis un ochi. Dupa  trei ani l-a razbit somnul  si a inceput  a atipi. — Ioane, Ioane, ce faci, dormi? — Nu dorm, nu! — Ia seama,  ca amus stricam fluierul! Ni s-a parut ca ai atipit... — Stau asa si ma  gandesc, ce sa fie oare mai mult pe lume:  iarba in lunca, ori frunza in codru? Diavolii din fundul marii s-au lovit peste frunte.  Nici ei nu stiau. — Stai sa ne ducem sa numaram si ti-om spune. Au iesit toti diavolii din fundul  marii  si s-au apucat  de numarat. Cat au umblat  ei pamantul in lung si in lat, Ion a avut cand dormi si cand se trezi. Dupa  ce au terminat de numarat, au venit si i-au spus: — Cu noua fire e mai multa iarba decat frunza. Si iar  s-au  apucat  de lucru  si lucrau  zi si noapte. Dupa  trei  ani fluierul  era gata,  mai trebuia inflorit si poleit,  dar Ion nu mai putea de somn si a inceput  a clipoci. — Ioane, Ioane, ce faci acolo, dormi? — Nu dorm,  ma  tot framanta gandul sa  aflu ce este mai mult  in mare:  peste ori nisip. Dracii au cazut pe ganduri , vroiau si ei sa stie si s-au dus sa numere. Ion a ramas singur si a avut cand dormi si cand se trezi. Ca sa numeri pestele si nisipul din mare  se cerea amar  de vreme. Se trezeste Ion, se uita  la inel si isi aduce aminte de Zana. Si daca  l-a palit  dorul de casa, n-a mai asteptat sa fie fluierul inflorit si poleit, l-a luat, a dat drumul inelului si, mergand dupa dansul, a iesit la malul marii. Cand a calcat pe mal, s-a pomenit cu dracii in fata. — Stai, Ioane, sa facem fluierul  pan a la capat, ne-a mai rama s sa inflorim, sa-l poleim. — Lasati-l, canta bine, il duc si asa neinflorit  si nepoleit. Si picior dupa picior s-a pornit  dupa urmele inelului  si a mers pe iarba necalcata si roua nescuturata pana a ajuns la palat. A batut in poarta si a strigat: — Deschide,  imparate, ca  ti-am  adus  fluierul  cel fermecat care canta singur! A iesit imparatul. Cheama si sfetnicii, si boierii. Dupa ce s-au strans toti roata imprejur, Ion a scos fluierul si a spus: — Fluier fermecat! — Aud. — Sa canti  o hora, sa joace toti curtenii. A cantat fluierul  o hora, si au jucat toti pana la unul. — Iata, luminate imparate, acesta-i  fluierul  care  canta singur  si care am avut porunca sa-l aduc. Imparatul l-a luat, iar Ion a iesit si a tinut  drumul lui pana unde era Zana  si s-a culcat fara grija si a dormit  somn voinicesc de trei zile si trei nopti, ca era trudit  de drum lung si nesomn. Imparatul , curtenii,  boierii  au  vrut  si  ei sa  incerce  fluierul  cel fermecat si i-au vorbit: — Fluier fermecat, canta-ne niste hore lungi, sa jucam! S-a pornit  fluierul  sa zica hore, si imparatul si curtenii  au inceput sa joace. O hora se sfarsea si alta incepea,  iar imparatul si cu boierii jucau pe intrecute , fiindca  fluierul era fermecat si la cantec l lui jucau si pietrele  in jur. Si asa au jucat pana au cazut posmo la pamant, si tot sareau, caci nu stiau cum sa zica sa steie. La trei zile, aude  Ion ca cineva canta si cuvanta: — Du-te, Ioane,  la palat  si scoate-i  afara pe sfetnici,  pe boieri  si pe imparat, ca au murit  toti jucand. De acum  n-ai nici o grija, caci n-are  cine iti mai da porunci  grele sa te prapadeasca. Eu am cantat si te-am  scapat de imparat si de sfetnici. Acuma ai ramas tu stapan la palat, si a ta este imparatia cat incape in hotare. Acesta era glasul fluierului  fermecat. Ion  a  ascultat de  sfatul  fluierului, a  luat  imparati a aceea  in stapanire si acum ce a mai facut  el? A trimis ravase pe vant , pe revant, sa ajunga curand prin toate  satele,  prin toate  targurile ca face nunta. Si s-a strans lume de pe lume, caci imparati a aceea  era mare de n-o cuprinde a gandul omului, si a facut nunta cu mese mari, cu lautari. Am fost si eu la nunta lor, am petrecut trei zile si trei nopti si i-am lasat band si petrecand si voie buna facand, si am  venit  la mariile voastre  calare pe un fus si m-am apucat  povestea  de spus.   Ascultati povestea ...................Ion cel sărac si zâna lacului